Miturile azi

O lume tristă, plină de mituri…

Dacă acceptăm teoria lui Eliade, o lume nici nu poate exista fără de mituri. Chiar dacă ele „se camuflează” în cele mai neaşteptate moduri, inclusiv în cel al demitizării. Şi aşa s-a născut hermeneutica. Probabil că naşterea hermeneuticii înseamnă sfîrşitul vîrstei paradisiace, trăitoare inconştientă a realităţii mitice, „lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii”. Ce încîntător este să descoşi mitul, să-l eviscerezi, să stabileşti cele mai ameţitoare legături şi filiaţii! Ce senzaţie de putere fără limite să accezi, guénonian, în nişte subterane de dincolo (mai bine zis de dinainte) de naşterea timpului, într-un univers de o coerenţă absolută, în care totul se leagă, este suficient să prinzi un căpăţel de aţă, să deşiri cu atenţie şi îndemînare ghemul hermeneutic, şi întreg spectacolul lumii ţi se va oferi pe tavă, copleşitor prin deplina sa graviditate de sensuri care se prăvălesc peste tine niagaric. Cred că fascinaţia mitului este, înainte de toate, această beţie a înţelegerii fără rest. Şi fără rost, pentru că ea nu are prin definiţie ceea ce noi numim eficienţă practică. De la Ghilgameş la psihanaliză, de la Altamira la clipurile publicitare, totul este mit. Şi atunci, mitul este mort.
Mitul povesteşte maxima noastră nesiguranţă. Omul precar şi literatura, după prea frumosul titlu al lui Malraux. De aceea el ne transpune într-o lume care anulează din pornire toate aceste forme ale precarităţii. Introducînd ca formă absolută repetitivul, „eterna reîntoarcere”, mitul aboleşte tocmai principala lege a universului fizic: ireversibilitatea curgerii într-un singur sens a timpului. Orice mit este un mit despre timp. Din această perspectivă, demitizarea ar însemna găsirea unui adevăr „din această lume”, perfect accesibil unui om încrezător în puterile sale, în capacitatea de a cunoaşte, pînă la urmă totul. „Pînă la urmă” va să însemne aici şi o limită de timp, chiar dacă foarte îndepărtată, un „finis mundi” al cunoaşterii, dincolo de care pur şi simplu nu mai rămîne nimic de cunoscut; şi mai poate însemna şi o limită de conţinut, totul a fost cunoscut, omenirea (?) trăieşte din autoreproducerea indefinită a propriei cunoaşteri obosite. Sigur că o astfel de schemă este aproape caricaturală, cîtă vreme filozofii ne predică de totdeauna umilinţa cunoaşterii, atenţia trează la limitele ei, ireductibilitatea ei la cunoaşterea raţională. Căci mit se traduce etimologic minciună, ceea ce nu înseamnă că demitizarea ar presupune implicit achiziţia adevărului absolut.
Mitul nu este fantasmare, ci realitate. Două cuvinte, căci în funcţie de înţelesul pe care li-l atribuim ne putem situa pe poziţii net diferite. Vezi analiza fără fisură a lui Andrei Cornea din volumul De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş. Despre utopii, realităţi şi (ne)deosebirea dintre ele asupra imposibilităţii logice de a discerne între ceea ce este realist şi ceea ce este utopic. Secularizarea contemporană, cu rădăcini în acea „castrare a imaginarului” începută în Renaştere despre care vorbesc antropologii şi istoricii nu duce decât la formele evidente sau insidioase ale nevrozei. Efortul demitizării ne-a hrănit cu iluzia că, la capătul lui, ne aşteaptă cuminte adevărul. Nimic mai fals. Iată la noi, analizele istoricului Lucian Boia care a întemeiat o întreagă şcoală a demitizării discursului istoric. Pentru adepţii acestei şcoli, practic nu mai există „istorie” ci doar discurs despre istorie, analizabil cu tehnicile specifice aprehendării oricărui discurs ficţional. Or, într-una din recentele sale cărţi, profesorul Boia îşi duce pînă la capăt raţionamentul, observînd că însăşi demitizarea discursului istoriografic sfîrşeşte prin a fi ea însăşi un mit. Altfel spus, cu o expresie încetăţenită, gonit din text pe uşă, mitul reintră în el pe fereastră. Numai că el nu mai are existenţa aceea firească pe care i-o oferea orizontul omului tradiţional.
Europa a refuzat să-şi recunoască rădăcinile mitice prin Constituţia continentală. Cu alte cuvinte a refuzat să-şi recunoască propria identitate, căci fără de rădăcini (şi acestea nu se pot hrăni decât din illud tempus) nu se poate trăi o identitate vie. Acceptînd multicultural identitatea tuturor, Europa refuză să şi-o definească pe a sa. Ceea ce o condamnă nu la demitizare, ci la uscare. Timpul poveştilor a apus de mult în apus. Iar noi, noi cîntăreţii bolnavi umblăm zadarnic pe drumuri fără nici un orizont, căci nimeni nu mai ştie povestea mormintelor de la marginea acestor drumuri.

2005

natură şi cultură

KATRINA CULTURALĂ

„Copaci”, „flori”, „izvoare”, „stele”, „peisaje”…. toate astea înseamnă „natură”? Conştiinţa îngustă a omului modern cam asta pare să creadă. Şi ar fi, probabil, destul de încurcat dac-ar afla că sensul originar al cuvântului are destul de puţin de-a face cu inventarul de mai sus, oricât l-am extinde. Cuvântul originar desemnând ceea ce fiinţează este grecul φύσίς . Tradus în latină prin natura, care trimite la ideea de naştere. „Căci tot ce naşte, creşte, piere,/E-n ochii domnului repaos”. Cuvântul grecesc se referă nu la „obiecte” sau componente care prin însumare ar da „puritatea” sau „frumuseţea” naturii. Acestea sunt concepte venite târziu, mărci ale degradării sensului. Φύσίς este, mai degrabă, principiu după care se desfăşoară creşterea. Înţelesul său nu se poate obţine inductiv, pornind de la milioanele de elemente care o alcătuiesc, ci doar deductiv, presupunând o „experienţă fundamentală”, „deopotrivă poetică şi meditativă” (Heidegger, Introducere în metafizică; cap. Întrebarea fundamentală a metafizicii). „Iată de ce, originar vorbind, φύσίς înseamnă deopotrivă cerul şi pământul, piatra şi planta, deopotrivă animalul şi omul, apoi istoria omului ca operă a oamenilor şi a zeilor, în sfârşit, şi în primul rând, zeii înşişi aflători sub destin”. Enumerarea heideggeriană sugerează că aproape tot ceea ce modernitatea maniheistă – care a impus ruptura, duşmănia dintre natură şi cultură – pune în lotul culturii făcea la origini parte în mod firesc din fire. Deşi încă de la Platon, în Legile sau Timaios există o deosebire între lucrurile aflate sub imperiul necesităţii (ananke), adică supuse creşterii oarbe a φύσίς-ului, şi finalitatea nous-ului.
De la Renaştere încoace, adică de la dispariţia zeului din centrul reflecţiei existenţiale, cunoaşterea străbate câteva secole de „optimism natural”, a părut că dezvoltarea omului se face pe orizontală, având ca ţel final, singura limită acceptabilă, în-stăpânirea sa progresivă asupra secretelor naturii. Secolul XIX şi primele decenii din secolul, XX, cu fizicalismul, mecanicismul şi pozitivismul lor au construit iluzia tenace că sporul cunoaşterii este practic infinit şi se face în pofida naturii, prin treptata ei restrângere. La limită, se imagina (aici apar utopiile de tot felul) un mediu total raţionalizabil, controlat, deci fatalmente artificial. Idealul utopiştilor este, în fond, dispariţia naturii, cu iraţionalul, incontrolabilul ei. După războaiele veacului XX am asistat la o răsturnare de perspectivă. Mişcările ecologiste au pornit o cruciadă pentru revenirea la natură. La fel de utopică, deşi în sens opus, ca şi cea a controlului absolut. Căci conceptul de „natură pură” cu care operează ecologiştii este unul atât de profund conotat ideologic, încât o asemenea „revenire la natură” nu ar însemna decât integrarea într-un spaţiu profund marcat de un anume tip de „cultură”. Imaginea rousseau-istă a unei naturi pure, locuită de un om pur este, înţelegem azi, o contradicţie în termeni. Căci φύσίς intră în contradicţie şi cu τέχνη, producerea, construcţia, tehnica, iar aceasta nu poate fi decât invazivă, transformatoare a naturii. Ca fiinţă cunoscătoare, omul intră riguros şi inevitabil în contradicţie cu natura (şi cu naturalul). Chiar teologic privind lucrurile (ceea ce nu putem face aici din cauza spaţiului), apelând numai la mitologemul paradisului pierdut, ajungem la o aceeaşi concluzie: natura omului este să fie rupt de natură încă din clipa naşterii sale.
Ultimele decenii au modificat însă perspectiva, îngăduind ieşirea din aporiile ecologismului. Dacă la originile ei greceşti „metafizica” era funciarmente „fizică”, iată că acum, sub primele valuri ale „sfârşitului istoriei”, asistăm la un parcurs invers: fizica (de după teoria relativităţii, principiul indeterminării, teoria quarkurilor şi a stringurilor şamd.) redevine metafizică. Cred că nu conştientizăm suficient importanţa acestei răsturnări. Omul începe să înţeleagă că natura nu înseamnă numai resurse epuizabile sau balene eşuate pe o plajă şi care trebuie musai salvate. Ci un „ceva” mult mai înalt şi mult mai profund, vorba poetului. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 lait motivul a fost: nimic nu va mai fi ca înainte. Catastrofa fiind provocată, cum au demonstrat o mulţime de oameni foarte avizaţi de un „război al culturilor” (pentru rândurile de faţă, nemţeasca dihotomie cultură – civilizaţie este irelevantă). Una mai „arhaică”, mai articulată, mai „naturală” (termenii trebuie luaţi cu maxima marjă de generalitate), cealaltă sortită dispariţiei prin laxismul său moral, aroganţa, sfidarea naturalului. Acum, după uraganul Katrina, perceput la acelaşi mod apocaliptic, războiul (pierdut!) s-a purtat împotriva naturii însăşi care ne-a dat o lecţie, spun scepticii. Umilind exact acelaşi tip de cultură. Două lecţii identice venite cam repede una după alta. Schema asta e prea frumoasă pentru a fi şi exactă. Lucrurile sunt mult mai simple probabil. În primul caz nu se înfruntă în nici un caz două culturi (islam vs. creştinism, teocraţie vs. democraţie etc.) ci un grup de fanatici care, speculând multe din slăbiciunile Occidentului (id est ale democraţiei), luându-şi drept complici părţi ale intelighenţiei şi sistemului deschis de învăţământ de aici, îşi fac din Coran un pretext pentru a da o aură de respectabilitate instinctelor totalitare. Urmaşi mai mult sau mai puţin conştienţi ai lui Marx, ei furnizează cu abilitate şi dărnicie gândirii occidentale săpunul şi funia ideologice cu care aceasta să se sinucidă spectaculos şi în direct la CNN şi Al Jazirra. În al doilea, este vorba despre un fenomen meteorologic excepţional, care a scos la iveală hibele de organizare a unei administraţii, dar este aberant să le extrapolezi, scoţând concluzii de ordin general privind un regim politic în colaps, cum a jubilat o parte însemnată a presei mondiale. Despre modul cum schimbările climatice au fost instrumentalizate politic şi ideologic de prin anii 50 încoace recomand un excelent articol al lui Dragoş Paul Aligică „Intelighenţia şi clima” din nr. 811 al revistei 22.
Cum se vede, natura nu este o problemă „naturală” (se ştie că ea lipseşte de pildă, în înţelesul ei comun, din creaţiile folclorice) ci una prin excelenţă culturală. De aceea nu vom avea „mai multă natură” dacă vom reduce producţia industrială sau vom înceta să mai cultivăm specii ameliorate genetic. În celebra lui scrisoare către Emil Cioran, dând frâu liber unei coarde utopiste care este prezentă, ca un grăunte de sare, în toată gândirea sa, Constantin Noica imagina o lume în care chimia ne va furniza alimentele şi, astfel eliberată de povara agriculturii (şi ea o formă de cultură, fireşte, poate cea mai veche), suprafaţa pământului va fi fiind redată unei bune sălbătăcii a naturii. Lasă că momentul acesta încă nu se vede a fi atât de aproape, dar nici acea presupusă redare către junglă a imensei suprafeţe astfel eliberate, n-ar avea deloc urmările pozitive pe care le presupunea filozoful. Uraganul din septembrie va avea nu numai repercusiuni politice, ci şi unele filozofico-morale. New Orleans-ul va fi refăcut, dar, odată cu el şi o nouă perspectivă asupra societăţii americane. Este avantajul sistemului autoreglabil care este o democraţie. Cei care s-au grăbit să jubileze că America a fost încă odată înfrântă, şi-a arătat încă odată neputinţele, ar fi putut, printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, să realizeze ce s-ar fi întâmplat dacă uraganul ar fi lovit o altă regiune a globului, fără posibilităţile de apărare ale Americii. Exemplul Tzunami nici măcar nu este aşa departe. De la alungarea din Paradis a lui Adam şi numirea animalelor, natura ca atare a dispărut. Totul a intrat sub nume, adică sub stăpânirea culturii.

2005

Inspiraţie

VÎNTUL BATE UNDE VREA EL

Ca să evit banalitatea calamburului că nu am inspiraţie să scriu despre tema de azi şi erudiţia inutilă care poartă asupra uneia din cele mai vechi teme ale curiozităţii omeneşti, mă mulţumesc să chestionez cuvîntul. Ruah, pneuma, spirit, toate trimiterile sunt spre ceva nevăzut şi care „bate încotro vrea el”. Între realitatea fizică a respiraţiei şi cea metafizică a inspiraţiei, înţelepciunea limbii a stabilit o neliniştitoare similitudine. La o privire atentă, „inspiraţie” ridică însă probleme insurmontabile. Viziunea să-i zicem comună asupra artistului vede în el diferitul, cineva care nu este la fel ca ceilalţi, posedatul, cel care are acces, prin transă, la tărîmul celălalt. Spiritul coboară în el şi îl posedă. Eşti inspirat pentru că eşti diferit. Dar, avatarurile etimologice ale cuvîntului fac un salt mortal spre extrema cealaltă. Căci, de inspirat inspirăm toţi. Deci toţi suntem inspiraţi? Cum conciliem, aşadar, aceste viziuni antitetice dintr-un singur cuvînt?
Inspiraţia este, într-un fel, mitul originar. Mitul în stare pură. Pentru că dă seama despre ceea ce este ganz andere şi despre – totdeodată – prezenţa lui universală, cotidiană, banală şi perfect invizibilă. Poate că inspiraţi sunt tocmai cei care percep, fac vizibilă această prezenţă care este dar pe care noi nu o simţim. Li se spunea în multe feluri, dar aspectul fundamental al existenţei lor era profeţia. Adică o cunoaştere de un tip aparte, dată tocmai de inspirarea (uneori la propriu a unor anumite substanţe halucinogene) duhului bîntuitor. Erau temuţi, urîţi, respectaţi, sacrificaţi. Sigur că, pe măsură ce vremurile s-au secularizat, inspiraţia s-a mutat, şi-a restrîns aria şi finalmente şi-a falsificat profund esenţa prin trecerea din domeniul existenţial în cel estetic. Pentru ca, finalmente, să fie alungată şi de aici de toate pozitivismele şi post-pozitivismele aşa-zicînd ştiinţifice. Inspirat a rămas să fie numai artistul (substitut degradat de profet), ca pentru a marca diferenţa lui faţă de omul comun.
Artistul şochează percepţia comună la fel cum şamanul în societatea arhaică. „Noi nu suntem normali”, cum proclama triumfător un song de acum cîţiva ani. Anormalitatea aceasta – cu sau fără ghilimele – este flamura sub care luptă artistul. Singura întrebare, la care se străduiesc să răspundă toate tomurile de estetică este: de ce nu suntem toţi artişti? „Aşaa, expiraţi, inspiraţi!”. Dacă Arta (cu majusculă!) este modul suprem de exprimare a omenescului, atunci „anormalii” sunt tocmai ceilalţi, ignoranţii exprimării artistice. Ambiguitatea este, cum se vede, totală, traducînd tocmai ambiguitatea originară a termenului de care vorbeam la început. Inspiraţia este o „explicaţie” care nu explică nimic pentru un fenomen (creaţia artistică) resimţit ca misterios, periculos, dezechilibrant. Căci inspirat înseamnă şi nebun. Furios. Adevărat sau simulant. În tot acest du-te vino între expiraţie şi inspiraţie ingineria textuală ţine doar de modul de comunicare. Pentru unii ea, raţională, măsurabilă, planificabilă pînă în cele mai mici amănunte a înlocuit inspiraţia. Tehnicile de rugăciune sunt adesea legate de tehnici de respiraţie. Tehnici, adică, de a controla inspiraţia. Spaima faţă de creator şi de creaţia sa (tremendum) este corelativă inspiraţiei. Diferit de ceilalţi prin accesul la inspiraţie, creatorul trezeşte stupoare şi groază. Sau să spunem inspiră stupoare şi groază? Complicînd şi mai mult spectrul înţelesurilor. Căci plăcerea despre care vorbesc esteticienii nu este altceva decît descendenţa laică al acestui stupor originar. Există artă fără inspiraţie, este întrebarea subînţeleasă de tema noastră. Dar există artă?

2005

Creator

DOUĂ SPECII

Vă propun să pornim de la o constatare simplă: există unii oameni care creează şi alţii care nu o fac. Şi nu mă refer numai la creaţia artistică, putem să includem în gândirea noastră şi pe cea ştiinţifică şi, de ce nu, pe cea istorică. Ce desparte cele două categorii de oameni? Care trebuie să comunice una cu cealaltă, căci creaţia primilor se adresează celor din a doua categorie. Pentru a răspunde este descumpănitor câtor domenii ar trebui să ne adresăm: psihologia (creaţiei), antropologia, istoria, sociologia, politologia, estetica şi chiar pedagogia. În măsura în care acceptăm că spiritul creator se educă. Cert este că între cele două tabere există, de nu o diferenţă discriminatorie, măcar un decalaj substanţial. Membrii lor trăiesc în acelaşi spaţiu dar în timpi evident diferiţi. Creatorul este cel care aduce noul la lumină, şi asta, vorba lui Noica, te face să te întrebi „cum e cu putinţă”? O primă prejudecată pe care cred că trebuie să o înlăturăm din capul locului este aceea că în vremuri „clasice” arta era mai accesibilă decât în timpul nostru non-figurativ şi iconoclast. Nimic mai fals. Arta era, pe atunci, mult mai elitistă decât pop-artul contemporan, iar literatura mergea până acolo încât era scrisă în altă limbă decât a vulgului. Şi chiar când a trecut la limbile vernaculare şi-a păstrat până recent istoriceşte diferenţierea de registru stilistic faţă de limba comună. Iar „creatorul”, cel care comunică pe căi privilegiate cu zeul, de la şamani la tragicii greci, de la Socrate la Shakespeare, de la Baudelaire la Marquez, de la constructorii piramidelor la Gaudi, de la Palestrina la Mozart nu este dintre noi. Asta îl scuteşte să dea seamă. Cele două specii se contrariază reciproc, atunci când nu se devoră de-a dreptul. În moduri foarte subtile, ce-i drept. Socrate este condamnat la moarte pentru că sfidează simţul comun, zeii cetăţii. Marii predicatori hipnotizează mulţimi care îi urmează în delir. Chiar dacă se îndreaptă spre prăpastie.
Creatorul a intrat dintotdeauna într-un dublu conflict: pe de o parte cu zeul căruia îi face concurenţă, pe de altă parte cu omul comun pe care-l smulge din îngustimea habitatului său, aruncându-l într-o lumină mult prea puternică. Îl sfidează, îi arată puţinătatea, îl umileşte. Drept care nu poate fi iertat. Sancta simplicitas aprinde bucuroasă ruguri. Este suficient să privim etnologic statutul individului creator într-o comunitate tradiţională: este în cel mai bun caz unul de marginalizat, privit de perfect coerenta şi închisa societate ca o ciudăţenie care strică ordinea. Lamentourile romantice ale creatorului blestemat şi neînţeles sunt doar forme secularizate ale unei diferenţe ontologice adânci. Între cele două specii nu există mediere, deci nici comunicare. Modernitatea a inventat o categorie care să escamoteze această diferenţă şi care s-a transformat repede într-o forţă obscură căreia creatorul, dar şi omul comun, i se închină. A numit-o public. I se mai spune „ştiinţific” şi receptor. Făcând din el cap şi începătură a oricărei lucrări artistice. Judecător şi „consumator”. Artistul se închină publicului ca viţelului de aur căreia opera i-ar fi sacrificată ritualic. Omul comun râvneşte accederea la stadiul de public. I se pare că astfel ia parte la ospăţul zeilor. Dar noul când apare poate fi într-adevăr ambrozie, dar când se coboară la public se transformă într-o simplă ciorbă de ştevie. Singura comunicare autentică pe această verticală este cea dintre maestru şi discipol, dar aceasta este o temă aparte.
Şi totuşi… Publicul, această noţiune de o impresionantă lipsă de consistenţă, are un merit: evoluează. Nu ştiu de ce. Sau ştiu, dar cuvântul este iarăşi supărător de ambiguu: educaţia. Când familiile modeste de mici burghezi germani se întâlneau ca să cânte un cvartet instrumental, asta nu este o explicaţie dar este o condiţie pentru apariţia unui Bach sau Beethoven. Acest „public” în calitate de sol fertil este cel care merită admiraţia creatorului. Altfel, simţul comun este încătuşat de manuale. Nu există un public pentru Einstein, pentru Freud sau pentru Brâncuşi. După cum mi-e teamă că „arta” (aici ghilimelele înseamnă pur şi simplu mult mai mult decât) frescelor bisericeşti moldovene e tot atât de opacă pentru excursionistul în extaz teleghidat ca şi Gioconda pentru turistul de la Louvre. Joyce nu are un public, Houellbecq cu siguranţă da. Heidegger are discipoli. Sartre iese la demonstraţie pentru a-şi fideliza aplaudatori. Democratizarea culturii a dus apoi la apariţia kitschului. Pentru că artistul era nevoit să mimeze un limbaj aurit vopsind o tablă ordinară.
Războiul dintre cele două tabere a încetat de mult. S-a instaurat în cel mai bun caz o dispreţuitoare, reciprocă ignorare. Cultura generală, ca să reiau o expresie astăzi ieşită din uz, se reduce la fast-fooduri culturale. Un exemplu eclatant este muzica. Transformarea ei de regim e, poate, cea mai didactic exemplificatore. Momentul de ruptură a fost acela al inventării aparatelor, din ce în ce mai sofisticate şi mai fidele, de reprodus muzica. Înainte de această schismă, orice om cu educaţie medie ştia să facă muzică, fie şi la un nivel elementar. Cântatul la un instrument era ceva absolut banal. Astăzi se ascultă infinit mai multă muzică decât în interbelic (nici o referire la calitate) dar se înţelege şi se face invers proporţional muzica. Este un exemplu de o claritate evidentă a disjuncţiei dintre un spirit măcar pregătit pentru creaţie, deci înţelegându-i fie şi numai cele câteva legi elementare, şi unul redus la instinctuala asimilare. Sau la şi mai sănătoasa ignorare.
Experienţa didactică mă face, de pildă, să mă îndoiesc de faptul pătrunderii poeziei lui Nichita Stănescu până la orizontul acela profund unde îi găsim pe Eminescu sau pe Coşbuc. Dincolo de adulatori, Nichita (sau, din generaţia următoare, Mircea Cărtărescu) trăiesc într-o splendidă incomunicare. Proba de foc a intrării în manuale nu i-a salvat, dimpotrivă, i-a redat singularităţii lor fundamentale. Scrisul se degradează. Vorbirea la fel. Limba devine un fel de slang cu expresivitate nulă. Spiritul comun a învins. Literatura de ultim raft îşi face un punct de onoare în a asimila această decrepitudine cu aspect de tinereţe energică. În numele unui realism, autenticism, voyeurism care gâdilă ipocritul lector pe burtă. Autenticismul „autentic” din interbelic avea o miză, el fora după straturile adânci ale experienţei individuale, cel actual este o gimnastică a suprafeţelor. Am fi putut, fireşte, să analizăm tema noastră prin prisma teoriei clasice a înstrăinării. Dar este un exerciţiu fastidios în spaţiul de faţă. Devenite entităţi separate, fără să mai aibă nevoie unul de altul spiritul şi simţul comun migrează spre roşu. Dacă simţul comun ar fi în mod fundamental „bun simţ”, în sensul moraliştilor francezi sau al lui Paleologu, atunci încă s-ar situa pe un teritoriu comun cu spiritul creator. Dar deja adevărul s-a spart. Fiecare a luat câte un ciob şi, fiindcă în el se vede cerul, crede că acesta este tot adevărul. Socrate nu dialoga, totuşi, cu oricine. Trebuia o deschidere, o dorinţă de înţelepciune din partea interlocutorului. Este ceea ce arta de azi, faţă în faţă cu admiratorul ei, nu mai interoghează. Ea face doar performanţă. Nu întâmplător cuvântul a început să denumească şi un fel specific de a face artă, invitând publicul să participe. Cu alte cuvinte, publicul devine creator, iar creatorul spectator. Un fel de schimbare de sex artistică din care toată lumea iese mulţumită de a fi încercat o experienţă nouă. Dar este această experienţă şi realmente îmbogăţitoare?
Şi totuşi: de ce unii oameni sunt creatori? Nu ştiu. Oricum, habitatul comun al celor două specii este în pericol!

2005

avangarda

NEPOŢII AVANGARDEI

A te întreba dacă Avangarda are astăzi ecouri în arta românească mi se pare o contradicţie în termeni. Căci:
Av1// Un curent care şi-a impus principalul punct din program repudierea părinţilor, tabula rasa din tot ce l-a precedat, nu poate fi genitor. A avea urmaşi înseamnă cea mai mare ruşine dacă ne raportăm la filozofia acestei mişcări. Sigur că rămân câteva elemente supravieţuind: anumite strategii textuale, un raport special scriitor – text – cititor, o percepţie specifică a realităţii, dar şi a istoriei şi a rostului artei. Acestea au intrat în patrimoniul comun, nu mai au nimic din forţa de şoc de la începutul secolului XX, s-au – nomen odiosum – clasicizat.
Av2// „Avangarda” este un nume generic, mult prea încăpător pentru o discuţie aplicată. El înghite mai multe curente aflate, deseori, în contradicţie estetică şi ideologică şi artişti care nu au fost deloc prieteni. Deci: la ce avangardă ne referim? Suprarealismul şi constructivismul nu sunt tocmai congruente, de exemplu. Putem aplica aici o metodologie din lingvistică. Analizând transformările din gramatică sau lexic, specialiştii vorbesc despre forme productive, care se fixează în uz şi generează noi prefaceri şi unele neproductive, sortite atrofierii şi dispariţiei. Dintre aspectele avangardelor (e mai corect pluralul), unele se arată, firesc, productive şi azi în configuraţii textuale ce nu mai au prea mult de-a face cu acelea originare, altele sunt iremediabil caduce.
Av3// Avangardele au fost un fenomen care a depăşit sfera strict estetică. Se ştie, de pildă, că mulţi dintre avangardişti au avut o hotărâtă orientare spre stânga, mergând până la extremă, şi au trecut, graţios, de la suprarealism la proletcultism. Mai este posibil în literatura română de azi un astfel de traseu? Ceea ce a dat savoare acestei mişcări a fost, mai mult decât textele în sine, un anume fel de prezenţă publică a creatorului, menită să-l epateze pe burghez, să distrugă tabuuri, să schimbe radical conceptul de artă. Aici este punctul nevralgic al întrebării pe care o puneţi. Pentru că se poate constata după 1990 un fel de „epigonism avangardist” al celor mai noi generaţii, unul dintre fenomenele cele mai interesante ale literaturii ultimului deceniu. Pornit din acelaşi imbold de sfărâmare a unor forme percepute ca fiind constrângătoare şi perimate, din acelaşi instinct anarhic de dinamitare a canoanelor (iată un termen care nu exista pe vremea primei avangarde) avangarda recentă (ca să-i dăm un nume, să ştim despre ce discutăm, deşi nişte ghilimele în lumina punctelor precedente parcă s-ar impune) se situează într-un impas de nedepăşit. Pentru că îi lipseşte tocmai elementul esenţial: invenţia. Foloseam mai sus nu întâmplător termenul de epigonism. Vedem/citim în spaţiul tipărit dar mai ales pe internet (iată un instrument care i-a lipsit avangardei autentice) tot felul de gălăţeni, revoltaţi de duzină care nu fac, din păcate, altceva decât să imite actele de insurgenţă ale predecesorilor. Una e să scoţi ca Geo Bogza revista cu nume nescriptibil (nici chiar în Câmpina!), alta e să publici după un veac pizdeţuri cu aerul că faci o mare vitejie. Este ceea ce mă contrariază la aceşti „douămiişti”, revoltaţi de profesie, faptul că nu găsesc o modalitate inteligentă şi originală de a-şi exprima revolta şi recurg cu nonşalanţă la jucărele textuale şi atitudinale fumate de multe decenii. Sigur că ele au şi azi un efect garantat asupra unei societăţi lobotomizate dar unde e mândria originalităţii? Surprindem astfel un straniu paradox: demodaţi nu par azi păuneştii şi păşuniştii, sărarii şi nesăraţii, ci tocmai cei ce se cred o neo-avangardă, apelând însă la strategii textuale şi de comportament public perimate cam tot odată cu sămănătorismul.
Av4// Principala dezbatere culturală care a animat cât de cât viaţa noastră culturală în ultimele decenii a fost cea privitoare la postmodernism. Perceput, oricum a fost el definit, ca un fel de certificat de nobleţe, ca un atestat de maturitate. Ceea ce în secolul XIX era ideea latinităţii (aceea însă cu o difuziune luministă în mase) este acum ideea postmodernistă. Ei bine, această idee nu se împacă nicicum cu avangarda. Postmodernismul nu neagă tradiţia, inclusiv tradiţia avangardistă, ci o înglobează în noi structuri,. Cred că pentru pseudo-avangardiştii de ultimă oră e vorba mai mult de un mit, dintre acelea pe care altfel iconoclastia lor declarativă le abhoră. Avangarda este un moment literar şi plastic în cultura noastră în care aceasta şi-a permis luxul de a rupe lanţul „cauzalităţii” istorice, economice, sociale şi de a oferi culturii europene produse H.Q. de ultimă oră, perfect compatibile şi fiabile. Ceea ce nu se mai întâmplase până atunci şi n-avea să se mai întâmple de-atunci încolo. Să consemnăm în treacăt şi faptul că, pentru a exista, avangarda românească a avut totuşi nevoie de Parisul care s-o legitimeze. De aceea ea are un fel de aură. De altfel, când se vorbeşte de fascinaţia pe care a exercitat-o modelul interbelic mai ales după 1990 se face în mod abuziv referire numai la Generaţia ’27, uitându-se că peisajul cultural al epocii era infinit mai complex şi în el intrau şi tendinţele extreme ale avangardei, şi ele azi hipnotizante pentru mulţi tineri creatori. Reflecţia asupra actului artistic, ea, însă, rămâne încă fecundă. Sigur că ceea ce aş numi „comportamentul” de tip avangardist, doza de anarhism şi de punere în discuţie a tuturor valorilor sunt într-o măsură necesare unei societăţi şi unei culturi înţepenite în reumatice anchiloze.

Concluzie. Avem o avangardă istoricizată, ce facem cu ea? Întrebările de început de veac XXI sunt totuşi diferite de cele de acum veac. O „neo-avangardă” (dacă sintagma poate fi acceptabilă) ar putea fi construită teoretic, dar nu-mi dau seama dacă ea ar putea subzista şi în practica operelor. Singurele care, până la urmă, contează.

2005

Critică şi putere

CRITICA JUDECĂŢII DE PUTERE

A avea putere înseamnă a judeca. În ambele sensuri ale cuvîntului: a utiliza raţiunea şi a supune pe cineva unui proces. Iar a judeca înseamnă a stabili o relaţie ierarhică între tine şi cel judecat. De aici ura-iubire cu care meseria de critic de artă este primită încă de la apariţia ei la începuturile epocii moderne. Raporturile de putere îi oferă criticului iluzia deţinerii secretului faraonilor. El este cel care decretează. Inter-dependenţa astfel creată între autor şi criticul său pune foarte delicate probleme de gîndire a libertăţii. Criticul se simte „mai liber” decât artistul, iar acesta resimte însăşi prezenţa criticului ca pe un atentat totalitar la propria libertate de exprimare. Astfel exprimate, sim-biozele dintre cei doi sunt totuşi simpliste. În realitate, schema aceasta bipolară (astfel o percep din păcate de multe ori actorii înşişi) este mult mai complicată, intervin o mulţime de alţi jucători care se vădesc în final (ca într-un policier bun) adevăraţii deţinători ai puterii. Iar cei care se ceartă în prim plan nu par decît pionii unui război mult mai mare. Şi mai folositor doar pentru cei care trag sforile.
Paradoxul puterii, după care între stăpîn şi sclav se stabileşte o relaţie mult mai complicată decât pare la prima vedere, se vede şi mai bine în cazul puterii critice. Critică şi criză şi criteriu. Toate împreună. Libertatea şi critica sunt feţele aceleaşi monede. Sau, dacă vreţi, nume diferite pentru o aceeaşi substanţă conceptuală. De aceea primul simptom al carenţei de vitamină democratică este alergia la critică. Regimurile totalitare încep prin a aboli funcţionalitatea normală a criticii sau, cele mai soft, prin a o controla, lăsînd-o să răbufnească strict supravegheat după legea oalei sub presiune. Nu am ce face, după atîta teorie, hai să ne lăsăm puţin omorîţi de practică. Critica literară românească se naşte odată cu statul nostru modern, îşi atinge apogeul în timpul României Mari (din punct de vedere cultural, nu geografic) prin strălucita pleiadă de critici interbelici, nenoroceşte o întreagă generaţie prin pervertirea criteriilor în perioada proletcultistă, oferă paiul prin care ne tragem gura de oxigen ce ne asigură supravieţuirea sub ceauşism. Nu s-a scris poate suficient despre rolul criticii literare sub dictatura ceauşină. Este ştiut că literatura epocii a avut funcţii perverse, (s-a scris mult despre asta dar nu destul), ţinînd loc (oliţă defulatorie) de multe: istorie, sociologie, psihologie, politologie, filozofie, teologie etc.; mai puţin s-a studiat care a fost atitudinea criticii vremii faţă de acest fenomen. Şi ce presiuni formidabile a suferit critica însăşi datorită funcţiilor auxiliare pe care şi le asuma literatura şi la care ea era implicit somată să răspundă. Aparent, critica literară şi-a apărat condiţia susţinînd celebra autonomie a esteticului. Care, într-un regim super-ideologizat, este prin sine însăşi profund subversivă. Nu e, totuşi, atît de simplu. Într-o literatură obligată de vremi să fie, cum s-a spus, esopică, criticii îi revenea şi menirea de a decripta subtextele. De a le decripta în aşa fel încît ele să rămînă totuşi suficient de mascate încît să nu provoace seisme. Sunt convins de pildă, ca să dau un exemplu pur anecdotic, că nimeni dintre cei care au citit celebrul volum cu motanul Arpagic nu s-a gîndit la „marea lui încărcătură subversivă”, nu a vrut să provoace vreo indigestie regimului prin darea bunului de tipar. Pur şi simplu reacţia paranoică de supra-interpretare caracteristică oricărui regim totalitar a dat unui simplu text pentru copii un înţeles dement. Critica în sine, ca ocupaţie, intră în contradicţie cu regimurile construite pe inatacabila premisă că deţin adevărul absolut. Nu criticul decretează un anume adevăr în acest caz, ci liderul politic. Critica este prin excelenţă relativistă, ea supune discuţiei o anume premisă. Şi mai ales premisele totalitare. Chiar cele ale totalitarismului estetic (ce mi-ar plăcea o discuţie pe tema asta!). De aceea ea oferă, în orice formă s-ar manifesta, un spaţiu al libertăţii. Trăim vremuri de maximă derută axiologică, dificile tocmai pentru critici. Ei nu mai au puterea, şi poate nici cheful, de a impune ierarhii. Se ocupă de lucruri mult mai evanescente. Şi apoi, ce haz mai are critica în vremuri de libertate? Dacă nimic nu i se opune, critica încetează de-a mai fi reactivă, îşi pierde din consistenţă.
Deschisă spre a întîmpina noul, critica îl sugrumă cu dragoste. Derutată de o libertate cu care nu este obişnuită, îşi pipăie propriile margini. Dar Doamne fereşte de funcţiile subtextuale ale criticii literare!

2007

Cărţi care au schimbat lumea

ABONAMENT ŞI CARTE-LĂ

Motto: Carte iubită, fără de folos, /Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
Tudor Arghezi

Recunosc, am căzut în propria capcană. Propunînd tema numărului nu mă gîndisem la ce pericole mă expun. În fond, trăim într-o prezumţie de aroganţă ce ne este indusă de un sens al cuvîntului literatură care datează de numai cîteva sute de ani şi este covîrşit de alte înţelesuri, mult mai vechi. Dar noi nu-l ştim decât pe acesta. De aceea nu pot începe decât cu o propoziţie tranşantă, care să ne coboare din nori: nici o carte de literatură n-a schimbat lumea! Poate vreun destin individual, asta da, dar numai atît. Cartea, de la tăbliţa de lut zgîriată cu stilul, până la papirus şi „porosul in folio” nu are deloc a face cu „literatura”. Ea închide în tainicele-i semne cu totul alte scopuri şi himere. Nu suntem oare contemporani cu lupta între două Cărţi, poate într-adevăr dintre acelea – foarte puţine – care au răsturnat condiţia umană: Biblia şi Coranul? Şi cîte exemple mai putem adăuga la acestea: poate Iliada şi Odiseea pentru întemeierea spaţiului elen şi, prin urmare a Europei, poate Vedele într-un alt spaţiu cultural. Poate Capitalul? Şi restul? Unde sunt Sofocle, Dante, Shakespeare, Goethe, Balzac, Baudelaire, Dostoievski? Autori, cu toţii, de Cărţi. Mari. Dar nici unul ajungînd la Cartea, nu ştiu dacă aceeaşi, la care rîvnea Mallarmé.
O vorbă înţeleaptă ne sfătuieşte să ne temem de omul unei singure cărţi. El devine un fanatic prin care se revarsă în lume intoleranţa. Nu am încredere în oamenii care vor să schimbe lumea printr-o carte. Ei au produs marile dezastre ale istoriei. Şi privesc plin de îngăduinţă literatura, ea, ca expresie a „secundarului” nu a provocat niciodată atîta rău ca operele ideologice. Cel mult, literatura „demască” (îmi place acest cuvînt proletcultizat). Pentru că dă jos măştile unei realităţi prea stratificate. Îmi vine a crede că literatura a început să fie scrisă tocmai împotriva cărţii unice. Pentru a salva fundamentala varietate a genomului cultural al umanităţii. Să nu uităm celebrul sofism al califului Omar I (581?-644) pentru a justifica holocaustul Bibliotecii din Alexandria: dacă toate acele cărţi contrazic Coranul, atunci ele trebuiesc arse. Dacă ele sunt de acord cu principiile Coranului, atunci dublează inutil Textul şi pot fi arse. Este „argumentul” criminal în spatele căruia se ascund toţi zeloţii cărţii unice.
Forţa literaturii stă tocmai în faptul că este de neconceput fără Multiplicitatea ei, uneori haotică, din ce în ce mai haotică, dacă o asemernea formulare este permisă de logică şi de gramatică. Astăzi, scriitorul, şi deopotrivă cititorul, par obosiţi de această prolificitate cancerigenă a cărţilor. Şi, prin recul, se întorc tot mai mult spre ceea ce le-ar putea da iluzia cărţii unice. Chiar dacă ea nu este, în spiritul vremii, decât un surogat. În cele de mai sus, eu însumi am indus o direcţie falsă în raport cu premizele. De ce, de pildă, n-am aminti, printre cărţile care au schimbat soarta omenirii, Elementele lui Euclid, Principia Mathematica a lui Newton, Declaraţia universală a drepturilor omului, Cugetările lui Pascal, Critica raţiunii pure a lui Kant, Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, Teoria relativităţii a lui Einstein, publicarea hărţii integrale a genomului uman? Şi fiecare cititor îşi poate alcătui rapid propria listă. Ceea ce nu este decât o probă indirectă a premizei că nu există, şi nu trebuie să existe, o carte unică.
Am trecut de la era cărţii la era cartelei. Ea ţine loc de orice: de fisă pentru telefon, de cheie pentru intrarea în cameră sau pornirea maşinii, de bani, de buletin personal, de fişă medicală, de abonament pe autostradă şamd. Nu cartea electronică este duşmana cărţii, ci cartela. Adică abolirea identităţii, unificarea, uniformizarea, pseudonimul de totdeauna al morţii. Lumea s-a schimbat în ultima sută de ani mai mult decât în toată istoria ei precedentă. Şi nimic din această metamorfoză nu s-a datorat vreunei cărţi de literatură. Este o lecţie de umilitate care îi face foarte bine scriitorului, îl ajută să-şi găsească locul într-o lume în care „funcţia” lui (în sens matematic) este tot mai greu de identificat. Sau poate nu mai există? Nu cărţile schimbă lumea, ci lumea schimbă cărţile. Lovinescu, păstrîndu-se cu stricteţe în perimetrul estetic, vorbea despre o mutaţie a acestor valori. Atunci ele nu mai pot fi „puncte cardinale în haos”. Demiurgismul grandilocvent al unor scriitori nu poate provoca azi decât lejere zîmbete. Nu mai trăim – totuşi – în secolul XIX, pe fericitele plaiuri de vînătoare ale romantismului. Atunci încă se credea idealist într-o preeminenţă a scriitorului în istorie. Azi, ruptura mi se pare evidentă şi a întîrzia într-un astfel de mit se vădeşte complet ineficient. Nu sunt pesimist în ceea ce priveşte viitorul literaturii, dar îngrijorat/curios în tot ceea ce se referă la condiţia scriitorului. Poezia şi romanul şi-au epuizat de mult toate combinaţiile alchimice posibile, proza nonfictivă a explorat toate cotloanele eului, jurnalul a exhibat tot ce se putea exhiba din secretele persoanei, la ce ne mai putem aştepta, în afara unei explorări a farmecului discret al modei retro? Scriem, acoperim spaţiile cu semne inutile, care „nu răspund la nici o întrebare”. Pericolul de a visa la cartea unică este capcana în care poate cădea orice scriitor. Capcana totalitară. Există puţine structuri ale persoanei mai dedate spre invazia totalitară decât cea a artistului. Visul lui de a scrie Cartea. Sau de a o rescrie pe cea scrisă în illo tempore. După care să se mişte Lumea. Este un reziduu de mentalitate magică care probabil stă şi va sta la temelia oricărui act creator de natură artistică. Sau ştiinţifică, distanţa dintre cele două este mai mică decât pare la prima vedere. Dezvrăjim, dezvrăjim. Iar literatura nu mai construieşte marile naraţiuni, ci le deconstruieşte. De aceea ea se adresează altui tip de cititor, mai sceptic, mai greu de furat de poveste, pentru că a citit de mult toate cărţile şi carnea este tristă. Helas!

2005

Veleitarism – A scrie cu o mână

Există, cum se ştie, o anumită categorie de cărţi care se citesc de obicei ţinîndu-le cu o singură mînă, cealaltă fiind ocupată. Dar există şi cărţi care par scrise cu o singură mînă, perechea scărpinînd profunzimile auriculare sau mestecînd în oala cu fasole. Se poate postula că o carte adevărată se scrie, la figurat, cu amîndouă mîinile, inclusiv „cu unghiile de la mîna stîngă”. Vreau să spun că literatura de duzină (de la duzina de chibrituri), chiar dacă preţul ei e uneori stupefiant prin raport cu valoarea, este văzută ca o preocupare dispensabilă, care îşi are finalitatea în afara ei însăşi: glorie, bani, statut social, putere, vanitate, defulări de pusee paranoide şamd. Autorul trebuie să fie mereu şi în altă parte, dăruit unei alte ocupaţii. Din această dedublare se naşte veleitarismul. Şi totuşi… „Teoria” aceasta, seducătoare pentru că pare a explica multe, este insuficient de elastică. Ceva din realitate o contrazice. Şi mă refer la realitatea noastră carpato-pontică şi pontoasă. La noi scriitorul nu are nici drepturi de autor exorbitante, nici prestigiu social („cum să-l arestezi pe Sartre?”), nici prestigiu politic, nu are nici o putere în afara lumii autarhice şi autiste a breslei, nu are nimic. Şi cu toate acestea, un număr incredibil de oameni normali vor să devină scriitori. Ne aflăm în faţa unui înfricoşător mister. Pentru că a fi scriitor azi, în România, nu mai înseamnă literalmente mai nimic.
În principiu, lucrul nu este deloc de condamnat. Oamenii aceştia care vor să scrie au ceva de spus. Lăsînd de-o parte cazurile patologice, delirurile de grandoare, ceea ce-i mînă pe ei în luptă este un impuls absolut stimabil. Problema e dacă au şi puterea de a spune în aşa fel încît să se audă. Nu am nici un impuls vindicativ împotriva veleitarilor şi grafomanilor, în afara unui ecologic regret pentru păduri. Ei sunt sarea pămîntului, sociologic nu cred că se poate măsura dacă noi deţinem mai multe asemenea specimene la mia de locuitori decât, să spunem, francezii sau bulgarii. Oricum, sunt mai puţin periculoşi decât scriitorii „adevăraţi”, care îşi folosesc puterea fantasmatică (scriitorul este un manipulator de fantasme – demonstra I.P. Culianu) în scopuri inavuabile. Şi aici istoria noastră literară ne oferă exemple din belşug. În genere, veleitarul este, cel puţin, un vehicul, un vas capilar care asigură drenarea (uneori şi deformarea) unui mesaj cultural către marele public anonim. Această funcţie nu îi poate fi ignorată, precum un corp a cărui circulaţie sanguină periferică insuficientă este semnul unor maladii mai grave. Regimurile totalitare au inventat un nou specimen: activistul cultural. El cumulează toate păcatele grafomanului şi veleitarului fără, cum să-i spun?, inocenţa acestuia. Odios din toate punctele de vedere, el transformă literatura dintr-un scop într-un mijloc. Cu mîna cealaltă semnează statele de plată sau condamnările indezirabililor. Nimic mai impardonabil moralmente decât această ambidextrie morală. În care scriitorul român este, ce-i drept, maestru. Monica Lovinescu a vorbit mult despre imposibilitatea de scrie cu două cerneluri. Ode lui Ceauşescu şi elegii metafizice sau romane cu şopîrle „curajoase”. Aici stă adevărata boală a scrisului autohton, nu în vreo sporire cancerigenă a autorlîcului. De altfel, de la începuturile literaturii noastre a existat această conştiinţă a sindromului conului Sarsailă autorul.
Ne aflăm deci în faţa următorului paradox: deşi nimeni nu mai dă doi bani pe „prestigiul literar”, mulţi îl caută totuşi, îşi rup de la gură, îşi vînd apartamentul ca să tipărească o carte, scot xeroxuri de pe o poezie apărută în cine ştie ce revistă obscură pe care le trimit tuturor prietenilor, asaltează „poşta redacţiei” cu plicuri burduşite, scriu epopei sau psalmi, poezie liricoidă, socială sau romane ionelteodoriene. Să fim însă calmi, fenomenul e departe de a fi cel mai periculos pentru literatura noastră. El este încă o dovadă că mitul e mai puternic decât realitatea. Grafomanii trăiesc din plin în acest mit al scrisului ca ocupaţie nobilă, în vreme ce el nu este decât o salahorie penibilă. Grav este cînd mîna lăsată liberă se strînge în pumn. Avem atunci de-a face cu veleitarul violent, cel care are impresia că nu se poate afirma din cauza celorlalţi, şi atunci trebuie să elibereze terenul, atacînd, murdărind, lovind, distrugînd. Pentru el, orice alt scriitor constituie un inamic virtual, îi uzurpă locul pe care numai el îl merită. Resentimentar, el percepe orice succes al confratelui ca pe un rapt al unui drept al său inalienabil. Abia aici resimt o deficienţă a peisajului cultural actual: lipsa unei critici aplicate care să ştie să spună NU. Cu toate riscurile implicate. În faţa avalanşei de hîrtie, criticul onest (viaţa e scurtă!) alege să scrie numai despre cărţile care merită, pe celelalte condamnîndu-le la o binemeritată ignorare prin tăcere. Numai că tăcerea este periculos ambiguă şi scriitorul veleitar va găsi totdeauna (matematic) şi criticul veleitar care să scrie ditirambic despre opul său. Va găsi chiar şi instituţii care să-l acrediteze: reviste, premii, cenacluri, edituri de apartament. Toată această pînză de păianjen îi va da iluzia că există.
O a treia perspectivă din care poate fi privit fenomenul veleitarismului literar (ce-ar fi să le privim şi pe cel ştiinţific sau didactic, mai puţin cercetate, deşi cel puţin la fel de frecvente şi de nocive?) este cea a raportului scris-citit. Acuza principală adusă veleitarului este carenţa culturală. Există chiar un „argument” după care respectivii nu citesc de teama să nu-şi afecteze, vezi Doamne, stilul. Este imaginea caricaturală a unei genuităţi imposibile în practică, o ignorare a textului continuu care formează literatura, o justificare puerilă gen „îmi iau jucăriile şi plec”, atunci cînd nu-mi convin regulile jocului. Iar regula jocului literar este o continuă autogenerare de forme, dincolo de subiectivitatea care îşi cere intrarea în lume sub chip de cuvînt. Veleitarul scrie mai mult decât citeşte. Şi nu citeşte decât ceea ce-i place, nu ceea ce trebuie.
Se manifestă o mare disproporţie între ceea ce are de spus grafomanul şi ceea ce spune el efectiv. Ambiţia lui este totdeauna maximă, vrea să spună „totul”, în fiecare poezie, în fiecare rînd. Nu se poate fixa pe un singur lucru care poate fi privit din mai multe unghiuri. Ca individ, el poate fi pitoresc sau chiar (mai rar) simpatic. Sociologic este o calamitate benignă. Într-o vreme de reaşezare valorică şi confuzie riscă însă să provoace mutaţii în genetica spirituală dătătoare de grave malformaţii.
Humusul cultural este dat de aceşti oameni monomaniaci, ceea ce, jucîndu-ne cu etimologia, am putea traduce prin cei folosind o singură mînă. Din rîndurile puzderie ale obsedaţilor de publicare se naşte fluxul cultural sănătos de la elite spre bază. Fără acest ferment sămînţa cea bună n-ar avea cum încolţi. Cine n-a avut în viaţa lui un acces de veleitarism, să ridice piatra….

2004

A doua zi după

După cutremurul din 1989, sistemul literar, extrem de rigid, centralizat şi ierarhizat cum se constituise, s-a pulverizat ca un castel din cărţi de joc. O libertate neţărmurită a devenit cea mai grea povară pentru scriitorul român. Şi s-a iscat o babilonie în care ceea ce izbeşte este lipsa de criterii. Or, cînd spui criterii, spui critică. Nu cred că este vorba despre o catastrofă, ci de un fenomen inevitabil, de altfel, între timp plăcile tectonice au început să se aşeze altfel. Literatura (şi scriitorul, ca persoană publică) s-a trezit marginalizată, non-ficţiunea şi literatura de consum au luat în stăpînire piaţa, am asistat la o adevărată inflaţie de publicaţii şi de edituri, calitatea, de la cea estetică la cea a cărţii ca obiect propriu zis şi a redactării nu mai este luată în consideraţie. Paradoxal, exact în momentul în care am fi avut mai multă nevoie de critica al cărui oficiu să aşeze lucrurile în deplină lumină, tocmai atunci critica a suferit o sincopă.
Care critică? Pentru că este o mare deosebire între criticul de întîmpinare, trăgătorul din prima tranşee a recunoaşterii valorii, şi comentatorul pe spaţii ample sau autorul de sinteze. Senzaţia generală a fost că „literatura a scăpat de sub control”, evoluînd anarhic din momentul în care marii critici din generaţia 60 s-au retras practic din exerciţiul cronicii curente. Intuind probabil că fenomenul literar devine cu totul altceva decât înainte şi nu mai poate fi explicat cu acelaşi instrumentar. Explicaţiile degringoladei sunt mai multe. Încerc să prezint cîteva de ordin practic: imposibilitatea unui om de a cuprinde satisfăcător producţia editorială (reviste & cărţi), pauperitatea bibliotecilor, neprofesionalismul multor edituri care nu-şi pot permite un serviciu de PR, tirajele insuficiente, lipsa cronicii literare de răsunet din cotidienele de mare tiraj, sărăcia criticului care nu-şi poate permite să-şi procure cărţile care l-ar interesa, dacă nu le primeşte de la autor, difuzarea practic în circuit închis a publicaţiilor culturale care sunt necitite de oamenii obişnuiţi, ci numai de cei din branşă, veşnicul nostru deficit de sinteze: dicţionare, istorii, crestomaţii, monografii, ediţii critice etc. Vreau să spun că vremea verdictului unic a trecut, nu mai avem o literatură, ci un număr greu numărabil de universuri paralele, fiecare cu criticii şi scara lui de valori (cu sau fără ghilimele). Spre deosebire de corul bocitoarelor din această tragedie carpato-danubiano-pontică, cred că fenomenul este absolut normal şi, pe termen lung, benefic. La fel ca şi un corolar al său: a fost acuzat partizanatul ideologic al multor critici care ar falsifica primatul judecăţii estetice. Cred că superstiţia purităţii estetice ţine de o vîrstă revolută a literaturii noastre. În vremea cînd exista o ideologie unică la care nici un om serios nu putea adera cu sinceritate, era firească refugierea în primatul absolut al esteticului. Va trebui să ne obişnuim cu pluritatea ideologică, să acceptăm existenţa unor critici de orientare conservatoare, liberală sau (de ce nu?) marxistă, religioşi sau agnostici, feminişti sau fundamentalişti. Cu o singură condiţie: ca respectiva orientare să fie asumată deschis, întemeiată teoretic şi nu ascunsă sub masca unei „obiectivităţi a judecăţii estetice” imposibilă în practică. Criteriul estetic rămîne, sigur, fundamental, dar el nu poate fi aplicat niciodată în stare pură. Regretabilă nu este afilierea criticului la o ideologie revendicată ci pe lîngă puternicii zilei, ţuţăreala, partizanatul politic, întunecarea vederii şi punerea automată de etichete în funcţie de „gaşca” din care face parte subiectul criticat, transformarea actului critic dintr-o judecată de valoare argumentată într-o ocupaţie mecanică de lipire de etichete.
De ceva vreme situaţia criticii dă semne de normalizare, mulţi critici tineri şi-au făcut deja un nume. „Bătrîna doamnă” România Literară are o excelentă echipă critică foarte tînără, multe alte publicaţii au lansat nume ce merită reţinute. Sigur că intră în discuţie autoritatea care se cîştigă cu greu şi cu timpul. Reacţia unor „seniori” care nu acceptă judecata tinerilor pe motiv că: „cine eşti tu acela fără operă să mă judeci pe mine?” mi se pare un simplu ciocoism noncultural. Pentru mine, un adevărat critic literar este acela pe care-l citeşti cu delicii, chiar atunci cînd nu eşti de acord cu diagnosticul pe care-l dă. Am avea apoi foarte multă nevoie de critici care să ştie să spună NU, cine citeşte presa noastră literară trăieşte cu impresia că orice carte apărută la noi este excepţională, „marchează un moment de referinţă” etc. Rubrici „sanitare” de genul celei ţinute de Alex Ştefănescu ar fi cred bine venite în cît mai multe reviste. Căci nu totdeauna tăcerea este o bună judecată de valoare. Nu mai am suficient spaţiu pentru a atinge şi un alt subiect care mi se pare foarte important cel al modelelor. Din păcate, critica noastră s-a împotmolit multă vreme în modelul Călinescu, în realitate un antimodel, căci a fost un creator din speţa celor care nu pot iniţia o şcoală, prin excelenţă inimitabili. Linia mult mai fertilă Maiorescu, Lovinescu, Vianu, să zicem, mai puţin atrăgătoare prin spectaculozitate, pare singura cale fertilă pentru critica noastră.
Noua literatură care evident se naşte are nevoie şi de o nouă critică. Nu de una normativă, greu de aflat aşa ceva în altă parte, ci de una judicativă, aflată în consens cu timpul nostru şi conştientă de noile imperative culturale de care trebuie să dea seama. Literatura o ajută, şi asta e foarte important.

2005

Generatia PROZAC

Putem spune că ne-am născut ca o cultură modernă odată cu generaţia de la 1848. Au urmat generaţiile 1868, 1918, 1928, 1968, 1988, 2008 şi…etc. Cu alte cuvinte, chestiunea generaţiilor scandează cu accente specifice ritmurile de schimbare ale culturii noastre. Sub aspect conceptual ce mai poţi spune în plus faţă de Mircea Vulcănescu căruia tocmai i s-au antologat articolele pe această temă? Dar, privind roată de jur împrejurul literaturii de azi, ce vedem? O bruscă şi, pentru mine, inexplicabilă acutizare a conflictului intergeneraţionist. Îmi pare acesta un semn de provincialism; normal ar fi ca temele care ar trebui să domine scena dezbaterilor intelectuale să fie cu totul altele. Explicaţiile sociologice, psihologice sau politice nu sunt greu de găsit. Pe fondul stagnării generale a societăţii româneşti, a gerontocraţiei atotputernice, a sărăciei generale care face din omul de cultură un etern cerşetor la curţile Statului (vezi scenele de un penibil macabru al excursiilor organizate de „generalul” Antonescu pentru actori sau respingerea „ab initio” de către Preşedinte a Legii Spectacolelor care dorea să introducă un climat concurenţial normal în domeniu, scandalul anual al subvenţiilor pentru cărţi şamd) este firească exasperarea celor tineri. Şi insurgenţa lor. Există la noi, vorba tînărului Cioran, o „dictatură a reumatismului” la care răspunde o frază recentă a lui Cărtărescu: „Fiecare român, daca nu are şansa sa fie idiot, este de ani de zile deprimat”. Restauraţia masivă care a început imediat după 1990, mai timid la început, apoi tot mai pe faţă, s-a făcut resimţită la toate palierele societăţii, dar a fost acuzată cel mai acut în singurul domeniu care are memorie, cel al culturii.
De aici păstrarea în actualitate a unei teme care, în mod normal, ar fi trebuit să intre în desuetudine, odată cu instaurarea unei societăţi a liberului schimb (şi) cultural. Numai că rinocerii au blocat repede toate canalele: revistele, teatrele, televiziunile, universitatea, editurile, bursele, sinecurile. Şi de aici încep nedumeririle mele. Pentru că revolta generaţiei născute cam pe vremea cînd debutau optzeciştii nu se îndreaptă mai deloc împotriva mogulilor înţepeniţi în funcţii. Nu veţi găsi în articolele lor vehemente desfolieri ale unor Păunescu, Săraru, Theodorescu, Buzura, Breban, Vadim, Fănuş Neagu, ejusdem farinae. Nu. Inamicul public nr. 1 este „grupul de la Păltiniş”, tartorul răutăţilor din cultura română este Liiceanu, iar invenţia lui cea mai diabolică se numeşte editura Humanitas şi H.R-Patapievici. O aşa orientare a generaţiei tinere are de ce să te pună pe gînduri. Un domn profesor din SUA a cărui carte a fost rapid transformată în stindard de guevariştii noştri culturali acuza cu seninătate pe cei care comit „cultură mare” ca lucrul cel mai periculos cu putinţă. Născută gata ideologizată, noua „generaţie în pulbere” încă nu şi-a găsit o traiectorie. Cel mai urît spectacol îl dau cei gata născuţi cu păcatele pensionarilor, aciuiţi cu grăbire la trena cîte unuia, sorbind nectarul dulce al muncii de negrişor care face treburile murdare ale maestrului, înjurînd în numele acestuia pe cine trebuie. Alţii stau pe propriile picioare, dar nu şi pe propriile cărţi. Oricît de indigeste, romanele lui Breban sunt nişte construcţii, pe cînd Pizdeţ e doar o jucărică simpatică dînd foarte bine seama despre „situaţiunea” disperării noastre naţionale. Atît. Dar cum spunea chiar Costi Rogozanu, apropo de muzici (dar se aplică perfect şi la literatura multor tineri), parcă a lupta numai pentru dreptul de a scrie numai despre sex şi de zeci de ori pe fiecare pagină cuvintele porcoase, parcă e o miză prea mică. Acum, iată, le spun toţi: de la Gălăţanu la Vaculovski sau Ioana Baetica. Cu ce a progresat literatura română prin asta?
Dan C. Mihăilescu a provocat mînia multora lansînd o idee care ar merita discutată serios: faptul că Generaţia 80 s-a ratat, nedînd marea carte aşteptată. În loc de asta, s-a declanşat un potop de invective. De altfel, într-un mod straniu, în această vară cu climă belalie certurile noastre cele de toate anotimpurile, pornite de la politică, s-au deplasat spre cultură. Nu discut aici de ce, observ doar că o idee care ar fi meritat o discuţie serioasă a fost mutată rapid în derizoriul invectivei. În consecinţă logică ar fi putut fi discutate şi faptele scriitoriceşti ale celor sub 35 de ani. Ceea ce reproşez acestei generaţii, este tocmai că nu s-a configurat ca atare. Nu are curaj să pună în discuţie establishementul, ci vrea doar să-l înlocuiască. Nu a găsit curajul negării totale şi originale, cele mai multe dintre mijloacele alese fiind tocite încă de avangardele secolului XX. A importat fără discernămînt critic forma fără fond a corectitudinii politice şi stîngismul din universităţile occidentale unde îşi dau doctorate strălucite, preferînd să fie „un partid” decât un curent. Din sastisire faţă de invocarea obsesivă a trecutului îl ignoră global refuzîndu-l, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos. Cu riscul de a fi patetic le-aş reproşa că nu au un proiect pentru România. Îmi vor răspunde desigur că nu-i interesează. Perfect. Ar trebui măcar să se cunoască pe sine, dar cultivînd politica cercului închis (exact cea pe care Sorin Adam Matei o reproşează mandarinilor păltinişeni) ei îi ignoră pe companionii de generaţie cu un traiect profesional cel puţin la fel de strălucit dar care au alte opţiuni culturale. Ca să dau un singur exemplu, excepţionala generaţie de tineri teologi pe care o avem.
Preocupaţi de schimbarea canonului, de revizuiri într-un mod foarte puţin lovinescian, trăind realitatea românească la un mod supercomplexat, această generaţie vrea să spună NU. După modelul Ionesco. Dar pentru a avea glas, trebuie să ai cărţile şi proiectele pe masă. Dacă însă acoperim prăpastia dintre noi şi realitate cu literatură de tip Prozac, vom fi fericiţi până la adînci bătrîneţe şi vom muri de un Alzeihmer încîntător…

2004