LECTURI

OUT OF THIS WORLD

Aud la radio o reclamă, dintre cele care ating perfecţiunea întru inepţie, care conţine această întrebare abisală: cum poţi să naşti în România? Adaug imediat: cum poţi să TE naşti în România? Este un fenomen mai mult decât paranormal. Întrebarea e dintre acelea care ar putea fonda o cărămidă doctorală îmbuibată de referinţe. Dar o deviez de îndată spre ceea ce mă interesează, lăsând pentru altă dată deliciile gloselor. Restrâng deci din nou cercul întrebării: cum te poţi naşte ca scriitor în România? Pragmatica ne învaţă că trebuie să ai mai întâi cititori. Şi abia aici ajung la cestiune. Ce fel de cititori avem? Există o prejudecată pe care, din câte ştiu, nu s-a ostenit să o combată nimeni cu studii de sociologia lecturii serioase: aceea că în comunism am avut nişte cititori formidabili, din lipsa oricărei alternative de ieşire din universul înăbuşitor omul refugiindu-se în lectură cu un fel de disperare existenţială ultimă. Cozile la librării cel puţin egale cu cele de la măcelării, cartea ca obiect de troc la doctor sau la autoservice mai preţioasă decât legendarul pachet de Kent, tirajele fabuloase… toate acestea sunt evocate şi azi de către intelectuali cu un fel de nostalgie mistică. Pentru că toate sunt (iremediabil) pierdute. E straniu că mai toţi sesizăm cât de false şi dezastruoase au fost procesele de industrializare, colectivizare, hrănire ştiinţifică, planificare natală, dar nimeni nu-şi dă seama cât de asemănător de fals şi la fel de periculos este şi modelul de cititor pe care ni l-am creat. Ca în celebrul vers baudelaire-ian: ipocrit şi frate întru toate al scriitorului pe care îl acompania în toate compromisurile sale.
Că solidaritatea aceasta pe care mulţi o idealizează azi era una construită pe nisip s-a văzut imediat după 90, când cititorul s-a lepădat fără nici un fel de remuşcare de scriitorul de care nu mai avea nevoie, spre disperarea acestuia din urmă. Pornesc de la premiza că am avut o literatură falsă care a creat un cititor fals. Comunicarea profundă numită simplu lectură era de fapt o complicitate mai mult sau mai puţin inavuabilă, indiferentă în esenţă la specificul literar. Scriitorul „băga” la greu şopârle în text, cititorul le vâna scoţând câte un evrika victorios. Asta se numea lectură. Şi imediat ce această legătură şaradică s-a rupt, lectura postcomunistă a devenit altceva. Codul nostru de lectură s-a schimbat radical după 1990. Acum citim altfel. Sigur că Literatura (cât iubesc unii această majusculă, pe cât o urăsc alţii!) rămâne în esenţă aceeaşi, dar asistăm, vorba lui Lovinescu, la o mutaţie a valorilor estetice sau, cum se spune „mai pe nou”, o schimbare a canonului. Cert este că se scrie altfel dar încă nu există, la nivel de public, un alt mod de lectură. Noii scriitori nu au avut răgazul şi cu ei timpul şi timpurile n-au răbdare pentru a-şi educa un cititor pe măsură. De aici o dramatică conştiinţă a înstrăinării.
Săptămâna trecută mi-am rupt picioarele printre standurile Târgului de carte Gaudeamus. Cine a trăit experienţa cel puţin traumatizantă a bătăturilor strivite la înghesuială se poate mira de tonul sceptic al rândurilor de mai sus, puhoiul de popor (vezi inenarabilii Moşi ai moşului Caragiale) pare a arăta cea mai înfloritoare stare posibilă a lecturii. Cred că e o descifrare eronată. Aşa cum o burtă ca un balon nu este totdeauna semnul unui exces nutritiv ci, dimpotrivă, al subnutriţiei. Gonflabilă, literatura română suferă de un cronic deficit de lectură şi provoacă o plăcere esenţialmente perversă. Raportul cititor – scriitor se aseamănă cu gagul din filmele mute în care două personaje identice stau faţă în faţă dinaintea a ceea li se pare a fi o oglindă şi fac mişcări identice. Li se pare că se văd pe sine, dar dincolo este esenţialmente altul. Cam aşa se privesc reciproc scriitorul şi cititorul români de azi, într-o falsă oglindire reciprocă, maimuţărindu-se reciproc. În ciuda vocilor sceptice (prea) abundente literatura română din ultimul deceniu s-a schimbat semnificativ. Nu discut aici calitatea şi sensul acestei schimbări. Dar trebuie să fii orb să n-o observi. M-a bucurat să văd azi într-o emisiune culturală la tv. o tânără scriitoare, foarte lăudată în toate cronicile, declarând cu aplomb, spre stupefacţia moderatorului, că îi plac marijuana şi cocaina. Nimeni dintre „bătrâni” n-ar fi avut un asemenea curaj. Era un mod de a vorbi altfel cititorului, dincolo de conţinutul enunţului. Am evitat cât am putut până acum cuvântul criză (a lecturii în speţă), pentru că mi se pare o cheie prea facilă, deschizând prea multe uşi. Dar este clar că se citeşte mult mai puţin şi inadecvat noua literatură română. Pentru că traducerile au şi în continuare un vad bine marcat. La limită, numărul cititorilor tinde să-l egaleze pe cel al scriitorilor, nu doar pentru că, din nou ştampila de vot a bătrânului Caragiale, pentru un român care ştie să scrie cel mai greu lucru este să nu devină scriitor, ci din cauza inversă, cercul celor care mai văd în carte, în lectură, o raţiune de a fi este tot mai redus. A trecut până şi moda Sanda Brown şi eu îmi storc creierii să găsesc o metodă de a-i face să înţeleagă Ultima noapte de dragoste pe nişte tineri care n-au citit nici măcar Cei trei muschetari sau pe Jules Verne. Evident o imposibilitate. Sigur că toată lumea cere vinovaţii. Dacă ne încontrăm niţel, dăm de baciul ungurean şi de cel vrâncean, trecem peste turciţii din cronici şi ajungem iute, iute înapoi la Ceauşescu cel neadormit. Exerciţiu sadic de inutil, chiar dacă am face o „listă” cu toţi vinovaţii egală ca număr de pagini cu opera lui Iorga, tot nu ne-ar ajuta cu nimic să atragem nici un cititor în plus pentru literatura română. Cercul povestaşilor de minuni, al „ficţionalilor” continuă să crească într-un metabolism relativ normal pentru contextul istoric şi psiho-social dat, dar cercul celor dispuşi să se lase vrăjiţi de aceste poveşti îşi micşorează raza.
Vă aşteptaţi probabil la un liric, patetic sau doct elogiu al lecturii în cele ce-am scris. În loc de asta, v-am oferit un slalom buimac printre derutele unui om trăind cu amintirea nucului în care, suit cât mai sus, citea în copilărie până la uitare de sine. Drept care închei, semnez şi mă duc să citesc o carte pe care am întrerupt-o doar pentru a vă spune cele de mai sus.

2004

Artă realistă

O PIPĂ CA ORICARE ALTA

Pasul 1: Se dă un obiect precum cel din imagine:

Pasul 2: Se ia un pictor, eventual genial, poate să se numească şi Magritte.
Pasul. 3: Pictorul pictează cu toată minuţia obiectul.
Pasul 4: Pictorul scrie (atenţie la verb!) sub fidela imagine: Aceasta nu este o pipă. Şi, dintr-o dată, paşii 1-3 sunt aruncaţi în aer. Ei nu mai înseamnă literalmente nimic. Război între cuvânt şi imagine. Nota subimaginală nu este o atenţionare, ci o constatare. Nu are nici un semn al uimirii, ci doar neutrul, definitivul, exterminatorul punct. O informaţie rece, contrariantă. Care te ia de mînă şi îţi spune: fii atent, ceea ce vezi nu e ceea ce vezi. E cu totul altceva. Ceea ce nu vezi e ceea ce vezi. Unde (cînd) apare arta în această succesiune de paşi? Abia după pasul 4. Adică în momentul cînd habitudinea vederii comune este pulverizată. Scurtcircuitul acesta este temeiul artei, iar în logică se numeşte paradox. Un principiu Zen spune: Cînd privim, nu vedem. Cînd auzim, nu înţelegem. Ne întîlnim aici cu Rectificarea numelor (Kuan-tse, filosof din şcoala confucianistă 298-238 îCh) Ca universul să ţină, nomothetul trebuie să fie în perfectă concordanţă cu realitatea. Şi biblicul Adam dădea nume animalelor. Numai că, în aceeaşi logică paradoxală, universul trebuie literalmente pulverizat tocmai prin energia cuvintelor. Focul nu este cald. Ochiul nu vede. Un cal galben şi o vacă neagră sunt trei. (Huei-tze sec IV, îCh). În Grecia euclidiană: Ai ce nu ai pierdut. Nu ai pierdut coarne. Deci ai coarne; Cîte fire de păr trebuie să ne lipsească de pe cap pentru ne atribui o chelie? Sărim în 1905: Mulţimea tuturor mulţimilor care nu se conţin nu poate să se conţină, dar nici nu poate să nu se conţină (paradoxul lui Russell). Iar avva Zaharia spune în Pateric: După mine, a fi monah înseamnă a sta împotriva ta însuţi în toate”.
Vedem de jur împrejur numai pipe, perfect desenate, dar nicăieri nu există o pipă. Numai cele din tablou, intangibile în care nu se poate aprinde focul. Paradoxul este focul rece, soarele negru al iniţiaţilor, supremul oximoron al lumii. Scriu – negru şi alb – pentru că scrisul este şi el paradoxal. Spune, adică, despre o lume virtuală, adică o lume care, ca şi lumina în fizică, există şi nu există.
„Cîţiva bătrîni s-au dus la avva Pimen şi l-au întrebat: «Dacă-i vedem pe fraţi aţipind la liturghie, să-i scuturăm, ca să-i ţinem treji?» El le zice: «Eu, cînd văd un frate aţipind îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc»”. Literatura, filosofia, credinţa, ştiinţa… sunt tot atîtea moduri de a ţine treaz paradoxul. Uită-te îndelung la tabloul lui Magritte care NU reprezintă o pipă. Vei şti că l-ai privit suficient cînd vei înţelege ce este o pipă.

2005

Naştere

O NAŞTERE

A stîrnit ceva rumoare în spaţiul public hotărîrea unei femei de la noi de a da naştere unui copil la o vîrstă absolut imposibilă. Spun rumoare şi nu dezbatere publică, pentru că nici maturitatea culturală a presei noastre, nici cultura obştească n-au ajuns la stadiul de a putea susţine o dezbatere care să depăşească nivelul de „părerea mea”. Dacă presa cotidiană a speculat în special partea senzaţională a evenimentului (lucru firesc doar până la un punct, dar nefirescul începe din momentul în care dezbaterea de idei, substanţială, a lipsit) mi s-a părut anormală lipsa subiectului din revistele de cultură (excepţiile prea puţine). Nu este bioetica una dintre „temele fundamentale ale timpului nostru”? Abia ce apăruse, tradusă la HUMANITAS, cartea lui Francis Fukuyama din 2002 Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice. Cine mai crede că biotehnologia este o chestie ce-i priveşte doar pe specialişti, citind această carte mai palpitantă decât un roman poliţist va realiza că viaţa noastră este pe cale de a fi schimbată radical de posibilităţile fabuloase ale ingineriei genetice. Măcar filmele horror ne-au învăţat cu aspectele apocaliptice ale temei, bomba atomică faţă cu cele biologice ne va apărea ca arcul cu săgeţi faţă de mitralieră. Ceea ce a hotărît doamna Iliescu şi au pus în aplicare nişte medici este o provocare culturală, ea ne pune în faţa unor vechi întrebări fundamentale privind condiţia umană, limitele în care omul poate interveni în intimitatea Creaţiei, dreptul la viaţă şi la moarte etc. De aceea, dincolo de discursul Bisericii, insuficient articulat, al feministelor şi susţinătorilor necondiţionaţi ai corectitudinii politice, al medicilor şi al eticienilor, aş fi vrut să asist la o dezbatere mai largă, purtată în cunoştinţă de cauză.
Suntem, evident, în faţa unei provocări care ne obligă să ne revizuim habitudinile, să ne punem încă odată nişte întrebări, să căutăm alte răspunsuri pe care filosofia clasică nu le putea da. Nu sunt toate acestea substanţe culturale? În loc de a consuma zeci de cuadraţi pentru discuţii savante despre vreun volumaş de 80 de pagini de poezii sau pentru vreun roman cu porcării, pentru etalarea unor orgolii „demiurgice” exacerbate, revistele noastre culturale ar fi putut, s-ar fi cuvenit, să facă loc acestui eveniment care nici fapt divers (chiar dacă presa acefală l-a tratat ca atare), nici doar o chestiune pur medicală nu este. Aş fi fost curios să aflu punctul de vedere al „marilor apostoli ai neamului”, scriitorii, despre acest fapt, să-i urmăresc în dialog cu antropologi, etologi, filosofi, etnologi, jurişti, psihologi, medici, teologi, geneticieni, militanţi pentru drepturile omului, politicieni şamd. Abia atunci am fi avut ceva de învăţat dintr-o întîmplare care a ţinut ceva prima pagină a ziarelor mai mult prin insolitul decât prin partea ei într-adevăr gravă. Insolitul provine nu numai din actul în sine, ci şi din contextul său. Dacă evenimentul s-ar fi produs în SUA ori în orice altă ţară, unde asistenţa medicală este pusă la punct, drepturile omului nu doar o lozincă, iar cercetarea ştiinţifică înghite miliarde de dolari, atunci nimeni nu s-ar fi mirat. Dar să apară în România, unde spitalele arată mai rău ca bivuacurile din primul război mondial, pacienţii mor cu zile iar banii pentru cercetare sunt ca praful de pe tobele lui Ovidiu Lipan? Ăsta da miracol!
Ajung astfel din nou care la scriitorul român, care se complace a trăi într-un fel de rezervaţie estetică. Chiar şi cei din cele mai recente promoţii, obsedaţi cum este firesc să conteste tot ce i-a precedat, nu diferă fundamental de cei contestaţi, nici ei nu se implică în alte bătălii decât cele strict legate de camarile literare. Doar politicul ce ne mai scoate din bîrlog, dar atunci doar pentru controverse fără nici o amplitudine ideatică. Trecem astfel ignoranţi (şi ignoraţi!) pe lîngă momente excepţionale de autodefinire, cum este cel pe care aici l-am luat doar ca pretext. Pe vremuri se folosea un verb bine încastrat în limbajul de lemn al epocii: „să ne implicăm”. Ca multe alte cuvinte, şi acesta a fost probabil definitiv demonizat, devalorizat prin această mumificare în chihlimbarul lozincăraei de partid. Ceea ce nu înseamnă că ideea în sine nu merită regîndită, revalorizată din perspectiva „societăţii postumane” în care ne pregătim să intrăm, mai mult sau mai puţin(i) conştienţi. Imperativul amintit nu are în primul rînd un sens politic (id est elementară luptă între partide) sau, dacă vreţi, are, dacă dăm politicului un înţeles mult mai larg: al jocurilor cu mai multe strategii pentru cucerirea unei puteri, fie ea socială, simbolică sau…politică. Dar tot secretul stă în fineţea unui anume simţ care te ajută să discerni „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”. Pe care un adevărat scriitor nu le poate ocoli fără să se pronunţe asupra lor. În beneficiul propriei sale opere în primul rînd. Îmi amintesc de un celebru prozator al nostru care, întrebat în deceniul trecut de ce nu se pronunţă asupra importantelor momente istorice prin care treceam, începînd cu însuşi actul fondator din decembrie 1989, răspundea făcînd o teorie a distanţei „picturale” care te-ar ajuta să percepi mai bine sensul evenimentelor şi cerîndu-ne să aşteptăm viitorul său roman. Care, între timp, a apărut dar, fireşte, n-a dat nici o soluţie şi n-a avut decât un ecou protocolar de critică şi deloc de public. Răspunsul lui mi s-a părut încă de atunci sofistic şi s-a adeverit tot mai mult astfel odată cu trecerea timpului. Pentru că distanţa o fi ea bună pentru opera literară, pentru roman, care oricum presupune o gestaţie (tot vorbim despre naştere) mai lungă, dar nu mai este necesară, şi devine moralmente chiar nocivă, pentru fiinţa publică, socială, cetăţenească a scriitorului. Care are azi la dispoziţie un întreg univers media pentru a-şi face ascultate opţiunile, ba chiar a şi le impune. „Dacă eu tac, tu mîine n-ai nici un drept să taci” zice un vers uitat prin manualele deceniilor trecute. Scriitorul, din păcate pentru el, n-are acest drept la tăcere. Şi-l poate proclama, dar atunci nu se mai poate plînge că este ignorat în spaţiul public. Senzaţia de larmă, de turn al lui Babel este dată nu de mulţimea şi vehemenţa vocilor, ci de faptul că ele se rostesc/răstesc într-un spaţiu închis, cu ecouri infinit amplificate, sub bolta breslei şi atît. De îndată ce ieşim în aer liber, toată această gălăgie abia de se mai aude. Şi totuşi, provocările vremii noastre sunt extraordinare şi mi-aş dori să citesc reviste culturale care să răspundă acestor provocări.
Ştiu că mi se poate reproşa că am rescris, într-un fel, în cele de mai sus, desueta chestiune a turnului de fildeş. Nu este aşa decât la o lectură superficială. Pentru că orice ficţiune provine dintr-o facţiune, adică dintr-o opţiune. Nu aştept de la scriitor decât să-şi manifeste ca scriitor această opţiune. Cel puţin până ce fetiţa doamnei Iliescu va fi mare şi ne va citi. Dacă se va mai citi în limba română până atunci.

2005

Scriitorii din exil

MARE NOSTRUM

Poate cea mai grea dintre probele pe care a fost nevoită se le treacă instituţia literară (prin extensie societatea întreagă) noastră după 1990 a fost integrarea scriitorilor din diaspora. Probă la care, în mare, putem spune că am picat cu succes. Îmi aduc aminte de surpriza pe care am avut-o în primul an de facultate când profesorul ne-a pus întrebarea, la care nu ne gândisem până atunci, „scrierile în limba slavonă fac parte din literatura română?”, cerându-ne, fireşte, argumentele pro sau contra. Mutatis mutandis întrebarea se poate pune şi pentru scriitorii exilaţi. Să recunoaştem că primul impuls este să ne gândim la treimea de succes: Eliade. Ionesco, Cioran. Dar acestea sunt mai degrabă excepţiile, geografia şi geologia exilului sunt mult mai variate şi mai complicate. Alcătuit din generaţii diferite, motivaţii diferite, moduri de adaptare diferite la rigorile expatrierii şi la ţara/regimul părăsite, cu greu exilul literar poate fi prins într-o formulă unificatoare. Sigur că metafora „patria mea este limba română”, reluată în multe forme, este frumoasă, dar inexactă epistemologic ea este departe de a acoperi un peisaj mult prea accidentat. Sunt scriitori care au adoptat limba ţării gazdă sau au scris în engleză ori franceză. Alţii au păstrat cu încăpăţânare scrisul în română. Unii au ţinut să se întoarcă în literatura mater/paternă, alţii deloc. Unii au crezut, după 1989, că li se cuvin automat fotoliile din faţă pentru meritul de a fi scris în libertate, cei „dinăuntru” i-au privit oarecum chiorâş. În fapt, avem de-a face cu acelaşi păcătos amestec de criterii, în care esteticul este subordonat. Sunt şi dificultăţi de încadrare, unde plasăm literatura din Republica Moldova? Dar pe cea a scriitorilor din Israel sau cei din spaţiul iugoslav? Ne mândrim cu nemţii „noştri” multipremiaţi în Germania? Pentru cititorul comun din România, literatura exilului este (încă) o mare necunoscută, dincolo de revelaţiile care s-au impus în lumea îngustă a literaţilor, de eforturile Jurnalului Literar sau ale altor publicaţii, de Enciclopedia lui Florin Manolescu… Sunt vârste şi destine complicate, greu de redus la un numitor comun, de la legionarii expatriaţi imediat după înfrângerea rebeliunii la scriitorii care au „ales libertatea” în „anii disperării noastre” 70-80. Dar cine a cercetat cât de cât neo-exilul de după 1990, atât de diferit de precedentele?
În mod nu tocmai paradoxal precaritatea condiţiei scriitorului român din exil este strâns legată de precaritatea condiţiei scriitorului român din ţară. Asta, fireşte, în cazul celui care vrea să fie recunoscut şi în baştina sa. Deficitul instituţional (uniuni de creaţie, reviste, ICR, ataşaţii culturali de pe lângă ambasade, centrele de studii româneşti din străinătate, biblioteci, universităţi, Academie, şamd) se răzbună, fiindcă nu există pur şi simplu un teren comun de întâlnire. Între simptomele „nu mă meritaţi” şi „cine-i ăsta să ne dea lecţii?” încape un întreg teatru de război, când rece, când brusc incandescent. Cu o mulţime de incriminări de ambele părţi, cu ocupări şi cedări de teritorii.
Cum funcţionează, apoi, critica literară faţă de literatura scrisă „afară”? E limpede că sistemul de referinţă trebuie lărgit, după cum ar trebui să salutăm integrări reuşite ale unor scriitori (Gabriela Melinescu, Andrei Codrescu, pentru a nu evita numele proprii) în alte spaţii culturale. Sigur că românii nu au avut în perioada comunistă un exil literar de forţa celui al cehilor, polonezilor, ungurilor, sârbilor. Lucru care se vede. În preajma Întâlnirii scriitorilor români de pretutindeni (ediţia a V-a), desfăşurată la jumătatea lui iunie la Neptun, Eugen Uricariu se arăta într-un interviu din revista 22 mai degrabă sceptic faţă de funcţia socială a scriitorului. „Noi am crezut, mult timp, că suntem geniali – poate chiar suntem – şi că vin alţii să ne descopere pentru că ai nevoie de geniul nostru. Nu-i adevărat. Noi trebuie să le deschidem celorlalţi gustul pentru cultura noastră”. Deocamdată, literatura face parte din numeroasele produse „made in Romania” care nu au nici o putere de circulaţie dincolo. Şi mi-e teamă de momentul ce se anunţă când vom avea nu numai o Dacie Logan ci şi o literatură (S)Logan…

2004

Literaura română în Europa

DILEMA NEAMŢULUI ÎN BULGARIA

Dacă n-am lămurit nici după 100 de ani dilema existenţială a Tatălui nostru Caragiale „Ce căuta neamţul în Bulgaria?”, cu atît mai puţin suntem în stare a desluşi enigma bîjbîielii literaturii române prin Evropa. O literatură atît de mare, de bovarică, de suficientă sieşi, încît a trece dincolo de graniţe i se pare indezirabil şi superfluu. Acum asistăm la un fenomen straniu: o scoate istoria afară din casă, o obligă să iasă pe străzi, la care ea clipeşte nedumerită ca bufniţa la lumină şi dă să fugă înapoi în curte, privind apoi curioasă printre uluci ce se mai întîmplă. În primul rînd, „literatura” este aici un concept prea vag, pentru că nu literatura va căpăta paşaport pentru rutele internaţionale, ci cutare sau cutare scriitor. Care trebuie să ştie a se uita pe hartă. Ne aflăm în domeniul miracolului posibil, al indecidabilului. În afara însă a improbabilului naşterii acelui scriitor care să circule singur, fără paşaport, pe continent, cum sunt pregătiţi ceilalţi, actualii? Pornim de la o constatare simplă, de bun simţ, dureroasă pentru unii, prilej de grave resentimente pentru alţii: literatura română nu există în Europa! Şi nici nu dă seama că ar vrea să ajungă acolo prea repede. Este suficient să urmăreşti miza „ideatică” a unora dintre dezbaterile noastre de idei sau pe cea estetică a unor debuturi care sunt – fireşte – steagul sub care vom defila în Uniunea Europeană. Chiar: intră şi literatura română în Uniunea Europeană? Poate doar aşa îşi va găsi şi ea ceva de lucru pe acolo, bineînţeles mai întîi în sectoare necalificate, la cules sau la produs.
Nu avem nimic de propus Europei la această oră din punct de vedere literar. Şi dacă avem ce, nu avem cu ce. Şi dacă avem ce şi cu ce, nu ştim cum. Şi dacă, totuşi, am şti şi cum, nu avem cui. Pentru că „Europa” este deocamdată o fantasmă urmărită de o altă fantasmă „România”. Scriu aceste rînduri în ziua în care se desfăşoară referendumul francez privind Constituţia europeană. Iar un vot împotrivă, cum se prevede, va fi (deşi este pe al 1001-lea loc ca importanţă) şi un vot împotriva literaturii române. De aici tonul negru al însemnărilor mele. Literatura română nu-şi găseşte locul nici măcar în România, dar în celelalte ţări? Trebuie să urcăm Everestul pe versantul organizării instituţionale, în vreme ce pe noi ne interesează doar mitologia alegră a geniului autohton. Pătrunderea literaturii în spaţiul cultural suprasaturat al bătrînului şi îmbătrînitului continent este mai degrabă o misiune de furnică tenace decât una de ţîşnire plină de superbie. O chestie de birocraţie organizatorică decât un dialog tensionat cu muza. Pentru că, pe lîngă hartă, ne mai trebuie şi busolă ca să nu ne rătăcim. Cred că, înainte de a se naşte scriitorul-mîntuitor, care să ne tragă pe toţi în sus de păr, aruncîndu-ne pe orbita „universalităţii” (Oh, ce frumos sună acest nume!) este de lucrat la forjarea unui alt model de scriitor. Care nu se vede deocamdată nici măcar în generaţia cea mai recentă. Sau nu ştiu eu să-l văd, posibil. Suntem scriitori extracomunitari într-o ţară cunoscută doar prin haitele de cîini comunitari. Astea sunt braţele balanţei mioritice care ne leagănă somnul pe un pat din tinere ramuri.
Ascult acum pe un post de radio o variantă a celebrului hit Dragostea din tei, într-o variantă de prin Insulele Réunion. Şi îmi spun că, atunci cînd vom găsi într-o librărie din Saint-Denis (m-am uitat într-un dicţionar ca să găsesc capitala) un roman de un scriitor român (de ce nu chiar unul de la Chişinău), bineînţeles asta după ce a spulberat topurile de pe ambele maluri ale Atlanticului, atunci abia vom fi scutiţi de angoasa întrebării privitoare la rostul literaturii noastre în lume. Nu ştiu ce nevoie are Europa de literatura noastră dar ştiu că la Chitila este tare nevoie de ea… şi nu se găseşte.

2005

Literatura feminină

TEMĂ INCORECTĂ

Vă atrag atenţia că tema pe care aţi propus-o este complet incorectă politic. Şi foarte greu de circumscris teoretic. Deosebirea de gen sau de sex este inoperantă şi tematic şi stilistic. Există un specific al „scriiturii feminine”? Toate datele şi chiar experimentele sociologice arată că nu. La noi, este celebră păţania lui Lovinescu, preocupat de încurajarea literaturii feminine, atunci când Camil Petrescu, mult înainte de apariţia romanului, a publicat într-o revistă scrisorile Dnei. T. Criticul a salutat generos „apariţia unei noi scriitoare”. Dacă acceptăm şi principiul feministelor de la dna. Simone de Bauvoir citire, cum că femeie nu te naşti, ci devii, atunci lucrurile devin şi mai complicate. Pentru că rolul unei anume literaturi în matriţarea acestei deveniri este (a fost) esenţial. De ce este romantismul, de pildă, o literatură evident feminizată, spre deosebire de masculinitatea clasicismului? Numai pentru că primul presupune ca principiu ordonator reveria, iar celălalt calculul raţional? Primul este nocturn, lunar, celălalt limpede solar? Nu cumva termenii raportului bănuit cauză – efect ar trebui inversaţi? Şi literarul a inventat femeia/feminitatea (după cum tot literatura a creat dragostea şi nu invers). Cu ce ar sluji analiza textului literar şi valorizarea lui cunoaşterea sexului autorului? Sigur, temele feminităţii şi ale feminismului sunt în vogă şi au dat o bogată literatură cu situări valorice diverse. De la Virginia Woolf la Sandra Brawn distanţa e mare. Şi nu ţine de feminitate.
Ca unul care am evidente aprehesiuni faţă de feminismele de tot felul vă pot îndemna să răsfoiţi manualele noastre de liceu. De când Hortensia Papadat Bengescu nu mai este în canon, nici o scriitoare nu intră în programa de bacalaureat şi foarte puţine sunt prezente în manuale. (Parafrazând, aş putea spune că pentru români un bun scriitor este un scriitor mort şi bărbat). Deşi avem o excepţională falangă de poete contemporane. Sau mă întreb: când va intra în manuale romanul Cruciada copiilor al Florinei Ilis. Ca să nu mai spun că eliminarea completă (o eroare după părerea mea) a părţii biografice din prezentarea literaturii ne lipseşte de posibilitatea de a-i informa pe elevi despre rolul excepţional pe care femeile l-au avut în viaţa (y compris opera) scriitorilor. La limită, un elev poate termina liceul fără să aibă habar că în viaţa (şi opera) lui Eminescu a existat o Veronica Micle. Să ne mai mirăm atunci de ce societatea noastră este încă una masiv şi vulgar machistă?
Spre deosebire de doamna scriitoare franţuzoaică pe care o citam mai sus, eu cred că diferenţa dintre sexe chiar există, nu este doar un simplu construct cultural al bărbaţilor pentru a-şi impune dominaţia. Şi că este foarte firesc ca ea să fie tematizată literar. Aici intrăm în domeniul foarte gingaş al corpului ca temă literară. Mult discutat la noi, cel puţin în ultimul deceniu, odată cu o dezinhibare a limbajului (care nu se confundă, cum par a crede unii dintre autori cu o dezinhibare reală a concepţiilor). De ce au şocat în aceste circumstanţe mai mult textele scrise de femei este lesne de înţeles. (Elena Zaharia Filipaş a publicat anii trecuţi o sinteză excelentă despre literatura română scrisă de femei) Eu văd în asta un fenomen de adolescenţă literară acneică, o literatură incredibil de tânără, care n-a trecut prin experienţe de tip Petronius, Boccacio, Sade, Miller (căci de când s-a născut ca literatură cultă a avut mereu cu totul alte griji decât să speculeze filonul folcloric mult mai bogat decât s-ar crede în domeniul licenţiosului) şi care descoperă brusc un teritoriu nou, incredibil de vast, un spaţiu de joacă nepermis până acum. Şi a mai descoperit ceva incredibil că nu are cuvinte pentru a juca acest joc. Teoria mai veche a lui Nicolae Manolescu, cum că literatura română nu şi-a construit un limbaj care să exprime sexualitatea fără a cădea în trivial s-a văzut cu brio ilustrată de literatura ultimilor ani. Personal, îmi este greu să înţeleg de ce o Catherine Millet îşi expune la nesfârşit experienţele sexuale. Căci sexul este repetitivul însuşi şi, literar vorbind, devine de aceea foarte repede plicticos. Umberto Eco a scris lucruri sclipitoare despre filmul pornografic în acest sens. Când această spuzeală va trece (sunt semne că deja lucrul este pe cale să se producă) literatura va câştiga câteva cărţi pe o temă inedită în „sanctuarul limbii române”, iar limba însăşi îşi va fi modificat câteva câmpuri semantice pentru a putea exprima corporalul fără a fi trivială. Scriitoarele vor fi avut un rol foarte important într-aceasta.
Rezumând: literatura română se feminizează şi asta e (şi) bine, detest femeile care vor să fie „ca bărbaţii” şi mai ales femeile care vor să scrie „ca bărbaţii” (tocmai pentru că nu cred că există două feluri de scriere). Literatura feminină este o bazaconie care ţine eventual de sociologia creaţiei şi a receptării şi nu-şi poate găsi locul în estetică sau teorie literaturii. Şi vă rog să n-o luaţi ca pe o ironie şi să mă credeţi pe cuvânt că am scris acestea în ziua de 8 martie, o „sărbătoare” cel puţin la fel de stupidă ca Valentine’s Day.

2006

Miturile azi

O lume tristă, plină de mituri…

Dacă acceptăm teoria lui Eliade, o lume nici nu poate exista fără de mituri. Chiar dacă ele „se camuflează” în cele mai neaşteptate moduri, inclusiv în cel al demitizării. Şi aşa s-a născut hermeneutica. Probabil că naşterea hermeneuticii înseamnă sfîrşitul vîrstei paradisiace, trăitoare inconştientă a realităţii mitice, „lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii”. Ce încîntător este să descoşi mitul, să-l eviscerezi, să stabileşti cele mai ameţitoare legături şi filiaţii! Ce senzaţie de putere fără limite să accezi, guénonian, în nişte subterane de dincolo (mai bine zis de dinainte) de naşterea timpului, într-un univers de o coerenţă absolută, în care totul se leagă, este suficient să prinzi un căpăţel de aţă, să deşiri cu atenţie şi îndemînare ghemul hermeneutic, şi întreg spectacolul lumii ţi se va oferi pe tavă, copleşitor prin deplina sa graviditate de sensuri care se prăvălesc peste tine niagaric. Cred că fascinaţia mitului este, înainte de toate, această beţie a înţelegerii fără rest. Şi fără rost, pentru că ea nu are prin definiţie ceea ce noi numim eficienţă practică. De la Ghilgameş la psihanaliză, de la Altamira la clipurile publicitare, totul este mit. Şi atunci, mitul este mort.
Mitul povesteşte maxima noastră nesiguranţă. Omul precar şi literatura, după prea frumosul titlu al lui Malraux. De aceea el ne transpune într-o lume care anulează din pornire toate aceste forme ale precarităţii. Introducînd ca formă absolută repetitivul, „eterna reîntoarcere”, mitul aboleşte tocmai principala lege a universului fizic: ireversibilitatea curgerii într-un singur sens a timpului. Orice mit este un mit despre timp. Din această perspectivă, demitizarea ar însemna găsirea unui adevăr „din această lume”, perfect accesibil unui om încrezător în puterile sale, în capacitatea de a cunoaşte, pînă la urmă totul. „Pînă la urmă” va să însemne aici şi o limită de timp, chiar dacă foarte îndepărtată, un „finis mundi” al cunoaşterii, dincolo de care pur şi simplu nu mai rămîne nimic de cunoscut; şi mai poate însemna şi o limită de conţinut, totul a fost cunoscut, omenirea (?) trăieşte din autoreproducerea indefinită a propriei cunoaşteri obosite. Sigur că o astfel de schemă este aproape caricaturală, cîtă vreme filozofii ne predică de totdeauna umilinţa cunoaşterii, atenţia trează la limitele ei, ireductibilitatea ei la cunoaşterea raţională. Căci mit se traduce etimologic minciună, ceea ce nu înseamnă că demitizarea ar presupune implicit achiziţia adevărului absolut.
Mitul nu este fantasmare, ci realitate. Două cuvinte, căci în funcţie de înţelesul pe care li-l atribuim ne putem situa pe poziţii net diferite. Vezi analiza fără fisură a lui Andrei Cornea din volumul De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş. Despre utopii, realităţi şi (ne)deosebirea dintre ele asupra imposibilităţii logice de a discerne între ceea ce este realist şi ceea ce este utopic. Secularizarea contemporană, cu rădăcini în acea „castrare a imaginarului” începută în Renaştere despre care vorbesc antropologii şi istoricii nu duce decât la formele evidente sau insidioase ale nevrozei. Efortul demitizării ne-a hrănit cu iluzia că, la capătul lui, ne aşteaptă cuminte adevărul. Nimic mai fals. Iată la noi, analizele istoricului Lucian Boia care a întemeiat o întreagă şcoală a demitizării discursului istoric. Pentru adepţii acestei şcoli, practic nu mai există „istorie” ci doar discurs despre istorie, analizabil cu tehnicile specifice aprehendării oricărui discurs ficţional. Or, într-una din recentele sale cărţi, profesorul Boia îşi duce pînă la capăt raţionamentul, observînd că însăşi demitizarea discursului istoriografic sfîrşeşte prin a fi ea însăşi un mit. Altfel spus, cu o expresie încetăţenită, gonit din text pe uşă, mitul reintră în el pe fereastră. Numai că el nu mai are existenţa aceea firească pe care i-o oferea orizontul omului tradiţional.
Europa a refuzat să-şi recunoască rădăcinile mitice prin Constituţia continentală. Cu alte cuvinte a refuzat să-şi recunoască propria identitate, căci fără de rădăcini (şi acestea nu se pot hrăni decât din illud tempus) nu se poate trăi o identitate vie. Acceptînd multicultural identitatea tuturor, Europa refuză să şi-o definească pe a sa. Ceea ce o condamnă nu la demitizare, ci la uscare. Timpul poveştilor a apus de mult în apus. Iar noi, noi cîntăreţii bolnavi umblăm zadarnic pe drumuri fără nici un orizont, căci nimeni nu mai ştie povestea mormintelor de la marginea acestor drumuri.

2005

natură şi cultură

KATRINA CULTURALĂ

„Copaci”, „flori”, „izvoare”, „stele”, „peisaje”…. toate astea înseamnă „natură”? Conştiinţa îngustă a omului modern cam asta pare să creadă. Şi ar fi, probabil, destul de încurcat dac-ar afla că sensul originar al cuvântului are destul de puţin de-a face cu inventarul de mai sus, oricât l-am extinde. Cuvântul originar desemnând ceea ce fiinţează este grecul φύσίς . Tradus în latină prin natura, care trimite la ideea de naştere. „Căci tot ce naşte, creşte, piere,/E-n ochii domnului repaos”. Cuvântul grecesc se referă nu la „obiecte” sau componente care prin însumare ar da „puritatea” sau „frumuseţea” naturii. Acestea sunt concepte venite târziu, mărci ale degradării sensului. Φύσίς este, mai degrabă, principiu după care se desfăşoară creşterea. Înţelesul său nu se poate obţine inductiv, pornind de la milioanele de elemente care o alcătuiesc, ci doar deductiv, presupunând o „experienţă fundamentală”, „deopotrivă poetică şi meditativă” (Heidegger, Introducere în metafizică; cap. Întrebarea fundamentală a metafizicii). „Iată de ce, originar vorbind, φύσίς înseamnă deopotrivă cerul şi pământul, piatra şi planta, deopotrivă animalul şi omul, apoi istoria omului ca operă a oamenilor şi a zeilor, în sfârşit, şi în primul rând, zeii înşişi aflători sub destin”. Enumerarea heideggeriană sugerează că aproape tot ceea ce modernitatea maniheistă – care a impus ruptura, duşmănia dintre natură şi cultură – pune în lotul culturii făcea la origini parte în mod firesc din fire. Deşi încă de la Platon, în Legile sau Timaios există o deosebire între lucrurile aflate sub imperiul necesităţii (ananke), adică supuse creşterii oarbe a φύσίς-ului, şi finalitatea nous-ului.
De la Renaştere încoace, adică de la dispariţia zeului din centrul reflecţiei existenţiale, cunoaşterea străbate câteva secole de „optimism natural”, a părut că dezvoltarea omului se face pe orizontală, având ca ţel final, singura limită acceptabilă, în-stăpânirea sa progresivă asupra secretelor naturii. Secolul XIX şi primele decenii din secolul, XX, cu fizicalismul, mecanicismul şi pozitivismul lor au construit iluzia tenace că sporul cunoaşterii este practic infinit şi se face în pofida naturii, prin treptata ei restrângere. La limită, se imagina (aici apar utopiile de tot felul) un mediu total raţionalizabil, controlat, deci fatalmente artificial. Idealul utopiştilor este, în fond, dispariţia naturii, cu iraţionalul, incontrolabilul ei. După războaiele veacului XX am asistat la o răsturnare de perspectivă. Mişcările ecologiste au pornit o cruciadă pentru revenirea la natură. La fel de utopică, deşi în sens opus, ca şi cea a controlului absolut. Căci conceptul de „natură pură” cu care operează ecologiştii este unul atât de profund conotat ideologic, încât o asemenea „revenire la natură” nu ar însemna decât integrarea într-un spaţiu profund marcat de un anume tip de „cultură”. Imaginea rousseau-istă a unei naturi pure, locuită de un om pur este, înţelegem azi, o contradicţie în termeni. Căci φύσίς intră în contradicţie şi cu τέχνη, producerea, construcţia, tehnica, iar aceasta nu poate fi decât invazivă, transformatoare a naturii. Ca fiinţă cunoscătoare, omul intră riguros şi inevitabil în contradicţie cu natura (şi cu naturalul). Chiar teologic privind lucrurile (ceea ce nu putem face aici din cauza spaţiului), apelând numai la mitologemul paradisului pierdut, ajungem la o aceeaşi concluzie: natura omului este să fie rupt de natură încă din clipa naşterii sale.
Ultimele decenii au modificat însă perspectiva, îngăduind ieşirea din aporiile ecologismului. Dacă la originile ei greceşti „metafizica” era funciarmente „fizică”, iată că acum, sub primele valuri ale „sfârşitului istoriei”, asistăm la un parcurs invers: fizica (de după teoria relativităţii, principiul indeterminării, teoria quarkurilor şi a stringurilor şamd.) redevine metafizică. Cred că nu conştientizăm suficient importanţa acestei răsturnări. Omul începe să înţeleagă că natura nu înseamnă numai resurse epuizabile sau balene eşuate pe o plajă şi care trebuie musai salvate. Ci un „ceva” mult mai înalt şi mult mai profund, vorba poetului. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 lait motivul a fost: nimic nu va mai fi ca înainte. Catastrofa fiind provocată, cum au demonstrat o mulţime de oameni foarte avizaţi de un „război al culturilor” (pentru rândurile de faţă, nemţeasca dihotomie cultură – civilizaţie este irelevantă). Una mai „arhaică”, mai articulată, mai „naturală” (termenii trebuie luaţi cu maxima marjă de generalitate), cealaltă sortită dispariţiei prin laxismul său moral, aroganţa, sfidarea naturalului. Acum, după uraganul Katrina, perceput la acelaşi mod apocaliptic, războiul (pierdut!) s-a purtat împotriva naturii însăşi care ne-a dat o lecţie, spun scepticii. Umilind exact acelaşi tip de cultură. Două lecţii identice venite cam repede una după alta. Schema asta e prea frumoasă pentru a fi şi exactă. Lucrurile sunt mult mai simple probabil. În primul caz nu se înfruntă în nici un caz două culturi (islam vs. creştinism, teocraţie vs. democraţie etc.) ci un grup de fanatici care, speculând multe din slăbiciunile Occidentului (id est ale democraţiei), luându-şi drept complici părţi ale intelighenţiei şi sistemului deschis de învăţământ de aici, îşi fac din Coran un pretext pentru a da o aură de respectabilitate instinctelor totalitare. Urmaşi mai mult sau mai puţin conştienţi ai lui Marx, ei furnizează cu abilitate şi dărnicie gândirii occidentale săpunul şi funia ideologice cu care aceasta să se sinucidă spectaculos şi în direct la CNN şi Al Jazirra. În al doilea, este vorba despre un fenomen meteorologic excepţional, care a scos la iveală hibele de organizare a unei administraţii, dar este aberant să le extrapolezi, scoţând concluzii de ordin general privind un regim politic în colaps, cum a jubilat o parte însemnată a presei mondiale. Despre modul cum schimbările climatice au fost instrumentalizate politic şi ideologic de prin anii 50 încoace recomand un excelent articol al lui Dragoş Paul Aligică „Intelighenţia şi clima” din nr. 811 al revistei 22.
Cum se vede, natura nu este o problemă „naturală” (se ştie că ea lipseşte de pildă, în înţelesul ei comun, din creaţiile folclorice) ci una prin excelenţă culturală. De aceea nu vom avea „mai multă natură” dacă vom reduce producţia industrială sau vom înceta să mai cultivăm specii ameliorate genetic. În celebra lui scrisoare către Emil Cioran, dând frâu liber unei coarde utopiste care este prezentă, ca un grăunte de sare, în toată gândirea sa, Constantin Noica imagina o lume în care chimia ne va furniza alimentele şi, astfel eliberată de povara agriculturii (şi ea o formă de cultură, fireşte, poate cea mai veche), suprafaţa pământului va fi fiind redată unei bune sălbătăcii a naturii. Lasă că momentul acesta încă nu se vede a fi atât de aproape, dar nici acea presupusă redare către junglă a imensei suprafeţe astfel eliberate, n-ar avea deloc urmările pozitive pe care le presupunea filozoful. Uraganul din septembrie va avea nu numai repercusiuni politice, ci şi unele filozofico-morale. New Orleans-ul va fi refăcut, dar, odată cu el şi o nouă perspectivă asupra societăţii americane. Este avantajul sistemului autoreglabil care este o democraţie. Cei care s-au grăbit să jubileze că America a fost încă odată înfrântă, şi-a arătat încă odată neputinţele, ar fi putut, printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, să realizeze ce s-ar fi întâmplat dacă uraganul ar fi lovit o altă regiune a globului, fără posibilităţile de apărare ale Americii. Exemplul Tzunami nici măcar nu este aşa departe. De la alungarea din Paradis a lui Adam şi numirea animalelor, natura ca atare a dispărut. Totul a intrat sub nume, adică sub stăpânirea culturii.

2005

Inspiraţie

VÎNTUL BATE UNDE VREA EL

Ca să evit banalitatea calamburului că nu am inspiraţie să scriu despre tema de azi şi erudiţia inutilă care poartă asupra uneia din cele mai vechi teme ale curiozităţii omeneşti, mă mulţumesc să chestionez cuvîntul. Ruah, pneuma, spirit, toate trimiterile sunt spre ceva nevăzut şi care „bate încotro vrea el”. Între realitatea fizică a respiraţiei şi cea metafizică a inspiraţiei, înţelepciunea limbii a stabilit o neliniştitoare similitudine. La o privire atentă, „inspiraţie” ridică însă probleme insurmontabile. Viziunea să-i zicem comună asupra artistului vede în el diferitul, cineva care nu este la fel ca ceilalţi, posedatul, cel care are acces, prin transă, la tărîmul celălalt. Spiritul coboară în el şi îl posedă. Eşti inspirat pentru că eşti diferit. Dar, avatarurile etimologice ale cuvîntului fac un salt mortal spre extrema cealaltă. Căci, de inspirat inspirăm toţi. Deci toţi suntem inspiraţi? Cum conciliem, aşadar, aceste viziuni antitetice dintr-un singur cuvînt?
Inspiraţia este, într-un fel, mitul originar. Mitul în stare pură. Pentru că dă seama despre ceea ce este ganz andere şi despre – totdeodată – prezenţa lui universală, cotidiană, banală şi perfect invizibilă. Poate că inspiraţi sunt tocmai cei care percep, fac vizibilă această prezenţă care este dar pe care noi nu o simţim. Li se spunea în multe feluri, dar aspectul fundamental al existenţei lor era profeţia. Adică o cunoaştere de un tip aparte, dată tocmai de inspirarea (uneori la propriu a unor anumite substanţe halucinogene) duhului bîntuitor. Erau temuţi, urîţi, respectaţi, sacrificaţi. Sigur că, pe măsură ce vremurile s-au secularizat, inspiraţia s-a mutat, şi-a restrîns aria şi finalmente şi-a falsificat profund esenţa prin trecerea din domeniul existenţial în cel estetic. Pentru ca, finalmente, să fie alungată şi de aici de toate pozitivismele şi post-pozitivismele aşa-zicînd ştiinţifice. Inspirat a rămas să fie numai artistul (substitut degradat de profet), ca pentru a marca diferenţa lui faţă de omul comun.
Artistul şochează percepţia comună la fel cum şamanul în societatea arhaică. „Noi nu suntem normali”, cum proclama triumfător un song de acum cîţiva ani. Anormalitatea aceasta – cu sau fără ghilimele – este flamura sub care luptă artistul. Singura întrebare, la care se străduiesc să răspundă toate tomurile de estetică este: de ce nu suntem toţi artişti? „Aşaa, expiraţi, inspiraţi!”. Dacă Arta (cu majusculă!) este modul suprem de exprimare a omenescului, atunci „anormalii” sunt tocmai ceilalţi, ignoranţii exprimării artistice. Ambiguitatea este, cum se vede, totală, traducînd tocmai ambiguitatea originară a termenului de care vorbeam la început. Inspiraţia este o „explicaţie” care nu explică nimic pentru un fenomen (creaţia artistică) resimţit ca misterios, periculos, dezechilibrant. Căci inspirat înseamnă şi nebun. Furios. Adevărat sau simulant. În tot acest du-te vino între expiraţie şi inspiraţie ingineria textuală ţine doar de modul de comunicare. Pentru unii ea, raţională, măsurabilă, planificabilă pînă în cele mai mici amănunte a înlocuit inspiraţia. Tehnicile de rugăciune sunt adesea legate de tehnici de respiraţie. Tehnici, adică, de a controla inspiraţia. Spaima faţă de creator şi de creaţia sa (tremendum) este corelativă inspiraţiei. Diferit de ceilalţi prin accesul la inspiraţie, creatorul trezeşte stupoare şi groază. Sau să spunem inspiră stupoare şi groază? Complicînd şi mai mult spectrul înţelesurilor. Căci plăcerea despre care vorbesc esteticienii nu este altceva decît descendenţa laică al acestui stupor originar. Există artă fără inspiraţie, este întrebarea subînţeleasă de tema noastră. Dar există artă?

2005

Creator

DOUĂ SPECII

Vă propun să pornim de la o constatare simplă: există unii oameni care creează şi alţii care nu o fac. Şi nu mă refer numai la creaţia artistică, putem să includem în gândirea noastră şi pe cea ştiinţifică şi, de ce nu, pe cea istorică. Ce desparte cele două categorii de oameni? Care trebuie să comunice una cu cealaltă, căci creaţia primilor se adresează celor din a doua categorie. Pentru a răspunde este descumpănitor câtor domenii ar trebui să ne adresăm: psihologia (creaţiei), antropologia, istoria, sociologia, politologia, estetica şi chiar pedagogia. În măsura în care acceptăm că spiritul creator se educă. Cert este că între cele două tabere există, de nu o diferenţă discriminatorie, măcar un decalaj substanţial. Membrii lor trăiesc în acelaşi spaţiu dar în timpi evident diferiţi. Creatorul este cel care aduce noul la lumină, şi asta, vorba lui Noica, te face să te întrebi „cum e cu putinţă”? O primă prejudecată pe care cred că trebuie să o înlăturăm din capul locului este aceea că în vremuri „clasice” arta era mai accesibilă decât în timpul nostru non-figurativ şi iconoclast. Nimic mai fals. Arta era, pe atunci, mult mai elitistă decât pop-artul contemporan, iar literatura mergea până acolo încât era scrisă în altă limbă decât a vulgului. Şi chiar când a trecut la limbile vernaculare şi-a păstrat până recent istoriceşte diferenţierea de registru stilistic faţă de limba comună. Iar „creatorul”, cel care comunică pe căi privilegiate cu zeul, de la şamani la tragicii greci, de la Socrate la Shakespeare, de la Baudelaire la Marquez, de la constructorii piramidelor la Gaudi, de la Palestrina la Mozart nu este dintre noi. Asta îl scuteşte să dea seamă. Cele două specii se contrariază reciproc, atunci când nu se devoră de-a dreptul. În moduri foarte subtile, ce-i drept. Socrate este condamnat la moarte pentru că sfidează simţul comun, zeii cetăţii. Marii predicatori hipnotizează mulţimi care îi urmează în delir. Chiar dacă se îndreaptă spre prăpastie.
Creatorul a intrat dintotdeauna într-un dublu conflict: pe de o parte cu zeul căruia îi face concurenţă, pe de altă parte cu omul comun pe care-l smulge din îngustimea habitatului său, aruncându-l într-o lumină mult prea puternică. Îl sfidează, îi arată puţinătatea, îl umileşte. Drept care nu poate fi iertat. Sancta simplicitas aprinde bucuroasă ruguri. Este suficient să privim etnologic statutul individului creator într-o comunitate tradiţională: este în cel mai bun caz unul de marginalizat, privit de perfect coerenta şi închisa societate ca o ciudăţenie care strică ordinea. Lamentourile romantice ale creatorului blestemat şi neînţeles sunt doar forme secularizate ale unei diferenţe ontologice adânci. Între cele două specii nu există mediere, deci nici comunicare. Modernitatea a inventat o categorie care să escamoteze această diferenţă şi care s-a transformat repede într-o forţă obscură căreia creatorul, dar şi omul comun, i se închină. A numit-o public. I se mai spune „ştiinţific” şi receptor. Făcând din el cap şi începătură a oricărei lucrări artistice. Judecător şi „consumator”. Artistul se închină publicului ca viţelului de aur căreia opera i-ar fi sacrificată ritualic. Omul comun râvneşte accederea la stadiul de public. I se pare că astfel ia parte la ospăţul zeilor. Dar noul când apare poate fi într-adevăr ambrozie, dar când se coboară la public se transformă într-o simplă ciorbă de ştevie. Singura comunicare autentică pe această verticală este cea dintre maestru şi discipol, dar aceasta este o temă aparte.
Şi totuşi… Publicul, această noţiune de o impresionantă lipsă de consistenţă, are un merit: evoluează. Nu ştiu de ce. Sau ştiu, dar cuvântul este iarăşi supărător de ambiguu: educaţia. Când familiile modeste de mici burghezi germani se întâlneau ca să cânte un cvartet instrumental, asta nu este o explicaţie dar este o condiţie pentru apariţia unui Bach sau Beethoven. Acest „public” în calitate de sol fertil este cel care merită admiraţia creatorului. Altfel, simţul comun este încătuşat de manuale. Nu există un public pentru Einstein, pentru Freud sau pentru Brâncuşi. După cum mi-e teamă că „arta” (aici ghilimelele înseamnă pur şi simplu mult mai mult decât) frescelor bisericeşti moldovene e tot atât de opacă pentru excursionistul în extaz teleghidat ca şi Gioconda pentru turistul de la Louvre. Joyce nu are un public, Houellbecq cu siguranţă da. Heidegger are discipoli. Sartre iese la demonstraţie pentru a-şi fideliza aplaudatori. Democratizarea culturii a dus apoi la apariţia kitschului. Pentru că artistul era nevoit să mimeze un limbaj aurit vopsind o tablă ordinară.
Războiul dintre cele două tabere a încetat de mult. S-a instaurat în cel mai bun caz o dispreţuitoare, reciprocă ignorare. Cultura generală, ca să reiau o expresie astăzi ieşită din uz, se reduce la fast-fooduri culturale. Un exemplu eclatant este muzica. Transformarea ei de regim e, poate, cea mai didactic exemplificatore. Momentul de ruptură a fost acela al inventării aparatelor, din ce în ce mai sofisticate şi mai fidele, de reprodus muzica. Înainte de această schismă, orice om cu educaţie medie ştia să facă muzică, fie şi la un nivel elementar. Cântatul la un instrument era ceva absolut banal. Astăzi se ascultă infinit mai multă muzică decât în interbelic (nici o referire la calitate) dar se înţelege şi se face invers proporţional muzica. Este un exemplu de o claritate evidentă a disjuncţiei dintre un spirit măcar pregătit pentru creaţie, deci înţelegându-i fie şi numai cele câteva legi elementare, şi unul redus la instinctuala asimilare. Sau la şi mai sănătoasa ignorare.
Experienţa didactică mă face, de pildă, să mă îndoiesc de faptul pătrunderii poeziei lui Nichita Stănescu până la orizontul acela profund unde îi găsim pe Eminescu sau pe Coşbuc. Dincolo de adulatori, Nichita (sau, din generaţia următoare, Mircea Cărtărescu) trăiesc într-o splendidă incomunicare. Proba de foc a intrării în manuale nu i-a salvat, dimpotrivă, i-a redat singularităţii lor fundamentale. Scrisul se degradează. Vorbirea la fel. Limba devine un fel de slang cu expresivitate nulă. Spiritul comun a învins. Literatura de ultim raft îşi face un punct de onoare în a asimila această decrepitudine cu aspect de tinereţe energică. În numele unui realism, autenticism, voyeurism care gâdilă ipocritul lector pe burtă. Autenticismul „autentic” din interbelic avea o miză, el fora după straturile adânci ale experienţei individuale, cel actual este o gimnastică a suprafeţelor. Am fi putut, fireşte, să analizăm tema noastră prin prisma teoriei clasice a înstrăinării. Dar este un exerciţiu fastidios în spaţiul de faţă. Devenite entităţi separate, fără să mai aibă nevoie unul de altul spiritul şi simţul comun migrează spre roşu. Dacă simţul comun ar fi în mod fundamental „bun simţ”, în sensul moraliştilor francezi sau al lui Paleologu, atunci încă s-ar situa pe un teritoriu comun cu spiritul creator. Dar deja adevărul s-a spart. Fiecare a luat câte un ciob şi, fiindcă în el se vede cerul, crede că acesta este tot adevărul. Socrate nu dialoga, totuşi, cu oricine. Trebuia o deschidere, o dorinţă de înţelepciune din partea interlocutorului. Este ceea ce arta de azi, faţă în faţă cu admiratorul ei, nu mai interoghează. Ea face doar performanţă. Nu întâmplător cuvântul a început să denumească şi un fel specific de a face artă, invitând publicul să participe. Cu alte cuvinte, publicul devine creator, iar creatorul spectator. Un fel de schimbare de sex artistică din care toată lumea iese mulţumită de a fi încercat o experienţă nouă. Dar este această experienţă şi realmente îmbogăţitoare?
Şi totuşi: de ce unii oameni sunt creatori? Nu ştiu. Oricum, habitatul comun al celor două specii este în pericol!

2005