Critică şi putere

CRITICA JUDECĂŢII DE PUTERE

A avea putere înseamnă a judeca. În ambele sensuri ale cuvîntului: a utiliza raţiunea şi a supune pe cineva unui proces. Iar a judeca înseamnă a stabili o relaţie ierarhică între tine şi cel judecat. De aici ura-iubire cu care meseria de critic de artă este primită încă de la apariţia ei la începuturile epocii moderne. Raporturile de putere îi oferă criticului iluzia deţinerii secretului faraonilor. El este cel care decretează. Inter-dependenţa astfel creată între autor şi criticul său pune foarte delicate probleme de gîndire a libertăţii. Criticul se simte „mai liber” decât artistul, iar acesta resimte însăşi prezenţa criticului ca pe un atentat totalitar la propria libertate de exprimare. Astfel exprimate, sim-biozele dintre cei doi sunt totuşi simpliste. În realitate, schema aceasta bipolară (astfel o percep din păcate de multe ori actorii înşişi) este mult mai complicată, intervin o mulţime de alţi jucători care se vădesc în final (ca într-un policier bun) adevăraţii deţinători ai puterii. Iar cei care se ceartă în prim plan nu par decît pionii unui război mult mai mare. Şi mai folositor doar pentru cei care trag sforile.
Paradoxul puterii, după care între stăpîn şi sclav se stabileşte o relaţie mult mai complicată decât pare la prima vedere, se vede şi mai bine în cazul puterii critice. Critică şi criză şi criteriu. Toate împreună. Libertatea şi critica sunt feţele aceleaşi monede. Sau, dacă vreţi, nume diferite pentru o aceeaşi substanţă conceptuală. De aceea primul simptom al carenţei de vitamină democratică este alergia la critică. Regimurile totalitare încep prin a aboli funcţionalitatea normală a criticii sau, cele mai soft, prin a o controla, lăsînd-o să răbufnească strict supravegheat după legea oalei sub presiune. Nu am ce face, după atîta teorie, hai să ne lăsăm puţin omorîţi de practică. Critica literară românească se naşte odată cu statul nostru modern, îşi atinge apogeul în timpul României Mari (din punct de vedere cultural, nu geografic) prin strălucita pleiadă de critici interbelici, nenoroceşte o întreagă generaţie prin pervertirea criteriilor în perioada proletcultistă, oferă paiul prin care ne tragem gura de oxigen ce ne asigură supravieţuirea sub ceauşism. Nu s-a scris poate suficient despre rolul criticii literare sub dictatura ceauşină. Este ştiut că literatura epocii a avut funcţii perverse, (s-a scris mult despre asta dar nu destul), ţinînd loc (oliţă defulatorie) de multe: istorie, sociologie, psihologie, politologie, filozofie, teologie etc.; mai puţin s-a studiat care a fost atitudinea criticii vremii faţă de acest fenomen. Şi ce presiuni formidabile a suferit critica însăşi datorită funcţiilor auxiliare pe care şi le asuma literatura şi la care ea era implicit somată să răspundă. Aparent, critica literară şi-a apărat condiţia susţinînd celebra autonomie a esteticului. Care, într-un regim super-ideologizat, este prin sine însăşi profund subversivă. Nu e, totuşi, atît de simplu. Într-o literatură obligată de vremi să fie, cum s-a spus, esopică, criticii îi revenea şi menirea de a decripta subtextele. De a le decripta în aşa fel încît ele să rămînă totuşi suficient de mascate încît să nu provoace seisme. Sunt convins de pildă, ca să dau un exemplu pur anecdotic, că nimeni dintre cei care au citit celebrul volum cu motanul Arpagic nu s-a gîndit la „marea lui încărcătură subversivă”, nu a vrut să provoace vreo indigestie regimului prin darea bunului de tipar. Pur şi simplu reacţia paranoică de supra-interpretare caracteristică oricărui regim totalitar a dat unui simplu text pentru copii un înţeles dement. Critica în sine, ca ocupaţie, intră în contradicţie cu regimurile construite pe inatacabila premisă că deţin adevărul absolut. Nu criticul decretează un anume adevăr în acest caz, ci liderul politic. Critica este prin excelenţă relativistă, ea supune discuţiei o anume premisă. Şi mai ales premisele totalitare. Chiar cele ale totalitarismului estetic (ce mi-ar plăcea o discuţie pe tema asta!). De aceea ea oferă, în orice formă s-ar manifesta, un spaţiu al libertăţii. Trăim vremuri de maximă derută axiologică, dificile tocmai pentru critici. Ei nu mai au puterea, şi poate nici cheful, de a impune ierarhii. Se ocupă de lucruri mult mai evanescente. Şi apoi, ce haz mai are critica în vremuri de libertate? Dacă nimic nu i se opune, critica încetează de-a mai fi reactivă, îşi pierde din consistenţă.
Deschisă spre a întîmpina noul, critica îl sugrumă cu dragoste. Derutată de o libertate cu care nu este obişnuită, îşi pipăie propriile margini. Dar Doamne fereşte de funcţiile subtextuale ale criticii literare!

2007

Cărţi care au schimbat lumea

ABONAMENT ŞI CARTE-LĂ

Motto: Carte iubită, fără de folos, /Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
Tudor Arghezi

Recunosc, am căzut în propria capcană. Propunînd tema numărului nu mă gîndisem la ce pericole mă expun. În fond, trăim într-o prezumţie de aroganţă ce ne este indusă de un sens al cuvîntului literatură care datează de numai cîteva sute de ani şi este covîrşit de alte înţelesuri, mult mai vechi. Dar noi nu-l ştim decât pe acesta. De aceea nu pot începe decât cu o propoziţie tranşantă, care să ne coboare din nori: nici o carte de literatură n-a schimbat lumea! Poate vreun destin individual, asta da, dar numai atît. Cartea, de la tăbliţa de lut zgîriată cu stilul, până la papirus şi „porosul in folio” nu are deloc a face cu „literatura”. Ea închide în tainicele-i semne cu totul alte scopuri şi himere. Nu suntem oare contemporani cu lupta între două Cărţi, poate într-adevăr dintre acelea – foarte puţine – care au răsturnat condiţia umană: Biblia şi Coranul? Şi cîte exemple mai putem adăuga la acestea: poate Iliada şi Odiseea pentru întemeierea spaţiului elen şi, prin urmare a Europei, poate Vedele într-un alt spaţiu cultural. Poate Capitalul? Şi restul? Unde sunt Sofocle, Dante, Shakespeare, Goethe, Balzac, Baudelaire, Dostoievski? Autori, cu toţii, de Cărţi. Mari. Dar nici unul ajungînd la Cartea, nu ştiu dacă aceeaşi, la care rîvnea Mallarmé.
O vorbă înţeleaptă ne sfătuieşte să ne temem de omul unei singure cărţi. El devine un fanatic prin care se revarsă în lume intoleranţa. Nu am încredere în oamenii care vor să schimbe lumea printr-o carte. Ei au produs marile dezastre ale istoriei. Şi privesc plin de îngăduinţă literatura, ea, ca expresie a „secundarului” nu a provocat niciodată atîta rău ca operele ideologice. Cel mult, literatura „demască” (îmi place acest cuvînt proletcultizat). Pentru că dă jos măştile unei realităţi prea stratificate. Îmi vine a crede că literatura a început să fie scrisă tocmai împotriva cărţii unice. Pentru a salva fundamentala varietate a genomului cultural al umanităţii. Să nu uităm celebrul sofism al califului Omar I (581?-644) pentru a justifica holocaustul Bibliotecii din Alexandria: dacă toate acele cărţi contrazic Coranul, atunci ele trebuiesc arse. Dacă ele sunt de acord cu principiile Coranului, atunci dublează inutil Textul şi pot fi arse. Este „argumentul” criminal în spatele căruia se ascund toţi zeloţii cărţii unice.
Forţa literaturii stă tocmai în faptul că este de neconceput fără Multiplicitatea ei, uneori haotică, din ce în ce mai haotică, dacă o asemernea formulare este permisă de logică şi de gramatică. Astăzi, scriitorul, şi deopotrivă cititorul, par obosiţi de această prolificitate cancerigenă a cărţilor. Şi, prin recul, se întorc tot mai mult spre ceea ce le-ar putea da iluzia cărţii unice. Chiar dacă ea nu este, în spiritul vremii, decât un surogat. În cele de mai sus, eu însumi am indus o direcţie falsă în raport cu premizele. De ce, de pildă, n-am aminti, printre cărţile care au schimbat soarta omenirii, Elementele lui Euclid, Principia Mathematica a lui Newton, Declaraţia universală a drepturilor omului, Cugetările lui Pascal, Critica raţiunii pure a lui Kant, Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, Teoria relativităţii a lui Einstein, publicarea hărţii integrale a genomului uman? Şi fiecare cititor îşi poate alcătui rapid propria listă. Ceea ce nu este decât o probă indirectă a premizei că nu există, şi nu trebuie să existe, o carte unică.
Am trecut de la era cărţii la era cartelei. Ea ţine loc de orice: de fisă pentru telefon, de cheie pentru intrarea în cameră sau pornirea maşinii, de bani, de buletin personal, de fişă medicală, de abonament pe autostradă şamd. Nu cartea electronică este duşmana cărţii, ci cartela. Adică abolirea identităţii, unificarea, uniformizarea, pseudonimul de totdeauna al morţii. Lumea s-a schimbat în ultima sută de ani mai mult decât în toată istoria ei precedentă. Şi nimic din această metamorfoză nu s-a datorat vreunei cărţi de literatură. Este o lecţie de umilitate care îi face foarte bine scriitorului, îl ajută să-şi găsească locul într-o lume în care „funcţia” lui (în sens matematic) este tot mai greu de identificat. Sau poate nu mai există? Nu cărţile schimbă lumea, ci lumea schimbă cărţile. Lovinescu, păstrîndu-se cu stricteţe în perimetrul estetic, vorbea despre o mutaţie a acestor valori. Atunci ele nu mai pot fi „puncte cardinale în haos”. Demiurgismul grandilocvent al unor scriitori nu poate provoca azi decât lejere zîmbete. Nu mai trăim – totuşi – în secolul XIX, pe fericitele plaiuri de vînătoare ale romantismului. Atunci încă se credea idealist într-o preeminenţă a scriitorului în istorie. Azi, ruptura mi se pare evidentă şi a întîrzia într-un astfel de mit se vădeşte complet ineficient. Nu sunt pesimist în ceea ce priveşte viitorul literaturii, dar îngrijorat/curios în tot ceea ce se referă la condiţia scriitorului. Poezia şi romanul şi-au epuizat de mult toate combinaţiile alchimice posibile, proza nonfictivă a explorat toate cotloanele eului, jurnalul a exhibat tot ce se putea exhiba din secretele persoanei, la ce ne mai putem aştepta, în afara unei explorări a farmecului discret al modei retro? Scriem, acoperim spaţiile cu semne inutile, care „nu răspund la nici o întrebare”. Pericolul de a visa la cartea unică este capcana în care poate cădea orice scriitor. Capcana totalitară. Există puţine structuri ale persoanei mai dedate spre invazia totalitară decât cea a artistului. Visul lui de a scrie Cartea. Sau de a o rescrie pe cea scrisă în illo tempore. După care să se mişte Lumea. Este un reziduu de mentalitate magică care probabil stă şi va sta la temelia oricărui act creator de natură artistică. Sau ştiinţifică, distanţa dintre cele două este mai mică decât pare la prima vedere. Dezvrăjim, dezvrăjim. Iar literatura nu mai construieşte marile naraţiuni, ci le deconstruieşte. De aceea ea se adresează altui tip de cititor, mai sceptic, mai greu de furat de poveste, pentru că a citit de mult toate cărţile şi carnea este tristă. Helas!

2005

Veleitarism – A scrie cu o mână

Există, cum se ştie, o anumită categorie de cărţi care se citesc de obicei ţinîndu-le cu o singură mînă, cealaltă fiind ocupată. Dar există şi cărţi care par scrise cu o singură mînă, perechea scărpinînd profunzimile auriculare sau mestecînd în oala cu fasole. Se poate postula că o carte adevărată se scrie, la figurat, cu amîndouă mîinile, inclusiv „cu unghiile de la mîna stîngă”. Vreau să spun că literatura de duzină (de la duzina de chibrituri), chiar dacă preţul ei e uneori stupefiant prin raport cu valoarea, este văzută ca o preocupare dispensabilă, care îşi are finalitatea în afara ei însăşi: glorie, bani, statut social, putere, vanitate, defulări de pusee paranoide şamd. Autorul trebuie să fie mereu şi în altă parte, dăruit unei alte ocupaţii. Din această dedublare se naşte veleitarismul. Şi totuşi… „Teoria” aceasta, seducătoare pentru că pare a explica multe, este insuficient de elastică. Ceva din realitate o contrazice. Şi mă refer la realitatea noastră carpato-pontică şi pontoasă. La noi scriitorul nu are nici drepturi de autor exorbitante, nici prestigiu social („cum să-l arestezi pe Sartre?”), nici prestigiu politic, nu are nici o putere în afara lumii autarhice şi autiste a breslei, nu are nimic. Şi cu toate acestea, un număr incredibil de oameni normali vor să devină scriitori. Ne aflăm în faţa unui înfricoşător mister. Pentru că a fi scriitor azi, în România, nu mai înseamnă literalmente mai nimic.
În principiu, lucrul nu este deloc de condamnat. Oamenii aceştia care vor să scrie au ceva de spus. Lăsînd de-o parte cazurile patologice, delirurile de grandoare, ceea ce-i mînă pe ei în luptă este un impuls absolut stimabil. Problema e dacă au şi puterea de a spune în aşa fel încît să se audă. Nu am nici un impuls vindicativ împotriva veleitarilor şi grafomanilor, în afara unui ecologic regret pentru păduri. Ei sunt sarea pămîntului, sociologic nu cred că se poate măsura dacă noi deţinem mai multe asemenea specimene la mia de locuitori decât, să spunem, francezii sau bulgarii. Oricum, sunt mai puţin periculoşi decât scriitorii „adevăraţi”, care îşi folosesc puterea fantasmatică (scriitorul este un manipulator de fantasme – demonstra I.P. Culianu) în scopuri inavuabile. Şi aici istoria noastră literară ne oferă exemple din belşug. În genere, veleitarul este, cel puţin, un vehicul, un vas capilar care asigură drenarea (uneori şi deformarea) unui mesaj cultural către marele public anonim. Această funcţie nu îi poate fi ignorată, precum un corp a cărui circulaţie sanguină periferică insuficientă este semnul unor maladii mai grave. Regimurile totalitare au inventat un nou specimen: activistul cultural. El cumulează toate păcatele grafomanului şi veleitarului fără, cum să-i spun?, inocenţa acestuia. Odios din toate punctele de vedere, el transformă literatura dintr-un scop într-un mijloc. Cu mîna cealaltă semnează statele de plată sau condamnările indezirabililor. Nimic mai impardonabil moralmente decât această ambidextrie morală. În care scriitorul român este, ce-i drept, maestru. Monica Lovinescu a vorbit mult despre imposibilitatea de scrie cu două cerneluri. Ode lui Ceauşescu şi elegii metafizice sau romane cu şopîrle „curajoase”. Aici stă adevărata boală a scrisului autohton, nu în vreo sporire cancerigenă a autorlîcului. De altfel, de la începuturile literaturii noastre a existat această conştiinţă a sindromului conului Sarsailă autorul.
Ne aflăm deci în faţa următorului paradox: deşi nimeni nu mai dă doi bani pe „prestigiul literar”, mulţi îl caută totuşi, îşi rup de la gură, îşi vînd apartamentul ca să tipărească o carte, scot xeroxuri de pe o poezie apărută în cine ştie ce revistă obscură pe care le trimit tuturor prietenilor, asaltează „poşta redacţiei” cu plicuri burduşite, scriu epopei sau psalmi, poezie liricoidă, socială sau romane ionelteodoriene. Să fim însă calmi, fenomenul e departe de a fi cel mai periculos pentru literatura noastră. El este încă o dovadă că mitul e mai puternic decât realitatea. Grafomanii trăiesc din plin în acest mit al scrisului ca ocupaţie nobilă, în vreme ce el nu este decât o salahorie penibilă. Grav este cînd mîna lăsată liberă se strînge în pumn. Avem atunci de-a face cu veleitarul violent, cel care are impresia că nu se poate afirma din cauza celorlalţi, şi atunci trebuie să elibereze terenul, atacînd, murdărind, lovind, distrugînd. Pentru el, orice alt scriitor constituie un inamic virtual, îi uzurpă locul pe care numai el îl merită. Resentimentar, el percepe orice succes al confratelui ca pe un rapt al unui drept al său inalienabil. Abia aici resimt o deficienţă a peisajului cultural actual: lipsa unei critici aplicate care să ştie să spună NU. Cu toate riscurile implicate. În faţa avalanşei de hîrtie, criticul onest (viaţa e scurtă!) alege să scrie numai despre cărţile care merită, pe celelalte condamnîndu-le la o binemeritată ignorare prin tăcere. Numai că tăcerea este periculos ambiguă şi scriitorul veleitar va găsi totdeauna (matematic) şi criticul veleitar care să scrie ditirambic despre opul său. Va găsi chiar şi instituţii care să-l acrediteze: reviste, premii, cenacluri, edituri de apartament. Toată această pînză de păianjen îi va da iluzia că există.
O a treia perspectivă din care poate fi privit fenomenul veleitarismului literar (ce-ar fi să le privim şi pe cel ştiinţific sau didactic, mai puţin cercetate, deşi cel puţin la fel de frecvente şi de nocive?) este cea a raportului scris-citit. Acuza principală adusă veleitarului este carenţa culturală. Există chiar un „argument” după care respectivii nu citesc de teama să nu-şi afecteze, vezi Doamne, stilul. Este imaginea caricaturală a unei genuităţi imposibile în practică, o ignorare a textului continuu care formează literatura, o justificare puerilă gen „îmi iau jucăriile şi plec”, atunci cînd nu-mi convin regulile jocului. Iar regula jocului literar este o continuă autogenerare de forme, dincolo de subiectivitatea care îşi cere intrarea în lume sub chip de cuvînt. Veleitarul scrie mai mult decât citeşte. Şi nu citeşte decât ceea ce-i place, nu ceea ce trebuie.
Se manifestă o mare disproporţie între ceea ce are de spus grafomanul şi ceea ce spune el efectiv. Ambiţia lui este totdeauna maximă, vrea să spună „totul”, în fiecare poezie, în fiecare rînd. Nu se poate fixa pe un singur lucru care poate fi privit din mai multe unghiuri. Ca individ, el poate fi pitoresc sau chiar (mai rar) simpatic. Sociologic este o calamitate benignă. Într-o vreme de reaşezare valorică şi confuzie riscă însă să provoace mutaţii în genetica spirituală dătătoare de grave malformaţii.
Humusul cultural este dat de aceşti oameni monomaniaci, ceea ce, jucîndu-ne cu etimologia, am putea traduce prin cei folosind o singură mînă. Din rîndurile puzderie ale obsedaţilor de publicare se naşte fluxul cultural sănătos de la elite spre bază. Fără acest ferment sămînţa cea bună n-ar avea cum încolţi. Cine n-a avut în viaţa lui un acces de veleitarism, să ridice piatra….

2004

A doua zi după

După cutremurul din 1989, sistemul literar, extrem de rigid, centralizat şi ierarhizat cum se constituise, s-a pulverizat ca un castel din cărţi de joc. O libertate neţărmurită a devenit cea mai grea povară pentru scriitorul român. Şi s-a iscat o babilonie în care ceea ce izbeşte este lipsa de criterii. Or, cînd spui criterii, spui critică. Nu cred că este vorba despre o catastrofă, ci de un fenomen inevitabil, de altfel, între timp plăcile tectonice au început să se aşeze altfel. Literatura (şi scriitorul, ca persoană publică) s-a trezit marginalizată, non-ficţiunea şi literatura de consum au luat în stăpînire piaţa, am asistat la o adevărată inflaţie de publicaţii şi de edituri, calitatea, de la cea estetică la cea a cărţii ca obiect propriu zis şi a redactării nu mai este luată în consideraţie. Paradoxal, exact în momentul în care am fi avut mai multă nevoie de critica al cărui oficiu să aşeze lucrurile în deplină lumină, tocmai atunci critica a suferit o sincopă.
Care critică? Pentru că este o mare deosebire între criticul de întîmpinare, trăgătorul din prima tranşee a recunoaşterii valorii, şi comentatorul pe spaţii ample sau autorul de sinteze. Senzaţia generală a fost că „literatura a scăpat de sub control”, evoluînd anarhic din momentul în care marii critici din generaţia 60 s-au retras practic din exerciţiul cronicii curente. Intuind probabil că fenomenul literar devine cu totul altceva decât înainte şi nu mai poate fi explicat cu acelaşi instrumentar. Explicaţiile degringoladei sunt mai multe. Încerc să prezint cîteva de ordin practic: imposibilitatea unui om de a cuprinde satisfăcător producţia editorială (reviste & cărţi), pauperitatea bibliotecilor, neprofesionalismul multor edituri care nu-şi pot permite un serviciu de PR, tirajele insuficiente, lipsa cronicii literare de răsunet din cotidienele de mare tiraj, sărăcia criticului care nu-şi poate permite să-şi procure cărţile care l-ar interesa, dacă nu le primeşte de la autor, difuzarea practic în circuit închis a publicaţiilor culturale care sunt necitite de oamenii obişnuiţi, ci numai de cei din branşă, veşnicul nostru deficit de sinteze: dicţionare, istorii, crestomaţii, monografii, ediţii critice etc. Vreau să spun că vremea verdictului unic a trecut, nu mai avem o literatură, ci un număr greu numărabil de universuri paralele, fiecare cu criticii şi scara lui de valori (cu sau fără ghilimele). Spre deosebire de corul bocitoarelor din această tragedie carpato-danubiano-pontică, cred că fenomenul este absolut normal şi, pe termen lung, benefic. La fel ca şi un corolar al său: a fost acuzat partizanatul ideologic al multor critici care ar falsifica primatul judecăţii estetice. Cred că superstiţia purităţii estetice ţine de o vîrstă revolută a literaturii noastre. În vremea cînd exista o ideologie unică la care nici un om serios nu putea adera cu sinceritate, era firească refugierea în primatul absolut al esteticului. Va trebui să ne obişnuim cu pluritatea ideologică, să acceptăm existenţa unor critici de orientare conservatoare, liberală sau (de ce nu?) marxistă, religioşi sau agnostici, feminişti sau fundamentalişti. Cu o singură condiţie: ca respectiva orientare să fie asumată deschis, întemeiată teoretic şi nu ascunsă sub masca unei „obiectivităţi a judecăţii estetice” imposibilă în practică. Criteriul estetic rămîne, sigur, fundamental, dar el nu poate fi aplicat niciodată în stare pură. Regretabilă nu este afilierea criticului la o ideologie revendicată ci pe lîngă puternicii zilei, ţuţăreala, partizanatul politic, întunecarea vederii şi punerea automată de etichete în funcţie de „gaşca” din care face parte subiectul criticat, transformarea actului critic dintr-o judecată de valoare argumentată într-o ocupaţie mecanică de lipire de etichete.
De ceva vreme situaţia criticii dă semne de normalizare, mulţi critici tineri şi-au făcut deja un nume. „Bătrîna doamnă” România Literară are o excelentă echipă critică foarte tînără, multe alte publicaţii au lansat nume ce merită reţinute. Sigur că intră în discuţie autoritatea care se cîştigă cu greu şi cu timpul. Reacţia unor „seniori” care nu acceptă judecata tinerilor pe motiv că: „cine eşti tu acela fără operă să mă judeci pe mine?” mi se pare un simplu ciocoism noncultural. Pentru mine, un adevărat critic literar este acela pe care-l citeşti cu delicii, chiar atunci cînd nu eşti de acord cu diagnosticul pe care-l dă. Am avea apoi foarte multă nevoie de critici care să ştie să spună NU, cine citeşte presa noastră literară trăieşte cu impresia că orice carte apărută la noi este excepţională, „marchează un moment de referinţă” etc. Rubrici „sanitare” de genul celei ţinute de Alex Ştefănescu ar fi cred bine venite în cît mai multe reviste. Căci nu totdeauna tăcerea este o bună judecată de valoare. Nu mai am suficient spaţiu pentru a atinge şi un alt subiect care mi se pare foarte important cel al modelelor. Din păcate, critica noastră s-a împotmolit multă vreme în modelul Călinescu, în realitate un antimodel, căci a fost un creator din speţa celor care nu pot iniţia o şcoală, prin excelenţă inimitabili. Linia mult mai fertilă Maiorescu, Lovinescu, Vianu, să zicem, mai puţin atrăgătoare prin spectaculozitate, pare singura cale fertilă pentru critica noastră.
Noua literatură care evident se naşte are nevoie şi de o nouă critică. Nu de una normativă, greu de aflat aşa ceva în altă parte, ci de una judicativă, aflată în consens cu timpul nostru şi conştientă de noile imperative culturale de care trebuie să dea seama. Literatura o ajută, şi asta e foarte important.

2005

Generatia PROZAC

Putem spune că ne-am născut ca o cultură modernă odată cu generaţia de la 1848. Au urmat generaţiile 1868, 1918, 1928, 1968, 1988, 2008 şi…etc. Cu alte cuvinte, chestiunea generaţiilor scandează cu accente specifice ritmurile de schimbare ale culturii noastre. Sub aspect conceptual ce mai poţi spune în plus faţă de Mircea Vulcănescu căruia tocmai i s-au antologat articolele pe această temă? Dar, privind roată de jur împrejurul literaturii de azi, ce vedem? O bruscă şi, pentru mine, inexplicabilă acutizare a conflictului intergeneraţionist. Îmi pare acesta un semn de provincialism; normal ar fi ca temele care ar trebui să domine scena dezbaterilor intelectuale să fie cu totul altele. Explicaţiile sociologice, psihologice sau politice nu sunt greu de găsit. Pe fondul stagnării generale a societăţii româneşti, a gerontocraţiei atotputernice, a sărăciei generale care face din omul de cultură un etern cerşetor la curţile Statului (vezi scenele de un penibil macabru al excursiilor organizate de „generalul” Antonescu pentru actori sau respingerea „ab initio” de către Preşedinte a Legii Spectacolelor care dorea să introducă un climat concurenţial normal în domeniu, scandalul anual al subvenţiilor pentru cărţi şamd) este firească exasperarea celor tineri. Şi insurgenţa lor. Există la noi, vorba tînărului Cioran, o „dictatură a reumatismului” la care răspunde o frază recentă a lui Cărtărescu: „Fiecare român, daca nu are şansa sa fie idiot, este de ani de zile deprimat”. Restauraţia masivă care a început imediat după 1990, mai timid la început, apoi tot mai pe faţă, s-a făcut resimţită la toate palierele societăţii, dar a fost acuzată cel mai acut în singurul domeniu care are memorie, cel al culturii.
De aici păstrarea în actualitate a unei teme care, în mod normal, ar fi trebuit să intre în desuetudine, odată cu instaurarea unei societăţi a liberului schimb (şi) cultural. Numai că rinocerii au blocat repede toate canalele: revistele, teatrele, televiziunile, universitatea, editurile, bursele, sinecurile. Şi de aici încep nedumeririle mele. Pentru că revolta generaţiei născute cam pe vremea cînd debutau optzeciştii nu se îndreaptă mai deloc împotriva mogulilor înţepeniţi în funcţii. Nu veţi găsi în articolele lor vehemente desfolieri ale unor Păunescu, Săraru, Theodorescu, Buzura, Breban, Vadim, Fănuş Neagu, ejusdem farinae. Nu. Inamicul public nr. 1 este „grupul de la Păltiniş”, tartorul răutăţilor din cultura română este Liiceanu, iar invenţia lui cea mai diabolică se numeşte editura Humanitas şi H.R-Patapievici. O aşa orientare a generaţiei tinere are de ce să te pună pe gînduri. Un domn profesor din SUA a cărui carte a fost rapid transformată în stindard de guevariştii noştri culturali acuza cu seninătate pe cei care comit „cultură mare” ca lucrul cel mai periculos cu putinţă. Născută gata ideologizată, noua „generaţie în pulbere” încă nu şi-a găsit o traiectorie. Cel mai urît spectacol îl dau cei gata născuţi cu păcatele pensionarilor, aciuiţi cu grăbire la trena cîte unuia, sorbind nectarul dulce al muncii de negrişor care face treburile murdare ale maestrului, înjurînd în numele acestuia pe cine trebuie. Alţii stau pe propriile picioare, dar nu şi pe propriile cărţi. Oricît de indigeste, romanele lui Breban sunt nişte construcţii, pe cînd Pizdeţ e doar o jucărică simpatică dînd foarte bine seama despre „situaţiunea” disperării noastre naţionale. Atît. Dar cum spunea chiar Costi Rogozanu, apropo de muzici (dar se aplică perfect şi la literatura multor tineri), parcă a lupta numai pentru dreptul de a scrie numai despre sex şi de zeci de ori pe fiecare pagină cuvintele porcoase, parcă e o miză prea mică. Acum, iată, le spun toţi: de la Gălăţanu la Vaculovski sau Ioana Baetica. Cu ce a progresat literatura română prin asta?
Dan C. Mihăilescu a provocat mînia multora lansînd o idee care ar merita discutată serios: faptul că Generaţia 80 s-a ratat, nedînd marea carte aşteptată. În loc de asta, s-a declanşat un potop de invective. De altfel, într-un mod straniu, în această vară cu climă belalie certurile noastre cele de toate anotimpurile, pornite de la politică, s-au deplasat spre cultură. Nu discut aici de ce, observ doar că o idee care ar fi meritat o discuţie serioasă a fost mutată rapid în derizoriul invectivei. În consecinţă logică ar fi putut fi discutate şi faptele scriitoriceşti ale celor sub 35 de ani. Ceea ce reproşez acestei generaţii, este tocmai că nu s-a configurat ca atare. Nu are curaj să pună în discuţie establishementul, ci vrea doar să-l înlocuiască. Nu a găsit curajul negării totale şi originale, cele mai multe dintre mijloacele alese fiind tocite încă de avangardele secolului XX. A importat fără discernămînt critic forma fără fond a corectitudinii politice şi stîngismul din universităţile occidentale unde îşi dau doctorate strălucite, preferînd să fie „un partid” decât un curent. Din sastisire faţă de invocarea obsesivă a trecutului îl ignoră global refuzîndu-l, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos. Cu riscul de a fi patetic le-aş reproşa că nu au un proiect pentru România. Îmi vor răspunde desigur că nu-i interesează. Perfect. Ar trebui măcar să se cunoască pe sine, dar cultivînd politica cercului închis (exact cea pe care Sorin Adam Matei o reproşează mandarinilor păltinişeni) ei îi ignoră pe companionii de generaţie cu un traiect profesional cel puţin la fel de strălucit dar care au alte opţiuni culturale. Ca să dau un singur exemplu, excepţionala generaţie de tineri teologi pe care o avem.
Preocupaţi de schimbarea canonului, de revizuiri într-un mod foarte puţin lovinescian, trăind realitatea românească la un mod supercomplexat, această generaţie vrea să spună NU. După modelul Ionesco. Dar pentru a avea glas, trebuie să ai cărţile şi proiectele pe masă. Dacă însă acoperim prăpastia dintre noi şi realitate cu literatură de tip Prozac, vom fi fericiţi până la adînci bătrîneţe şi vom muri de un Alzeihmer încîntător…

2004

Doua morti care nu dovedesc nimic

DOUĂ MORŢI CARE NU DOVEDESC NIMIC

Casting pentru rating

Moartea face rating. Este o axiomă. Cu condiţia să fie o moarte „anormală”, prin accident sau crimă. Sau moartea unei vedete. Altfel, stingerea înceată a unui bătrân uitat într-un azil sau într-o insalubră garsonieră nu interesează pe nimeni. Afară de cazul în care este descoperit după câteva luni. Este o ambiguitate de statut care transformă însăşi ontologia morţii. O ambiguitate de sens. Dintr-un eveniment care tinde să fie tot mai discret, mai ascuns de ochii publicului, ceva ce ni se întâmplă aproape ruşinos, de care rudele trebuie să facă pe cât se poate mai puţin caz pentru a nu-i indispune pe ceilalţi (cum este văzută moartea în lumea contemporană, spre deosebire de cea tradiţională, unde era prin excelenţă ritualizată, deci publică) moartea redevine într-altfel, un fapt public, prin mediatizare. I se smulge astfel ultimul atom de sacralitate, de intimitate. Ritualul devine simplă retorică. Este transformată în discurs şi în spectacol. „A morţii atroce şi grea impudoare” ocupă prima pagină. S-au întâmplat în săptămânile din urmă, foarte aproape una de alta, două morţi care nu au absolut nimic în comun, în afara excesivei şi într-adevăr impudicei lor mediatizări. Cea a profesorului Liviu Librescu şi aceea a Ralucăi Stroescu. Absolut nici o legătură între ele, le desparte nu numai un ocean planetar, ci şi unul de circumstanţe. Primul, evreu supravieţuitor al Holocaustului, este ucis de gloanţele unui dement dintr-o universitate americană în timp ce-şi apăra studenţii, oferindu-le prin sacrificiul său răgazul de a scăpa. Cea de-a doua, răpusă în condiţii neclare de surmenaj şi muncă peste măsură, dar sunt, ca întotdeauna în astfel de cazuri puse în discuţie şi competenţele sistemului medical. Nici o legătură deci, în afara publicităţii. Încât ne putem întreba: ce (mai) este o moarte ajunsă pe prima pagină sau în prime time? Nu suntem oare astfel deposedaţi de unul dintre ultimele lucruri care ne mai aparţineau inalienabil? Au fost descrise de-a lungul vremii multe tipuri de înstrăinare, nu am ajuns oare în faţa unei limite de netransgresat: înstrăinarea de propria moarte? Bombele umane ale teroriştilor într-un fel, presa devoratoare într-altfel, reducerea până la dispariţie a spaţiului intim nu duc la o astfel de schizoidie?
Nedreptatea provine din dezechilibru. Presa necrofilă se poate justifica prin aceea că propune eroii de care lumea are nevoie. Justificarea ţine în măsura în care am avea aceeaşi importanţă acordată şi vieţii acelora. Nu a lor neapărat ca indivizi, a lor ca reprezentanţi ai unei categorii. Câte articole despre profesorii de la Politehnică aţi citit? Sau despre cei care muncesc până la epuizare sacrificându-şi orice altă împlinire personală şi care sunt cel mai adesea prezentaţi ca „poveşti de succes” pentru că au câştiguri ce trezesc invidia şi contrazic locurile comune cu „românul e puturos” şi „nu se poate câştiga bine decât afară”. Şi dincolo de asta? Or, iată, asemenea personaje apar în faţa publicului, din păcate, numai postum. Gândirea descărnat structurală ar putea vedea aici o schemă generală şi banalizată: a omului neînţeles care devine model şi admirat după moarte. Nimic nu ne îndepărtează mai mult de înţelegerea cazurilor noastre decât o asemenea schemă superficială. Care presupune măcar o anume intenţionalitate, încrederea într-o operă care tace în prezent dar va vorbi după moarte. Pentru cei doi nu ne putem imagina o metafizică a morţii. Unul a ales într-o clipă gestul urgent al sacrificiului, ceea ce-i înnobilează actul prin spontaneitate. Celălalt exemplu a fost transformat mai degrabă într-un contra-exemplu de genul: munca ucide. Nu sensul acestor morţi absurde a răzbătut în presă, în măsura în care moartea poate avea un sens. Ci doar aberaţia unui anume moment. Distorsiunea unor destine altfel comune. În felul acesta, tocmai valoarea de model pe care oratoriile jurnalistice au intenţionat-o poate s-a pierdut. Speculând accidentalul, au demonetizat realul. Două biografii ivite brusc din neant odată cu intrarea de fapt în el. Şi pe care mausoleul de litere, în loc să le nemurească, le-a ascuns şi mai adânc unui înţeles obştesc.

Aplauze

La ieşirea din Muzeu, sicriul ce-l purta pe Octavian Paler a fost aplaudat. Gest descumpănitor, comentat ca atare în câteva articole. Se pare că moda ar veni de la înmormântările marilor artişti cărora li se aduce astfel un fel de ultim omagiu la ultima scenă jucată in absentia. Dar aici nu era cazul. M-am gândit imediat cât l-ar fi supărat aceste aplauze pe unul dintre puţinii care au opus băşcăliei naţionale (vezi excelentul eseu al Anei Blandiana din România Literară) o seriozitate în sensul metafizic, nu psihologic, puţin comună pe aste coordonate geo-culturale. Ceea ce s-a întâmplat cu câteva săptămâni mai devreme cu cele două nume (căci numai două simple nume au rămas, din păcate) echivalează cu asemenea aplauze tipărite, poate sincere în intenţia lor, dar lovind complet alături de ţintă. Dorind să omagiem nişte morţi, sau să trezim măcar nişte interogaţii, am adus un îngrozit elogiu Morţii. „Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?” se întreba Vladimir Jankélévitch. Cu excepţia războaielor, a calamităţilor, moartea rămâne un act al tăcerii individuale. În cazuri precum cele citate cineva îşi propune să vorbească în numele morţii. Să o supra-determine. Jankélévitch vorbea despre o supraconştiinţă a morţii, singura care ar fi eventual capabilă să-i priceapă sensul, să o gândească pentru că o poate privi dintr-un „exterior” imposibil de conceput pentru noi. Publicitatea acordată morţii creează iluzia unei astfel de instanţe. Periculoasă iluzie. Prin inflaţie. De fapt, noi nu am gândit excepţia evenimentelor respective, adică înţelesul lor profund, ci doar circumstanţele lor. De neignorat fireşte, căci o mai bună reglementare a portului de armă sau a consecinţelor diagnosticelor psihiatrice la ei, sau a legislaţiei muncii la noi, n-ar strica nimănui. Dar dincolo de asta? Fiecare simte că îndărătul unor astfel de evenimente s-ar ascunde o morală. Degetele în ochi ale televiziunilor şi ziarelor au crezut că trebuie să o facă foarte vizibilă. Şi dacă o astfel de morală nu există? Şi dacă, existând, s-ar cuveni să rămână discretă? Sau poate că ea este, pur şi simplu, în altă parte decât în spaţiul de idei comune în care a fost vârâtă cu sila. Până unde putem împinge imixtiunea, în viaţă, dar mai ales în moarte? Eroismul de cinema naiv şi de roman prost, cu eroul care ridică steagul pe metereze îndemnându-şi tovarăşii cu pumnul drept ridicat să continue lupta este doar o imagine cu, iată, ciudate remanenţe subconştiente. Mă ridic împotriva scotocirii morţii sub pretextul moralei vieţii. Ea induce o exponenţialitate falsă.

Sfârşit ca spectacol

Într-o societate a spectacolului, cum s-a spus, moartea însăşi nu mai „trăieşte” în imaginarul colectiv decât în măsura în care devine spectacol. Până în zorii epocii recente un fapt supravieţuia efemerului în măsura în care devenea poveste. Astăzi, trăieşte în măsura în care se supune dintru început condiţiei de provizorat a spectacolului. Se naşte cu certificatul de deces instantaneu în buzunar. Aparent concretul zilei mă contrazice, de vreme ce marfa pe care au încercat să o extragă şi să ne-o vândă televiziunile şi ziarele a fost tocmai exemplaritatea, într-un sens sau altul, celor două cazuri. Dar, neputând şi neştiind să vândă (acest obligatoriu cuvânt, atât de nepotrivit în context) decât circ, de unde pâinea spiritului? Senzaţia de inadecvare provine dintr-o impuritate a discursurilor. Pe de o parte, se intenţionează o eroizare, care şi ea este un bun agent comercial. Pe de altă parte, se insistă pe o trăsătură fundamentală: cea de victimă. A unui ucigaş descreierat pentru profesorul american, a „sistemului” asupritor sau măcar a presiunii unui anume mod de viaţă care face din „carieră” Dumnezeul omului de azi în cazul tinerei de la noi. Or, statutul de victimă nu se potriveşte cu acela de erou. Or una, or alta. Supralicitând prin suprapunerea celor două discursuri, presa le-a demonetizat simultan. Un asemenea discurs mixt degradează tragedia la melodramă. Sigur că acesta este traiectul lumii noastre însăşi, dar de ce să obosim a-i semnala căderea în derizoriu? Nu mai ştim să murim, putem invidia solemnitatea teatrală a morţii clasice. Retorică până la insuportabil, moartea clasică avea un sens. Moartea media te livrează celorlalţi, nu-ţi mai lasă în proprietate nici măcar acest ultim moment al intimităţii.
„Nu e nimic de gândit asupra morţii. Dar e ceva de imaginat?” se întreabă Jankélévitch mai departe. Moralizând impenitent asupra unor morţi în condiţii excepţionale, publicitatea lor ne stimulează adrenalina, dar ne castrează imaginaţia. Religiile construiau un fastuos imaginar al morţii care atenua spaima de Marele Gol. Modernitatea şi toate „posturile” ei cred că se pot dispensa de aceste imagini fără a plăti bir. Dar poate că premiza mea însăşi este falsă, la urma urmei de ce ar trebui o moarte să dovedească ceva? Tocmai aici este clenciul discuţiei. Aruncându-se asupra biografiilor celor doi anonimi (fiecare în felul său) exemplari, ziariştii au introdus sfârşitul forţat într-o altă poveste. Nici unul dintre cei doi nu face parte din povestea ce i-a fost inventată. Nici unul nu era pregătit la modul tragic pentru acest sfârşit pe care realitatea i l-a inventat. Sigur că există o dimensiune moral-religioasă şi în sacrificiul de sine pentru a salva viaţa celorlalţi şi în „workalchoolism”. Dar ea ne-a scăpat în general printre degetele cu care scriem. Pentru ca astfel de morţi, şi se petrec multe cotidian, nu toate ajungând în prime time, sunt mute. Ele oscilează între cei doi barbari: semnificatul şi semnificantul, uitându-l tocmai pe marele Semnificator. Căci, la drept vorbind, numai prin el ni se poate transmite ceva. Nu prin medii. Mediile au nevoie de eroi ai zilei. Orice eroism care depăşeşte o zi le devine repede incomod. Adică exact inversul limbajului martiric hrănit direct din trans-temporal. Adică din viaţă. Este o paradigmă mitică evidentă aici. Care, pe cât o refulăm mai puternic, pe atât ne adânceşte mai mult în nevroza exemplarităţii. Avem nevoie de tot mai mulţi eroi pentru că viteza cu care îi devorăm în canibalismul faptului divers depăşeşte capacitatea normală a societăţii de furniza cazuri exemplare.
Oare, printre sarcinile urgente ale ceasului nostru istoric să se afle şi aceea a unei noi raportări (ceea ce ar presupune şi o nouă rostire) la moarte? Adică recâştigarea dreptului de a muri? Este, de fapt, o întreagă artă a admiraţiei ceremonioase şi discrete care s-a pierdut, fiind înlocuită de o hollywood-izare a morţii. Alături de banalizarea răului s-ar putea vorbi şi de banalizarea prin eufemizare excesivă a exitusului. De altfel, dintre cele trei modalităţi pe care filozoful citat în acest text le vede folosite în a eluda obstacolul indicibilităţii morţii: eufemismul, inversiunea apofatică şi conversiunea la inefabil, discursul public despre moarte foloseşte azi în special prima cale. În faţa acestui subiect care este un exemplu strălucit de pharmakon – leac şi otravă totdeodată – oglinda presei are o sarcină ingrată: ea trebuie să spună totul, să nu lase nimic ascuns, dar, în acelaşi timp, să menajeze pudori contemporane bine înrădăcinate în mentalul colectiv, să ascundă cât mai mult din aspectul odios al morţii, lucru care în pre-modernitatea epidemiilor de ciumă şi a execuţiilor publice de pildă ţinea de o oarecare rutină cotidiană. Să vorbeşti despre moarte fără a-i evoca angoasa, iată marea performanţă imposibilă. Trauma originară a oricărui text contemporan despre moarte. Citez pentru ultima oară din autorul Tratatului despre moarte. „Căci angoasa este confuzia unei conştiinţe care a încercat să gândească moartea aşa cum gândeşti un conţinut finit şi care se retrage, înnebunită şi descumpănită, din faţa acestui monstru”. A bate în retragere cu respect. Minimul care ni se cuvine şi li se cuvine celor care nu vor să dovedească nimic prin moartea lor.

2007