sexul în literatură

F… C… M… P… P…

Pornesc de la o limpede şi utilă disjungere de sensuri pe care ne-o propune Octavio Paz între dragoste şi erotism în eseul său Dubla flacără. „Cel mai vechi, cel mai vast şi esenţial este sexul. Este izvorul primordial. Erotismul şi dragostea sunt forme derivate din instinctul sexual – cristalizări, sublimări, perversiuni şi condesări care transformă sexualitatea şi, de multe ori, o fac de nerecunoascut. Ca în cazul cercurilor concentrice, sexul este centrul şi pivotul acestei geometrii pasionale”. În faţa unui fenomen evident în literatura română a ultimului deceniu (şi nu numai în literatură, teatrul, filmul, arta plastică, happeningurile televiziunea, muzica lejeră, toate formele de artă underground şamd cunosc acelaşi fenomen): sexualizarea intensă sau dezinhibarea limbajului, critica a încercat să analizeze şi sistematizeze această evidenţă. Observ însă două rînduri de confuzii. Una este semantică: folosirea de-a valma a cuvintelor: dragoste, sex, erotism, pornografie, vulgaritate, licenţiozitate Alta, mai insidioasă, este a domeniului de aplicare. Căci una este tema erosului dintr-un text şi alta este erotizarea/sexualizarea limbajului. Nicolae Manolescu a scris în mai multe rînduri despre lipsa tradiţiei unui limbaj erotic în literatura noastră. În limba română cuvintele denumind organe şi funcţii fiziologice sunt automat resimţite ca vulgare. În consecinţă, orice descriere a unui act sexual este taxată automat drept pornografică. Avem o literatură pudică în care exemplele de licenţiozitate acuzată, de la Micuţa hasdeeană la Maitrey a lui Eliade fac figură de texte de pension dacă le comparăm cu tradiţia occidentală, de la Satyricon-ul lui Petroniu la Decameronul boccacian şi fanteziile Marchizului de Sade şi până la Vergile lui Apollinaire (ca să nu citez decât cîteva texte clasice accesibile cititorului român în traduceri). Texte apropiate de acestea nu aflăm în literatura noastră, chiar dacă ne raportăm la jocurile erotice din haremurile Înaltei Porţi descrise cu minuţie de Cantemir în Sistemul religiei mahomedane sau de cutare scenă tipărită aberant cu litere mici în ediţia completă de Opere eminesciene în care iubitul îi desface picioarele partenerei întinsă pe o masă. Iar povestirile licenţioase ale lui Creangă nu sunt amintite, necum analizate, în istoriile literare, deşi ţin literalmente de statutul de capodoperă. Şi deşi ne-ar ajuta aici şi folclorul în care nu există numai Mioriţa, ci şi povestiri sau strigături foarte pe şleau.
La acest capitol al erotizării (care nu se confundă, cum par a crede unii scriitori, cu folosirea cuvintelor absente din dicţionar) literatura, dar şi limba, română au de recuperat o întîrziere multiseculară. Lucru care pare a-i preocupa intens pe unii scriitori din ultima generaţie. Care vor să refacă rapid traseul. Dar a pune trei acuplări pe pagină şi o mulţime de cuvinte „interzise” este un mod puştesc de a şoca şi atît, nu are nimic de-a face cu literatura. Cu atît mai vinovaţi îmi par criticii care încurajează nediferenţiat asemenea producte pentru curajul lor. Fără a mai lua în considerare şi alte criterii. Curajul este o calitate, dar nu o calitate literară, chiar dacă literatura mare a fost dintotdeauna curajoasă. Sunt mefient faţă de ipocrizia cenzorilor moralişti, a pudibonzilor de serviciu, faţă de rostul bulinei roşii de pe ecran şi, în general, a oricărei forme de fardare a realităţii. Ascult cu interes unele cîntări ale BUG Mafia, de pildă, chiar dacă nu e genul meu preferat de muzică. Dar, cum spunea Costi Rogozanu cu dreptate, a confunda lupta pentru libertatea de exprimare cu libertatea de a utiliza limbajul porcos, e parcă o miză prea insignifiantă. E lucrul pe care îmi pare că-l uită unii scriitori şi scriitoare, dornici să şocheze. Ceea ce e în sine foarte sănătos într-o societate în care înţepenirea mentalităţilor şi meschinăria mic burgheze sunt simptome grave şi generale. Este necesar, dar nu este suficient ca să faci literatură. Aş mai adăuga în trecere ca un fapt demn de remarcat şi de lăudat că în acest tip de literatură se aude foarte pregnant vocea feminină, mulţi dintre scriitorii care cultivă această literatură şoc sunt, de fapt, scriitoare, „cu coaie”, cum zice pe bună dreptate Radu Cosaşu. Ţinînd seama că în canonul nostru şcolar nu există nici o scriitoare, fenomenul merită urmărit.
Sigur că experienţa acestor scriitori va deveni o bază pentru o altă literatură română, imposibil de prezis astăzi ca structură, deşi este evident că ea se naşte în ultimul deceniu. Este un exerciţiu necesar pentru şlefuirea limbii, educaţia cititorului ipocrit, îmbogăţirea literaturii. Dar trebuie să ţinem seama de întîrzierea enormă care ne desparte de literaturile mari. Un Henry Miller sau un Michel Houellbecq (citească drăguţul de cititor Platforma, pentru a se desluşi ce va să zică sexualizarea textului) îşi au opera încadrată într-o tradiţie literară şi culturală ca şi inexistentă la noi. Şi ca atare şi capabilă de a provoca dezbaterea culturală care dă viabilitate sistemului. E vorba aici de o dimensiune mai amplă decât cea strict literară, care ţine de educaţie, moravuri, religiozitate, adaptare la lumea post-modernă, sistem de valori şi altele.
Dar mă întorc la aspectul strict literar şi lexical al chestiunii pentru a trage o concluzie cu totul provizorie: importanţi nu sunt scriitorii care-şi povestesc performanţele sexuale în text, ci scriitorii care chiar ştiu să provoace orgasm textului. Nu cititorului.

2004

elite

ÎN ZBOR INVERS LE PIERZI

Pe dumneavoastră nu v-au plictisit discuţiile astea despre elite? Anoste, monotone, neducând la nimic serios din punct de vedere intelectual. Mascând prost invidii şi ranchiune. Aparent „inteligente”, blindate cu bibliografie anglo-saxonă obligatorie, şi care lansează în cel mai bun caz câte o formulă menită sa facă deliciul galeriei, gen „boierii minţii”. E indecent şi dovadă de prostie finală porţi un război împotriva elitelor intelectuale, căci ele sunt puse în discuţie, în numele unei „democraţii a valorilor” înţeleasă aiurea şi asta după un cataclism istoric în care eliminarea creierelor a fost temelie şi miez politic. E o miopie istorică gravă şi o deficienţă morală pe seama elitelor intelectuale tot răul din istoria trecută (şi, pe cale de consecinţă, prezentă) a ţării, fără să vezi că tot lor (şi numai lor) le aparţine şi tot binele cât ne-a fost şi ne este. A reduce, apoi, noţiunea de elită la elita intelectuală este iarăşi nepermis reducţionist. Comuniştii erau mai generoşi, ei au atacat, fără discriminare, toate elitele. De la ţărani, muncitori şi negustori la jurişti, medici, clerici şi artişti. Nu voi intra deci în această inutilă ceartă. Se întâmplă să ne desfăşurăm pe hârtie gândurile la câteva zile după ce a fost dat publicităţii un sondaj de opinie despre consumul cultural al românilor despre care sper că va stârni vâlva meritată. Acest sondaj ridică problema, cu adevărat importantă pentru mine, comunicării dintre palierele societăţii. Faţă de rezultatele acestui sondaj, toate „teoretizările” unor Adrian-Paul Iliescu & comp. fac o jalnică figură.
Postularea unei rupturi între „cultura elitelor” şi „(in-)cultura de mase” este pusă exclusiv în seama „elitismului”, ceea ce ne duce rapid la indicaţiile de partid privitoare la datoria artistului de a coborî în mijlocul maselor. Fenomenul este, în fond, mult mai simplu. Ni-l putem imagina ca pe un vast sistem de rădăcini şi vase capilare prin care cultura se difuzează la toate nivelele. Apucaţii, veleitarii, poeţii de duzină, pictorii amatori, cântăreţii în baie, cenacliştii impenitenţi, artiştii de cămin cultural, belferii, adolescenţii Poter-izaţi, doamne şi domnişoare bovarice, ei toţi sunt sarea pământului, ei formează acea ramificaţie invizibilă prin care cultura „mare” (mi-ar trebui şi nişte ghilimele într-adevăr mari pentru că nu cred, evident, în această dihotomie) circulă prin tot organismul social. Nu te poţi alarma că tinerii nu se duc la cinematograf sau nu cumpără cărţi, când într-o mulţime de orăşele (ca să nu mai zic de comune) sălile de cinema şi librăriile au fost de mult înlocuite de instituţii mai aducătoare de cheş. Rămâne singura ofertă generoasă: televiziunea. Ea formează, cu bune şi rele, ground-ul cultural mai mult decât şcoala şi toate celelalte instituţii culturale la un loc. Ea este pur şi simplu celălalt nume al culturii de masă. Prin studenţie, parodiam cu hohote o replică din nu mai ştiu ce film românesc cu partizani, în rostirea inegalabil răguşită a lui Vasile Niţulescu: „Ocupaţi gările!”. Translatând, primul imperativ al elitelor actuale ar trebui să fie: ocupaţi televiziunile! Nu vă mai văicăriţi că ele sunt ocupate de manelişti. (programul calculatorului îmi subliniază acest cuvânt cu roşu, semn că atunci când a fost conceput el nu exista în dicţionar. Fugit ireparabile tempus). Şi ei sunt oameni ai unui anume tip de cultură, perfect reprezentativă pentru un anume segment social. A nu-i diaboliza dar nici a nu accepta invazia ţiganizantă (frica de cuvinte a corectitudinii politice mi se pare simptomul ei cel mai grav) peste tot, de la viaţa cotidiană la politică şi mass-media. Cultura elitelor trebuie să ştie să se vândă la concurenţă nu cu aşa-zisa cultură populară, ci cu pseudo-cultura. Orgoliile, predicile pruteniene, ţâfna nu folosesc. De fapt, aici nu cultura în sens creativ este aici în discuţie, ci instituţiile culturale, adevărata, enorma durere de care suferim. Dar asta este o altă temă…

2006

Succesul literar

S U C C E S!

Să eliminăm dintru început ipocrizia şi didacticismul. Ipocrizia celor care spun: nu mă interesează succesul. Didacticismul care impune să explicăm: ce este valoarea, ce este succesul care este raportul dintre ele: supraunitar (valoarea unei opere depăşeşte succesul ei de public), egal cu 1 (valoarea şi succesul merg împreună) sau subunitar (succesul depăşeşte valoarea). Lucrăm cu imponderabile şi lucrul cel mai simplu este să constatăm existenţa celor doi factori. Există valoare şi există succes de public (dar şi succes de critică, ceea ce mai complică odată ecuaţia). În ce fel se determină reciproc cele două? Introducem, în plus, şi coordonata timp, care depăşeşte uneori cu mult dimensiunile unei vieţi. Cazul Van Gogh de pildă. Iar, pentru deceniile din urmă, vedem că succesul este o funcţie de marketing, deci o carte sau un tablou se supun exact aceloraşi legi ale vânzării-cumpărării ca şi o pereche de pantofi sport sau o pereche de blugi. Şi, dintr-o dată, ecuaţia care la început părea simplă, compusă doar din doi termeni, s-a îmbogăţit cu prea multe necunoscute.
Instrumentarul sociologului este aici neapărat necesar, ca şi cel al psihologului. Dar, în fond, ne întoarcem la o temă dezbătută în aceste pagini acum vreo două numere: recunoaşterea valorii. Căci, în termeni sociali, o valoare recunoscută se traduce prin succes de public. Un public educat, cu un grad de şcolarizare înalt, cu o programă armonizată şi un backgrund de „cultură generală” (o sintagmă evacuată din limbajul cotidian şi din proiectele didactice ca pernicioasă), format într-o şcoală exigentă va avea cu siguranţă un alt consum cultural decât cel compus din cetăţenii în maiou, mâncători de seminţe şi ascultători de manele din faţa blocului unde fumegă eternul grătar. Teoria ca teoria, practica ne dă nume. Numele care vinde, se ştie, produsul. Ne aflăm într-un cerc plin de vicii de toată frumuseţea. Numele vinde cartea, dar cum ajungi să-ţi faci un nume? Andrei Pleşu, de pildă. Spre stupoarea unora, simpla sa prezenţă va vinde, este o garanţie. Acum câţiva ani cartea sa despre îngeri, o carte foarte specializată, în afară oricum a interesului la zi al publicului şi nu tocmai facilă la lectură, a făcut nişte vânzări record. Sigur că majoritatea celor care au cumpărat-o e departe de a avea preocupări „spirituale”. Poate unii chiar s-au străduit să o citească. Succesul, oricum, a depăşit anticipările. Alt caz: Mircea Cărtărescu. Sigur că Orbitor, un roman extrem de dificil prin luxurianţa sa tropicală a imaginarului, a avut succes. De ce iubim femeile, însă, a fost o adevărată lovitură. O carte scrisă special ca să aibă succes la un public cât mai larg, fără a coborî ştacheta. Aici deopotrivă numele autorului, titlul, dar şi conţinutul au determinat fulminanta cerere de pe piaţă. Întrebarea este: avem de-a face cu acelaşi tip de succes ca în cazul Codului lui Da Vinci sau al lui Harry Potter? Tot succes se cheamă.
Dinspre partea artistului privind, succesul înseamnă putere. Ne astenizează, în general, nu atât lipsa personală de succes, cât succesul celuilalt. E comod să ai putere, ca artist, ignorând în acest context o seamă de servituţi care sunt presupuse şi care, se cunosc destule cazuri, au sfârşit prin a distruge artistul însuşi. E comod, pentru că, dacă ştii să distribui adecvat această putere, dacă ştii să te fereşti de a ajunge „vedetă”, asta îţi dă o invidiabilă independenţă, o siguranţă a traiului cotidian, îţi permite să nu-ţi iroseşti forţele în lupta de uzură din care niciodată nu poţi ieşi învingător, cu grijile zilei. Un alt distinguo este de făcut între succesul artistic şi cel administrativ. Uneori, primul îl poate aduce pe al doilea (niciodată invers, chiar dacă, în virtutea vremelnicii puteri deţinute îţi poţi permite tiraje mamut sau traduceri în alte limbi). Dar dacă ajungi să nu mai percepi în sinele tău cel mai adânc graniţa dintre ele, eşti terminat ca artist. O metodă de a evita nevroza succesului cu orice preţ este apelul la succesul de stimă. Pare a fi un paliativ dar… Cu alte cuvinte, dacă ai doi, trei oameni la a căror părere ţii cu adevărat, cărora le preţuieşti verdictul ca pe o investire, atunci un cuvânt de apreciere din partea lor va conta mai mult decât un tiraj de masă rapid epuizat. Sunt şi diferenţe să le zic aşa genetice, care ne vor spune de la început că, de pildă, un roman se va bucura de mult mai mult succes decât un volum de poezie. Că Rebreanu va fi mai citit decât Mateiu Cargiale (deşi la un celebru sondaj de acum câţiva ani printre criticii literari Craii a ieşit ca fiind cel mai bun roman românesc). Există şi va exista, altfel spus, un anume fel de artă făcută pentru un cerc relativ îngust de rafinaţi şi de snobi şi care îşi atinge succesul atunci când se impune în aceste teritorii foarte strict delimitate ale Publicului.
Pe de altă parte, în ţările cu bună aşezare socială, avem o instituţie care impune de multe ori o carte: cea a premiilor literare. Acolo un premiu înseamnă vizibilitatea publică, apariţii în media, sporuri de tiraje şi ediţii noi, turnee de prezentare a cărţii în întreaga ţară (iată ceva ce la noi lipseşte cu desăvârşire), un premiu te impune. La noi, nu înseamnă de cele mai multe ori decât scandaluri, contestarea juriilor, şi rămân oricum lipsite de urmări evidente în ceea ce priveşte notorietatea şi bugetul autorului. Asta şi din cauza alergiei noastre la ierarhii. Şi a lipsei culturii dintre subiectele la ordinea zilei din presa noastră. Nici măcar când Mungiu a luat Palme d’Or (ceea ce înseamnă Succesul cu majusculă) ziarele noastre n-au catadicsit să-i acorde în întregime prima pagină. Cum ar fi meritat. Ce să mai spunem atunci de acordarea premiilor US care trece într-un absolut anonimat, neştiută decât de cei direct interesaţi? Revistele culturale se complac într-un circuit închis, ele nu se adresează „publicului” ci confraţilor. Nimic de aşteptat de la ele, ca tiraj şi influenţă sunt neglijabile. Un rol mult mai important îl are televiziunea şi, pentru un popor catodico-dependent, o prezenţă mai insistentă la televizor asigură un succes imposibil practic de atins pe alte căi.
O literatură are nevoie de cât mai mulţi autori de succes. Ei „împing” cărţile spre public. Rumoarea aceea indefinisasbilă care se creează în jurul unei cărţi, uneori chiar înainte ca ea să apară, este, în fond, succesul ei. Şi acest zgomot de fond ar trebui să fie creat şi întreţinut de nişte oameni specializaţi care se numesc îndeobşte critici literari şi care ar trebui, prin prestaţia şi prestigiul lor, să impună o anume carte sau un anume autor interesului public. Or, critica noastră literară suferă de un acut nombrilism, ea se adresează aproape în exclusivitate celor care deja ştiu, deşi ea ar trebui tocmai să provoace alchimia transformării ne-cititorului în cititor. Cu excepţia notabilă a lui Dan C. Mihăilescu, ne lipsesc mediatorii. Prin anii 90 scriam un articol în care, parafrazând o replică celebră a marelui actor Vasile Niţulescu dintr-un film „cu activişti”, îndemnam: ocupaţi televiziunile! Le ceream anume oamenilor de cultură să folosească forţa teribilă a mesajului televizat, să nu lase ecranul ocupat de imbecilitatea agresivă. Din nefericire, am anticipat exact, şi stadiul la care am ajuns azi ţine deja de patologia socială. Trăim într-un vid de autoritate şi un critic care scrie/vorbeşte despre cărţi într-un supliment cultural al unui ziar de mare tiraj sau la un post Tv. face mai mult pentru succesul cărţii respective decât o analiză sofisticată într-o revistă de specialitate. Sigur acum că succesul este un ingredient foarte important, dar numai un ingredient. Mirodeniile dau gust minunat mâncărurilor, dar nimeni nu se poate hrăni numai cu mirodenii. Vreau să spun că autorul care se hrăneşte exclusiv după succesul de reţetă ajunge în vacuitate.
Am scris aceste lucruri la rugămintea prietenului Florin. S-a văzut, sper, clar, că habar n-am ce este acela succesul. Vă doresc Succes!

RECUNOŞATEREA VALORII

RE

Elementul central în enunţul temei dumneavoastră este acest buclucaş, platonician prefix: RE. El presupune pre-existenţa valorii, mai precis o precedentă întâlnire, o fiinţare anterioară în care eram vecini de apartament, o anamnesis şi – îndeosebi – o imuabilitate a valorii, în aşa fel încât să-i putem spune tandru: „vai, dragă, dar nu te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”. Acest sentiment al unui déja vu inevitabil dă valorii un ce iremediabil desuet.

Valoarea pare a umbla pe drum – sugerează acest prefix – precum Dumnezeu cu Sfântul Petru în basmele româneşti, în straie umile şi greu este să-i recunoşti sub acest deghizament puterea. Iar chenoza valorii presupune şi o iniţiere, cel care o recunoaşte şi se va bucura finalmente de darurile ei este un ales. „Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!” zice Sfânta Duminică în basm şi numai cu atenţia concentrată, generozitatea şi deschiderea fiului de crai ea îşi va arăta adevăratul chip. Trebuie „să miluieşti” cel mai neaşteptate şi uneori umile arătări pentru ca valoarea să ţi se dezvăluie.

Dar cine trebuie să recunoască valoarea? Există o castă specializată, un fel de trupe de desant care văd pentru prima oară configuraţia frontului inamic. Îşi spun critici. Ei au, de multe ori, specializarea, instrumentarul necesar, perspectiva suficient de cuprinzătoare (în timp şi spaţiu) pentru a da un diagnostic presupus corect. Dar fiecare dintre noi ştie o întreagă antologie de cazuri în care iluştri critici s-au înşelat profund. Capodopere atestare de timp (singura apreciere infailibilă, se spune, eu am dubii) fost-au, la vremea lor dezaprobate de critici cărora nu cultura sau priceperea li se puteau reproşa, nici măcar buna intenţie. Ceea ce ne duce la un salutar scepticism. Această castă explicativă este – totuşi – necesară precum un ghid în pustie. Ea ştie să pipăie valoarea şi să strige sus şi tare că este. Şi când nu ştie, se pricepe să mimeze atât de bine, încât îi păcăleşte pe toţi cu tonu-i doct. Dar, dincolo de acest cerc închis, există marea validare colectivă, hoarda hulită sau adulată. Ea cum recunoaşte valoarea? Mecanismul e complicat şi nimeni nu l-a putut pătrunde în toate arcanele lui. Ba, constatăm stupefiaţi (vezi mai jos) că ea impune valoarea. Nu este valoroasă o anume operă în sine, ci cea care a fost recunoscută prin scrutinul implicit al valorii de pieţă. Mahler şi maneaua. Ştiinţa secretă a lui da Vinci contra Codul lui da Vinci.

„Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea” (Marcu 13-14) „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Isaia 6, 9-10) Avem în aceste texte canonice întreaga dialectică a (ne)recunoaşterii valorii datorită lemnificării organului receptor „inima” cu care trebuia „să înţeleagă”. Valoarea pare doar în aceste cazuri evidentă, ea este doar coajă, superficie, pentru că nu duce la vindecare. Catharsisul aristotelician e treabă grea, cu care arta contemporană nu-şi mai bate capul de mult.

Fericite vremuri (de aceea, poate, li se zice clasice) când opera se construia după reţetare indiscutabile, valoarea era doar o chestiune de adecvare. Mai târziu (şi procesul este convergent cu separarea valorilor ce până atunci trăiau într-un paradisiac sincretism) mitologia creaţiei a recunoscut ca zeu suprem Inovaţia. Şi, brusc, a devenit aproape imposibil să mai recunoşti pur şi simplu valoarea, (şi mă refer acum la cea estetică) pentru că fiecare operă ambiţiona să ofere simultan şi grila de lectură, alături de subiectul propriu-zis. Valoarea nu mai putea fi re-cunoscută, ci, în cfel mai bun caz, cunoscută, pentru că era unică, specifică doar acelui text. Or, grilele sunt literalmente incomensurabile în sens matematic. De aceea recunoaşterea (folosesc acum cuvântul în sens de impunere) valorii e acum proces de marketing, manipulare sociologică, oportunism ideologic… şi mai ştiu câţi alţi factori intervin la un moment dat. Valoarea în sine a rămas un biet subiect de meditaţii pentru câţiva filosofi.

Mitologia „valorii imuabile” a prestigiului inoxidabil al Operei-care-se- impune-de-la-sine este tot ce poate fi mai departe de arta contemporană. Care iubeşte doar şocul şi imediat perisabilul. Se vorbeşte mult despre o confuzie a valorilor. De fapt, nu de confuzie este vorba ci despre „democratizarea” lor. Or, „democratizarea valorilor” este un oximoron de toată frumuseţea. Valoare înseamnă ierarhie, scară ascendentă, verticală. Democraţia este strict orizontală. Criticii de care vorbeam folosesc, mai bine sau mai rău, criterii, adică fac discriminări. De aceea orice act de valorizare presupune o dificilă opţiune, se opune fundamental nivelării zis democratice. Când totul are valoare, de fapt nimic nu mai are valoare. În vremurile clasice opera se arăta cu toată ceremonia, se proclama ca atare şi era de aceea recunoscută. Acum, opera se ascunde şi cere să fie descoperită într-o populistă flatare a inteligenţei receptorului. Obligat să confunde efortul aprehendării estetice cu această încordare rebusistică a minţii. Pe de o parte, deci, opera se pierde în peisaj prin nivelare, pe de altă parte se ascunde prin însăşi filosofia ei de existenţă.

De fapt, fenomenul nu priveşte, cum pare la prima vedere, în primul rând valoarea estetică. El este doar o parte a unei generalizate desacralizări. O devalorizare a umanului exprimată printr-o dezumanizare a artei, cum s-a spus, şi ca atare o trimitere a artei în derizoriu.

În sfârşit, ce justificare să găsim acestui efort de re-cunoaştere a valorii? Omenirea pare a avea treburi mult mai importante. Universurile ficţional-compensatorii îi sunt oferite omului de alte firme decât poezie&roman&dramă SRL. Nu sunt deloc convins că mai este vreun adolescent naiv care să dea babei valoare cel mai amărât mărunţiş. Pur şi simplu nu mai are nevoie de ea. Iar, dacă totuşi o recunoaşte, îi poate spune cel mult: babo, nu mai umbla brambura că te caută moartea pe-acasă!

2006

PRIETENIA LITERARĂ

PRIETENIE VS. SOLIDARITATE

În această vară, ca nicicând, agitaţia intelectuală n-a somnolat în marile vacanţe. Un rol important în această subită agitaţie l-a avut numărul din Dilema Veche despre certurile între intelectuali. Spiritele s-au încins rapid, şi asta a avut – în final – un rol benefic. Paginile multor reviste, ca şi forumurile de pe internet, au luat foc şi combatanţii s-au aliniat de-o parte sau de alta. Ar fi mult spus că s-a stârnit o emulaţie, dar în somnolenţa care caracterizează în general o cultură anchilozată, a fost ca o pală de aer înviorător, dincolo de multele lucruri regretabile care s-au rostit de ambele părţi. Încep cu exemplul acesta pentru că, mai mult ca sigur, o anchetă despre prietenia literară n-ar fi stârnit deloc un ecou de aceeaşi amploare. Nu prea mai suntem noi horaţieni, dar genus irritabile vatum am rămas cu siguranţă, noi, urmaşii Romei. Dacă lăsăm la o parte mitologizarea gen Eminescu şi Creangă, folcloricele prietenii ale lui Nichita Stănescu (prietenii?), şi alte câteva exemple, puţine, vedem că nu prea avem despre ce discuta. Şi, mai ales, de ce discuta. A şti să fii prieten mi se pare un talent, un har pe care îl ai sau nu îl ai. Punct. Şi o chestiune strict omenească, ţinând de intimitatea persoanei, fără legătură cu literatura. Sunt minunate paginile Tiei Şerbănescu despre prietena ei „de dincolo”, Dana Dumitriu, ca să dau primul exemplu care îmi vine în minte, dar ele ţin de alchimia irepetitivă a sufletelor pereche şi atât. Sigur că în istoria literară suntem mult mai interesaţi de cabalele bigoţilor de orice fel, de intrigile din culise, de partea de umbră a lucrurilor. Luminile nu interesează decât manualele de şcoală primară. Mă întreb dacă personalitatea accentuată a scriitorilor permite acea detaşare de sine a prietenului, ieşirea din „cercul strâmt” al propriei opere pentru a te deschide spre opera celuilalt. Chiar aş merge până la a postula că între doi scriitori, egali ca valoare, prietenia este foarte improbabilă.
Cu totul altceva este sentimentul de solidaritate. El înseamnă mai mult şi mai puţin decât prietenia. Mai puţin, pentru că nu antrenează atâtea trăsături ale persoanei. Mai mult, pentru că este, cel puţin la noi, mai rară. Dacă există un simptom grav al scriitorului român, de mulţi acuzat, este tocmai funciara lui incapacitate de a fi solidar cu ceilalţi. Solidar trebuie să fii, uneori, chiar cu inamicul, concurentul tău în ordine strict literară. Or, asemenea cazuri sunt rarisime în istoria noastră recentă. Trecutele vremi bucolice în care scriitorii care polemizau acerb în presă îşi beau apoi în linişte şvarţul la Capşa nu se mai întorc. Printr-un exerciţiu perfect pus la punct, Marele Dresor Roşu, alternând savant biciul cenzurii şi al puşcăriei cu zăhărelul privilegiilor şi al „dezgheţurilor”, a reuşit să atomizeze perfect breasla. Fenomen care, din cu totul alte pricini, s-a agravat după 1989, când nevoia de solidaritate era din nou imperioasă, iar pericolul fizic nu mai exista. Dacă până în 1989 exista scuza „de ce să mă solidarizez eu cu Goma sau cu Dinescu, eu am de scris o operă care e mult mai importantă decât semnătura mea pe o scrisoare, oricât de benignă în fond, către D.R. Popescu?”, după… nu a mai existat nici măcar o asemenea scuză. Sigur că n-au lipsit, au fost chiar cazuri limită precum cel al sprijinului pentru regretatul Mircea Nedelciu. Dar mult mai grave mi s-au părut desolidarizările. Gregarismul. Împărţirea pe căprării, grupările anonimizatoare (chiar cu ilustre semnături), care atacă „din oficiu”, indiferent de ce spune-scrie-face, gruparea adversă. Solidaritatea, fie la nivel individual, fie la nivel instituţional, este carentă.
Lipsa de vizibilitate publică a Uniunii Scriitorilor, inexistenţa Vocii scriitorului în spaţiul public (ca şi a pictorului, arhitectului, actorului, istoricului muzicianului) sunt efecte ale insularităţii în care-şi duce existenţa. Primeşte ajutoare de la partidul-stat şi apoi desfăşoară frumoase arabescuri hermeneutice pentru a dovedi că asta i se cuvine şi că nu implică nici un angajament politic. Sigur că i se cuvine. Problema pe care nu şi-o pune este aceea că n-ar fi trebuit să ajungă în situaţia de a cerşi o pensie specială, că tocmai statul care-l mituieşte (sic!) ar fi trebuit să-i asigure o pensie normală sau nişte drepturi de autor din care să-şi îngăduie faimosul trai decent. M-am îndepărtat de temă? Nicidecum. Pentru că tocmai lipsa unei solidarităţi a făcut posibilă această jignire. Ca istoric literar, prieteniile mă interesează la modul anecdotic şi strict pentru portretul psihologic al subiectului. Dar solidaritatea mă interesează pentru că ea face istoria. Mai preocupaţi de orgoliile personale decât de ceea ce politologii numesc binele public, scriitorii se plâng că publicul nu-i aude. I-ar auzi dacă i-ar vorbi. Între izolarea opacă a creaţiei şi agitaţia agorei, scriitorul român nu şi-a aflat încă o situare adecvată. Pe care nu şi-o poate afla prin iluzia transcendenţei operei. Tocmai dacă şi-ar fi cultivat harul solidarizării şi nu pe cel al devorării aproapelui scriitorul român (de aici sau din diaspora) s-ar bucura azi de un cu totul alt statut social şi chiar material. Cineva a scos acum mulţi ani o „carte cu prieteni”. Era o carte de portrete făcute cu har a unor tovarăşi de beţie. Or, tocmai asta nu este prietenia. Chiar dacă avem exemple minunate de solidarizare în jurul unei Idei (vezi paşoptismul, junimismul, Viaţa Românească, Sburătorul, Cercul de la Sibiu, Echinoxul, Cenaclul de Luni ) a unor oameni foarte diferiţi ca fire şi interese, vedem azi că, de nu ne lipsesc oamenii, ne lipseşte tocmai Ideea. Ceea ce e oricum, numai bine nu e.

2004

POSTMODERNISMUL

Vă dau o veste bună!

Postmodernismul a murit! (asta în cazul în care a existat vreodată). Mai mult decât atât, vă pot da şi ora exactă la care s-a petrecut decesul: 11 septembrie 2001, ora locală 9.03, atunci când primul avion a lovit Turnul de sud WTC. Iluziile melioriste de tip Fukuyama a unei pax democratica nivelând întreaga umanitate s-au prăbuşit şi ele. Mă refer, sigur, la postmodernismul ideologic, acela estetic va intra în discuţie mai târziu. Miturile diferenţei acceptate, toleranţei, preeminenţei individului faţă de forţele supra individuale, justiţiei independente şamd au fost dovedite ca neputincioase. Şi tot ce s-a întâmplat de atunci încoace, fundătura războiului din Irak, criza iraniană, aroganţa cu miros de gaz a Rusiei putiniene, Oscarul pentru Michel Moore, scandalul „închisorilor aeriene” şi al celei de la Guantánamo, războiul de cârcoteli între Europa şi America, obnubilarea inteligenţelor critice de pe ambele maluri ale Atlanticului, obişnuite să vadă printr-o singură lentilă a ochelarilor…. Toate acestea marchează falimentul unei filozofii cu origini îndepărtate, încă în secolul XVIII. Şi care se împiedică de un mărunt impas logic: poţi să-l accepţi pe Celălalt, cu toate particularităţile lui, chiar cele care te contrariază, cu o singură condiţie: ca şi Celălalt să te accepte pe tine. Să existe o platformă minimă, cât un tăiş de bisturiu, de discuţie comună. Ceea ce, evident, nu se petrece în conflictul dintre Islam şi Modernitate (căci despre un conflict este vorba, oricât s-ar încerca vătuirea termenilor). Problema este că Occidentul trebuie să se regândească în întregime, mai bine zis să-şi regândească rădăcinile. Altfel, sfârşitul istoriei ca eveniment acumulator de tensiuni nu numai că nu se va petrece, el se va confunda, în fapt, cu sfârşitul Occidentului, într-un alt sens decât cel spenglerian. Postmodernismul este filozofia care paralizează orice capacitate de ripostă a celui care o adoptă. Stăm şi-i aşteptăm pe barbari, cum spunea scriitorul sud-american.
Pentru intelectualii români, postmodernismul a fost un spaţiu de reşapare. Evadarea în estetic, era o soluţie – viabilă cultural, rămâne de discutat şi cât de viabilă în planul moralei publice şi individuale – de supravieţuire. Jocul postmodern p(r)e texte ne dădea pretexte de a explora forţele subversive ale limbajului. Chiar Occidentul descoperă acum că nu şi-a încheiat modernitatea, cu atât mai mult noi, o literatură de o tinereţe eclatantă. Spectacolul literaturii române din ultimul deceniu are de ce să ne încurajeze. Ca orice curent cultural, postmodernismul se transformă în alt-„ceva”, păstrând anumite achiziţii de poietică şi de ideologie. Oricum am lua-o – fie ideologic, fie pur estetic – mi se pare un subiect deja de domeniul istoriei literare şi al mentalităţilor şi nu unul de actualitate. Se pot face, de pildă, analize spectaculoase pe unicitatea (blestemata, binecuvântata specificitate a „cazului românesc”) felului în care la noi relaţia ternară scriitor – mesaj – cititor a suferit nişte modificări radicale după 1990. Şi procesul este încă în desfăşurare, chiar dacă sedimentarea primelor straturi deja a fost determinată de geologii literari. Boomul memorialistic din anii 90, revenirea la ficţiune de la începutul anilor 2000, ego-ficţiunea, scăderea dramatică a apetitului pentru lectură şi, pe acest fond, totala lipsă de succes la noile generaţii a „numelor mari” care dominau canonul până în 90, de-tabuizarea limbajului (cu toate excesele subsecvente), marginalizarea poeziei, în genere pierderea aproape totală a vizibilităţii sociale a scriitorului, înlocuit în percepţia publică de cu totul alte „VIP-uri”, scăderea autorităţii critice, conexată relativizării generale a criteriilor, trecerea de la calitate la cantitate…sunt numai câteva dintre fenomenele bine cartografiate şi aflate încă în desfăşurare.
Dacă intelectualii din ţările de top îşi vor recăpăta exerciţiul privirii critice şi nu vor mai purta ochelarii de cal al aşa-zisei morţi a ideologiei, care este de fapt una dintre cele mai periculoase ideologii, prin abolirea criteriilor, atunci, după post-modernism va mai urma ceva. Nu ştim ce. Dacă nu… Nu.

2006

LECTURI

OUT OF THIS WORLD

Aud la radio o reclamă, dintre cele care ating perfecţiunea întru inepţie, care conţine această întrebare abisală: cum poţi să naşti în România? Adaug imediat: cum poţi să TE naşti în România? Este un fenomen mai mult decât paranormal. Întrebarea e dintre acelea care ar putea fonda o cărămidă doctorală îmbuibată de referinţe. Dar o deviez de îndată spre ceea ce mă interesează, lăsând pentru altă dată deliciile gloselor. Restrâng deci din nou cercul întrebării: cum te poţi naşte ca scriitor în România? Pragmatica ne învaţă că trebuie să ai mai întâi cititori. Şi abia aici ajung la cestiune. Ce fel de cititori avem? Există o prejudecată pe care, din câte ştiu, nu s-a ostenit să o combată nimeni cu studii de sociologia lecturii serioase: aceea că în comunism am avut nişte cititori formidabili, din lipsa oricărei alternative de ieşire din universul înăbuşitor omul refugiindu-se în lectură cu un fel de disperare existenţială ultimă. Cozile la librării cel puţin egale cu cele de la măcelării, cartea ca obiect de troc la doctor sau la autoservice mai preţioasă decât legendarul pachet de Kent, tirajele fabuloase… toate acestea sunt evocate şi azi de către intelectuali cu un fel de nostalgie mistică. Pentru că toate sunt (iremediabil) pierdute. E straniu că mai toţi sesizăm cât de false şi dezastruoase au fost procesele de industrializare, colectivizare, hrănire ştiinţifică, planificare natală, dar nimeni nu-şi dă seama cât de asemănător de fals şi la fel de periculos este şi modelul de cititor pe care ni l-am creat. Ca în celebrul vers baudelaire-ian: ipocrit şi frate întru toate al scriitorului pe care îl acompania în toate compromisurile sale.
Că solidaritatea aceasta pe care mulţi o idealizează azi era una construită pe nisip s-a văzut imediat după 90, când cititorul s-a lepădat fără nici un fel de remuşcare de scriitorul de care nu mai avea nevoie, spre disperarea acestuia din urmă. Pornesc de la premiza că am avut o literatură falsă care a creat un cititor fals. Comunicarea profundă numită simplu lectură era de fapt o complicitate mai mult sau mai puţin inavuabilă, indiferentă în esenţă la specificul literar. Scriitorul „băga” la greu şopârle în text, cititorul le vâna scoţând câte un evrika victorios. Asta se numea lectură. Şi imediat ce această legătură şaradică s-a rupt, lectura postcomunistă a devenit altceva. Codul nostru de lectură s-a schimbat radical după 1990. Acum citim altfel. Sigur că Literatura (cât iubesc unii această majusculă, pe cât o urăsc alţii!) rămâne în esenţă aceeaşi, dar asistăm, vorba lui Lovinescu, la o mutaţie a valorilor estetice sau, cum se spune „mai pe nou”, o schimbare a canonului. Cert este că se scrie altfel dar încă nu există, la nivel de public, un alt mod de lectură. Noii scriitori nu au avut răgazul şi cu ei timpul şi timpurile n-au răbdare pentru a-şi educa un cititor pe măsură. De aici o dramatică conştiinţă a înstrăinării.
Săptămâna trecută mi-am rupt picioarele printre standurile Târgului de carte Gaudeamus. Cine a trăit experienţa cel puţin traumatizantă a bătăturilor strivite la înghesuială se poate mira de tonul sceptic al rândurilor de mai sus, puhoiul de popor (vezi inenarabilii Moşi ai moşului Caragiale) pare a arăta cea mai înfloritoare stare posibilă a lecturii. Cred că e o descifrare eronată. Aşa cum o burtă ca un balon nu este totdeauna semnul unui exces nutritiv ci, dimpotrivă, al subnutriţiei. Gonflabilă, literatura română suferă de un cronic deficit de lectură şi provoacă o plăcere esenţialmente perversă. Raportul cititor – scriitor se aseamănă cu gagul din filmele mute în care două personaje identice stau faţă în faţă dinaintea a ceea li se pare a fi o oglindă şi fac mişcări identice. Li se pare că se văd pe sine, dar dincolo este esenţialmente altul. Cam aşa se privesc reciproc scriitorul şi cititorul români de azi, într-o falsă oglindire reciprocă, maimuţărindu-se reciproc. În ciuda vocilor sceptice (prea) abundente literatura română din ultimul deceniu s-a schimbat semnificativ. Nu discut aici calitatea şi sensul acestei schimbări. Dar trebuie să fii orb să n-o observi. M-a bucurat să văd azi într-o emisiune culturală la tv. o tânără scriitoare, foarte lăudată în toate cronicile, declarând cu aplomb, spre stupefacţia moderatorului, că îi plac marijuana şi cocaina. Nimeni dintre „bătrâni” n-ar fi avut un asemenea curaj. Era un mod de a vorbi altfel cititorului, dincolo de conţinutul enunţului. Am evitat cât am putut până acum cuvântul criză (a lecturii în speţă), pentru că mi se pare o cheie prea facilă, deschizând prea multe uşi. Dar este clar că se citeşte mult mai puţin şi inadecvat noua literatură română. Pentru că traducerile au şi în continuare un vad bine marcat. La limită, numărul cititorilor tinde să-l egaleze pe cel al scriitorilor, nu doar pentru că, din nou ştampila de vot a bătrânului Caragiale, pentru un român care ştie să scrie cel mai greu lucru este să nu devină scriitor, ci din cauza inversă, cercul celor care mai văd în carte, în lectură, o raţiune de a fi este tot mai redus. A trecut până şi moda Sanda Brown şi eu îmi storc creierii să găsesc o metodă de a-i face să înţeleagă Ultima noapte de dragoste pe nişte tineri care n-au citit nici măcar Cei trei muschetari sau pe Jules Verne. Evident o imposibilitate. Sigur că toată lumea cere vinovaţii. Dacă ne încontrăm niţel, dăm de baciul ungurean şi de cel vrâncean, trecem peste turciţii din cronici şi ajungem iute, iute înapoi la Ceauşescu cel neadormit. Exerciţiu sadic de inutil, chiar dacă am face o „listă” cu toţi vinovaţii egală ca număr de pagini cu opera lui Iorga, tot nu ne-ar ajuta cu nimic să atragem nici un cititor în plus pentru literatura română. Cercul povestaşilor de minuni, al „ficţionalilor” continuă să crească într-un metabolism relativ normal pentru contextul istoric şi psiho-social dat, dar cercul celor dispuşi să se lase vrăjiţi de aceste poveşti îşi micşorează raza.
Vă aşteptaţi probabil la un liric, patetic sau doct elogiu al lecturii în cele ce-am scris. În loc de asta, v-am oferit un slalom buimac printre derutele unui om trăind cu amintirea nucului în care, suit cât mai sus, citea în copilărie până la uitare de sine. Drept care închei, semnez şi mă duc să citesc o carte pe care am întrerupt-o doar pentru a vă spune cele de mai sus.

2004

Artă realistă

O PIPĂ CA ORICARE ALTA

Pasul 1: Se dă un obiect precum cel din imagine:

Pasul 2: Se ia un pictor, eventual genial, poate să se numească şi Magritte.
Pasul. 3: Pictorul pictează cu toată minuţia obiectul.
Pasul 4: Pictorul scrie (atenţie la verb!) sub fidela imagine: Aceasta nu este o pipă. Şi, dintr-o dată, paşii 1-3 sunt aruncaţi în aer. Ei nu mai înseamnă literalmente nimic. Război între cuvânt şi imagine. Nota subimaginală nu este o atenţionare, ci o constatare. Nu are nici un semn al uimirii, ci doar neutrul, definitivul, exterminatorul punct. O informaţie rece, contrariantă. Care te ia de mînă şi îţi spune: fii atent, ceea ce vezi nu e ceea ce vezi. E cu totul altceva. Ceea ce nu vezi e ceea ce vezi. Unde (cînd) apare arta în această succesiune de paşi? Abia după pasul 4. Adică în momentul cînd habitudinea vederii comune este pulverizată. Scurtcircuitul acesta este temeiul artei, iar în logică se numeşte paradox. Un principiu Zen spune: Cînd privim, nu vedem. Cînd auzim, nu înţelegem. Ne întîlnim aici cu Rectificarea numelor (Kuan-tse, filosof din şcoala confucianistă 298-238 îCh) Ca universul să ţină, nomothetul trebuie să fie în perfectă concordanţă cu realitatea. Şi biblicul Adam dădea nume animalelor. Numai că, în aceeaşi logică paradoxală, universul trebuie literalmente pulverizat tocmai prin energia cuvintelor. Focul nu este cald. Ochiul nu vede. Un cal galben şi o vacă neagră sunt trei. (Huei-tze sec IV, îCh). În Grecia euclidiană: Ai ce nu ai pierdut. Nu ai pierdut coarne. Deci ai coarne; Cîte fire de păr trebuie să ne lipsească de pe cap pentru ne atribui o chelie? Sărim în 1905: Mulţimea tuturor mulţimilor care nu se conţin nu poate să se conţină, dar nici nu poate să nu se conţină (paradoxul lui Russell). Iar avva Zaharia spune în Pateric: După mine, a fi monah înseamnă a sta împotriva ta însuţi în toate”.
Vedem de jur împrejur numai pipe, perfect desenate, dar nicăieri nu există o pipă. Numai cele din tablou, intangibile în care nu se poate aprinde focul. Paradoxul este focul rece, soarele negru al iniţiaţilor, supremul oximoron al lumii. Scriu – negru şi alb – pentru că scrisul este şi el paradoxal. Spune, adică, despre o lume virtuală, adică o lume care, ca şi lumina în fizică, există şi nu există.
„Cîţiva bătrîni s-au dus la avva Pimen şi l-au întrebat: «Dacă-i vedem pe fraţi aţipind la liturghie, să-i scuturăm, ca să-i ţinem treji?» El le zice: «Eu, cînd văd un frate aţipind îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc»”. Literatura, filosofia, credinţa, ştiinţa… sunt tot atîtea moduri de a ţine treaz paradoxul. Uită-te îndelung la tabloul lui Magritte care NU reprezintă o pipă. Vei şti că l-ai privit suficient cînd vei înţelege ce este o pipă.

2005

Naştere

O NAŞTERE

A stîrnit ceva rumoare în spaţiul public hotărîrea unei femei de la noi de a da naştere unui copil la o vîrstă absolut imposibilă. Spun rumoare şi nu dezbatere publică, pentru că nici maturitatea culturală a presei noastre, nici cultura obştească n-au ajuns la stadiul de a putea susţine o dezbatere care să depăşească nivelul de „părerea mea”. Dacă presa cotidiană a speculat în special partea senzaţională a evenimentului (lucru firesc doar până la un punct, dar nefirescul începe din momentul în care dezbaterea de idei, substanţială, a lipsit) mi s-a părut anormală lipsa subiectului din revistele de cultură (excepţiile prea puţine). Nu este bioetica una dintre „temele fundamentale ale timpului nostru”? Abia ce apăruse, tradusă la HUMANITAS, cartea lui Francis Fukuyama din 2002 Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice. Cine mai crede că biotehnologia este o chestie ce-i priveşte doar pe specialişti, citind această carte mai palpitantă decât un roman poliţist va realiza că viaţa noastră este pe cale de a fi schimbată radical de posibilităţile fabuloase ale ingineriei genetice. Măcar filmele horror ne-au învăţat cu aspectele apocaliptice ale temei, bomba atomică faţă cu cele biologice ne va apărea ca arcul cu săgeţi faţă de mitralieră. Ceea ce a hotărît doamna Iliescu şi au pus în aplicare nişte medici este o provocare culturală, ea ne pune în faţa unor vechi întrebări fundamentale privind condiţia umană, limitele în care omul poate interveni în intimitatea Creaţiei, dreptul la viaţă şi la moarte etc. De aceea, dincolo de discursul Bisericii, insuficient articulat, al feministelor şi susţinătorilor necondiţionaţi ai corectitudinii politice, al medicilor şi al eticienilor, aş fi vrut să asist la o dezbatere mai largă, purtată în cunoştinţă de cauză.
Suntem, evident, în faţa unei provocări care ne obligă să ne revizuim habitudinile, să ne punem încă odată nişte întrebări, să căutăm alte răspunsuri pe care filosofia clasică nu le putea da. Nu sunt toate acestea substanţe culturale? În loc de a consuma zeci de cuadraţi pentru discuţii savante despre vreun volumaş de 80 de pagini de poezii sau pentru vreun roman cu porcării, pentru etalarea unor orgolii „demiurgice” exacerbate, revistele noastre culturale ar fi putut, s-ar fi cuvenit, să facă loc acestui eveniment care nici fapt divers (chiar dacă presa acefală l-a tratat ca atare), nici doar o chestiune pur medicală nu este. Aş fi fost curios să aflu punctul de vedere al „marilor apostoli ai neamului”, scriitorii, despre acest fapt, să-i urmăresc în dialog cu antropologi, etologi, filosofi, etnologi, jurişti, psihologi, medici, teologi, geneticieni, militanţi pentru drepturile omului, politicieni şamd. Abia atunci am fi avut ceva de învăţat dintr-o întîmplare care a ţinut ceva prima pagină a ziarelor mai mult prin insolitul decât prin partea ei într-adevăr gravă. Insolitul provine nu numai din actul în sine, ci şi din contextul său. Dacă evenimentul s-ar fi produs în SUA ori în orice altă ţară, unde asistenţa medicală este pusă la punct, drepturile omului nu doar o lozincă, iar cercetarea ştiinţifică înghite miliarde de dolari, atunci nimeni nu s-ar fi mirat. Dar să apară în România, unde spitalele arată mai rău ca bivuacurile din primul război mondial, pacienţii mor cu zile iar banii pentru cercetare sunt ca praful de pe tobele lui Ovidiu Lipan? Ăsta da miracol!
Ajung astfel din nou care la scriitorul român, care se complace a trăi într-un fel de rezervaţie estetică. Chiar şi cei din cele mai recente promoţii, obsedaţi cum este firesc să conteste tot ce i-a precedat, nu diferă fundamental de cei contestaţi, nici ei nu se implică în alte bătălii decât cele strict legate de camarile literare. Doar politicul ce ne mai scoate din bîrlog, dar atunci doar pentru controverse fără nici o amplitudine ideatică. Trecem astfel ignoranţi (şi ignoraţi!) pe lîngă momente excepţionale de autodefinire, cum este cel pe care aici l-am luat doar ca pretext. Pe vremuri se folosea un verb bine încastrat în limbajul de lemn al epocii: „să ne implicăm”. Ca multe alte cuvinte, şi acesta a fost probabil definitiv demonizat, devalorizat prin această mumificare în chihlimbarul lozincăraei de partid. Ceea ce nu înseamnă că ideea în sine nu merită regîndită, revalorizată din perspectiva „societăţii postumane” în care ne pregătim să intrăm, mai mult sau mai puţin(i) conştienţi. Imperativul amintit nu are în primul rînd un sens politic (id est elementară luptă între partide) sau, dacă vreţi, are, dacă dăm politicului un înţeles mult mai larg: al jocurilor cu mai multe strategii pentru cucerirea unei puteri, fie ea socială, simbolică sau…politică. Dar tot secretul stă în fineţea unui anume simţ care te ajută să discerni „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”. Pe care un adevărat scriitor nu le poate ocoli fără să se pronunţe asupra lor. În beneficiul propriei sale opere în primul rînd. Îmi amintesc de un celebru prozator al nostru care, întrebat în deceniul trecut de ce nu se pronunţă asupra importantelor momente istorice prin care treceam, începînd cu însuşi actul fondator din decembrie 1989, răspundea făcînd o teorie a distanţei „picturale” care te-ar ajuta să percepi mai bine sensul evenimentelor şi cerîndu-ne să aşteptăm viitorul său roman. Care, între timp, a apărut dar, fireşte, n-a dat nici o soluţie şi n-a avut decât un ecou protocolar de critică şi deloc de public. Răspunsul lui mi s-a părut încă de atunci sofistic şi s-a adeverit tot mai mult astfel odată cu trecerea timpului. Pentru că distanţa o fi ea bună pentru opera literară, pentru roman, care oricum presupune o gestaţie (tot vorbim despre naştere) mai lungă, dar nu mai este necesară, şi devine moralmente chiar nocivă, pentru fiinţa publică, socială, cetăţenească a scriitorului. Care are azi la dispoziţie un întreg univers media pentru a-şi face ascultate opţiunile, ba chiar a şi le impune. „Dacă eu tac, tu mîine n-ai nici un drept să taci” zice un vers uitat prin manualele deceniilor trecute. Scriitorul, din păcate pentru el, n-are acest drept la tăcere. Şi-l poate proclama, dar atunci nu se mai poate plînge că este ignorat în spaţiul public. Senzaţia de larmă, de turn al lui Babel este dată nu de mulţimea şi vehemenţa vocilor, ci de faptul că ele se rostesc/răstesc într-un spaţiu închis, cu ecouri infinit amplificate, sub bolta breslei şi atît. De îndată ce ieşim în aer liber, toată această gălăgie abia de se mai aude. Şi totuşi, provocările vremii noastre sunt extraordinare şi mi-aş dori să citesc reviste culturale care să răspundă acestor provocări.
Ştiu că mi se poate reproşa că am rescris, într-un fel, în cele de mai sus, desueta chestiune a turnului de fildeş. Nu este aşa decât la o lectură superficială. Pentru că orice ficţiune provine dintr-o facţiune, adică dintr-o opţiune. Nu aştept de la scriitor decât să-şi manifeste ca scriitor această opţiune. Cel puţin până ce fetiţa doamnei Iliescu va fi mare şi ne va citi. Dacă se va mai citi în limba română până atunci.

2005

Scriitorii din exil

MARE NOSTRUM

Poate cea mai grea dintre probele pe care a fost nevoită se le treacă instituţia literară (prin extensie societatea întreagă) noastră după 1990 a fost integrarea scriitorilor din diaspora. Probă la care, în mare, putem spune că am picat cu succes. Îmi aduc aminte de surpriza pe care am avut-o în primul an de facultate când profesorul ne-a pus întrebarea, la care nu ne gândisem până atunci, „scrierile în limba slavonă fac parte din literatura română?”, cerându-ne, fireşte, argumentele pro sau contra. Mutatis mutandis întrebarea se poate pune şi pentru scriitorii exilaţi. Să recunoaştem că primul impuls este să ne gândim la treimea de succes: Eliade. Ionesco, Cioran. Dar acestea sunt mai degrabă excepţiile, geografia şi geologia exilului sunt mult mai variate şi mai complicate. Alcătuit din generaţii diferite, motivaţii diferite, moduri de adaptare diferite la rigorile expatrierii şi la ţara/regimul părăsite, cu greu exilul literar poate fi prins într-o formulă unificatoare. Sigur că metafora „patria mea este limba română”, reluată în multe forme, este frumoasă, dar inexactă epistemologic ea este departe de a acoperi un peisaj mult prea accidentat. Sunt scriitori care au adoptat limba ţării gazdă sau au scris în engleză ori franceză. Alţii au păstrat cu încăpăţânare scrisul în română. Unii au ţinut să se întoarcă în literatura mater/paternă, alţii deloc. Unii au crezut, după 1989, că li se cuvin automat fotoliile din faţă pentru meritul de a fi scris în libertate, cei „dinăuntru” i-au privit oarecum chiorâş. În fapt, avem de-a face cu acelaşi păcătos amestec de criterii, în care esteticul este subordonat. Sunt şi dificultăţi de încadrare, unde plasăm literatura din Republica Moldova? Dar pe cea a scriitorilor din Israel sau cei din spaţiul iugoslav? Ne mândrim cu nemţii „noştri” multipremiaţi în Germania? Pentru cititorul comun din România, literatura exilului este (încă) o mare necunoscută, dincolo de revelaţiile care s-au impus în lumea îngustă a literaţilor, de eforturile Jurnalului Literar sau ale altor publicaţii, de Enciclopedia lui Florin Manolescu… Sunt vârste şi destine complicate, greu de redus la un numitor comun, de la legionarii expatriaţi imediat după înfrângerea rebeliunii la scriitorii care au „ales libertatea” în „anii disperării noastre” 70-80. Dar cine a cercetat cât de cât neo-exilul de după 1990, atât de diferit de precedentele?
În mod nu tocmai paradoxal precaritatea condiţiei scriitorului român din exil este strâns legată de precaritatea condiţiei scriitorului român din ţară. Asta, fireşte, în cazul celui care vrea să fie recunoscut şi în baştina sa. Deficitul instituţional (uniuni de creaţie, reviste, ICR, ataşaţii culturali de pe lângă ambasade, centrele de studii româneşti din străinătate, biblioteci, universităţi, Academie, şamd) se răzbună, fiindcă nu există pur şi simplu un teren comun de întâlnire. Între simptomele „nu mă meritaţi” şi „cine-i ăsta să ne dea lecţii?” încape un întreg teatru de război, când rece, când brusc incandescent. Cu o mulţime de incriminări de ambele părţi, cu ocupări şi cedări de teritorii.
Cum funcţionează, apoi, critica literară faţă de literatura scrisă „afară”? E limpede că sistemul de referinţă trebuie lărgit, după cum ar trebui să salutăm integrări reuşite ale unor scriitori (Gabriela Melinescu, Andrei Codrescu, pentru a nu evita numele proprii) în alte spaţii culturale. Sigur că românii nu au avut în perioada comunistă un exil literar de forţa celui al cehilor, polonezilor, ungurilor, sârbilor. Lucru care se vede. În preajma Întâlnirii scriitorilor români de pretutindeni (ediţia a V-a), desfăşurată la jumătatea lui iunie la Neptun, Eugen Uricariu se arăta într-un interviu din revista 22 mai degrabă sceptic faţă de funcţia socială a scriitorului. „Noi am crezut, mult timp, că suntem geniali – poate chiar suntem – şi că vin alţii să ne descopere pentru că ai nevoie de geniul nostru. Nu-i adevărat. Noi trebuie să le deschidem celorlalţi gustul pentru cultura noastră”. Deocamdată, literatura face parte din numeroasele produse „made in Romania” care nu au nici o putere de circulaţie dincolo. Şi mi-e teamă de momentul ce se anunţă când vom avea nu numai o Dacie Logan ci şi o literatură (S)Logan…

2004