Ion Vianu

DIALOGUL RECAPITULATIV

 

 

Moto: Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei.

 

În definitiv…este o locuțiune care sugerează o concluzie ivită la capătul unei lungi meditații și acceptată cu o doză de resemnare stoică, sau un scepticism pe care autorul și-l asumă de mai multe ori de-a lungul discuției. O concluzie finală, dar care deschide, pentru că după ea parcă aștepți ceva. Ion Vianu face parte dintr-o falangă de umaniști, profesori, care au părăsit România în anii 70, din pricinile știute: Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Victor Ieronim Stoichiță, Gelu Ionescu, George Banu, într-o enumerare rapidă. Te întrebi, tot cu un acut sentiment al cenușii, cum ar fi arătat învățământul umanistic românesc, lteratura noastră,sub tutela acestora și a atâtor altora. Ioana Scoruș este, la rându-i, scriitoare: romancieră, critic de acuitate, și, foarte important, psihanalist practicant, cu analiză proprie temeinică și îndelungi stagii de formare (a și publicat o carte de interviuri despre situația psihanalizei în România). Cu alte cuvinte, cei doi „vorbesc aceeași limbă” în cartea interviu apărută la Polirom[1].

Pentru un psihanalist, firește, dialogul este un „instrument” chirurgical de sondat psiheea celuilalt. De aceea schimbul de idei dintre cei doi nu cade nicio clipă în facil sau convențional, este o scormonirea adâncurilor. Portretul psihanalistului și omului de cultură clasică Ion Vianu cu care rămâi la sfârșitul lecturii este al unui destin încercat de istorie, obsedat de (auto)cunoaștere, construit în cultul Omului în toată complexitatea sa. Temele dialogului sunt desfășurate cu precizie „epică”: România și viitorul ei,văzută de un expatriat („România era o prezență interioară”), imaginea Tatălui (deopotrivă cel cu majusculă și cel real), povestea familiei, exilul, formarea personală, prietenii și trădări, trecerea de la facultatea de la limbi clasice la medicină și fixarea pe psihiatrie, plecarea din țară, adaptarea în Occident, condiția evreului, libertatea (temă obsedantă), „nevroza socialistă”  (versus depresia occidentală), viitorul lumii, scris vs. trăit, tehnologia și impactul ei asupra condiției umane, bătrânețea etc.

„Când ești psihiatru, uiți să vorbești”, observă Ion Vianu, pentru că poziția fundamentală a psihanalistului este ce a de ascultător.De aici, o anume greutate pe care o au cuvintele celor doi protagoniști, rostiri bine controlate, îndelung meditate.La întrebarea ce a avut de învins în viață, profesorul detaliază: „La această întrebare îți răspund cu dezinvoltură: depresiunea, tristețea. Ce este depresiunea? În primul rând, este o eroare ontologică, pentru că viața este eminamente pozitivă prin simplul fapt că există. În absolut, viața este o iluzie, în această privință mă apropii foarte mult de budism. Scrisul nu te vindecă de iluzie, dimpotrivă, eu cred că te adâncește, dar te vindecă de lipsa de vitalitate, adică este un vânt care-ți umflă din nou pânzele, dându-ți posibilitatea să-ți continui navigația…” Acesta este tonul confesiunii care încearcă tot timpul să explice.Necomplezentă cu sine, reflexivă, deloc paseistă, deși bine ancorată într-o tradiție culturală umanistă.. Chestionat care este rolul scriitorului în epoca postumanismului răspunde scurt: „Nu știu să răspund la întrebarea dumitale pentru că eu aparțin umanismului”. Melancolia infuză a textului provine din acest sentiment al diferenței, distanței temporale, („Cred că un om bătrân nu trebuie să aibă absolut nicio pretenție. Tot ce primește este cadou”) chiar în prietenie diferența de vârstă îi pare un obstacol. A sonda inconștientul pacienților, a citi psihanaliză, este, ne spune psihiatrul nostru, a coborî în bolgiile dantești.Cum să nu fii, în aceste condiții, impregnat de amor veterismundi, – iubirea lumii vechi – cum se declară profesorul? Deschis, în același timp, spre provocările unui viitor în care structura familială va fi alta și rolul paternității se va schimba. „Sunt un nostalgic, dar nu un conservator, cu atât mai puțin un reacționar”. Și, tăios, „Sunt un sceptic care speră în mântuire. Nu este o poziție comodă”.

Ion Vianu este, firește, conștient de spaima „irațională” (un fel de misteriumtremendum, spune la un moment dat că Dumnezeu ar putea fi Inconștientul),„șamanică”,pe care un psihiatru o trezește în rândul „oamenilor obișnuiți”. Povestește o întâmplare amuzantă când, luând în mașină o doamnă la ocazie, aceasta, auzindu-i meseria, îi cere să oprească imediat și coboară. Spun asta pentru că, în fond, avem în acest text confesiv analiza unei îndoite puteri: una este psihanaliza, cealaltă literatura. („Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei”). Sunt, cu alte cuvinte, două „mâini” vindecătoare. Iar părinții au, de asemenea, roluri simetrice: tatăl este Învățătorul, mama este „primul profesor de psihanaliză”, care-l învață să-și gestioneze conflictele interioare. Sunt, ca atare, multe pagini despre ce înseamnă „a învăța” – de la colegii de generație, de la profesori, din experiențe – și despre literatură. „Poezia este cea mai înaltă formă a exprimării literare”. Este analizată în context eterna contradicție între „citit” și „trăit”.  „Mă gândesc că ar trebui să trăiești în timpul în care citești”; „Este foarte multă moarte în citit”. „Cred că ar trebui să abstragem complet omul din operă”; „Am avut șansa să nu fiu exilat din limba mea, am scris în română”; „e ceva mortifer în scris”; „Scrisul  mă învață încontinuu ceva despre mine, e o continuare a analizei mele personale…”. Îi admiră, cum știm, pe Mateiu Caragiale și pe Ion Barbu. Dar are și o observație pătrunzătoare, pe care nu știu cine o va dezvolta, despre nevroza eminesciană de a se fi născut într-o cultură mică și imatură. Literatura este, în aceste condiții, o funcție a cunoașterii analitice. Exercițiul scrisului (mărturisește că nu ține un jurnal, dar are sute de pagini de „încercări”) este unul prin excelență vindecător.

De la acest din urmă cuvânt cred că ar trebui să pornească lectura simpatetică a cărții. Dacă „Iluzia că putem trăi în afara suferinței este absolut gratuită”, miza de profunzime a dialogului este tocmai depășirea traumei prin exprimare. Citatele numeroase pe care le-am dat ilustrează o anume limpiditate a rostirii, o concizie de tip clasic, aforistic, unde formația sa se vede cu ochiul liber și care trezește și regretele justificate ale intervievatoarei privitoare la un model de învățământ astăzi dispărut și, din păcate, imposibil de refăcut la noi (și aiurea?). Este tocmai acel tip de învățământ care a dat ilustra generație de umaniști despre care vorbeam la început. Observam și altă dată că, în dezordinea axiologică în care ne bălăcim, „modelul Tudor Vianu” nu are astăzi o vizibilitate publică. În manualele de liceu, de exemplu, numele ilustrului cărturar lipsește. Tocmai aici intervine forța psihanalistului, în depășirea traumei. Și în acest sens avem de-a face cu o carte reconfortantă, ne oferă un model de asumare a disperării conjuncturale. „Mai are țara asta un viitor?” este întrebat profesorul Ion Vianu, într-un context în care face o schiță a lumii de azi, percepută de noi toți la modul apocalipsei cotidiene. Inclusiv prin schimbările, greu de anticipat și de gestionat, pe care le aduce tehnologia asupra structurii mentale și fiziologice ale omului însuși. E limpede că profesorului nu-i place foarte tare „modelul american” și-l preferă pe cel european. Formația sa clasică  – „să-i dai timp timpului” – justifică din plin această opțiune. Dacă începutul cărții este într-un cerc mai îngust (România de azi, istoria personală), sfârșitul este pe „problemele grele” ale spiritului. „Disperarea înseamnă încheierea tuturor  socotelilor” tranșează intervievatul. Tocmai de aceea este nevoie, pentru a scăpa de toate formele nevrozei, de o întemeiere în absolut. „Sinele este scopul cel mai înalt. Este integrarea maximă. Suntem chemați să avem vocația de a umple întreg spațiul nostru interior cu Sinele. Este un punct omega”.

Cu fiecare carte (recent s-a reeditat, adăugită, și culegerea de eseuri Frumusețea va salva lumea), profesorul Ion Vianu se întoarce acasă, în cultura care l-a format. „De fapt, nu am plecat niciodată”, spune, recunoscând:„Și dacă există un lucru care să-mi fie insuportabil, este că  România s-ar putea să nu mai existe într-o zi”.

 

 

 

Chrstian Crăciun

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Ioana Scoruș în dialog cu IonVianu, În definitiv… Polirom, 2018;

Eminescu

FEMININUL FĂRĂ ȚĂRMURI

 

            Există cel puțin două moduri de a ne raporta la Eminescu: i. Întârzierea în Eminescu și ii. Întemeierea în Eminescu. Prima poziționare sugerează o încremenire extatică, ne oferă un chip în fond fără substanță, pentru că este ca al sfinților, subiect de tropare laudative și atât. Nu știu de ce, nu am învățat încă să-l lăudăm pe Eminescu firesc, parcă l-am acoperi sub coroane mortuare. Encomiastica de aniversare îl îngroapă de cele mai multe ori pe poet. Nu ne lasă să-l percepem viu. Tot aici intră și sentimentul snob al unei anume sastisiri, se tot susține – total nefondat dacă ne raportăm strict la bibliografie – că se scrie prea mult despre Poet. Eminescu este un autor de viitor, despre a cărui operă mai este mult de scris, din chiar perspectiva acestui viitor. Ca să dau rapid doar două exemple: unde sunt studiile fundamentale despre miile de pagini în germană sau chiar despre opera politică? Cea de-a doua atitudine înseamnă a-l înțelege pe Eminescu în articulația și profunzimea operei sale, adăugarea, precum la o veche catedrală, de-a lungul secolelor, de noi și noi turnuri și ornamente. Marile culturi (indiană, ebraică, greacă, europeană modernă) sunt culturi ale Comentariului. Altfel spus, în jurul câtorva Texte fundamentale se ridică neîncetat codri de Comentarii care fac treptat corp comun cu textul de bază. Așa trebuie să-l imaginăm pe Eminescu, mereu in progress.

Am avut nevoie de această scurtă introducere pentru a pleda pentru Eminescu cel viu. Care este de găsit în mereu noi exegeze în spiritul timpului nostru. De aceea cată să ne bucure orice abordare inedită a operei de temelie a culturii române. Cartea doamnei Iulia Murariu este de două ori curajoasă. Odată pentru că abordează o temă totuși insistent discutată a operei eminesciene: prezența centrală a femeii, și a doua oară pentru că se referă la proză. Încă din timpul în care poetul citea Sărmanul Dionis la Junimea, proza lui a fost privită cu oarecare mefiență, ca o ciudățenie excesiv de fantastă și de romanțioasă. De aceea o prezentare detaliată a ipostazelor feminine în bruioanele de proză eminesciană nu poate decât să ne sporească înțelegerea operei. Mai ales când este făcută cu atenție continuă la nuanțe și figuri contradictorii. Ceea ce este scopul oricărui demers hermeneutic. Înainte de a intra în prezentarea cărții, trebuie să observăm că Eminescu nu avea evident vocație epică, și nici nu încerca să o mimeze. De exemplu, în amintitul text antum, Sărmanul Dionis, îngrămădește oarecum în grabă, parcă îngrijorat să nu piardă nimic și dornic „să scape” cât mai repede de ele, toate stereotipurile romanticii comune: tânărul adolescent de o frumusețe angelic feminizată, sărac, orfan, îndrăgostit fără speranță, cu un tată necunoscut și misterios, renegat de familie pentru a se fi căsătorit cu mama lui, de condiție modestă, noctambul, trăind într-o precaritate boemă absolută, preocupat numai de chestiuni ocult-metafizice, diabolicul, moștenirea din final… suntem parcă în plină telenovelă. Autorul nu pare a fi făcut cel mai mic efort să inoveze la acest nivel al epicului superficial. Pur și simplu, cred, pentru că nu-l interesa decât stratul de profunzime al speculației metafizice asupra timpului, iar „epicul” îi  doar un suport peste care trece cu grăbire, ca spre a scăpa de o îndatorire neplăcută. Poate că proza eminesciană este în esența ei un astfel de exercițiu speculativ mascat de nevoie sub haina poveștii. Evident că nu-l preocupau nici psihologiile, nici mediul social, nici tipologiile, nici conflictul, nici măcar cadrul natural ori arhitectonic. Îl interesa, de pildă…femininul.

Și aici intrăm în substanța acestei cărți care despletește foarte exact și cu minuțiozitate cele câteva ipostaze în care femeia apare în opera eminesciană: ingenua, iubita, amanta, mama, fata moartă, bătrâna. Sigur că există o prezență foarte marcată a femininului, a animei în opera eminesciană. Femininul este aspectul nocturn, subconștient, creator, stihial al sufletului. Toate figurile analizate cu subtilitate de autoare sunt ipostazieri ale animei pe care poetul căuta să și-o înțeleagă, de a cărei forță căuta să ne convingă. Forță prin excelență creatoare. S-a vorbit adesea despre un misoginism eminescian, de sorginte eventual schopenhauriană, dar și explicat inductiv, pornind de la biografia poetului. O astfel de înțelegere este întru totul superficială. Critica eminesciană la adresa „femeii” este făcută nu din perspectiva unui „masculin” dominator, ci tocmai din perspectiva creatoare, mítică, arhetipală a femininului ca absolut la care femeia concretă nu se ridică uneori. Cazul Cătălinei, personajul din Luceafărul, care dă justa măsură ambelor personaje masculine, și provoacă în plus transfigurarea întru agapé a eroticului Cătălin, este edificator. Proza eminesciană este un exercițiu de solfegiere pe toate clapele pentru a prinde esența acestei mișcări. Aici stă interesul cărții de față, preocupată de toate nuanțele ipostazelor feminine. Care sunt atât de asemănătoare, de la un text la altul, încât se vede limpede insistența prozatorului de a ajunge la un nec plus ultra, model infailibil al eroticii spiritualizate. De exemplu, folosirea diminutivelor, care la o lectură simplu estetizantă ar fi incriminabilă ca lipsă de gust și de abilitate, autoarea acestui volum o vede ca pe o încercare de a aduce subiectul feminin în sfera perfecțiunii. Diagnostic plin de sugestii. Se poate sugera și o altă soluție: definirea unui spațiu al intimului. Atât de insistent evocat de Eminescu. Intimus trimite la un spațiu al profunzimii, la un adânc pe care numai prezența feminin-masculinului îl poate aduce la suprafață. Diminutivul eminescian nu este doar o moderare a distanței erotice, el nu ține de gramatică sau de stilistică, ci direct de mitul cuplului originar, unul și nedespărțit. La fel imaginea furcii și a fusului: „Furca și fusul devin simboluri nu doar ale timpului ce curge, ci și ale propriei ursite, nu numai însemne ale unei domestice îndeletniciri ce probează pregătirea maritală ori ale trudei pentru supraviețuire (mama copilului Toma Nour moare cu furca‑n brâu: «…ea adormise, galbenă, cu furca‑n mână și cu buzele ce zâmbeau abia», sugerând aici traiul greu al familiei modeste), ci și atribut al celei ce ține destine în puterea sa”. Evident cele două instrumente casnice sunt și simboluri evident masculine și ocupația torsului (evocată de Eminescu în fragmente superbe filozofice, analizate de exemplu de Constantin Noica) implică și refacerea Androginului arhetipal, în care partea feminină creează timpul, destinul prin intermediul masculinului. La fel insula, peștera, arhetipuri feminine, în care se petrece fuga din lume, un alt gest recurent, simbolic, mereu paradisiacă, pentru că mereu dincolo de durerea erosului. Femeia populează visurile personajului masculin, visul fiind principala cale de transgresare a limitelor realității. Visătoria eminesciană, analizată de mai toți comentatorii săi importanți, este un mod de a depăși limitele temporale, de a construi universuri alternative în care niciodată femeia nu lipsește (aviz acuzatorilor de misoginie). Sărmanul Dionis, de exemplu (unul dintre cele mai obscure texte eminesciene, plin de sugestii și capcane) construiește insula în lună, iar călătoria până acolo este un lung act erotic. Similar, în fond, cu scena din Luceafărul unde Hyperion zboară spre Demiurg „gând purtat de dor”. Iar momentul culminant al contopirii erotice este cel în care cei doi protagoniști vor visa același vis.

Ar fi multe de spus despre corporalul eminescian, despre senzualitatea ofensivă a femeii în prozele sale, despre nuditatea aproape rituală. Toate acestea sunt analizate cu finețe în aceste pagini, bogat ilustrate cu citate, ca tot atâtea deschideri spre înțelegerea trupului gol ca esență, ca insignitus al paradisului pierdut. Orice regăsire a paradisului este o dezbrăcare de accesorii și o revenire la esență. Și prima întrebare a Domnului către Adam este: Cine ți-a spus că ești gol? Erosul din unele texte eminesciene, uneori neașteptat de frust pentru un poet considerat „eteric”, este doar una dintre ipostazele de dezvăluire a acestui trup, el însuși promisiune a paradisului. Se demonstrează astfel o percepție estetică a femeii în proza eminesciană, luând, cred, cuvântul estetic în sensul lui etimologic. Sigur, în aceeași coerență simbolică și mítică, – a cărei lecție este, știm, simultaneitatea contrariilor – avem și ipostaza malefică a femininului, baba, vrăjitoarea. Devenirea este urmărită într-un ultim capitol, „Înger, rege și femeie”. Este în această enumerare din Înger de pază o discretă scară descendentă. Dar nu negativă, pentru că ea ascunde o continuitate a întrupării dar și o speranță a drumului invers, a ascendenței. De aici femeia-înger, care nu este o metaforă convențională, uzată, ci o hieroglifă arhetipală a ordinii lumii.

Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu este o revedere temeinică, plină de sugestii interesante, așa cum opera poetului ne-ar cere să avem cât mai multe. Scrisă alert, fără emfaza encomiastică de multe ori dăunătoare subiectului, ea ne provoacă să recitim exercițiile prozastice ale poetului, ca pe niște deschideri întru taina din urmă a scrisului său.

 

 

[1] Iulia Murariu, Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu, ed. Eikon, 2017;

Eminescu

EMINESCU FĂRĂ CALIFICATIVE

La fiecare început de an ne supunem unui ritual obligatoriu de „omagiere” a lui Eminescu. Având ceva fals, superficial, căznit, ca orice ritual repetat „mecaniceşete”, cum zicea poetul. Propuneam cîndva, în glumă, un fel de carantină, o perioadă decenală de interdicţie de a vorbi despre poet, în speranţa că circulara ritualistică hibernală de la mijlocul lui ianuarie se va încărca benefic de energii ale unor noi sensuri şi interpretări ale operei. După Crăciunul creştin, noi avem Crăciunul Eminescu. Nu mai ştim prea bine ce înseamnă nici unul nici altul. Egal de importante pentru neamul nostru îmbrîncit în istorie. Sună cioranian, dar semnificativ, omul care a calomniat universul şi pe Dumnezeu în fraze strălucitoare l-a elogiat mereu pe Eminescu. Care, prea singur, îşi construise singur o istorie şi o geografie pe măsura puterilor sale vizionare, fără legătură cu determinaţiile realităţii. Sigur că era o utopie această carantină, acum când îl sărbătorim pe Eminescu în anul Caragiale (pentru a inversa formula fericită a unui istoric literar din anul 2000 cînd vorbea despre sărbătorirea lui Caragiale în anul Eminescu) vedem că lipsa de substanţă şi formalismul aniversărilor, departe de a se diminua, se accentuează într-o prăbuşirre abisală.  Există un singur mod de a-l celebra pe Eminescu: re-citirea. Completă. A operei, dar şi a vieţii. Să nu-l mai îngropăm în adjective şi în manipulări ideologice de care, săracul, nu a fost niciodată ferit! Toată opera lui Eminescu este o disperată căutare a Sensului pierdut al lumii şi starea de absenţă de care „ideea de Eminescu” suferă în cultura noastră de azi mi se pare simptomul cel mai revelator al totalei de-semantizări, al abolirii sensului ca problemă fundamentală pentru civilizaţia recentă. Pe trupul spiritualităţii române Eminescu este o apariţie stranie, insolită, fără nici o legătură cu restul. Este exact invers ca în paradoxalul poem sorescian: Eminescu nu seamănă cu nimic din ceea ce l-a precedat. Natura, ca şi istoria sunt la el pur utopice şi nu au nimic de-a face  cu realitatea românească. Eminescu este autorul celui mai mare proiect creator din cultura nostră şi a analiza simplu „poezii” sau „articole” este ca şi cum ai analiza cîteva pietre de la baza unui munte, fără să vezi nici o clipă muntele. Eu unul nu încetez să mă mir de cît de puţin este cunoscut Eminescu cetăţeanului de rînd. Nu pentru că trăim într-o catastrofă educaţională şi culturală. Într-o cultură în care fiţele ţin locul de impuls consatructiv. Ci pentru că nu vrem să-l citim pe Eminescu. Este, sigur, autorul român despre care circulă cel mai mare număr de poncife, prejudecăţi, informaţii false, interpretări aiuritoare şamd. Dar asta nu justifică mitocăneasca strâmbare din nas a „rafinaţilor” tardo-modernişti sau mai ştiu eu cum. Şi nici analfabetismul inculturii agresive.

Există un singur fel de a-l celebra pe poet. Citindu-l. Restul este deşertăciune. Îmi imaginez pentru 15 ianuarie un „flash mob” în care, în metrou sau autobuz, pe străzi sau în parcuri, între rafturile supermaketurilor să vedem oameni cu un volum de Eminescu în mână. Ar fi un mod original de a atrage atenţia asupra minimei cunoaşteri a operei poetului.  Aş atrage atenţia asupra unui aspect la care nu cred că ne gândim suficient. S-a scris mult despre conservatorismul funciar al poetului, despre privirea sa întoarsă paseist spre un trecut i-memorial, adică nu unul pe care memoria istorică îl poate reconstitui, ci un trecut în întregime inventat, imaginat. În mod ciudat, imaginaţia poetului părea proiectată nu spre viitor, ci spre trecut. Adică spre acel „lucru” pe care, se spune, nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate schimba. Demiurgic, poetul îl proiectează la nişte dimensiuni şi forme pe care noi, oamenii de rând, cu imaginaţie mediocră, n-am îndrăzni să le (ne) ridicăm. De aceea este atât de greu de înţeles Eminescu non-eroticul, Eminescu vizionarul. Poţi citi astfel cunoscuta călătorie a Luceafărului printre galaxii, care nu este cel mai dificil dintre textele poetului pe această temă cosmogonică, pentru a medita la ce înseamnă puterile vizionare. Mă întorc însă la ceea ce spunema mai sus atrăgând atenţia că viitorul nu este deloc absent în gândirea poetului. „Ce-ţi doresc eu ţie…” nu este doar un exerciţiu de virtuozitate poetică pe o temă insuportabilă azi, într-un limbaj resimţit drept grandilocvent. Ci aceeşi funcţie poetică imaginativă exacerbată, îmbrăcată în mijloacele poetice ale unui tânăr care încă exersează, dar proiectată cutezător spre viitor.  Cine mai are curajul astăzi să gândească astfel viitorul ţării? V-aţi gândit vreodată la discutarea lui Eminescu sub imperiul nu al adjectivelor, ci al acestui unic substantiv: Curajul? Poetul a fost, cred, cel mai curajos, mai lipsit de măsură în termenii operei dintre creatorii noştri. E un curaj proiectat spre viitor, un fel de a gândi/imagina viitorul care astăzi sunt apropae complet dispărute.  De aceea cred că timpul lui Eminescu nu a sosit încă, mai trebuie aşteptat/lucrat la el, până ce vom învăţa de la poet să ne ducem viziunile cu atâta îndrăzneală spre viitor. Pentru mine, Eminescu nu este poetul timpurilor bune ce au fost ci al timpurilor bune ce va să vină. Amin!

 

 

 

 

Selidele

PSALMI ÎN TĂCERE

MOTO: Pe veșteda selidă/,/tăcerea de cerneală/închipuie cuvinte.

 

Într-un poem scurt, cuvântul este ca un sâmbure. Un miez tare al Sensului, înconjurat de un ocean de Tăcere. Împreună formează (și formatează) poemul. Schema aceasta este pur genezică: apele de sus și cele de jos se întâlnesc. Această mecanică subtilă a comunicării poetice se străvede foarte bine din volumul de față, compus exclusiv din terține. Tendința imediată, instinctivă, de a-l apropia de poezia japoneză tradițională cred că e superficială, poeziile acestea sunt total libere față de numărul de silabe, doar inefabila poetică a nespusului le poate apropia de un eventual model exotic. Dar nespusul există și în poetici mai apropiate nouă, ale discreției și anti-retoricii. „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” (Cuv. Siluan Athonitul), aceste terține închipuie un popas în tensiunea observației, „bobului și fărâmei” ca splendoare a creației”. Pariul autoarei este de a construi un text fluid despre tăcere, reluând în fiecare terțină cuvântul, fără, firește, a se repeta la nivelul imaginilor. Simplitatea ne trezește suspiciuni, într-o vreme care confundă sofisticăriile cu profunzimea. Tocmai împotriva „beției de cuvinte” este o astfel de poezie, dedicată, poate, beției prin cuvinte. A se vedea mai departe funcția vocabulelor rare, pictate când și când ca un diamant într-un munte, să-l lumineze pe dinăuntru: natra, concenia, arsanaua, chilerul, zăhătuite, râncoare, chindisește, hamandă, sumernic, șahmarand…  Și raritatea uitată a sensului acestor cuvinte tot tăcere înseamnă. Dacă ne trimite să le căutăm în dicționar, e ca un fel de canon. Săraca bogată limbă română!

Să nu uităm că, originar, mythos înseamnă a tăcea. Mitul tace despre ceea ce comunică, la fel (altfel, dar la fel) ca parabola. Mitul personal al autoarei este retragerea, vrea să fie cât mai puțin prezentă (nu este subiectivitate aici, în sens modernist), pentru a nu sminti ceva din ordinea frumuseții. La fel poate face, iată, și poezia, învățând să tacă. Nu este deloc o joacă formală, ci un fel de asceză, de post al cuvântului. Dinspre această observație cred că trebuie citit volumul de față, o „poezie săracă” prin asumarea unui jurământ de simplitate. Un asemenea tip de poezie aparține unei stări de care noi ne-am înstrăinat de  mult, în care trebuie să te lași pătruns de liniște. Ea suspendă deopotrivă sensul și comentariul aferent. La limită, comentariul ei ar trebui să fie pur tautologic, să se reducă la citarea textelor. Acompaniamentul de față, ca să fie consecvent cu sine însuși și cu lecția acestor terține, ar trebui deci să lipsească. Dacă…dacă noi nu am fi uitat să citim tăcerile. Nici măcar nu mai bănuim că liniștea se poate citi, se cere chiar, citită. Cum vânătorul citește urmele pe cărările pădurii. Nu urmăresc deci decât să ne aducem aminte. Tăcerea din aceste fulgerări se cere înțeleasă ca liniștire, exercițiu spiritual, isihie. Prin contemplarea naturii în primul rând, a anotimpurilor și a trecerii timpului prin ele. Când percepem valoarea mitică a unei pânze de paing sau a unei frunze căzând ne-am lăsat sufletul impregnat de liniște. Este mistica golului creat prin meditație (aici vers) pentru a lăsa vasul curat să fie umplut de vinul vieții.

Pentru că, citită cu atenție, simplitatea acestei poezii trimite la un sens religios asumat. Închid ochii/Tăcerea/Numără ridurile cărții. Sau Sunt gârbovă,/însă tăcerea/în fața Domnului/ mi-e dreaptă. Sau Ca un paralitic/versul își târăște patul/spre alte tăceri. Sau: Din crucile neplânse,/cad noduri/de tăcere. Nici măcar condiția citatului nu este foarte comodă în acest text introductiv, pentru că v-ar face să citiți, de fapt, volumul înainte de a-l citi. Nu se pot face extracte de tăcere. Ea e unică și indivizibilă, pentru că este El. Acel Tu care apare uneori ca partener al reveriei este tocmai chemarea psalmică, invocativă. Aș atrage atenția cititorului asupra caracterului religios al acestor texte. Un fel de rugăciune din care percepi numai mișcarea buzelor, ca un semn al cuvântului trecător care suflă dinăuntru. Puținătatea cantitativă a acestor mini-poeme e compensată de largul tăcerii. Practic, avem o singură imagine și o stare continuă, de dincolo de cuvintele discontinue ale cotidianului. Important este să înțelegem că această puținătate nu vine dintr-o insuficiență specifică prezentului de senzorialitate sau de răbdare. Știm cu toții: „textul scurt” se caută azi, din motive de proastă situare a noastră în raport cu timpul. A nerăbdării. Dar textele de față nu au nimic a face cu vreo modă, dimpotrivă, ele sunt în răspăr cu viteza. Cer popas, meditație, observație îndelungă, răbdare. Îndurare. Și îndurerare. Ele nu vin dintr-o deficiență de timp, ci dintr-un surplus și o îngenunchere. Pentru a le înțelege mesajul total, se cuvine să le citim ca o formă de smerenie. Dinaintea cuvântului, a naturii, a Creatorului acestora. Un fel de rugăciune laică. Impactul imaginii este cel care contează în textele de o asemenea factură, și poeta are forța scurt-circuitului dintre cele două universuri, sau două planuri ale existenței.

La șase ani după Ispitirea aldinelor, Gilda Monica Bularda ne ispitește cu tăceri, aducându-ne aminte că „partea nevăzută decide totul”. Care este în esență aceeași cu „partea neauzită”, cu șoapta, adică a Duhului în infinita lui putere, discreție și tristețe…

 

 

 

Ordinea calendarului

ORDINEA  CALENDARULUI

 

 

          În perioadă de sărbători (atenție la plural!) când auzim până la sațietate fraza cu „respectarea tradițiilor” – eventual având adaosul „cu sfințenie” – observ că lipsește din această bucurie la comandă (ți se ordonă să fii fericit) un element simplu, dar fundamental, ingredientul de bază: Calendarul. Uităm că sărbătoarea este în fond cea care naște calendarul, în funcție de ea/ele se construiește scurgerea zilelor obișnuite. Întâi a fost Sărbătoarea, în funcție de ea măsurăm timpul. Și iau termenul de sărbătoare într-un sens nu neapărat religios, ci foarte larg antropolgic, ea e tocmai ziua altfel decât celelalte zile. Ziua în care se încep aratul, semănatul, se tund oile sau se pleacă cu ele la munte, se cosește, se scoate ceapa din brazdă, se culeg ierburile de leac sau de gătit șamd. Și toate astea în general știute după semne a căror descifrare o știa omul tradițional până nu demult, nu o mai cunoaștem azi. Căci omul tradițional nu trăia după calendarul de perete. Pentru el, sărbătorile să le zic „culturale” (și mă refer în special la cele creștine) s-au înscris firesc în același tipar. Rămân uimit când văd familii (nu supermarketuri, la care nu ai pretenții) împodobindu-și bradul încă înainte de începutul lui decembrie. Sigur că psihologic pare justificat, oamenii vor o prelungire a sărbătorii cât mai mult. Steaua sus răsare se cântă prin tramvaie tot așa, de prin noiembrie Dar nu duce, oare, asta la o diluare până la invizibil a energiei transfiguratoare a sărbătorii? Dar bradul se împodobește în ajun, colindele se cântă la fel, plugușorul de Anul Nou, la fel și Sorcova în dimneața de Sf. Vasile, grâul se pune de Sf. Andrei, crenguțele de măr tot așa, sau de Sf. Spiridon, cu Capra, Ursul sau Vifleimul se merge la o anume dată, ouălele se vopsesc în Joia Mare etc. Respectarea calendarului înseamnă respectarea tradiției. Nu numai gestul ca atare. Dar noi trăim sub imperiul laxismului de toate felurile, în „societatea fluidă”, cum spune filozoful. Nu realizăm că data  e sacră, nu gestul, care e ca luna, nu are lumină proprie, ci o primește de la sacralitatea timpului. A face lucrurile la timpul lor este esența kairosului. Adică descoperirea timpului – netimp. Sărbătoarea autentică. Transformând tradiția în spectacol, în „performance”, aducând pe scenă la „festivalul costumelor și obiceiurilor populare” (horribile dictu!) femei care torc sau vopsesc ouă, flăcăi care „joacă” sau cioplesc hârdaie, tineri care încing o horă păstrăm, sigur, un rudiment pur gestual al tradiției (interesant și el în momentele de completă dispariție), dar o transformăm din sărbătoare în spectacol. Pierdem, adică, exact unicitatea timpului. Nașterea Domnului este o astfel de sărbătoare, importantă pentru că are o dată foarte riguros fixată calendaristic, dar și o trenă de tradiții care o completează, de la Sf. Andrei la Sf. Ion. Sigur, Pruncul din ieslea Bethleemului pare că a pierdut lupta cu moșul Crăciun. Dar și acesta e pe cale să o piardă, acuzat de discriminarea față de alte religii. Este procesul complicat al de-sacralizării timpului pe care ni l-a explicat Eliade. Scepticii vor întâmpina că, dacă te bucuri, la un anume eveniment (vezi exacerbarea datei de naștere ca sărbătoare personală, civilă, bătrânii nu acordau nicio importanță deosebită nici măcar anului, darămite zilei) este suficient ca să-l ridic la rangul de sărbătoare. Fals! Sărbătoarea are un caracter eminamente uniativ, colectiv, individualismul modern face din aniversarea serbată la un restaurant cu familia și prietenii (acum se organizează mega-festine inclusiv pentru copiii din grupa mică) o sărbătoare. E doar un chef și nimic mai mult. Pentru că nu produce metanoia și nu schimbă structura atomică, luminoasă a Timpului. Concluzie? Ar trebui să-i învățăm pe copii nu numai versurile excepționale ale colindelor noastre, ci și datele riguroase ale obiceiului. The reste is show.

Înțelegere

DESPRE ÎNȚELEGEREA POEMULUI

A înțelege nu este un simplu transfer mecanic de informații. Să ne jucăm cu o etimologie, se poate: inter – legere = a citi împreună. Deci, ca să înțelegi nu poți să citești singur, trebuie să existe totdeauna un dublu. Umbra care citește împreună cu tine. Etimologia ne duce spre a culege, dar și a aduna oasele unui mort, a alege, a culege sensurile, ar trebui să facem un ocol prea mare pentru a întrezări măcar toate consecințe posibile la nivelul limbajului ale acestor culegeri și reculegeri. Cititul este un act de opțiune, o alegere cu multiple ramificații. Un poem nu se poate citi singur. Ci numai o inter-citire. Un poem îl citești cu toate poemele pe care le-ai citit, cu toate cărțile pe care le-ai citit, cu toate sentimentele pe care le-ai avut și le-ai pierdut sau ratat, cu creierul, cu inima, cu viscerele, cu ochii, cu degetele, cu limba, cu genele. Nu poți înțelege altfel un poem. Până nu te simți răzuit, citit de el, cu oasele adunate în ștergar la pomenirea de 7 ani, leg-at de el pe veșnicie. Răzuit în sensul de scalpat, supus unui ecorșeu. Dar și al dezvăluirii cifrului secret de sub poleiala lucioasă a realității.

Când nu înțeleg, mă uit la umbra mea. Când nu înțelege, umbra mea se uită la mine. Și ne înțelegem amândoi. Când mă bucur de cele citite, ce trebuie grabnic împărtășite (adică făcute parte, împărțite cu cineva, cuminecate) chem din subterane umbra ca să-i spun… Sensul ne apare totdeauna sub formă de miride (tot a împărți, a distribui, a diviza înseamnă), numai misticilor, vizionarilor le apare ca întreg și instantaneu. Dar mi-e teamă că, având această percepție, ei tot nu pot să ne-o comunice, limbajul fiind el însuși format din miride, fărâmituri de sens, numite cuvinte. De aceea, cei care văd spun povești, sau parabole, care sunt oglindiri ale Întregului. S-a scris mult despre paralelismul cuvânt – hrană, să luăm aminte că nu mâncăm niciodată proteine sau glucide sau carbohidrați, mâncăm pâine sau carne sau ouă. Organismul își extrage din ele esența. Poetul face pentru noi acest act alchimic: transformă hrana sățioasă a limbajului cotidian în esența de care am nevoie ca făptură a logosului. Am nevoie deci această digestie a sensului lumii pentru a ajunge, vorba poetului, „într-un aer mai curat, care e gândul”. A înțelege înseamnă a primi. Ține de fiziologia darului. Nu oricui îi e dat să înțeleagă. Înțelegerea este, mai întâi, un dar, abia mai apoi un proces intelectual și afectiv. De ce? Pentru că sensul precedă lucrurilor, după cum Pâinea precedă miridelor. Poemul se face/se scrie coborând. Poemul se citește/se înțelege urcând. Pe undeva vă întâlniți. Se spune: „îngerii lui Dumnezeu se urcau și coborau pe scara aceea”. Doar aveați, de mult, o inter – legere.

Sf. Andrei  2018

Trista regină

TRISTA REGINĂ….

dav

            Mă conving pe zi ce trece că, mai mult decât în orice alt domeniu, principiul omul sfințește locul funcționează în domeniul cultural. Poate unde distanța dintre „oficial” și „privat” nu este nicăieri mai mare, (în favoarea viului inițiativei particulare contra formalismului de discurs oficial) și poate unde ne mișcăm aici în domeniul delicat și ierarhizat al valorilor. Frazele acestea vag teoretizante vor să deschidă o scurtă prezentare a unei astfel de fapte culturale. Locul: oraș mic, fără cinematograf și teatru, cu rare acțiuni culturale de anvergură: Câmpina. Omul: un entuziast: istoricul și scriitorul Codruț Constantinescu. Acesta a reușit să pună în mișcare sponsorul: Firma Lemet și găzduirea Casei de Cultură Geo Bogza. S-a ivit astfel posibilitatea unui ciclu de conferințe publice. La care au răspuns cu entuziasm invitații: teologul și diplomatul Teodor Baconski, antropologul Mirel  Bănică, politologul Armand Goșu, poeta Ana Blandiana.

Ultima dintre aceste întâlniri a avut-o ca invitată, vineri 2 noiembrie, pe tânăra istoric și eseist Simona Preda. Pentru a prezenta cea mai recentă carte a sa Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, carte apărută la editura Corint.

Este o cercetare de pionierat, într-un fel, pentru că despre nefericita regină s-a scris mult mai puțin decât despre ilustrele Sale predecesoare: regina Elisabeta și regina Maria. Cartea decupează doar perioada strict indicată de subtitlu, ea se încheie în noiembrie 1932, odată cu plecarea Reginei în exilul impus de Carol  al II-lea. Meritul acestui studiu este de a aduce în actualitate unul dintre cele mai fascinante personaje ale istoriei noastre, „fiică de rege, soră de rege, noră de rege, soție de viitor rege și mamă de rege”, cum rezumă autoarea. Cu nimic mai prejos ca noblețe, cultură, conștiință a răspunderii publice decât ilustrele sale predecesoare, Regina-mamă a trebuit să-și asume nu greutatea deciziei politice, ci pe cea a renunțării(lor). Blestemul (dis)continuității care apasă asupra istoriei noastre ca un fatum tragic se simte parcă și mai puternic în cazul acestei minunate întruchipări a nobleței fără rest. Poveste parcă de roman romantic.

Prezentarea, cuprinzând un documentar și o suită de imagini (de regăsit și în carte) de o căldură nereproductibilă, ne-a adus în prezent acest personaj aparte a istoriei noastre, i-aș spune recente. Tocmai pentru că tipul acesta de conducători a dispărut definitiv din lumea noastră valaho-pestriță. Spre paguba tuturor. Romane și filme s-ar putea face inspirate din viața acestui personaj tragic. Asta numai dacă am avea o elementară conștiință a valorilor identitare. Este meritul principal al acestei elegante cărți-album, care ne redă cu generozitate una dintre personalitățile fascinante ale istoriei  noastre. Simona Preda merită toate mulțumirile noastre. Ca să parafrazez o bine știută frază: avem o istorie, ce facem cu ea? Pentru că nu o merităm!

Dorin Liviu Zaharia

MUNCITOR CU DUHUL

 

Dorin Liviu Zaharia (1944-1987) este o legendă. Puțini din generațiile mai tinere îl știu. Cei care l-au cunoscut însă și au lucrat cu el au fost pentru totdeauna amprentați de personalitatea lui fabuloasă. S-a născut într-un timp nepotrivit, pe care a încercat să-l spargă, scriind, compunând, cântând, lucrând asupra oamenilor. El „venea din alte bolți”, ca să parafrazez versul arghezian, decât contemporanii săi întru socialismul real-ceaușist și acut cenzorial. Puține înregistrări audio sau video s-au păstrat și editura Eikon a făcut un gest cultural admirabil oferind un prim extras[1] din manuscrisele sale (foarte multe păstrate se pare) și din evocările celor care l-au cunoscut. Iată portretul sintetic parabolic cu care îl fixează Dan C. Mihăilescu: „Acest talent fabulos, cuprins cât se poate de limpede, de sălbatic și halucinant de nebunia divină a vechilor magicieni. Poet, compozitor, simfonist, desenator, povestitor, actor, anarhist, patriot, mistic yoghin și credincios ortodox, amestec de suprarealism, onirism, budism, rock haiducesc, underground, numerologie și tot ce furia lui turbionară putea absorbi în frenezia demoniei sale angelice…”. „Norocul” lui au fost cele vreo patru filme a căror muzică total atipică pentru epocă a compus-o, avem astfel o bună idee despre ce ar fi putut deveni această formidabilă energie creatoare în condiții de libertate. „Complet inclasabil”, cum spune Andrei Oișteanu, Chubby deschide orizonturi, fiind, inexplicabil în condițiile regimului, perfect sincron cu pop cultura mondială, ba chiar anticipativ. După un model să-i spunem brâncușian, el deschide drumuri prin întoarcerea  la rădăcinile arhetipale. Folclor e prea puțin spus, e ceva mai mult, un suflet originar pe care îl caută. Poeziile sunt total diferite de ceea ce se scria în epocă, un fel de „experimente” de limbaj bazate pe o competență lingvistică extraordinară (uneori aduce cu Șerban Foarță): „Da, Nemo e aghiotantul lui Iona,/Iar acesta e un hagioceanograf:/Rânduiește reducerea la scară a balenelor/După dimensiunea din graaf.//Deci Iona nu mai permite osanale chiților,/Și cum chit pe chit până la urmă-s toți chit,/Iona scoate din pântecele lor/Cuvântul, liber și însuflețit.”. Ar fi, cum îi spune el, un fel de inexistențialism: „Să nu fiu vesel,/Să nu fiu trist,/Să fiu optimist:/SĂ NU EXIST/Ca și cum aș exista.//E singura scăpare”. Închei cu acest fragment dintr-o scrisoare a lui I.P. Culianu, dintre cei profund marcați de personalitatea lui Chubby, care spune totul despre importanța acestui artist total și ieșit din timp: „Ce mai face Chubby? E singurul care n-a dat niciun semn și nu-l înțeleg. S-a rupt de voi, considerând că nu mai are ce vă da? Pentru că, așa cum știi, el dădea to­tul într-un sacrificiu etern. Ultima oară când l-am văzut predica într-un bar – mi­nunată incongruență! Dar se de­păr­tase de înțelegerea omului obișnuit. Mi-e dor de el și de toți, dar el îmi lipsește cu precădere – mi-a dat tărie vreme de doi ani. Dintre toţi, el singur se va pierde în lumină. Poate și eu voi obține liniștea pe care o râvnesc, dar nu merit lumina. El va dispărea liniștit, firesc, așa cum a apă­rut – și cred că nimeni n-o să-şi dea sea­ma de absența lui, fiindcă nu-şi «cân­ta» prezenta (…). Nu există nicio vic­to­rie, decât în afara istoriei, a iluziei și a timpului. În taină, ca Chubby…“.

 

29 iunie 2018

[1] Dorin Liviu Zaharia, Anarhetipul sau…un frate tânăr, ed. Eikon, 2017;

Lupul și omul

DORMIND CU LUPII

 

Iată o carte despre care epitetul excepțională trebuie spus din prima frază[1]. Asta și justifică semnalarea ei într-o revistă de cultură, deși subiectul – lupul, firește – ne-ar face să imaginăm un studiu specializat de biologie, strict științific. De fapt, este mult mai mult decât atât, este o monografie cu ambiția de exhaustivitate asupra acestui animal cultural care este lupul, firește în relația lui extrem de complicată cu omul (ordinea cuvintelor din titlu nu este întâmplătoare). Monografia masivă, aproape 700 de pagini format mare, la origine o teză de doctorat care ar fi fost cu mult mai mare, este chiar greu de încadrat într-un domeniu anume, pentru că încearcă să le cuprindă pe toate: biologie, etologie, ecologie, istorie, mitologie, istoria artelor și istorie pur și simplu, folclor, etnografie, antropologie, imagologie, psihanaliză, climatologie, lingvistică…dacă lista v-a năucit, citiți tomul, vă asigur că este mult mai lungă. Remarcabil este că lucrarea se citește cu sufletul la gură, nici cele mai specializate pagini nu sunt aride, în ciuda cascadei de informații științifice este o lectură palpitantă, în primul rând pentru că ți se sugerează permanent că subiectul este inepuizabil și că lucruri mult mai interesante vor urma, e un suspans științific de cea mai bună calitate. În al doilea rând, interesul e provocat de faptul că autoarea scrie cu o neascunsă patimă, antropologica observație participativă se traduce aici printr-o francă dragoste pentru subiectul abordat („îngeri afectuoși” îi numește de ex. pe puii de lup după ce au mâncat), o dăruire totală care răzbate din fiecare rând și care, departe de a altera cumva caracterul științific îi dă o incandescență de roman de idei. Nu cred că exagerez, pentru că nu numai despre lupi este cartea, ci despre noi, oamenii. Personal, nu ader la ecuația tip Animal Planet, pe care o consider simplistă: animalul = bun; omul = rău. Și, deși monografia de față ilustrează cu numeroase exemple aceste echivalențe, complexitatea cazului și onestitatea științifică o fac pe autoare să nu se supună ecologismului ideologic, să se transforme în personaj al cărții. Apropo de personaj. Lupoaica Alpha, pe care o salvează de la Zoo unde o puma îi devorase o labă, pe care o crește într-un spațiu special amenajat și o plimbă prin pădure și pe dealuri, căreia îi urmărește cu maximă atenție reacțiile, ca și ale oamenilor cu care într-un fel sau altul interacționează, devine un fel de protagonist tragic al cărții, cu care este imposibil să nu empatizezi, de care este imposibil să nu te îndrăgostești[2]. Scade prin asemenea strategii retorice și de poziționare a cercetătorului caracterul „științific” al cărții? Dimpotrivă, abia astfel ea devine fundamentală. Pentru că definește relația inefabilă, subtilă o numește dintru început autoarea, între cele două specii. Altfel, logica demonstrației este impecabilă, de fiecare dată când este lansată o ipoteză îi sunt urmărite toate consecințele, alternativele de interpretare, controversele bibliografice.

Nu există, e limpede, nicio altă specie animală care să aibă o așa încărcătură culturală precum lupul. Avem, noi ca specie, față de el o ură – fascinație tezaurizată într-un fond de mituri și credințe de o bogăție inimaginabilă. Explicația este căutată de-a lungul întregii lucrări. Autoarea este obsedată să destructureze toate miturile (în sensul aici de prejudecăți) despre lup: că atacă omul, că e un ucigaș crud, că ucide copii, că nu poate întoarce capul șamd. În același timp, toată arhitectura imaginară despre lup din cele mai vechi mărturii până astăzi este reconstituită pe epoci și meridiane. „Lupul, în accepție comună, strict simbolică, este violența reprimată din omul civilizat, neputința și totodată dorința lui ascunsă de se recunoaște ori de a se întoarce la propria natură”. Iată o frază din inițialul „cenotaf” care sintetizează întreaga miză psihologică și chiar filosofică a monografiei. Relația om – lup este o „relație subtilă”, cum se precizează în „Preambulul” care merită numai el o discuție. De ce, ne lămurim după ultimul punct. Intenția lucrării este de a pune față în față realitatea biologică și cea simbolică. Teza are două mari compartimente: „Lupul real” și „Lupul imaginar”. Am încercat să-mi dau seama de la care spre care s-a plecat la originea travaliului, evident fără reușită. Lupul real ne prezintă „biologia, etologia și ecologia lupului”. Sunt tot felul de date interesante și nu trebuie omisă ilustrația foarte bogată și expresivă. Nu este, spuneam, o lucrare „de bibliotecă” (deși istovește bibliografia temei), ci una ivită din observație și cunoaștere directe; sunt adevărate pagini de roman care descriu, de exemplu, reacția oamenilor când o vedeau cu lupoaica Alpha. Sigur că secvența secundă, Lupul imaginar, prin abundența materialului și efortul enorm de a-l disciplina, impresionează. O parte substanțială este obligatoriu dedicată Lycantropiei, de la mitologia ancestrală, trecând la cea antică, un popas îndelung  asupra cultului lupului în spațiul daco-getic, lupul în creștinism, până la aspectele moderne. Capitolul „Lupul în cultura română” este o lucrare în sine, analizând simbolurile, practicile rituale, credințele, superstițiile, calendarul lupului, lupul psihopomp sau taumaturg, aspectele apotropaice, lupul în folclorul literar, paremiologia și lexicografia legate de lup, ca și aspecte etnografice: dintele de lup sau prezența lui în heraldică. Ultimele capitole sunt dedicate lupului în literatură, de la basm la roman, sau în artele vizuale și cinematografie.

O lectură à rebours poate fi făcută pornind chiar de la ultima frază din carte. „…căci orice facem, oricum evoluăm, noi oamenii devenim tot mai lupi iar lupul devine, prin perspectiva schimbării noastre, tot mai om”. După care urmează o amprentă, o urmă de lup. Astfel de provocări în sensul intelectual sunt pretutindeni în carte și dau palpitul lecturii. A muta lupul înapoi, din fantastic la statutul de simplă ființă naturală, mamifer carnivor etc. este evident o imposibilitate, multi-milenarul proces de „iconicizare” a lupului nu este reversibil. Pozitivitatea acestui excepțional demers de hermeneutică stă în a ne „vindeca” de lup, în sensul părții de umbră, de instinctualitate criminală din noi. Un slogan reprodus la p. 39 spune „The wolf inside you wants aut to play”. Dacă este adevărat, de exemplu, cum susțin unele cercetări, că vizionarea excesivă de programe Tv afectează în primul rând paleocortexul, atunci e limpede cum stăm cu lupul din noi. Autoarea ne spune că partea de studiu și redactare s-a încheiat în 2006, ca ambiție constructivă, ne spune prof. Ion Cuceu în scurta Prefață, studiul este unic în lume. Atât de insolit, încât mă întreb dacă vreunul dintre forurile științifice ori culturale îl vor premia, așa cum ar merita cu asupra de măsură, este o lucrare cu ambiții de de cultură majoră cum nu apar multe în spațiul nostru cultural.

„Dualitatea naturii umane nu se lasă deconspirată decât prin metaforă. Dacă clasicul simplisim conflict universal dintre Bine și Rău face ca lumea să înainteze într-un echilibru iluzoriu convenabil, omul acceptă pentru sine doar partea denumită de el pozitivă. Restul, «celălalt», nu este perceput ca jumătatea opusă a prăjinii necesare funambulului, fără de care contactul între Reperul cardinal dedus și materia interioară a sinelui, intuit, n-ar mai controla prin balans propria sa stabilitate. Răul este perceput mai degrabă ca hăul absorbant de dedesubt. Abisul înfruntat”. Avem aici miza etică, filosofică a cercetării. „Am ales lupul drept întruchipare a tot ceea ce nu suportăm la noi”, se citează dintr-un documentar. Într-o vreme în care natura, biologicul omului sunt, paradoxal, negate ca fiind simple „constructe mentale” o cercetare riguros ecologică de acest tip asupra „fratelui lup” ne poate ajuta, poate, să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și să ne integrăm pașnic în eco-sistem.

 

4 august 2018

 

 

 

 

[1]Adriana Strâmbu, Lupul și omul. Imagini și transfigurări în mentalul colectiv, realitate și confabulație. Studiu interdisciplinari; ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2018, 670 p.

[2] Autoarea atrage atenția că o „modă” de a face din lup animal de companie este total condamnabilă: este foarte periculos, presupune o responsabilitate deosebită și…esențial, animalul trebuie să trăiască în habitatul lui.

FEMEILE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

            RĂZBOIUL LOR…

 

Alin Ciupală este unul din istoricii noștri cei mai importanți de azi, profesor universitar la facultatea de istorie din București, a fost până recent secretar științific al  „Institutului de Istorie a Artei G. Oprescu”. Direcția sa de cercetare pare a se îndrepta spre studiul istoriei locului femeii în societatea românească. Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea  (Meridiane 2003), Despre femei și istoria lor (coordonator, ed. Universității București, 2004) sunt doar două dintre cercetările sale în domeniu. Cartea pe care o prezint este în aceeași direcție și abordează un subiect, din câte știu, necercetat până acum într-o lucrare de sinteză: Bătălia lor. Femeile din România în primul război mondial (Polirom 2017). Să recunoaștem că puțini ne-am gândit că războiul, această chestiune prin excelență „bărbătească”, este purtat în felul specific și de femei. Documentele abundente pe care le aduce la lumină istoricul, defrișările de arhive, de corespondențe, de literatură memorialistică ambiționează o panoramă exhaustivă a temei. Acolo unde nu a ajuns încă munca de documentare, enunță cu generozitate noi drumuri ce rămân a fi străbătute, „un subiect în continuare deschis”, cum sună ultimul capitol: istoria cercetășiei, istoria prizonierilor din lagăre, ce s-a întâmplat cu surorile de caritate după încheierea războiului, amănunțirea rolului femeilor din mediul rural (mai puțin abordat din lipsă de documente) etc. Cartea este scrisă într-un stil laconic, sobru, oferind o mulțime de informații dintr-o perspectivă neutră, o metodologie istorică științifică păzită cu strășnicie, interzicându-și orice speculație dincolo de atestarea documentară. Două mi se par însă ideile ce deschid interesante posibilități de discuție în urma parcurgerii marii cantități de date sintetizate: faptul că România avea atunci un proiect național indiscutabil, care coagula întreaga societate; indiferent de orientare, fie că erau antantofili sau germanofili, ortodocși sau catolici, proiectul pe care-l imaginau era același, chiar dacă drumurile spre el erau opuse; și faptul că dăruirea totală a femeilor în timpul războiului, cu nimic mai prejos decât a bărbaților de pe front, a fost un pas decisiv înspre schimbarea condiției femeii în societate. Voluntariatul și voluntarismul doamnelor din înalta societate (cu regina în frunte) au devenit modele de emancipare și de încurajare la implicare socială pentru multă vreme după aceea.

Analiza Marelui Război din perspectiva femeilor făcută la nivelul existenței cotidiene, ne artă o societate bine articulată, având ca model societatea franceză în special, și urmându-i modelele de activism social, dovedind „…existența unei societăți feminine educate și instruite, identificabilă la nivelul lumii urbane, alcătuită atât de reprezentante ale protipendadei, cât și dintr-o burghezie mică și mijlocie, asigura masa critică necesară unei opere de anvergură”. Războiul a fost o provocare și pentru elita feminină care a căutat cele mai eficiente căi de participare nemijlocită, de  multe ori cu o eficiență impresionantă: spitalele, trenurile spital, o imensă rețea de ajutorare a copiilor și familiilor celor de pe front, ajutoarele materiale directe, transmiterea de corespondență între răniți și familii, până la trecerea clandestină a unor ofițeri ieșiți din spitalele din zona ocupată spre Moldova. Este apoi imensa muncă organizatorică necesitată de dezastrul războiului, de lipsa bărbaților și mai apoi de refugiul întregii conduceri a țării la Iași, ceea ce a impus greutăți aparent insurmontabile. Pentru doamnele din capitalele Europei, dar chiar și din SUA sau America de Sud, vedem o incredibilă activitate de diplomație informală, lobby, cum s-ar spune azi, strângere de ajutoare pentru țară: fonduri, hrană, medicamente, îmbrăcăminte, utilaje sanitare și consumabile pentru spitale, până la ambulanțe și mobilizare de medici sau asistente medicale din Franța care au venit ca voluntari în spitalele noastre. O acțiune de caritate excepțională. Se înființau tot felul de Societăți  (o societate civilă efervescentă și eficace) ale doamnelor, menite să ajute într-un domeniu sau altul și a căror istorie este urmărită cu acribie. Firește că uneori intrau în concurență, că erau orgolii și interese, că se căuta protecția înaltă a Reginei, dar multă suferință au alinat și mult bine au făcut toate aceste societăți a căror activitate este detaliată pe zeci de pagini. Sunt personaje care ies în evidență: Alexandrina Cantacuzino, Simona Lahovary, Alice Sturdza,  Maria Balș, Anastasia Filipescu,  Olga Sturdza, Arabella Yarka…și catalogul este imens. Strângerea de fonduri, activitatea Crucii Roșii, cantinele Mircea, trenurile sanitare, organizarea spitalelor și lucrul efectiv în ele, incredibila muncă de organizare din refugiu în condițiile atât de dificile sunt toate rodul devotamentului acestor femei. Ce însemna activitatea lor directă în spitale aflăm din zeci de pagini de mărturii citate aici. Sunt prezentate și atmosfera vieții cotidiene: atmosfera din dormitoarele infirmierelor, greutățile, inclusiv materiale, de care ele se loveau, conflictele, poveștile de dragoste sau simple legături amoroase ivite în aceste stabilimente, sub amenințarea războiului, bolilor și privațiunilor de tot felul, regulamentele de strictă moralitate specifice vremii etc. O astfel de istorie ambiționează, cum știm, să descrie viața comună în toată diversitatea ei. De altfel, femeile avuseseră un rol important și în perioada neutralității, ajungându-se până acolo încât excepționalul  observator care a fost Arhiepiscopul Netzhammer să susțină: „Îmi exprim și față de mareșal /Makensen/ convingerea că se exagerează influența directă a reginei asupra regelui și a politicii, dar că este posibil ca în România războiul împotriva Puterilor Centrale să fi fost decis de către femei, înaintea bărbaților lor”. Această teribilă observație este suficient argument pentru o cercetare precum cea de față.

Aproape jumătate din carte este dedicată, firește, Reginei Maria. Este practic o carte în carte. Autorul are buna intuiție de a depăși strict tema, intrând în detalii de politică, viața de la „palat”, mă rog, din reședința din refugiu, relațiile de familie, sentimentale ș.a.m.d. Rezultă un portret fascinant și nuanțat al, poate, celui mai complex și interesant personaj determinant al istoriei noastre moderne. Regina este centrul, ca un „reper public”, în jurul ei pare că gravitează totul. Și pare a fi pretutindeni, a avea resurse nelimitate de timp, de bunăvoință, de energie sufletească, de inteligență, de răbdare, de abilitate diplomatică, dincolo de toate încercările personale. „Tendința ei cvasipermanentă de a încălca normele”, care i-a atras destule critici ale adversarilor, subliniază doar trăsăturile unei personalități excepționale ivite miraculos în împrejurări excepționale. Spre beneficiul Țării. Două situații, de exemplu, intenția de a-l trimite pe prințul Carol pe front sau atitudinea față de încheierea păcii separate. Învinsă în ambele, dar învingătoare în istorie.

Simțul nuanțelor și cunoașterea în detaliu a documentelor epocii, îl feresc pe autor de a  furniza judecăți tranșante, subliniind mereu complexitatea oamenilor și a situațiilor. „Femeile familiilor liberale și cele ale familiilor conservatoare au preluat și au continuat  o dispută care nu era și a lor, [de ce să nu fie și a lor?, mă întreb] întărită prin decenii întregi de educație, alianțe matrimoniale și preocupări strâns legate de prezervarea patrimoniului moștenit sau dobândit. […] Poate cea mai dură ciocnire s-a produs între femeile ortodoxe și femeile catolice. Trebuie însă subliniat că toate aceste paliere erau amestecate și nu putem vorbi de granițe absolute, precise,  ci de unele cu totul eratice. Alexandrina Cantacuzino era fervent ortodoxă, conservatoare, dar și germanofilă, Zoe Sturdza era liberală, ortodoxă și germanofilă, Maria Pâcleanu era conservatoare, catolică și germanofilă, doamnele familiei Brătianu erau liberale, ortodoxe și antantiste”. O carte de reală celebrare a Centenarului, o contribuție fundamentală la istoria primului război mondial

9 iunie 2018