modernitate

FONDUL & FORMA

M-a surprins să citesc zilele acestea într-un document pur politic bine cunoscuta formulă „forme fără fond”. De altfel, ea a revenit în discuţiile publice destul de intens (tot mai aplicat în studii culturale sau sociale din ultimii ani, vezi de pildă Ciprian Şiulea „Retori, simulacre, imposturi”) ca o formulă capabilă să sintetizeze o vastă problematică a unei societăţi aflate în tranziţie. De aceea cred că nu strică o recapitulare a problemei. Formula, impusă cum se ştie de Titu Maiorescu, era menită să descrie fericit un întreg proces de modernizare instituţională a ţării. Percepţia fenomenului ca o inadecvare era, de altfel, extrem de răspîndită în epocă, meritul lui Maiorescu fiind acela de a oferi o demonstraţie impecabilă şi o formulare memorabilă. Iniţial însă, exprimată într-un context literar, formula a fost resimţită şi analizată ca una preponderent sau exclusiv culturală. Mai tîrziu, chiar în activitatea politică a junimiştilor şi în speţă a lui Maiorescu, s-a văzut că ea poate avea o aplicaţie mai largă, nu una exclusiv culturală. Discursurile parlamentare ale lui Maiorescu sau Petre Carp sunt o dovadă. Nici Lovinescu, mai tîrziu, în capitala sa istorie a civilizaţiei române moderne nu se va axa pe istoria literară, dînd un studiu de largă aplicaţie sociologică. În perioada complicată a receptării maioresciene de după 1944 (mai bine zis de după „reabilitarea” lui şi reapariţia ediţiei din 1967 prefaţată de Paul Georgescu) în mod inevitabil accentul s-a pus pe formele literare. Acum, formula maioresciană îşi retrăieşte o nouă şi acută actualitate. Ea poate fi transpusă în următoarea întrebare: cum modernizăm România? Maiorescu venea după cîteva decenii de modernizare galopantă, haotică „de sus în jos”, căreia încerca să-i impună o raţionalitate. Nu o frînă, cum i s-a reproşat. Acuzaţiile care i s-au adus în epocă şi mai tîrziu au fost că s-ar fi opus modernizării României. Citire evident superficială şi în contradicţie inclusiv cu activitatea politică a criticului. Este suficient să urmărim numai străduinţele maioresciene pentru limitarea învăţămîntului juridic în favoarea celui „realist”. Nu era aceasta un factor decisiv al unei modernizări profunde a României? Sau fidelitatea sa necondiţionată faţă de o Constituţie pe care o criticase ca pe una dintre formele supraadăugate, sau faţă de rege, asta într-o ţară în care consecvenţa inflexibilă a principiilor era şi este o floare atît de rară. Contribuţia lui Maiorescu la modernizarea autentică, eficientă a României nu poate fi negată. E suficient, pentru a continua exemplul de mai sus, să privim cum arăta învăţămîntul românesc la 1867 şi cum la 1917. Şi nu i se poate reproşa criticului şi politicianului Maiorescu faptul că această modernizare, în contextele istorice ştiute, nu a putut ajunge până în straturile cele mai profunde ale societăţii. Procesul fusese început, şi odată cu reforma agrară şi votul universal părea să fi intrat într-o nouă fază. Din păcate, al doilea război mondial şi tot ceea ce i-a urmat a scos România de pe o traiectorie pe care, în egală măsură liberalii şi conservatorii o aşezaseră în veacul al XIX-lea.
În condiţiile a ceea ce astăzi numim tranziţie, formele fără fond au revenit ca o formulă aproape miraculos de potrivită. Vorbim de „acquis comunitar” dar el nu este, în fond, decât actualizarea imitaţiei (v. Lovinescu) pe care statele de clasa a II-a ale Europei sunt obligate să o practice în vederea admiterii în continentul unit. Nimeni nu mai are curajul însă, astăzi, să vorbească despre necesitatea adaptării acestor instituţii, legi, programe, mentalităţi la anumite patternuri naţionale. Nu există, cel puţin, nici o dezbatere publică în acest sens. Cîteva firave încercări de a aduce chestiunea în discuţie au fost repede sugrumate de acuzaţiile de antieuropenism, naţionalism, reacţionarism etc. Şi totuşi, nici partidele, nici vreun om politic mai acătării n-au avut curajul să relanseze întrebarea: cum modernizăm România? De vreme ce toată lumea pare de acord că ea trebuie modernizată. Întoarcerea la exemplul maiorescian nu ar fi deloc inutilă. Nici în plan instituţional, nici în cel mai strict literal-cultural. Se discută până la oboseală despre generaţii şi elite, dar nu discutăm despre ce are de făcut literatura română. Suntem într-o epocă a introducerii bezmetice a formelor fără fond, dar fără un Maiorescu şi fără un Brătianu. Există senzaţia că, la ora actuală, literatura noastră este foarte à la page, că nu ne mai lipseşte nimic din ceea ce face voga în marile literaturi. Aşa să fie? Cred că, deocamdată, ne aflăm doar într-o etapă (necesară, inevitabilă) de acoperire a spaţiilor libere. Droguri, sex cît mai variat, autoficţiune, violenţă, un fel de „nou decepţionism” şamd. Chestiunea valorii literare e mai puţin urgentă în ochii unora (ce e aia „valoare literară”?) decât această grabă de a ocupa noi şi noi teritorii. Go west şi atît. Această fugă înainte, strategic, lasă în urmă mari spaţii neacoperite. Să observăm, de pildă, doar lipsa romanului politic, deşi material, slavă Domnului, am tot avea la îndemână.
Maiorescu era şi este fascinant pentru că părea să ştie exact, ca un doctor, care este boala şi care tratamentul cel mai potrivit. Astăzi, nimeni nu pare nici măcar preocupat să consulte pacientul care stă spăşit undeva, într-un colţ al sălii de aşteptare care se cheamă secolul XXI. În care singura formă autentică este măgăruşul cu care ţiganul îşi aduce zilnic lemnele furate din pădure. Hipermodernitate în România? A se scuti.

2005

dezastre

LA COADĂ LA DEZASTRE

Scriu, adică stau la coadă la dezastre. Fără ele, pagina ar rămâne albă. Şi în toate poveştile, de la căderea Troiei la spulberarea oraşului Macondo, de la Cartagina la Hiroşima, de la Ghilgameş la Hamlet, de la Oedip la Mâşkin, nu căutăm altceva. Iar scriitura este cu atât mai sugestivă, cu atât dezastrul este mai spectaculos. Să ne bucurăm, deci, ca Zorba. Dar câte dintre scriiturile lumii ne învaţă să dansăm la poalele vulcanului? O, paşă, secol XX, cât de darnic ai fost cu noi într-aceste apologii trăite şi scrise, scrise şi trăite (ce a fost mai întâi?) ale distrugerii universale! Aproape nu mai putem supravieţui fără ele. Presa, televiziunea, le vânează cotidian şi ni le furnizează calde la micul dejun, unde le consumăm cât sunt încă proaspete. Şi repede, pentru că nu se ştie ce va mai interveni, nu avem prea mult timp de comentarii. Literatura hipermimetică a transformat realitatea într-un text secund (ca ordine) şi secundar (ca importanţă) pe care-l descifrăm doar prin raportare la textul prim care este, de fapt, cel imaginar al literaturii. Cu adevărat “s-a întors maşina lumii”! Experienţele cele mai personale capătă şi ele aceeaşi configuraţie. Îşi construiesc propriul univers concentraţionar, atunci când istoria ne-a ferit de unul dintre cele reale. Suntem realmente bântuiţi. Le numim fantasme, dar sunt realităţi psihice şi existenţiale dincolo de care aproape nu mai este de imaginat literatura. Nu mai are căutare? Mă închid în închisoarea mea particulară de litere, mai întâi aproape în joacă, o timidă încercare, să văd cum e, apoi… e prea târziu, nu mai am scăpare, lacătele au pocnit deja, pereţii sintaxei s-au înălţat brusc inaccesibili, sunt condamnat pe viaţă.
Scriitorii nu trăiesc dezastrele, ei le inventează. Avea dreptate acela care a spus că războiul Troiei n-a avut loc decât în mintea lui Homer. Este o nepermisă relativizare? Sunt culpabil? Întrebările acestea în cascadă sunt ele însele semnele dezastrului. Dar parcă nici o certitudine nu este mai departe de pacea începuturilor decât văicăreala în care s-a transformat literatura ultimelor două secole. “Scriitură a dezastrului”, ea nu îşi mai propune nici o funcţie soteriologică. În cel mai bun caz, una purgativă, defulatorie şi atât. Mi se pare enorm de puţin. Pe cât de greu de tradus în scriitură. La ce bun, atunci, scriitorii într-o epocă istorică în care imaginaţia dezastrelor a fost cu mult depăşită de realitate? Sau a fost anticipată? Este greu de hotărât. “L’écriture du désastre” şi-a schimbat sensul în a doua jumătate a secolului XX. Se reinventează o nouă responsabilitate faţă de cuvânt. Ideologiile nu sunt altceva decât cimitire ale limbajului. Coşciuge uriaşe, piramide ale limbajului care se înţepeneşte, mortificat, dând iluzia perenităţii. Sfârşitul clamat al ideologiilor înseamnă eliberarea limbajului, redefinirea artei, finalizarea fără scop a esteticului într-un scepticism absolut; arta nu poate schimba nimic dar poate distruge totul. Paradox asupra căruia cuvintele întârzie până la completa scuturare de sine. Neputând exista limbaj neaservit, ne întrebăm mereu: cui? Şi tot scormonim în interiorul lui, încărcăm cu sens şi lungile intervale de tăcere, pentru a construi o ipoteză de Sens din totalul acestor plinuri şi goluri mereu parţiale. O mână de nostalgici mai ştiu despre o literatură care credea în sens, îl reproducea cu fidelă conştiinciozitate, nu îl provoca, îl respecta. Era o literatură fără goluri, chiar dacă nici ei nu-i lipsea viziunea catastrofelor. Mai mult chiar, această literatură a inventat tragicul şi este chiar singura care este cu adevărat tragică, fără contaminări.
Sar din nou în timpul prezent. Mă opresc în faţa invenţiei, a ficţiunii, a jocului suveran de cuvinte. La atât ne-am redus. Imagini. Imaginează-ţi! Nietzsche scriind despre putere şi despre nihilism. O întemeiere a scriiturii pe o contestare a tuturor valorilor. Ignorând suveran o contradicţie în termeni, în măsura în care scriitura este prima valoare ontologică. Desfăşurarea unui gând până la capătul lui se shimbă în fondul iluminării. Contemporani cu toate dezastrele, ne consolăm că ele pot fi citite. De ce salvăm dezastrele de uitare? Ca pe o comoară. Fără rest. Scriu fără să realizez întemeierea peste timp a unui destructiv reminiscent. M-a fascinat întotdeauna forţa de seism a cuvintelor (cel puţin tot atât ca şi forţa lor ziditoare), dar mai ales fascinaţia pe care această forţă o exercită asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-şi arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! Mă gândesc la explicaţia ultimă a Turnului Babel: poate că blestemul care l-a dărâmat consta tocmai în a face cuvintele să-şi acumuleze prin timp toate nenorocirile pe care le-au comis. Să devină din ce în ce mai periculoase, pe măsură ce răspunderea noastră faţă de ele scădea exponenţial. Ne întâlnim aici cu un interesant paradox: în vremurile “mentalităţii mitice”, pe când oamenii chiar credeau în forţa energetică a cuvintelor, acestea erau mult mai “blânde”, acumulaseră în semantica lor doar o infimă cantitate de răutate. Pe când în vremile noastre pozitiviste şi non-metafizice, uşurinţa cu care logosul dărâmă este atât de mare, încât ea trece ca şi neobservată. Până şi ruinele noastre au ajuns metafizice, inefabile, inobservabile, chiar şi cele cutremurătoare, de la cutare oraş distrus de un război inter-tribal până la turnurile Gemenii, toate au un aer supra-realist, ele ne sunt transmise în direct şi tocmai de aceea nu au pic de realitate. Cuvintele au devenit suficient de puternice încât să fagociteze complet realitatea. Şi cine este mai preţios general prizonier în lagărul cuvintelor, dacă nu scriitorul? Singurul responsabil de uzura şi de puterea uzurpatoare a cuvintelor faţă de realitate.
Stau la coadă la dezastre. Nici un fel de literatură, nici măcar critica literară nu pare a se mai putea naşte în afara unui conţinut cioranian de disperare. Ceea ce o face de la început prea legată de un anume conţinut psihologic şi mai puţin de inspecţia severă a lucidităţii. Chiar dacă, după Camil Petrescu, luciditatea era cea care provoca dezastrele. Impresie absolut falsă, ea doar le face vizibile în nesfârşite discursuri. Nu există apocalipse dincolo sau dincoace de cuvinte. Ci numai în interiorul lor. Trebuie să învăţăm cum se transportă aceste corpuri radioactive. Nu trece în cuvânt decât ceea ce îmi marchează defavorabil destinul. Numai de acolo apare Povestea. Scriu, ca şi când aş urla, cum zice cineva. Indiferent de cine mă aude, indiferent dacă mă aude cineva. Fiindcă, pe cât este de mare aglomeraţia la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât este de copleşitoare tăcerea celor care ar trebui să citească aceste cuvinte. Nimeni nu este dispus să le ia în serios. Sunt numai cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Paradoxul de a încerca să dai strălucire sfârşitului prin cuvinte lustruite, pentru a-i face pe ceilalţi să-l vadă. Nu ştiu, până la urmă, dacă eu sunt cauza, provocatorul, dacă numai îl difuzez spre cei ce nu ştiu să vadă, dacă îl pot combate sau preveni prin bietele mele cuvinte. Pot fi toate acestea, şi încă multe pe deasupra. De aceea răspunderea scriitorilor a devenit atât de disproporţionată, ei par mai vinovaţi decât făptuitorii direcţi. Scriu şi mi-am lăsat deja rând. Undeva, precis, “se dă” un dezastru. Pâine caldă pentru pagina de mâine. Din care eu şi cititorul ne vom împărtăşi frăţeşte, muşcând din părţi diferite. Iar în timpul cinei noastre de taină ruinele din jur se vor ridica spre soare, râzând…

2005

corectitudinea artistică

CORECTITUDINEA ARTISTICĂ

România Literară a avut o idee publicistică excelentă pentru ultimul număr (totdeauna greu de făcut, vezi Caragiale, eternul ministru al tuturor trebilor dinăuntru ale românilor) din 2005, câteva parodii în stil „corect-politic” după unii scriitori clasici de-ai noştri. Paginile sunt de tot hazul, dar ele ne pot provoca să ne gândim din nou (serios) la implicaţiile acestei paralizii a gândirii critice. Dacă în plan socio-politic această – cum să-i spun: ideologie? religie seculară? cultură? atitudine civică? – îşi poate afla justificările ei pe care nu le discut aici, aberaţiile încep în momentul în care ea îşi extinde pretenţiile asupra unor teritorii mai „gingaşe”. Cum ar fi, de pildă, cel al artei, al culturii în genere. Cultura fiind un spaţiu prin excelenţă al non-egalităţii, foarte denivelat, ierarhizat. A introduce aici tăvălugul egalitarismului cu orice preţ înseamnă a-i altera însăşi esenţa. De altfel, chiar părinţii luminişti ai gândirii social-politice contemporane vedeau lucrurile cu un mult mai mare respect pentru nuanţe. Ei au scris, fără să abandoneze bunul-simţ nu că oamenii sunt egali (ceea ce ar fi implicat o sfidătoare negare a realităţii) ci că ei se nasc egali în faţa legii. Atât. Şi e foarte mult. „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” cum spune art. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului, votată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
Arta este un domeniu al violentei separaţii de planuri, şi a nega asta înseamnă a nega însăşi existenţa (nu esenţa, aici este spaţiul nesfârşitelor discuţii teoretice) artei. Domeniu al inegalităţii, şi chiar al inechităţii celei mai flagrante, arta – oricât de flou ar fi conceptul de valoare – instituie o diferenţă şi ca atare ea nu poate fi concepută ca putând fi supusă constrângerilor egalităţii. Sigur că pot exista fluctuaţii, intervale de mare degringoladă axiologică, creând senzaţia „dispariţiei tuturor valorilor” ca să-l parafrazez pe Nietzsche. Dar, chiar amestecate până la confuzie, valorile există în patetismul afirmării lor.
Noi ăştia „răsăriteni şi moale” avem experienţa nefericită a ultimelor consecinţe la care duce dictarea a ceea ce este corect artistic. De aceea suntem, cei din generaţiile mai vârstnice, oarecum imunizaţi la seducţiile gândirii comode a non-diferenţierii. Prea bătrâni istoriceşte, prea sceptici, ca să mai jertfim unor zei calpi. Arta însăşi, cu mult înainte de a apărea ideologiile non-diferenţierii, a făcut serioase eforturi pentru a trece pragurile. Şi totuşi… dacă luăm ca exemplu de pildă celebrul Pisoar al lui Marcel Duchamp sau vocabularul „cu bube” arghezian, vedem că, departe de a şterge distanţa dintre trivial şi artistic, aşa cum se crede îndeobşte, „înnobilând” orice obiect, ridicând-l la modul pur al harfei (în paranteză fie spus, o astfel de gândire este în sine contradictorie, dacă accepţi că obiectul trivial poate căpăta valoare artistică, accepţi în fond că el nu o are în principiu, că-i este atribuită printr-o simplă convenţie ori operaţie estetică), astfel de „coborâri” ale artei de pe piedestalul sublimului nu fac decât să accentueze şi mai apăsat situarea lor pe paliere ontologice (iertată fie-mi vorba mare) diferite. Arta se impune şi nu se poate lăsa aşteptată. Ea este verticală, şi obstinaţia de a o reduce la o lume cu doar două dimensiuni este cea mai spectaculoasă auto-castrare intelectuală pe care o execută lumea actuală, suspendată la trapezul istoriei.
O contradicţie explozivă stă la temelia unor gândiri contemporane: pe de o parte încurajarea fără limite a proclamării individualităţii ca auto-delimitare, pe de altă parte nivelarea, obligativitatea cazonă a gândirii după regulamente. Sigur: valoarea este obositoare, ea trebuie descoperită, crescută, ocrotită, încurajată, grădinărită cu multe sacrificii. Ea se opune legii de fier a lumii deja postume în care trăim, legea minimului efort, a distracţiei. Valoarea este obositoare ca un bloc fără lift: urci, cobori neîncetat, fără să ştii totdeauna prea bine la ce etaj te afli. Nu e mai simplu să instituim prin lege egalitatea lingurii cu Pieta? A ţipătului cu Palestrina? A poveştii de priveghi cu Război şi pace? Oamenii cu o astfel de gândire lobotomizată (excesiv de inteligenţi, unii) sunt prin excelenţă nefericiţi. Căci nu poţi trăi privind doar cu un singur ochi, când celălalt e bun, valid. Va sfârşi. fireşte prin a se atrofia de-adevăratelea. Facem figura unor anti-oameni platonicieni; noi, la multă vreme după ce am ieşit din peşteră (sau doar ni s-a părut?) ne opintim cu toate eforturile pentru a ne întoarce acolo, unde se văd doar umbre pe un perete. Ce sunt acestea decât mitul televizorului aplatizant (şi nu mă refer la imagine).
Ne repugnă relieful şi, în consecinţă, arta, care este relief prin excelenţă. Ce însemnau socratismul, anamnesisul? – pentru a rămâne în acelaşi sistem de referinţă? Tot un efort, şi încă unul remarcabil. Jos cu ele! Să stai într-o zi de o arşiţă ucigătoare, la umbra părelnică a unui arbore prăfuit şi să te întrebi ce este adevărul. Ce zădărnicie! Ba să te mai ia şi unul urât şi rufos peste picior, făcându-te de râs în faţa prietenilor care te considerau, orişicât, un om deosebit, o speranţă a tinerei generaţii de intelectuali. Cred că lui Socrate (dar lui Diogene sigur) i-ar fi plăcut „obiectul” lui Duchamp. Tocmai pentru că zgâlţâie inerţiile clişeului de gândire, pune în mişcare o comparaţie subînţelesă, face sângele să circule, provoacă, te aruncă în perplexitate, te ia de chică şi te scoate din mijlocul viiturii. Eşti salvat, deci nu mai eşti ca toţi ceilalţi. S-a instaurat inegalitatea mântuitoare. Critică, criteriu, criză, creaţie… lucruri de care ne-am îndepărtat pentru că ele presupun discriminarea, nuanţa, ierarhia. Şi, înainte de toate, selectiva nemulţumire. De sine şi de tot ceea ce te înconjoară. În fond, mă îndoiesc foarte tare că apostolii acestui şleah estetic absolut chiar îl pot accepta dincolo de expunerile ex cathedra. Şi argumentul îl găsesc în cunoscuta fabulă argheziană cu inventatorul cuiului. Într-adevăr, poate că oricine, în principiu, ar fi în stare să facă primul cui. „Poate chiar mai dichisit”. Cu o singură condiţie: să-i vină ideea. Şi aceasta, a naibii, nu vine decât unuia singur. Până când doctorii de gândire nu vor reuşi clonarea absolută a ideilor, în aşa fel încât, să descoperim toţi simultan, noua teorie asupra radiaţiei universale primordiale sau noua hartă a genomului uman sau o nouă simfonie, până atunci vom rămâne sublim de diferiţi, de incorecţi şi de frumoşi în varietatea cocoaşelor noastre. Oricât ar încerca dumnealor să ni le nivele cu marele caterpilar ideologic.

2006

tranziţia literară

CÎTE LITERATURI?

La începutul secolului al XIX-lea, cînd se năştea practic literatura română, în ciuda peisajului extrem de amestecat din punctul de vedere al structurilor literare luate ca model, în care tendinţele normative clasice, sensiblăria romantică şi complicaţiile rococoului coexistă fără probleme, avem în fond un singur flux care strînge toate eforturile creatoare sub o singură obsesie: construirea unei limbi, a unei literaturi şi a unei naţiuni. Mai tîrziu, în „epoca victoriană” a lui Titu Maiorescu, autoritatea Junimii face ca practic nimic să nu existe în afara acestui curent, cele cîteva personalităţi excentrice (Hasdeu, Macedonski de ex.) sunt „citite” pînă azi tot prin raportarea la curentul principal. Monolitul se sparge odată cu începutul veacului al XX-lea, cînd deja „poezia nouă”, simbolismul, intră în contradicţie cu direcţiile tradiţionaliste, sămănătorismul sau poporanismul, fără ca vreuna să mai poată fi declarată dominantă, preeminentă fiind polemica dintre ele. Ce să mai vorbim de mirabila varietate din perioada interbelică! Sar în acest excurs ultrarezumativ (din motive ce le voi explica probabil altădată) direct la perioada de după 1990, ce constituie subiectul însemnărilor de faţă.
Cîte literaturi avem deci în prezent? Se pot distinge nişte linii de forţă? Unul dintre lait motivele larmoaiante ale criticii noastre este tocmai senzaţia de haos, nu se mai vede nici o hartă, nu ne mai foloseşte nici o busolă, deşi se scrie enorm, ba chiar, după un boom al traducerilor şi ficţiunea autohtonă pare a-şi fi inventat un public suficient de larg. Ca orice fenomen în mişcare, din care noi înşine facem parte, nici acesta nu poate fi descris, mai degrabă „închipuit”. Ceea ce este mai vizibil sunt faliile, ceea ce desparte. Cu alte cuvinte, distingem prăpastia, dar nu vedem prea bine ce este pe maluri. O recentă dezbatere a României Literare a pus problema unui conflict între generaţii. Dar… Lucrurile sunt probabil mai complicate decît eterna confruntare între cei vechi şi cei noi. O constatare simplă este că, după 1990, se face o altfel de literatură, chiar dacă este mai dificil să precizezi cum este ea altfel. Această literatură nu mai seamănă, desigur, cu cea a generaţiei clasicizate şi mitizate 60 şi nici măcar cu aceea mai apropiată a generaţiei 80. Nici proza, nici poezia, nici critica literară nu mai mizează pe punctele tari ale literaturii precedente, deşi le folosesc firesc, aşa cum s-a întîmplat mai mereu în istoria literaturii atunci cînd un curent major a fost înlocuit de altul.
Situaţia devine şi mai complicată dacă o privim şi din unghiuri extra-estetice. Problemele grupurilor de putere literară, a editării şi difuzării foarte dificile a cărţilor şi revistelor fac uneori imposibilă cuprinderea „fenomenului literar” în ansamblul lui. Academia, Universitatea, Uniunea Scriitorilor sunt şi ele puncte de reper în peisaj. Recent, unul dintre mogulii generaţiei 60 se pare că ar fi exclamat într-o confruntare cu unii mai tineri: unde vă sunt capodoperele; noi măcar în anii 50 dădusem Moromeţii şi Cronică de familie etc. Argumentul ar părea infailibil dacă n-ar fi complet falsificat de două complexe tenace ale literatului român: cel al Nobelului şi cel al capodoperei. Amândouă denotînd un invincibil provincialism cultural. Sigur că Moromeţii s-au impus la data apariţiei, pentru că romanul era ca un munte în mijlocul pustiului, cum să nu-l vezi? Ceea ce nu se observă că este că nivelul mediu al literaturii noastre a crescut foarte mult, şi acesta mi se pare semnul cel mai îmbucurător; apariţia capodoperei sau a geniului ţin de o (al)chimie care ne este străină dar un anume nivel general al literaturii care se scrie într-o anumită epocă ţine de sănătatea acelei literaturi. S-au scris după 1990 (şi mă refer strict la ficţiune şi la noii scriitori, nu la recuperări) o mulţime de cărţi bune şi foarte bune şi lipsa unei capodopere nu este nicidecum semnul vreunei sterilităţi.
La un moment dat, Nicolae Manolescu şi-a atras destule replici acide după ce a susţinut tranşant că literatura publicată pe Net nu există, în lipsa unei validări critice. Am crezut destulă vreme că a fost poate prea vehement, citisem în acest alt spaţiu cultural lucruri foarte interesante, multe neapărute „pe hîrtie”. Asta pînă cînd am descoperit cu uimire participanţi cu pretenţii la acest, – cum să-i spun?– eldorado literar care nu aveau pur şi simplu cunoştinţă despre reviste serioase din cele „tradiţionale”. Este un fel de exclusivism invers, al celor pentru care tot ceea ce apare în afara spaţiului liber al Net-ului este iremediabil depăşit, prăfuit, nu merită nici o atenţie. O astfel de situare nu poate avea alt nume decît simplu: incultură. Dar sigur că fenomenul merită o discuţie aparte.
Scriitorii care s-au impus sau au debutat după 1990 sunt suficient de diverşi în opţiunile lor şi de diferiţi în formulele estetice şi filosofice pentru a începe să alcătuiască un peisaj literar normal, cu toate denivelările sale de relief bogat. Cu ei se poate depăşi formula deja prea uzată a postmodernismului şi se pot defini altfel coordonatele literaturii române, care acum par încremenite în unele evaluări la criteriile instituite treptat în ultima jumătate de secol. Accentul evaluării se va muta treptat de la definiţii globalizante gen: curent literar, generaţie literară, grup etc. la individualităţi. Problema pe care au aceşti nou veniţi este aceea de a-şi inventa un public pe măsură, suficient de numeros şi de pregătit pentru a asigura şi succesul material şi de vizibilitate publică a unor astfel de tineri. Şcoala, televiziunile, publicaţiile culturale, instituţia atît de plină de grozăvii a premiilor literare, presa cotidiană… toate au un rol (de care nu se achită nicicum deocamdată) în a impune această nouă paradigmă literară, oarecum împotriva osificatelor instituţii literare care „dau linia”, după cum şi scriitorul român trebuie să înveţe să-şi vîndă marfa şi să-şi cucerească şi administreze notorietatea, cîtă este, într-un context social şi politic indiferent în cel mai bun caz, dacă nu de-a dreptul ostil. Ca să nu mai spun că scriitorul român are de învăţat a se situa fără complexe într-un spaţiu cultural mult mai vast decît cel mioritic.
Am planat deasupra mai multor chestiuni din care se poate extrage o singură concluzie provizorie: tranziţia literară (culturală, căci e vorba de un fenomen mult mai complex decît apariţia unor romane sau plachete de versuri) este mult mai interesantă decît cea socială sau economică. Ea măcar se petrece.

2005

Septuaginta

PORNIND DE LA CARTEA ANULUI

Cum cititorii noştri ştiu deja, cartea anului 2004 a fost declarată traducerea Septuagintei apărută (primele două volume deocamdată) la Editura Polirom. Mai puţini însă, îmi dau seama, realizează adevărata importanţă a actului cultural. Sub ochii noştri se construieşte, în indiferenţa generală, un monument cum nu avem prea multe în cultura română. Echivalent, dacă vreţi, cu apariţia Poeziilor lui Eminescu, a complexului sculptural brâncuşian de la Târgu Jiu, a Oedipului enescian sau a Istoriei călinesciene. De nu depăşindu-le. Din păcate, precaritatea culturală a mediilor noastre, ca să mă exprim elegant, a făcut ca evenimentul (şi cuvântul acesta demonetizat are în cazul de faţă deplină acoperire) să treacă neobservat pentru publicul larg. Nici o televiziune nu i-a invitat pe membrii echipei de traducători ca să-i prezinte publicului, deşi ei reprezintă fără îndoială oameni care îşi merită de pe acum statuia. Academia n-u i-a onorat, iar Preşedinţia, care a vărsat kilograme de decoraţii peste tot felul de ipochimeni, n-a auzit de ei. Să-i amintim aici: Cristian Bădiliţă (inepuizabilul), Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, pr. Ioan-Florin Florescu.
Dar rîndurile de faţă nu se vor o prezentare a cărţii, recomand eventual celor interesaţi interviul cu Cristian Bădiliţă din numărul pe ianuarie al Ideilor în dialog. Aici vreau să atrag atenţia asupra unui amănunt care spune multe despre geografia lăuntrică şi mentalitatea noastră culturală. Este evident că un asemenea proiect de anvergură presupune nişte costuri substanţiale, mai ales pentru o cultură aflată financiar mult sub nivelul de subzistenţă. Şi aici m-am blocat în perplexitate, privind lista celor care au contribuit la proiect: Colegiul Noua Europă (condus, cum se ştie, de Andrei Pleşu), Fundaţia Anonimul (Sorin Marin) şi Editura Polirom (Silviu Lupescu). De fapt, nu cele trei instituţii (toate private!) stîrnesc nedumerirea, ci absenţele. Cine vrea să-şi facă o imagine sugestivă despre indigenţa instituţiilor noastre culturale, poate găsi în apariţia Septuagintei o radiografie perfectă. Iată rapid cîteva organizaţii şi instituţii care ar fi avut obligaţia de onoare să participe la acest proiect şi care sunt marii absenţi: Academia Română (care a dat o sumă fabuloasă, meritată ce-i drept, pentru editarea primului volum al manuscriselor eminesciene), principalul for ştiinţific al ţării şi care are, de nu mă înşel, şi o secţie teologică, Biserica Ortodoxă Română (care nu pare să-şi dea seama că adevărata „catedrală” a neamului aceasta este, şi care ar fi avut şi suficiente fonduri), Uniunea Scriitorilor (în fond, este vorba şi despre un monument de limbă română), puzderia de facultăţi de teologie răsărite ca ciupercile în toată ţara şi care s-ar fi cuvenit să-şi aducă un obol cît de modest, chiar mănăstirile şi bisericile, indiferent de confesiune, de ce nu, un consorţiu ad hoc al editorilor care să contribuie financiar la acest proiect realmente al întregii culturi române, asociaţiile studenţeşti (şi nu numai) creştine, foarte gălăgioase altminteri în alte chestiuni, şi ultimul, dar nu cel din urmă, Ministerul Culturii, care altfel a dat bani unor organizaţii şi acţiuni la nivelul ridicolului, dar ignoră cu superbie cea mai importantă faptă culturală din ultimele decenii. Ba parcă şi Guvernul a avut nişte fonduri speciale din care s-au publicat cîteva cărţi despre a căror valoare nu-i aici locul de a vorbi.
Cum se vede, lista absenţilor este mult mai lungă şi mai „grea” decât cea a celor care „au pus umărul” la treabă. Şi mi-e teamă că este o listă a ruşinii culturale. Nu ştiu acum dacă realizatorii proiectului s-ar fi bucurat realmente să primească sprijin de la toţi cei enumeraţi, şi de la alţii, lista mea fiind evident selectivă. Optimiştii ar observa că este vorba de un proiect cu o realizare din fonduri exclusiv private. Semn de normalitate. Parcă totuşi, o anume solidaritate în jurul împlinirii unui act cultural unic s-ar fi cuvenit să vedem măcar cu acest prilej. Există desigur sute, mii de proiecte care nu ating miza culturală a celui despre care vorbim, dar care au fiecare importanţa sa. Şi ele nu se vor bucura niciodată de generozitatea unei finanţări private îndestulătoare. Participarea Statului (neapărat cu majusculă) la susţinerea materială a faptelor de cultură reprezintă o eternă chestiune litigioasă: găsim şi partizani ai unui „neamestec în treburile interne”, ai totalei autodeterminări financiare a instituţiei culturale, şi, la extrema cealaltă, susţinători ai unui sprijin consistent al oficialităţii, fără de care „cultura se duce de rîpă” etc. Calea de mijloc este, ca întotdeauna, greu de găsit. Ca un stat să sprijine eficient cultura (adică valoarea) se presupune o condiţie minimală: aceea de a fi un stat inteligent. Ceea ce, slavă Domnului, la noi nu e cazul. Nu-i locul să detaliez ce înţeleg prin această sintagmă. Nu prea am perceput însă la oamenii noştri publici conştientizarea faptului că un stat are, pe lîngă interesele economice, militare, politice, strategice, ecologice etc. şi interese culturale. Care trebuiesc grădinărite cu aceeaşi grijă ca şi celelalte. Faptul că nici o instituţie publică nu s-a implicat în sprijinirea unei înfăptuiri culturale de anvergură europeană (să nu ne ferim de cuvinte mari) dovedeşte un decalaj interior între chiar componentele sistemului cultural. Cel statal, îmbătrînit în reflexe anacronice, cu o scară de valori şi priorităţi în genere perimată, aflat mereu în defazaj cu vremurile, şi cel privat, mult mai dinamic, mai plin de idei, dar suferind în genere de o acută lipsă de resurse. La modul ideal, cele două componente ar trebui să-şi coordoneze avantajele, suplinindu-şi reciproc lipsurile. Testul Septuaginta arată că suntem departe fie şi de conştientizarea deplină a problemei, darămite de rezolvarea ei. Precizez că am construit aici un scenariu cu valoare de exemplu. Nu ştiu dacă vreuna dintre instituţiile amintite şi-o fi propus într-un fel sau altul colaborarea, fie din proprie iniţiativă (ce frumos ar fi fost!), fie la cerere, dacă a fost refuzată preferîndu-se independenţa programului strict privat, nu ştiu care au fost costurile editoriale, tirajele, drepturile de autor şamd. N-am dorit decât să-mi exprim o tristeţe faţă de faptul că marile noastre iniţiative culturale ţin şi acum, ca şi în secolul XIX să zicem, de „nebunia” unor oameni speciali (fără asta nu s-ar putea, desigur) şi nu de o construcţie raţională, coerentă, de o anvergură depăşind efemeridele istoriei şi care să concentreze cît mai multe energii. Apariţia noii traduceri a Septuagintei este o sărbătoare dar şi un examen la care instituţiile noastre culturale oficiale au picat cu brio.

2005

America

BLAME AMERICA FIRST!
“De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, pentru prima oară după optzeci de ani, Europa de azi se află confruntată cu propria sa autonomie şi pe deplin răspunzătoare de soarta sa, împotriva voinţei sale. Epoca protecţiei americane însoţită de antiamericanism era foarte confortabilă, atît din punct de vedere politic cît şi din punct de vedere psihologic. Ea este însă o epocă revolută” – scria Jean-François Revel în Marea Paradă, carte apărută în 2000 la Plon. Observam la apariţia traducerii româneşti în 2002, într-o recenzie din Axioma, că ea pare compusă pentru români. Acelaşi lucru se poate spune, poate chiar mai apăsat, şi pentru Obsesia antiamericană, recent tradusă la HUMANITAS (ediţia originală PLON, 2002). Nu va fi vorba în cele ce urmează de o recenzie, pe care mi-o rezerv pentru un alt spaţiu. Ci doar de cîteva reflecţii provocate de actualitatea românească a textului filosofului francez. Ca un admirator declarat al scrisului marca Revel, nu se poate să nu constat cît de mult de ajută el la descifrarea unui sentiment ambiguu care pare a se fi instaurat printre români. Pe de o parte, mai ales la nivelul unei anume părţi a elitei culturale tinere, o imitaţie lipsită de orice control critic a filosofiei corectitudinii politice şi a unui aşa-zis multiculturalism de sorginte americană. Cîteva cărţi şi cîteva articole au creat vîlvă, ca de obicei fără ca ea să depăşească cercul prea strîmt al intelighenţiei şi să devină realmente o dezbatere de interes public. Pe de altă parte, la nivelul masselor s-a dezvoltat – de unde? cum? – un puternic resentiment împotriva americanilor. Bine mediat de altfel de o seamă de formatori de opinie care nu fac nici un secret din a-şi ascunde idiosincrasiile. Pentru tot ce se întîmplă rău în lume, este o axiomă, America este principala vinovată. Revel demontează cu minuţia unui ceasornicar funcţionarea tuturor acestor clişee care au printre meritele principale acelea de a fi şi inexacte faptic şi contradictorii între ele. De pildă, cînd intervin într-o chestiune internaţională, Statelor Unite li se reproşează imediat imperialismul, cînd se abţin,nu scapă de reproşul izolaţionismului egoist.
În perioada trecută de cînd am cumpărat cartea, am citit-o şi am alcătuit acest text s-au întîmplat destule evenimente menite să îmbogăţească cu exemple de necombătut demonstraţia impecabilă a lui Revel care se opreşte, firesc la evenimentele ce au urmat lui 11 septembrie. Istoricii viitorului vor avea mult de furcă pentru a lămuri unul dintre cele mai stranii mistere ale acestui şoc mondial. Anume, după solidaritatea generală generată de groaza şi compătimirea primelor zile de după atentate, incredibil de repede am asistat la o creştere a antiamericanismului. În loc de solidaritate, o incredibilă creştere a inamiciţiei şi urii. De la: au meritat-o pentru cît rău fac, la scenariile abracadabrante (nu numai românii suferă de scenarită) după care americanii înşişi ar fi pus la cale totul, pînă la un film imbecil care (bineînţeles!) a fost premiat la Cannes, nimic n-a lipsit pentru a pune benzină peste focul antiamericanismului. Care este, demonstrează Revel, ura împotriva societăţii deschise, liberale, capabile de autoreglare cu o viteză pe care popoarele fascinate de „revoluţie”, socialism şi intervenţionismul statal n-au atins-o niciodată. Am avut deci în ultimele luni atrocele tăieri de capete ale prizonierilor americani (la care protestele „pacifiştilor” de profesie nu prea s-au auzit), seria nesfîrşită de atentate din Irak, ucigînd pînă la urmă mai mulţi irakieni decît americani, expresia lui Bush despre „axa răului”, prelungind celebra denominaţie care atîta vîlvă a stîrnit la vremea ei a răposatului Reagan despre Uniunea Sovietică „imperiu al răului”. A spune lucrurilor pe nume pare pentru insuportabil de inteligenţii comentatori politici o greşeală impardonabilă. Armele de distrugere în massă din Irak n-au fost găsite şi toţi se leagă de această chestiune, ca şi cum ea ar fi esenţială. După butada cuiva, Saddam însuşi era o armă de distrugere în massă. Dovezile sunt suficiente, numai că „ideologia nu este altceva decît o maşinărie de respins faptele care riscă să contrazică dogma”.
Cînd vreau să vorbesc cu Europa la ce număr de telefon trebuie să sun? ar fi spus un celebru politician american. Nenorocirea istorică face ca apariţia acestui nou tip de război – terorismul – faţă de care mulţi politicieni par din păcate orbi, să coincidă cu cea mai îndrăzneaţă încercare de reconstrucţie a continentului european. Numai că, din păcate, „motoarele” acestui proces, Franţa şi Germania, par a fi ales o cale stranie: definirea Europei prin contrast şi delimitare de SUA. O cale care nu poate fi decît perdantă în epoca mondializării, proces inevitabil, fie că ne place ori nu. Dacă aceste state ar fi fost solidare cu SUA, probabil chestiunea irakiană ar fi fost deja încheiată. Nu e prima oară (vezi cel două războaie mondiale) cînd îi lăsăm pe americani să ne facă treburile murdare, mai şi blamîndu-i pentru asta. În vreme ce şefii de state europene se ploconesc în faţa lui Putin, ignorînd Cecenia şi regimul corupt, total non-democratic din Rusia, sunt foarte critici faţă de aşa zisele derapaje ale democraţiei din America. Cartea lui Revel, academicianul, nu este, bineînţeles, discutată în revistele noastre care promovează aşa zicînd valorile democratice postmoderne. Nici în cele autohtoniste. Revel scrie lucruri cumplite despre Franţa, pe care nu o cruţă cu nimic. Asta nu l-a împiedicat să ajungă academician. Şi una dintre vocile cele mai ascultate în Franţa. Închei cu un fragment neaşteptat de actual pentru ce se întîmplă azi în prea strîmta noastră lume culturală dintr-un interviu acordat de Revel În Le Figaro în anul 2000. . „Cînd vorbim de dezbaterile intelectuale, cuvîntul evocă de îndată în Franţa intervenţia factorilor ideologici în discutarea ideilor. Subiectele sunt cunoscute: mondializarea, liberalismul sau analiza trecutului totalitar. Ele se pretează mai ales la monologuri paralele sau la pugilaturi politico-ideologice care nu implică decît rar respectul scrupulos al faptelor… Dispariţia ideologiilor puternice nu a schimbat datele problemei? – ­ întreabă reporterul. „Ideologiile n-au dispărut, ceea ce a dispărut sunt regimurile fondate pe ideologii. Dar ideologiile sunt încă şi mai numeroase şi refuzul de a trage învăţămintele din eşecul sistemelor totalitare comunismul în special, este marele fenomen intelectual a acestor ultimi zece ani.; s-au văzut bine huiduielile care acoperă cărţi cum ar fi Cartea neagră a comunismului atunci cînd este vorba pur şi simplu de o culegere de documente, de informaţii. Nu există nici măcar o teză. Pentru a ataca această carte, s-a pretins că ea comite sacrilegiul de a compara comunismul cu nazismul. Ceea ce este perfect de discutat…”.
Dezbateri intelectuale în România? Fie şi despre America? Mai reveniţi!

2004

limbaj

AGONIA OGLINZII

În numărul 4/2000 al CRONICII am publicat eseul Săgeata şi ţinta în care porneam de la întrebarea: ce urmează după epoca limbajului? Observam că preocuparea excesivă a secolului XX pentru limbaj/limbaje (jocul singular/plural nu este în cazul acesta deloc inocent, în jurul lui se poate bănui o întreagă filozofie) nu îşi are corespondentul într-o sporire proporţională a înţelegerii, a capacităţii noastre de comunicare. Ne rătăcim într-un univers caracterizat de inflaţia limbajelor, de narcisica lor autoreflexivitate, referentul este în mare suferinţă. Oglinda a fost spartă. Sau este într-o perpetuă agonie pînă la sfîrşitul lumii.
Un sentiment de panică se insinuează totuşi, o alarmă interioară, ca în faţa unui dezastru anunţat şi inevitabil: oare nu se mai poate face nimic? De fapt, este oarecum abuziv să vorbim despre limbaj, de vreme ce timpurile predominanţei certe a unui singur limbaj (teologic, poetic, ştiinţific, psihanalitic) au trecut. Tocmai babilonia, lupta între limbaje, războaiele ierarhice, autoritarismul imperialist al unora au făcut farmecul epistemelor de la Renaştere şi Luminism încoace. De aceea şi privirea noastră, obligatoriu retro-spectivă, se vede îndreptată vertical, încearcă să se descurce în jocul acesta de presiuni ierarhice. Şi forţele interne ale limbajului ne călăuzesc spre o regăsire, spre o (horribile dictu) democratizare, în care limbajele vor învăţa să dialogheze (şi) între ele. Agonia (lupta) internă şi lupta cu referentul vor fi, probabil, mult mai puţin importante. Impasul evident în care se află limbajul matematic şi cel al microfizicii, incredibil de rapida expansiune a informaticii prin care virtualul devine mult mai prezent şi mai important decît realul, recenta descifrare integrală a genomului uman (acest enorm dicţionar cu ajutorul căruia vom învăţa probabil destul de curînd să facem şi fraze), disputele în jurul (id est în interiorul) psihanalizei…sînt doar cîteva exemple despre impasul epistemologic pe care-l trăiesc (ar trebui subliniat cuvîntul, căci despre trăire este vorba) limbajele foste predominante. Într-un singur cuvînt, era superiorităţii indiscutabile a „limbajului ştiinţific”, a pozitivismului sub diferite ambalaje filozofice, pare să fie în amurg.. Socotite pînă mai an periferice, ieşite din uz, nevalorificabile, limbajul teologic, acela poetic, metafora în general îşi recîştigă dreptul în cetate. Un tratat actual de cosmografie este mai plin de metafore decît multe volume de poezie. Criteriul formal devine astfel mai greu operant în separarea „genurilor”. Limbajul îşi redescoperă bucuria originară de a numi, jocurile infinite ale de-scrierii, bogăţia fără de seamăn a referinţelor, impactul transcendental.
Fără contact în absolut, orice limbaj se desemantizează, îşi pierde în timp referinţele, nu mai are substanţă vitală. Avem o zicere în limba română: a vorbi cu miez. Bineînţeles, o splendidă imagine poetică. „Cojile” şi „miezul” vorbirii, ce hermeneutică plină de semnificaţii majore poate fi construită pornind de la această pereche! A vorbi cu miez înseamnă în primul rînd că miezul există. După ce s-a plimbat vreme de secole pe contur, încercînd să epuizeze extensiv lumea, limbajul se întoarce la condiţia sa de săgeată care trebuie să străpungă vălul, să spargă crusta , să fie direct, să poarte cu sine toată încordarea arcaşului, să lege prezentul cu viitorul. Pozitivitatea se baza pe iluzia unor universalii, adică, în final, a (măcar) unui limbaj care nu este supus Timpului. Redescoperim acum că, fără transcendenţă, nu mai putem comunica. Ne întoarcem la rugăciune, forma absolută a comunicării. Tocmai pentru că proiectează Răspunsul pe o altă curbă a existenţei.
Marca scrisului era pînă recent o anume întîrziere, faţă de vorbire, scrisul avea avantajul/dezavantajul unei rupturi temporale, el era un apoi al textului. De aici, de pildă, farmecul discret şi desuet al genului epistolar ori al jurnalului. Acum, prin Imperiul Internet (cel mai puternic imperiu din istoria omenirii, depăşind cu mult ceea ce au visat marii conducători ai unor părţi din pămînt „între hotarele cărora soarele nu apunea niciodată”) scrisul îşi schimbă, pentru prima oară de la invenţia tiparului, funcţiile şi regimul ontologic. El devine o „realitate” cvasiinstantanee, defazarea faţă de „oralitate” dispare, cuvîntul capătă un alt fel de trup. În vremurile aurorale ale Scribilor şi Evangheliştilor scrisul era o îndeletnicire secretă, sacră, însemna a deţine o incredibilă Putere, poate cea mai importantă dintre toate. Îşi redescoperă el acum ceva din această pierdută putere? Într-o lume secularizată sigur că nu mai poate fi vorba despre sacralizare, deşi o mitologie a Internetului există cu siguranţă. Dar ceva din prestigiul intangibil al magului a renăscut surprinzător în persoana navigatorului faţă de profanul care-l priveşte cu uimire pianotînd cu o misterioasă graţie pe claviatura care-l transportă instantaneu la conducerea Imperiului. Un sentiment general de opacitate ne bîntuie, mai toată lumea are senzaţia că înoată într-o apă tulbure, viitorul nu mai are pertinenţă, totul se reduce la un prezent incolor, aseptic. Dar această mahmureală globală îşi are cauza tocmai în schimbarea statului limbajului. Cîtă vreme aveam un limbaj dominant, el era o călăuză, oferea o certitudine. Cînd totul ne părăsea (vezi Iov, Ecclesiastul, Noaptea din grădina Ghetsemani, dar şi mare parte din literatura lumii, de la tragedia greacă la Shakespeare şi Kafka) ne rămînea apelul la cuvinte, golul putea fi umplut (ca într-o cunoscută Elegie nichitiană) imediat de „materialitatea” cuvintelor. Se năşteau Plîngeri, Rugăciuni, Imprecaţii profetice. Ştiinţa a crezut o vreme că poate suplini fără probleme toate acestea. Dar, în vreme ce textul sacru se îndreaptă ireversibil spre Centru, ştiinţa profană este un domeniu al marginilor, ea tinde constant să lărgească nişte frontiere, ceea ce este în interiorul acestora îi scapă cel mai adesea. Ştiinţa se construieşte pe o continuă confruntare cu limitele. Şi a venit un moment al „rupturii epistemologice” în care — filozofi ai limbajului, fizicieni sau matematicieni sau biologi — au descoperit că, dincolo de o anume limită, nu mai pot înainta din cauza limitelor limbajului însuşi (vezi teorema lui Gődel), trebuie să se întoarcă spre centru, ceea ce echivalează cu o radicală transformare a limbajului.
Agonia referenţialităţii pare a se apropia de sfîrşit. Oglinda spartă odată cu Turnul Babel (vezi CRONICA nr.5/2000, p.19) este recompusă din bucăţi şi ne poate oferi din nou iluzia unei imagini totalizatoare, unice. Joc temporal în jurul unei fraze celebre: Dumnezeu a murit; Dumnezeu e mort; sau Dumnezeu moare ? Prezentul acesta mi se pare mult mai plin de sens. Pentru că mă transformă instantaneu dintr-o simplă gîndire care constată un fapt petrecut în afara ei, într-un martor, responsabil de ceva ce se petrece tocmai acum, în prezenţa mea şi — poate — din cauza mea. Dumnezeu moare, printre altele, şi pentru că nu (se) mai comunică. Dumnezeu e o chestiune de limbaj, înainte chiar de a fi una de credinţă. Pentru că Dumnezeu trebuie mai întîi să Se vestească, el nu poate fi văzut (chiar interzice expres asta), dar vorbeşte. Mai tîrziu şi scrie: „Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31.18) Între a vorbi cu miez şi a scrie în piatră joacă toată filozofia limbajului. Aici sînt de aflat puterile lui ştiute şi neştiute.
Într-o lume coruptă, căzută în istorie, limbajul este singurul care îşi mai pune problema adevărului. Trezorierul comoarei nu a dezertat de la datorie, chiar dacă, precum într-o poveste japoneză, a fost nevoit să ia cele mai diferite înfăţisări şi să treacă.prin cele mai grele încercări. Cine deţine limbajul, se ştie de mult, deţine puterea. De aceea proliferarea bacteriană a limbajelor a dus la o nesănătoasă fărîmiţare a puterii, în cele din urmă la scăderea ei, deşi pentru noi ea apare ca infinit mai apăsătoare. Nostalgia unui limbaj tare este greu de ocolit. El presupune, fireşte, o gîndire fondată pe adevăruri solide, pe sisteme axiomatice indiscutabile. Dar voinţa lui de totalitate (limbajul este lichid sau, mai degrabă, gazos; el tinde să ocupe instantaneu tot spaţiul care-i stă la dispoziţie) Mă întreb dacă medievala ipoteză a flogisticului nu descrie în ridicolul imageriei sale privită dintr-un punct de vedere „ştiinţific” tocmai această tendinţă infinit expansivă a limbajului. Prea grei de limbaje, preocupaţi (prea — ocupaţi) de jocul infinit dintre ele, atenţi doar la spectacolul autoreflexivităţii, am pierdut tocmai spectacolul celălalt, simplu şi măreţ al Lumii. Revenirea limbajelor pierdute este ca întoarcerea Fiului Risipitor. Ea ne cere să jertfim viţelul cel gras. Să reflectăm la drumurile noastre întortocheate printr-o realitate care nu mai încape în cuvintele „de acasă”. Ne întoarcem spre demnitatea de nomothet platonician?
Scriu pentru a fixa imaginea unei rătăciri care dă sens lui Acasă. Modernitatea (care cunoaşte după mine două etape: prima conţinînd Renaşterea şi Luminismul, a doua Romantismul şi urmaşii săi) se sfîrşeşte odată cu al doilea război mondial care (prin Şoah şi comunism, eritierii săi istorici) a schimbat fundamental ceea ce ştiam şi gîndeam despre om. Postmodernitatea începe odată cu învăţămintele acestei aşteptări a întoarcerii limbajelor refulate. Postmodernitatea este, fatalmente, tot o chestiune de limbaje. Cărora le schimbă statutul, renunţînd la mitul insidios al oglinzii unice. Cuvîntul cheie pluralism nu are numai o semnificaţie politică (nici măcar în primul rînd politică), ci şi una estetic — literară. Scriu fără graniţe, fără să fiu prizonierul unor anume limbaje, indiferent cît de atrăgătoare, pline de promisiuni ar fi acestea. Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfîrşit de ciclu istoric?
Agonia oglinzii ne oferă un peisaj multiplu fragmentat, imposibil de reconstituit în presupusa lui „unitate” originară. Dumnezeu moare în zgomotul unor rugăciuni intraductibile. O mare şi obositoare pace se lasă peste omenire. Noi, singuri pe scenă dar spectatori, asistăm la acest timp al unei noi cunoaşteri. Niciodată omul nu a fost mai pasiv şi mai agitat. Tot mai multe pare că i se întîmplă dar el face tot mai puţine. Se schimbă raporturile dintre interioritate şi exterioritate. Priorităţile sînt altele, noi nu ne mai găsim locul. Ce rol mai are în toată această polifonie literatura? Este întrebarea care vine totdeauna la urmă. Ea a avut desigur un rol principal în amintita subminare a limbajelor totalizante, în păstrarea logo-diversităţii (dacă mi se îngăduie acest calc). Mitul oglinzii îi aparţine în întregime. Se pare că ea a cîştigat pînă la urmă surda sau violenta bătălie. Este agonia învingătorilor. Limitele formalizării au fost atinse, biografia individului a rămas în modul cel mai firesc mai bogată.

2005

Europa şi eu

ADIO, EUROPA!

Voi aştepta anul 2007 cu romanul lui I.D.Sîrbu sub ochi. Ca un memento lipsit de cruţare despre ceea ce înseamnă România şi ceea ce înseamnă Europa. Id est Occident. (Vezi viziunea dulce-sarcastică a lui Cristian Mungiu din filmul cu acest nume). Spaţiul sacru al tuturor iluziilor noastre. De ieri, de alaltăieri, de azi. Ne-am grăbit însă prea încet, ca în parabola sadoveniană despre rostul neamurilor, am ajuns ultimii şi n-am mai găsit acolo nimic: nici pe Dumnezeu, înlocuit de mult cu Allah, nici Occidentul, prea preocupat de feeria automistificării şi autodistrugerii pentru a-l mai interesa altceva. Înapoi nu mai avem de ce să ne întoarcem, aici va locui o specie ciudată de hominizi motorizaţi şi violenţi, stăpîni de neo-sclavi şi de vechi teritorii în care doar arar cîte o umbră mestecînd colţul unei basmale va mai bate cărările către un mormînt pe care-l îngrijeşte parcă de la facerea lumii. „Ţara de la apus” se va fi predat deplin barbarilor după ce îi va fi anesteziat deja cu decadenţa ei strălucitoare şi abundenţa alimentară. Asta dacă explozibilul teroriştilor nu va fi transformat deja Parisul într-o ruină, după ce intelectualii săi s-au străduit cu deplin succes de aproape un secol să-i paralizeze orice capacitate de ripostă francă.
În anul de graţie 1989 Europa Occidentală se odihnea în slava sa stătătoare, netulburată decât la digestie. Erau 45 de ani de pace, lumea părea bine împărţită în hemisfere care-şi găsiseră un relativ echilibru al capacităţilor de distrugere reciprocă, ecourile strigătelor de Dincolo erau atent vătuite, să nu altereze idila sistemelor. Mai mult, orbiţi de măreaţa Utopie de la răsărit, intelighenţii şi militanţii occidentali îi priveau cu cea mai mare ură pe revenanţii din Est-ul care experimentase în propria-i carne, prin milioane de morţi, adevărul prim şi ultim al acestei sinistre inginerii sociale. Îi urau în numele unui somn dogmatic din care s-ar fi simţit îngrozitor dacă ar fi fost deranjaţi de către aceşti martori incomozi În aceste împrejurări, în 1989 s-a petrecut unul dintre acele evenimente iraţionale şi imprevizibile care apar cîteodată în istorie, un val a cărui origine tectonică este imposibil de precizat care a răsturnat utopia, scoţîndu-i maţele. Bătrîna Europă s-a trezit în braţe cu un lighean de castane încinse cu care era evident că nu ştia ce să facă. Era obligată să se trezească, să ia iniţiative, să gîndească (ce oribil!), să acţioneze, dar era şi evident că nu avea un proiect pentru ce are de făcut. Au început de atunci nişte decenii de bîjbîieli proclamate pompos „integrare” şi „Europa unită”. Dar plătite cu sînge în România sau Iugoslavia. Esticii veneau cu bucurie spre paradisul interzis atîtea decenii, nouă barbarie care, împlinită cu cea africană, musulmană şi asiatică, îneacă încet şi sigur ceea ce strămoşii noştri ridicaseră la putere de vis şi de concept: „civilizaţia occidentală”. Profeţit de multă vreme, apusul Apusului înghite în primul rînd neimunizatul Răsărit. Spectaculoasă perversitate a ultimei Istorii. În care Occidentul se arată îmbolnăvit de ură de sine şi spaimă. Să-ţi fie frică a vorbi în Constituţia europeană de creştinism este dovada unei devitalizări şi a unui rahitism intelectual de care aşa-zisă diplomaţie continentală suferă…suferă. Ce este Europa în afara creştinismului? La ce mai foloseşte o Europă căreia-i este frică de propria-i identitate? Am visat să intrăm într-o Europă a democraţiei şi ne-am trezit într-una a birocraţiei.
În tot acest spectacol se află rătăcită şi o ţară cu memorie neprotejată, pregătită să se infecteze de toate bolile veacului acesta şi ale veacului de apoi. Venind cu toate bolile de care nu s-a vindecat din trecut. Aflată după unii la o margine, după alţii chiar în centrul continentului, ţară neidentificabilă, roză a vînturilor în tăcerea unor oameni devertebraţi. O patologică indiferenţă de sine o face să-şi alunge copiii şi să-şi batjocorească bătrînii. Am plătit bacşiş ca să trecem dintr-un mileniu într-altul şi acum stăm – nedumeriţi – pe malul celălalt, fără să ştim încotro s-o luăm. Parcă ne este frică să ne îndepărtăm de mal, de locul privilegiat de unde se mai vede încă locul de la care ne-am desprins barca. „Era mai bine înainte” nu este o nostalgie politică, ajunge de-a dreptul una ontologică. Ne-am trezit că nu mai avem nici o cetate de cucerit, Occidentul s-a predat de mult, necondiţionat, şi nu mai este acolo unde îl situam noi pe hartă. Parcă nici harta nu mai este. La ce bun barbarii la cumpănă de veacuri?
Un continent obosit de propria istorie, incapabil să se mai definească altfel decât urînd tînăra, şturlubatica, inconştienta dar dinamica şi creatoare de Nou Americă, acest continent ne aşteaptă cu teamă şi fără speranţă, pe noi săracii şi neciopliţii, rebuturile celor două războaie, ca şi ale multora ce le-au precedat. Această (sub)conştiinţă de rebutaţi ai istoriei ne-a fost infuzată de „ai noştri” şi de „ei” deopotrivă. Este aerul pe care-l respirăm cotidian. În marea lor înţelepciune bruxelles-ocraţii au inventat un monstru de hîrtie numit „Constituţie” pe care nimeni nu-l poate citi de la un capăt la altul fără să adoarmă de plictis. Dezertori de la demnitate, incorporăm cea mai mare cantitate de nesimţire istorică, exagerînd fără măsură tot ceea ce ţine de trecut, într-o încercare disperată de a obnubila prezentul cu provocările lui. Mă declar un eurosceptic iubind Europa. În care, nu ştiu de ce, parcă nu se mai nasc oameni, ci mediocrii. Un continent uriaş în sus, care şi-a extirpat voios singura lui putere faţă de colosul asiatic la care a fost ataşat ca o simplă notă de subsol: spiritul. Noi nu ştim ce avem de adus acestei adevărate mame vitrege care ne-a aruncat o jumătate de secol într-un centru de reeducare şi acum cam strîmbă din nas cînd e să ne primească în spaţiul său locativ, căci mirosim urît. A oaie şi a garsonieră cu gazele şi apa debranşate. Ea nu ştie ce are de primit de la noi. Voi aştepta deci anul 2007 recitind romanul lui I.D.Sîrbu „Adio, Europa!”.

2004

tradiţie

CARE TRADIŢIE?

Îmi vine a crede că „tradiţie” este unul din acele concepte goale de care sunt pline ştiinţele umane şi care, la o forare atentă nu spun mai nimic. Cînd rostim, neapărat cu o doză inevitabilă de emfază, cuvântul, nu ne dăm seama că el se poate referi la foarte multe lucruri. Avem atunci în sub-gîndire o linie care merge, să zicem, de la cronicari (care, în realitate nu aveau prea mult de-a face cu tradiţia în sens ţărănisto-folcloric, fiind nişte livreşti, cosmopoliţi, catolizanţi), la Ion Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc, Goga, şi-i exclude pe Cantemir, Anton Pann, Caragiale, Macedonski, Bacovia, Camil Petrescu, Urmuz, Nichita Stănescu,. Un rol esenţial în configurarea acestei falii îl are, desigur, şcoala, care a impus prima linie dîndu-i o preeminenţă valorică în defavoarea celei de-a doua. Decenii de-a rîndul (şi nu numai în comunism) manualele au proslăvit scriitorii care au ilustrat prima direcţie, ei au alcătuit ceea ce se numeşte azi canonul şi se bucură de un fel de legitimitate suplimentară. Din care derivele naţionaliste nu sunt deloc excluse, ba chiar presupuse. Prima linie a fost totdeauna percepută ca „mai românească” decât cea de-a doua. Disputa dintre tradiţionalism şi sincronism, demonizarea până în ziua de azi a lui Lovinescu, locul ocupat în manuale de scriitorii novatori sunt dovezi pentru cele de mai sus. Acest tip de gîndire maniheistă este, nu este nevoie să o spun, un handicap al culturii noastre, un semn de infantilism.
Mai este însă termenul de tradiţie, în sensul „sociologic” de mai sus, actual ca un concept funcţional în teoria literaturii? Cu alte cuvinte, în epoca globalizării şi a pluri-comunicării instantanee mai are tradiţia funcţia ei de precizare identitară? Eu mă îndoiesc. Unul din semnele cele mai interesante care se străvăd în literatura care se scrie azi în România este tocmai ignorarea (uneori polemică, alteori instinctivă) tradiţiei, raportarea exclusiv la teme şi moduri ale scriiturii de sorginte occidentală. Chiar dacă în teorie postmodernismul înseamnă o anume revigorare a tradiţiei, nimănui nu i-ar da prin cap să susţină, de exemplu, că Levantul este o scriere tradiţionalistă, deşi se bazează strict pe texte foarte „vechi”. Şi din acest exemplu se vede fluiditatea termenului, care-l face inutilizabil pentru gîndirea critică şi mult mai folositor celei ideologice, propagandistice. Formularea însăşi a temei noastre porneşte de la o presupoziţie de ordinul celei de mai sus: la urma urmei de ce ar trebui literatura să se bazeze pe o tradiţie? Forma mentis, matrice stilistică, spiritus loci, inconştient colectiv, constantă antropologică, sau cum s-or mai fi numind, sunt termeni care încearcă să dea o armătură „ştiinţifică” inefabilei tradiţii. Într-o astfel de accepţie, tradiţia devine un pat procustian la dimensiunile căruia eşti obligat să creezi. Te înscrii în acest cadru, exişti; ai măsura XXL, eşti condamnat în cel mai bun caz la marginalizare. Ne mişcăm, fireşte, într-o lume cu altă logică decât aceea sau/sau, întrucît însăşi iconoclastia, negarea tradiţiei, anarhismul estetic… sfîrşesc prin a deveni ele însele un alt fel de tradiţie. Depinde la care dintre ele te raportezi. Aparent, a fi tradiţionalist înseamnă a adera la valori certe, avînd cel puţin garanţia timpului, a crede în conceptele tari, a nu avea dileme. A fi antitradiţionalist înseamnă a chestiona orice axiomă, a nu crede în fantasmele identitare, a fi internaţionalist, globalist. Însăşi disjungerea aceasta poate fi însă pusă sub semnul întrebării. Ne împotmolim, şi numai mersul literaturii va da un răspuns. Literatura care se scrie la noi în ultimul deceniu ignoră – în mod benefic mi se pare – problematizarea tradiţiei. Iar abundenta eseistică publicată se distanţează cel mai adesea cu furie lexicală de acest concept, socotit ca desuet, ataşabil inevitabil unui fel de sămănătorism de secol XXI. Ca atare, asistăm la un fenomen ale cărui consecinţe pe termen lung sunt greu de întrezărit: literatura română are orgoliul de a-şi inventa o nouă tradiţie. Nimic nu garantează că va fi o reuşită, după cum nimic nu îngăduie scepticismul.
Avem de-a face cu fenomene neraţionalizabile, dintre acelea în care este mai bine ca omul să nu se amestece, riscînd altminteri să le strice mai mult decât să le controleze, precum meteorologia. Nu mă alarmează nicicum că se pierd „lucrurile cele bune din bătrîni”. Pentru că nu ştiu care sunt acestea. Literatura paseistă nu este decât substitut psihanalitic pentru frustrări personale ori colective. Tradiţia însăşi nu este ceva dat, fixat odată pentru totdeauna, altfel s-ar putea indica un moment precis în timp în care ea începe sau se termină. Cred că efortul literaturii noastre de a se desprinde de tradiţie trebuie urmărit cu atenţie.

2005

televiziune şi cultură

CELE DOUĂ CULTURI

Cînd se vorbeşte despre raportul dintre cultură şi televiziune, se amestecă adesea două sensuri diferite: 1. cultura televizuală, televiziunea ca o formă specifică de cultură, şi 2. prezentarea la televiziune (în acest caz concepută ca simplu vehicul de transmisie) a Culturii în sensul tradiţional al cuvîntului. Discutarea de-a valma a celor două sensuri duce adeseori la confuzii. În special oamenii de cultură: artişti, scriitori, oameni de ştiinţă se referă strict la sensul 2, şi ar dori ca televiziunea să comunice numai „cultură înaltă”. Este aici o neînţelegere a specificului „bisericii catodice” care înfundă dintru început discuţia. De aceea vreau să mă refer pentru început la primul sens. În ciuda faptului că trăim într-o civilizaţie a vizualului, că ecranul din dormitor şi sufragerie ne-a ocupat imperialist viaţa, ne-o determină şi ne-o controlează, populaţiei noastre îi lipseşte un minimum de educaţie vizuală. Unde învaţă copiii noştri să „citească” un mesaj strict adresat ochiului, o reclamă, un video-clip, un afiş electoral, un cadru de imagine din studio, o fotografie, o combinaţie de culori? Nicăieri. Le lipseşte fie şi un elementar sistem de evaluare a calităţii acestor texte nescriptice. Nu-i vorbă, că nici unii dintre lucrătorii în domeniu (operatori, regizori, scenografi etc.) nu par foarte departe de un lăutărism anestetic. Să nu plutim însă în generalităţi: iată una dintre cele numai două emisiuni care ne prezintă zilnic o apariţie editorială. Pentru că, inevitabil, emisiunea are un caracter static, deşi nu durează decât aproximativ 5 minute, cuiva i-a dat prin minte să mişte tot timpul camera, care se mută într-un ritm de clip muzical de la o copertă la alta, singurul efect obţinut nefiind unul de „dinamizare”, ci doar de ameţire a privitorului care nu se poate concentra la cuvintele (totuşi aici ele rămîn esenţiale) prezentatorului. O eroare de concepţie gogonată. Din aceeaşi cauză, probabil, nici nu avem comentatori profesionişti de televiziune în presa scrisă, culturală sau cotidiană, care să facă educaţia (horribile dictu) telespectatorului. Comentariile de televizune se situează la noi la nivelul bîrfei, al miştoului sau al unui incontrolabil „îmi place”, „nu-mi place”. Exemple şi aici: nu întîmplător cele mai proaste, ilizibile, rubrici din România Literară şi din Cotidianul (am ales publicaţii de ţinută pe care le parcurg cu plăcere) sunt tocmai cele referitoare la televiziune. Personal, de mulţi ani de pe cînd Bogdan Ghiu făcea o asemenea cronică în Dilema, nu am mai citit o analiză făcută profesionist, cu o stăpînire a imensei bibliografii a domeniului şi a întregii problematici specifice universului mediei electronice. Intelectualul român are un dispreţ nejustificat şi neproductiv faţă de forma de (sub)cultură a televiziunii. „Sub” nu are aici nici un sens peiorativ, ci doar unul topologic, de clasificare, aşa cum subspecia în biologie nu este nicidecum inferioară speciei. De aceea el va fi oripilat şi-i va fi imposibil să accepte că şi Big Brother şi telenovelele şi Monica, ba chiar şi Ceao Darwin fac parte dintr-o formă de cultură populară ce nu poate fi ignorată. Ce-şi are explicaţiile ei sociologice, psihologice şi istorice. Nu discut aici implicaţiile ei etice sau estetice. A-i decreta însă pur şi simplu arogant inconsistenţa e inutil şi contraproductiv. Ea se impune precum hoardele barbare împotriva filosofilor bizantini. Realizatorii invocă divinitatea abstractă a ratingului şi sunt perfect acoperiţi în faţa conştiinţei (?) lor. Celebra deja dezbatere dintre Pruteanu şi manelişti a arătat îndestul cît de nepregătit este omul de cultură să discute adecvat despre formele populare ale acesteia.
Ca să avem televiziuni profesioniste şi spectatori educaţi ne trebuie o cultură a (tele)vizualului intrată în fibra „naţiunii de televiziune” şi o îndelungă educaţie a imaginii. Aroganţa „intelectuală” nu foloseşte în acest caz la nimic. Ceea ce-i îngrijorează pe paznicii templului este impenetrabilitatea catodică la informaţia culturală. Aici ne aflăm într-adevăr într-un punct de inflexiune a unui franc analfabetism, dincolo de orice sofisticate teoretizări ale egalitarismului postmodernist. Las la o parte canalele cu profil strict cultural, ele sunt oricum urmărite doar de cei direct interesaţi (o menţiune pentru România Cultural, care a suferit un benefic proces de dezmorţire, arătînd că se pot face emisiuni şi talk-showuri inteligente şi vioaie pe teme foarte specializate). Mă refer doar la canalele „generaliste”. Dacă te-ai lua după ele, viaţa noastră culturală tinde vijelios spre zero. Rareori ni se aminteşte în jurnalele de ştiri despre vreo premieră teatrală, un vernisaj sau vreo lansare de carte, niciodată nefiind clar criteriul după care a fost ales tocmai acel eveniment. În acest timp, fapte şi personalităţi culturale rămîn în strict anonimat. N-am văzut niciodată difuzată, de pildă, una dintre conferinţele Microsoft sau Cuvântul, una dintre dezbaterile de la NEC, de la GDS sau de la Memorialul Sighet, chiar una dintre şedinţele Academiei, întîlnirile scriitorilor de la Mangalia sau ale diasporei de la Sinaia ar fi meritat şi ele redate pe larg. Au apărut într-unul sau altul dintre aceste foruri cam tot ce are mai bun intelighenţia noastră, ba chiar şi personalităţi ale culturii europene, (unele din trecut prin ţara noastră complet ignorate de către televiziuni). Obsesia ratingului este, în aceste cazuri, o prostie, o dovadă de incultură. Aici ne lovim, ne blocăm în modelul Iosif Sava. Mulţi nu pot concepe alt model de emisiune culturală decât Seratele. Un singur avantaj aveau acestea: timpul. Un talk cultural trebuie să aibă a anume largheţe temporală, nu poate fi redus la o jumătate de ceas, o argumentare sau o dezbatere contradictorie are nevoie de un spaţiu de desfăşurare suficient, nu pot fi reduse la o jumătate de ceas. Dar figura moderatorului aşezat în fotoliu şi care discută la nesfîrşit cu invitatul său nu este deloc ceva atractiv, dacă invitatul nu este o figură cu harul oralităţii. Accesul „culturii majore” la spectator prin micul ecran este o eternă chestiune insolubilă. Trebuie infinit mai multă cultură, inteligenţă, ştiinţă a meseriei ca să prezinţi la Jurnal o carte eveniment decât un accident de circulaţie. Aici stă secretul că doar cel de-al doilea tip de evenimente apare pe ecran. Şi frustrările disperate ale culturalilor noştri, care nu înţeleg că nu orice act cultural poate trece sticla. Între cele două domenii există, din păcate, o ruptură, spre paguba amîndurora. Scriitorul nu înţelege că nu poate exista fără mediatizarea oferită de televizorul detestat, omul de televiziune nu înţelege că există şi un public ţintă deloc redus numeric care nu gustă Vacanţa Mare, ci o discuţie cu Cristian Bădiliţă. Amîndoi pierd din această duşmănie reciprocă.
Numai creşterea nivelului mediu de cultură al populaţiei va duce la creşterea calităţii culturale a programelor. Românii au inventat un cuvînt valiză, cred inexistent în alte limbi, tembelizor. El defineşte perfect o întreagă semiotică apocaliptică, distopică a hipnozei ecranului care va duce la o golire şi la o nivelare a minţilor. Noua gîndire arestată este prizoniera nu a unor ideologii, ci a moderatorilor, serialelor, clipurilor publicitare, „specialiştilor” în toate domeniile, de la bucătărie şi amenajarea interioarelor, la creşterea sînilor, la cutremure, conspiraţii ale serviciilor secrete şi cauzele încălzirii globale. Ştergerea distanţei dintre eveniment şi relatarea lui, obsesia transmisie live, de la revoluţie la războaie, de la catastrofe naturale la naşteri sau sinucideri, este chiar ştergerea diferenţei dintre realitate şi ficţiune. Transmis în direct, ca încărcat astfel cu maximum posibil de autenticitate, un eveniment se ficţionalizează, prin însuşi actul comunicării sale instantanee. Această ştergere a graniţei dintre real şi fictiv face forţa indestructibilă a televiziunii. Şi slăbiciunea ei principală. Televiziunile noastre sunt însă în faza copilăriei, nu au descoperit puterea (manipulatorie şi financiară) a inventării evenimentului care tocmai se produce. Ele se mulţumesc să gîdile sub burtă flămîndul telespectator. Flămînd nu de imagini, ci la propriu. Spaţiu de evaziune, neconcurat de nici un altul, aşa cum se întîmplă în ţările cu o cultură modernă asimilată până la capăt, televiziunea noastră nu-şi poate construi o imagine de sine (post) modernă tocmai pentru că nu trăieşte într-un spaţiu concurenţial.
Neadaptaţi noului mediu electronic (existent practic la noi doar după 1990) oamenilor de cultură le vine greu să accepte adevărul că numai ceea ce se dă la televizor există. Ne place sau nu ne place, asta e. De aceea orice anchetă făcută pe stradă, în licee sau chiar prin universităţi cu întrebarea: ce oameni de cultură români contemporani cunoaşteţi? – va da invariabil aceleaşi 3-4 nume de oameni care „umplu ecranul”. Este aici un cerc vicios: realizatorii merg pe mîna celor care ştiu că sunt cunoscuţi de public, deci cresc ratingul, fără să facă minimul efort de a aduce „feţe noi”, (riscul meseriei) şi astfel acestea sunt condamnate etern la anonimat, chiar dacă ating excelenţa în domeniul lor. De aceea peisajul cultural din televiziuni este exasperant de monoton.
Sigur că după aceste generalităţi, ar merita umblat la cîteva analize de amănunt. Dar deja intră peste noi ştirile de seară, aşa că trebuie să ne oprim aici. Poate continuăm în emisiunea viitoare.

2005