Monica Pillat

POTECI SPRE DUMNEZEU

Acesta este subtitlul cărții dialog dintre dna. Monica Pillat și dl. Vasile Bănescu[1]. Numind într-o sintagmă tema acestor meditații creștine. Imaginația este văzută, în scrierile Sfinților Părinți, mai ales în sensul de închipuire (cf. și: „Imaginația lucrează neîncetat pentru a astupa toate fisurile prin care s-ar strecura harul” Simone Weil). Aici ea, dimpotrivă, numește împlinirea, intrarea în Taină, posibilitatea Speranței ca virtute maximală, exprimată perfect în Buna Vestire. Venirea Imposibilului și acceptarea Lui. Este o carte splendidă, adunând dialogurile pe care dna. Pillat le-a avut cu teologul și jurnalistul Vasile Bănescu între 2012 și 2016 în emisiunile de la Tv Trinitas moderate de acesta. Doamna Monica Pillat ilustrează una din nu foarte multele dinastii culturale pe care le avem, despre a cărei pătimire nu vom vorbi niciodată îndeajuns. Numai dintre cei imediat apropiați: tatăl, Dinu Pillat, mama, Cornelia, bunica Maria Pillat-Brateș, Pia Pillat, caractere nobile și înnobilate prin suferință.

Fragilitatea incredibilă a prezenței fizice a scriitoarei dă însă o paradoxală sugestie finală de putere, datorată firește armăturii indestructibile de credință și cultură. Cartea se constituie într-un pelerinaj prin Evanghelii, un traseu liturgic și omiletic de la Buna Vestire la Patimi, și mai departe la întâlnirile cu Maria Magdalena și Ucenicii. Culminând cu Înălțarea. Avem de-a face cu o carte de autentică mărturie creștină, într-o vreme de violentă ori insidioasă prigoană. Asta în prim plan, împletit însă cu amintiri de familie și cu alte mărturii, de data asta despre grozăviile secolului prin care am trecut și în care familia sa a dat martiri. Astăzi, când tipul de intelectual pe care-l reprezentau Dinu Pillat, Pia și toți ceilalți pe care noi azi îi știm din cărțile lor, din jurnale și corespondență, model pe care-l reprezintă astăzi dna. Monica Pillat, a ajuns să fie din nou marginalizat, socialmente avem o carte acută. Iar intelectual și teologic avem de-a face cu o abilitate hermeneutică profundă, interpretarea textului evanghelic ne-o amintește pe Olga Greceanu. Formule pregnante precum: „prezența nevăzută a celui așteptat” sau „iadul este un paradis abandonat” sau „nu există șansa unui mai târziu în a face binele” sunt atomi de energie spirituală, pe care numai un îndelungat exercițiu duhovnicesc și cultural îi poate concentra. Dau un singur exemplu: „Ceea ce am învățat din experiența Mariei Magdalena la mormânt este un exercițiu de trecere de la percepția senzorială la o acuitate lăuntrică revelatoare. Faza finală a acestei încordări este redată în scena în care ea crede că vorbește cu grădinarul. Când Iisus o strigă pe nume – «Maria!» – , abia atunci ea-L recunoaște. Într-un anume fel, Iisus învie în numele ei. Nu s-a subliniat, cred eu, suficient de mult cât de subiectiv este răspunsul lui Iisus. El putea să-i spună: «Eu sunt, am înviat», dar El o strigă «Maria!». În momentul în care El o cheamă pe nume, ea se ridică, vederea i se înalță și Îl recunoaște”.

Dialogul se constituie într-o meditație profundă despre Evanghelii și lumea contemporană. Meritul este desigur al ambilor co-vorbitori. Dl. Bănescu nu este doar un simplu întrebător, ci un partener de idei. Avem unul din cele mai coerente dialoguri spirituale din ultimii ani, într-un spațiu public în care tocmai dialogul este una dintre carențele societale majore. Parcă vezi, citind, cum sporește gândul din comuna împărtășire. Meditând la episoadele evanghelice, ambii parteneri de idei descriu un traseu spiritual, de împlinire personală. Asta pentru că viața, construită după acest, să-i spun, principiu al sărbătorii, străbătând anul în ritmul sărbătorilor liturgice, este o viață articulată, cu sens, dezvăluind splendoarea interioară. „Știți ce cred? Că Dumnezeu ne salvează, paradoxal, prin moarte. Sfârșitul nostru pământesc, departe de a fi o catastrofă, este un dar. Omul în fața morții are șansa unei deșteptări dintr-o viață plină de ispite, de mărunțișuri care îi absorb energiile și îl fac indiferent la calitatea metafizică a existenței./…/ Cumplită este apoi moartea celuilalt, poate mai teribilă decât conștiința propriei pieiri, fiindcă ne lasă mai singuri, mai împuținați la suflet. Însă Domnul ne trimite mesageri care ne luminează drumul spre Emaus. Când ei dispar, rămânem cu Dumnezeul nevăzut care s-a întrupat vremelnic în ei”. Aceste este tonul, de predică autentică. De amintit sunt și cele câteva portrete (în afara membrilor familiei) de prieteni: Olga Greceanu, Liliana Ursu, Ștefan Nenițescu, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Episodul evanghelic asupra căruia revine mereu este drumul spre Emaus. Ca un rezumat al vieții fiecăruia dintre noi, cu potecile ei nenumărate, unde Iisus ne merge alături, chiar dacă inima noastră nu-L vede și nu-L cunoaște. „Prezența nevăzută a Celui așteptat”. Din această perspectivă, mărturisirile scriitoarei sunt un exercițiu – îndemn de vedere interioară. „Oare nu suntem pe drumul spre Emaus, cu El, chiar acum, când scriem cartea?”.

Spune dna. Pillat: „Eu am trăit într-un mediu îmbibat de cultură, la rândul lui și tata trăise alături de părinții lui într-o mare iubire pentru artă. Cărțile, muzica, pictura îți lărgesc orizontul, însă cultura fără deschidere către mântuire este un lux”. De altfel, una dintre cărțile mai vechi ale domniei sale se numea Cultura ca interior. Mereu și mereu această edificare lăuntrică. Pentru că o altă perspectivă a cărții este și o înfățișare critică a prezentului, să observ în ce măsură această saturație culturală (niciodată îndestulă, nu-i vorba) s-a pierdut, ne lipsește. Nu mai ține de modelul uman al recentului. Tema aceasta, a raportului credință – cultură este un alt laitmotiv al cărții. Ni se spune despre Dinu Pillat, de exemplu, că, după ieșirea din închisoare, era atras, ca și prietenul Steinhardt, de perspectiva retragerii din lume, neaplicabilă pentru că evident avea familie la care ținea enorm. Apoi, s-ar fi visat paznicul unei grădini publice.

Găsim în aceste pagini note de mare subtilitate despre prezența discretă a lui Dumnezeu, despre cum devine timpul vindecător prin poveste, despre răbdare și îndurare, despre valorizarea spirituală a suferinței („suferința dă o dimensiune abisală fericirii”), despre veghe la poalele Crucii ș.a.m.d. Povestea – respectiv parabola – este o altă temă a cărții asupra căreia vreau să mă opresc o clipă. Una dintre secvențe este denumită Parabole și povești vindecătoare. Știm, după titlul celebru, că există cuvinte bune de mâncat, de vreme ce Cuvântul însuși se oferă pe Sine euharistic în Liturghie. Autoare ea însăși a unor povești (Invitație la vis. Opt povești vindecătoare), dna. Monica Pillat argumentează, citată de dl. Bănescu, în prefața acelei cărți: „Am scris aceste povești pentru a mă vindeca eu însămi de dorul celor pierdute și m-am jucat cu umbrele până când am putut ieși din nou la liman, unde mă aștepta de mult ignorata frumusețe a clipei prezente”. Prin poveste, timpul distrugător devine vindecător. Regăsim și pe acest palier chestiunea imaginației. Odată cu renascentista „castrare a imaginarului”, pe care a analizat-o profund Culianu și care a luat în modernitate chipul dezvrăjirii generalizate, o subtilă transformare antropologică s-a petrecut. Omul a fost livrat (jungian vorbind) unei inevitabile și continue nevroze. „Deraierea privirii noastre de la cer spre pământ” dă scriitoarea diagnosticul. De ea ne vindecă povestașii, și interpreții parabolelor de orice fel. Ei apelează partea adâncă din noi, recuperează memoria. „De aceea rolul memoriei este esențial. Din păcate, nu mulți au șansa smulgerii din întunericul uitării Adevărului. Dar sunt trimiși spre noi soli nebănuiți care ne oferă semne ce ne pot trezi din apatia existențială, soli care ne pot face să simțim cât de viu și de intens rămâne mesajul lui Hristos, astăzi, la fel ca acum două mii de ani. Depinde de noi să dorim ieșirea din lâncezirea spirituală. Apoi, auzind cuvintele vieții, nu poți să nu ți le reamintești”. În felul acesta, textul Evanghelic devine suportul pentru desfășurarea memoriei istorice (a familiei și a societății) și a memoriei hermeneutice. Pentru că și pe aceasta am pierdut-o, aducerea aminte a sensurilor tezaurizate în experiența culturală a umanității.

Simplitatea și căldura rostirii dau textului un aer sapiențial, atemporal, din care adevărurile grave în forma trăirii și reflecției ies limpezite. Iată cum este descrisă, de pildă, plecarea celor dragi: „Oamenii iubiți de noi sunt ca niște ferestre prin care luminează dragostea lui Dumnezeu. Ei pot fi, cum am mai spus, mai limpezi și transparenți ori mai opaci în receptivitate, dar Domnul le vorbește și unora și altora, tot timpul. Când cei dragi dispar, rămânem în fața lui Dumnezeu cel nevăzut. Nevăzutul în care se pierd cei plecați dintre noi se îmblânzește, pentru că ei se duc acolo înaintea noastră și ne veghează de sus. Această împreună-veghere face trecerea dintr-un plan în altul mai lină, așa cum Iisus, când a murit și a înviat, a adus făgăduința că îi va lua la un moment dat și pe ucenici împreună cu El în Împărăția Sa”.

Elita intelectuală trebuia să dispară, rememorează autoarea destinul familiei sale și a celor ca ei după război. Și au dispărut: oamenii, bibliotecile, casele, pianele, monumentele… Dar mai ales a dispărut un anume model uman. Dna. Pillat este printre cei rari care-l perpetuează firesc, ca pe un legat. Devenind, la rându-i, model. „Nu știu dacă putem rata întâlnirea cu Dumnezeu. Nu ne lasă El s-o ratăm”.

 

 

 

4.04.2019

 

 

 

 

 

 

ă

[1] Monica Pillat, Vasile Bănescu, Imaginația speranței. Poteci către Dumnezeu. Ed. Eikon, 2018;

Liviu Rebreanu

MODERNITATEA ROMANULUI RURAL

În mod obișnuit îl vedem pe Rebreanu ca pe un întemeietor¸scriitorul prin care romanul realist atinge excelența capodoperei. Mai puțin suntem atenți la modernitatea esențială a scrisului său. Poate unde facem inconștient un silogism fals, de școală: roman rural  = roman tradițional (realist); roman citadin = roman modern (psihologic). Nu este totuși o întâmplare că unul dintre primii critici care au salutat excelența romanului Ion, E. Lovinescu, corifeul modernizării literaturii noastre, a subliniat cu finețe analitică tocmai încadrarea romanului într-o modernitate esteteică fără fisură. Nelăsându-se prins în „patul lui Procust” al echivalențelor didacticiste amintite mai sus, pe care tocmai el, criticul, le impusese.

Grosso modo într-o istorie a prozei noastre, construită din pricini istorice și sociologice evidente covârșitor pe tematica rurală, avem trei perspective: cea mítico-poetică (linia Creangă și Sadoveanu), cea realist obiectivă (Rebreanu) și (sfârșitul ciclului) cea analitic morală (Marin Preda). Dificultatea saltului de la etapa 1 la 2 este tocmai dificultatea intrării culturii noastre în modernitate. Care nu înseamnă abandonarea  temei rurale, cum se crede superficial. „…primul nostru roman modern este în fond unul tradițional” sintetizează N. Manolescu acest paradox[1]. O neașteptată dezlegare a acestuia am găsit tocmai într-un loc aparent fără nicio legătură cu romancierul nostru: un studiu fundamental pentru definirea modernității literare, care deschide seria de Opere a lui Ezra Pound, aparținând lui Horia Roman  Patapievici. Teza eseului este că modernitatea esențială înseamnă renașterea arhaicului. Or, chestiunea cheie a „obiectivității”, a „răcelii” privirii narative a lui Rebreanu stă tocmai în regăsirea, de către romancier, printr-o excelentă intuiție estetică, în societatea țărănească, a structurilor epopeicului. Rebreanu scrie, la drept vorbind, o epopee a satului, ceea ce presupune și implacabilul tragic. Asta explică, mai bine decât considerațiile sociologice sau psihologice, din punct de vedere estetic, forța lui Ion, amoralismul său stihial despre care s-a vorbit,. „Rebreanu aduce tonul epopeic, viziunea solemnă și chiar grandioasă a vieții, însoțită de o mai deplină încredere în coeficientul de umanitate a eroilor, pe care cu greu le putem descoperi în școala naturalistă”[2]. Făcea această observație capitală Lucian Raicu încă din 1967. Rebreanu privește lumea satului cu un ochi atent, necruțător, de antropolog (nu este romanul, de la Balzac încoace, o expresie estetică a observației antropologice?). Faimoasele pagini cu care începe romanul Ion sunt o coborâre, o strângere lentă a imaginii, în sens cinematografic, de undeva de sus și de departe, tot mai focalizat, trecând apoi, succesiv, de la o scenă la alta, de la un chip la altul. Prin însumarea pieselor acestui puzzle se obține fresca socială. Nu altfel stau lucrurile în Răscoala, deși acolo nu avem construcția în jurul unui personaj central de forța lui Ion. Cele două părți ale romanului Ion numesc nu procese psihice, ci energii telurice, destinale, epopeice în confruntarea lor din psihicul personajului. Intuiția estetică a lui Rebreanu, manifestată în așa-zisa lui obiectivitate rece, stă în a așeza această lume arhaică sub forțele care o structurează: erosul și „voința de putere”. Căci ce altceva reprezintă „patima pentru pământ” a lui Ion, dorința lui (legitimă desigur) de „a fi în rândul lumii” decât voința de a fi ascultat? Căpătarea identității? Pământul nu are o simplă valoare economică, dar nici una simbolic-„metafizică”. Ion nu face poezie despre „maica glie”. Nu, el se împreunează erotic cu pământul, în celebra urszene a romanului povestită de Rebreanu, la fel cum o făcuse cu Ana. În panoramarea de la începutul romanului îl vedem pe George, într-o societate strict ierarhizată pe criterii de vârstă și de avere, permițându-și să transgreseze granițele: „Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popa și familia învățătorului”. Ce umilință pentru Ion, mai ales că în ăsttimp, tatăl său se aținea pe lângă același grup „ca un câine la ușa bucătăriei”! „La marii artiști sensibilitatea etică nu se manifestă ca atare, ci devine sensibilitate estetică, necesitate interioară a structurii artistice[3]”, notează Lucian Raicu în analiza coerenței compoziționale a romanului. De altfel, monstruosul despre care, sub influența noutății frapante a viziunii, vorbesc, de pildă, Tudor Vianu sau Vladimir Streinu nu e de altă natură decât cel al Medeii, să spunem. Pompiliu Constantinescu, la rându-i, folosea în caracterizarea eroului, în aceeași ordine de idei, nietzsche-eana expresie dincolo de bine și rău. Noțiuni de care energia lui Ion nu se împiedică, într-adevăr. Ana, este, la extrema cealaltă, tot un personaj de tragedie, cel strivit fără milă și fără putință de împotrivire. Dar Florica ? (ei i se dă mai puțină atenție îndeobște față de ceilalți protagoniști). Dar e la fel de încercată finalmente ca și Ana. Nici poveste să fie o „învingătoare”, cum o simte Ana în scena de la nuntă, când ea joacă cu Ion. Dar famila Herdelea? Aproape ironic modul în care se pulverizează „idealurile” ei „mic burgheze” („dragostea romanțioasă”, „datoria socială și patriotică” ș.a.) în fața aceluiași „destin” nivelator. Ochiul naratorului e însă atent la toate ipostazele umane. Doamna Herdelea este fugitiv caracterizată, nu fără o undă de sarcasm, prin desprinderea ei de origini: „- Da, putem privi puțin și noi…Mie chiar îmi plac petrecerile poporului…Maria Herdelea era fată de țăran de pe la Monor, da pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc”. Acest „poporului” e colosal, aproape îl auzi, ca pe o arogantă distanțare. Narativ, este o tehnică a detaliului specifică unei arte mature, perspectivei epice holistice, epopeice. În Răscoala, intrați cu sfială și cu căciulile în mâini în curtea boierului, înainte de a distruge totul cu forța unei stihii iraționale, țăranii se îndeamnă să nu calce pe iarbă. „Ferește, măi creștine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă”.”.

Grandiosul viziunii rebreniene vine tocmai din această simultaneitate a vederii: ansamblul și amănuntul se îmbină într-un mod cunoscut încă de pe vremea descrierii detaliate a scutului lui Ahile. Asta ferește romanul său de un etnografic superficial și îi dă forța. Rebreanu a avut știința epică  a modernității nu ca experiment narativ sau psihologic, ci ca structură a umanului. Violența, de exemplu, este dincolo de o judecată morală, este un element important al acestei alchimii sociale. Pe drumul de intrare în sat apare la un moment dat casa învățătorului Herdelea, privind spre inima satului cu cele două ferestre „cercetătoare și dojenitoare”. Epitetele care se aplică, evident, învățătorului, desemnează funcția lui socială în sat. Așa cum, fiecare din personajele acestui „catalog al corăbiilor” care este scena horei duminicale este descris mai întâi prin funcția lui în sistem, mai apoi prin identitate. În felul acesta, lumea lui Rebreanu capătă profunzime.

„Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român” rămâne o frază emblematică pentru o societate care și-a perceput modernizarea prin desprinderea de „țărănie”. Rebreanu înțelesese estetic că este o lume organică. Așa creată, așa funcționând

 

 

[1] Istoria critică a literaturii române, ed. Paralela 45, 2008, p. 599;

[2] Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, EpL, 1967, p. 326;

[3] Op. Cit., p. 89.

Manuela Toderaș

SUB  SCUT

Am fost onorat să particip sâmbătă, 2 februarie, în holul Casei de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, la vernisajul expoziției In nomine Deus a artistei vizuale Manuela Toderaș. Cu o prezență constantă în expuneri din țară și din străinătate, cu studii în domeniu la Timișoara, București și Londra, artista, am impresia, și-a găsit prin această temă teritoriul „personal”, privilegiat, de investigație plastică și introspecție. Tema expunerii: Scutul, cavalerismul. O expunere în tehnica serigrafiei a unui spațiu dens, în care coerența simbolică a transformat simezele într-un discurs continuu cu răspuns la întrebări precum: ce înseamnă a fi apărat? Cine ne apără? Ce înseamnă căutarea sinelui?

Glosele pe seama simbolisticii evidente sau tainice a scutului nu sunt inutile. Recapitulându-le rapid, așezăm secvențele de semne plastice într-o ordine inteligibilă. Scutul este unul dintre obiectele-simbol de cea mai mare vechime și încărcătură de semnificații. Atât în sine, ca obiect-util, cât și prin spațiul pe care îl oferă spre a fi pictat. Avem  scutul ca obiect pictat și – simultan – scutul ca obiect pe care se pictează. Sau spațiu heraldic, conținând ideea cheie a nobleței, a castei supreme a războinicilor cavaleri. Blazonul-scut te apără. Scutul-blazon îl conține/susține pe cavaler, după cum cavalerul ține scutul. Conținut-conținător vorbindu-ne despre misterioasa corespondență dintre universul exterior, vizibil, și cel interior, invizibil.

dav

Mitologia ne amintește, de pildă, de cel puțin două scuturi emblematice (ciudat pleonasm!): a. scutul lui Ahile, o adevărată cosmogonie, un rezumat absolut al Lumii. Sau, b. într-o pururea fertilă ambiguitate, de scutul armă nu numai de apărare al Atenei, cel care prin Centrul său, capul, privirea ucigătoare a Meduzei, încremenește dușmanul. Scutul lui Ahile, pe de altă parte, imposibil de ridicat de altcineva, avea mai multe straturi, dintre care cel de aur nu putea fi străbătut de lancea inamică. Puritatea absolută care este ultima, alchimică, pavăză. Invincibilitatea. Nemurirea. Iar pe cercurile mari, care mărgineau scutul, erau reprezentate valurile Oceanului. Precum Paradisul biblic este înconjurat de cele patru râuri. Atenționându-ne astfel că Paradisul ne este ultima apărare, și este paradisul pierdut,  geometric dreptunghiular, forma pământescului, a paradisului terestru; și că scutul eroului homeric, rotund, este semn al apărării din partea Zeilor.

O asemenea poveste mi s-a părut a spune artefactele expuse aici, urmărită cu minuțiosă atenție la coerența simbolică de către autoare. Alt fir al poveștii ne duce la ideea de Templu și la mitologia inepuizabilă a Cavalerilor. Scutul te apără în măsura în care tu aperi Templul (idealul îl numea artista în prezentarea ei). Altfel nu. Inițierile laborioase la care sunt supuși cavalerii pentru a intra în Ordin urmăresc să precizeze tocmai această dublă față a ocrotirii. A se vedea motivul labirintului, sugerat prin motive ornamentale tradiționale. Toate imaginile scuturilor din expoziție sunt construite în jurul unui centru foarte precis marcat. De cele mai multe ori prin Cruce. Evident că nu este locul aici nici măcar să ating în trecere acest simbol. Axele Crucii sunt axele de simetrie, de rezistență ale scutului/lume. Apar, însă, neapărat cerute de logica sintaxei imaginuilor, Spada și Potirul. Ceea ce ne duce, desigur, imediat cu gândul la biblia antropologică a lui Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Spada și Cupa reprezentau, în analiza filozofului Imaginii, regimul diurn, respectiv nocturn al imaginii. Adică Sinteza. Totalitatea. Sfântul Potir al Graalului este capătul oricărei căutări (cine par-curge cu privirea obiectele, reface o căutare alchimică a Sinelui, jungian suntem în adânc privind), el este căutat de Cavaleri, găsit, apoi ascuns (căci este Taină), apărat întru veșnicie. Până azi și până la sfârșitul acestui eon. Un excepțional indiciu îl aflăm în desenul câtorva cărămizi care alcătuiesc conținutul Potirului. Templul, prin urmele sale, este în Potir, este sângele. Sunt acestea cărămizile Templului dărâmat? Sau cele ale cetății Ierusalimului ceresc, viitor? „Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei”. (Apocalipsa 21.2) Sau ale ambelor? Omofonia și omologia dintre templu și timp sunt îndelung analizate în literatura domeniului. Acest icon grafic al Sfântului Trup („dărâmați Templul acesta”, spusese, fără să fie înțeles) sugerează foarte discret și deci foarte pertinent nemurirea Cavalerilor. Știința artistei de a ex-pune Tradiția, atât la nivelul tehnicii materiale, cât și al ideaticii este de nu face demonstrație, didacticism, ci trăire a interogațiilor pe care aceasta le trezește și le transmite prin impulsuri perioadice, pulsații în timpul istoric. De aici, cred, tensiunea culorilor care, deși deloc exuberante, ci cuviincios mohorâte, nu provoacă absolut deloc o stare depresivă, dimpotrivă una a speranței. Alt semn al acesteia mi se par deschiderile de diferite feluri care apar în multe scuturi (ceea ce, obiectual vorbind, este un nonsens, dar perfect significativ simbolic). Sau superba „perdea a templului” sau dveră care exact asta sugerează: trecerea dincolo, separarea între spațiul sacru și cel profan. Ele te îndeamnă să ai curajul să privești, să treci dincolo. În invizibil. Dar și scutul este o separare. Cea între viață și moarte. În spatele scutului se află Inima. Iar în inimă Cercul de aur, Dumnezeu.. Iată ce apără scutul.

Lucrurile s-au așezat astfel încât vernisajul (amânat din motive obiective) să se întâmple în Ziua Întâmpinării Domnului, ducerea Sa la Templu. Închinarea, conform tradiției iudaice, Domnului Dumnezeului Său. Adică ne-au așezat definitiv sub scutul veșnic. Spartanii victorioși erau cei care se întorceau sub scut. Parabolă profundă pe care expoziția Manuelei Toderaș o explicitează vorbindu-ne plastic despre situarea noastră, simultan luptătoare și rugătoare, sub Înalta Proteguire a „invizibilului care hotărește totul”.

 

2 feb. 2019

Intrarea în Templu

Ion Vianu

DIALOGUL RECAPITULATIV

 

 

Moto: Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei.

 

În definitiv…este o locuțiune care sugerează o concluzie ivită la capătul unei lungi meditații și acceptată cu o doză de resemnare stoică, sau un scepticism pe care autorul și-l asumă de mai multe ori de-a lungul discuției. O concluzie finală, dar care deschide, pentru că după ea parcă aștepți ceva. Ion Vianu face parte dintr-o falangă de umaniști, profesori, care au părăsit România în anii 70, din pricinile știute: Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Victor Ieronim Stoichiță, Gelu Ionescu, George Banu, într-o enumerare rapidă. Te întrebi, tot cu un acut sentiment al cenușii, cum ar fi arătat învățământul umanistic românesc, lteratura noastră,sub tutela acestora și a atâtor altora. Ioana Scoruș este, la rându-i, scriitoare: romancieră, critic de acuitate, și, foarte important, psihanalist practicant, cu analiză proprie temeinică și îndelungi stagii de formare (a și publicat o carte de interviuri despre situația psihanalizei în România). Cu alte cuvinte, cei doi „vorbesc aceeași limbă” în cartea interviu apărută la Polirom[1].

Pentru un psihanalist, firește, dialogul este un „instrument” chirurgical de sondat psiheea celuilalt. De aceea schimbul de idei dintre cei doi nu cade nicio clipă în facil sau convențional, este o scormonirea adâncurilor. Portretul psihanalistului și omului de cultură clasică Ion Vianu cu care rămâi la sfârșitul lecturii este al unui destin încercat de istorie, obsedat de (auto)cunoaștere, construit în cultul Omului în toată complexitatea sa. Temele dialogului sunt desfășurate cu precizie „epică”: România și viitorul ei,văzută de un expatriat („România era o prezență interioară”), imaginea Tatălui (deopotrivă cel cu majusculă și cel real), povestea familiei, exilul, formarea personală, prietenii și trădări, trecerea de la facultatea de la limbi clasice la medicină și fixarea pe psihiatrie, plecarea din țară, adaptarea în Occident, condiția evreului, libertatea (temă obsedantă), „nevroza socialistă”  (versus depresia occidentală), viitorul lumii, scris vs. trăit, tehnologia și impactul ei asupra condiției umane, bătrânețea etc.

„Când ești psihiatru, uiți să vorbești”, observă Ion Vianu, pentru că poziția fundamentală a psihanalistului este ce a de ascultător.De aici, o anume greutate pe care o au cuvintele celor doi protagoniști, rostiri bine controlate, îndelung meditate.La întrebarea ce a avut de învins în viață, profesorul detaliază: „La această întrebare îți răspund cu dezinvoltură: depresiunea, tristețea. Ce este depresiunea? În primul rând, este o eroare ontologică, pentru că viața este eminamente pozitivă prin simplul fapt că există. În absolut, viața este o iluzie, în această privință mă apropii foarte mult de budism. Scrisul nu te vindecă de iluzie, dimpotrivă, eu cred că te adâncește, dar te vindecă de lipsa de vitalitate, adică este un vânt care-ți umflă din nou pânzele, dându-ți posibilitatea să-ți continui navigația…” Acesta este tonul confesiunii care încearcă tot timpul să explice.Necomplezentă cu sine, reflexivă, deloc paseistă, deși bine ancorată într-o tradiție culturală umanistă.. Chestionat care este rolul scriitorului în epoca postumanismului răspunde scurt: „Nu știu să răspund la întrebarea dumitale pentru că eu aparțin umanismului”. Melancolia infuză a textului provine din acest sentiment al diferenței, distanței temporale, („Cred că un om bătrân nu trebuie să aibă absolut nicio pretenție. Tot ce primește este cadou”) chiar în prietenie diferența de vârstă îi pare un obstacol. A sonda inconștientul pacienților, a citi psihanaliză, este, ne spune psihiatrul nostru, a coborî în bolgiile dantești.Cum să nu fii, în aceste condiții, impregnat de amor veterismundi, – iubirea lumii vechi – cum se declară profesorul? Deschis, în același timp, spre provocările unui viitor în care structura familială va fi alta și rolul paternității se va schimba. „Sunt un nostalgic, dar nu un conservator, cu atât mai puțin un reacționar”. Și, tăios, „Sunt un sceptic care speră în mântuire. Nu este o poziție comodă”.

Ion Vianu este, firește, conștient de spaima „irațională” (un fel de misteriumtremendum, spune la un moment dat că Dumnezeu ar putea fi Inconștientul),„șamanică”,pe care un psihiatru o trezește în rândul „oamenilor obișnuiți”. Povestește o întâmplare amuzantă când, luând în mașină o doamnă la ocazie, aceasta, auzindu-i meseria, îi cere să oprească imediat și coboară. Spun asta pentru că, în fond, avem în acest text confesiv analiza unei îndoite puteri: una este psihanaliza, cealaltă literatura. („Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei”). Sunt, cu alte cuvinte, două „mâini” vindecătoare. Iar părinții au, de asemenea, roluri simetrice: tatăl este Învățătorul, mama este „primul profesor de psihanaliză”, care-l învață să-și gestioneze conflictele interioare. Sunt, ca atare, multe pagini despre ce înseamnă „a învăța” – de la colegii de generație, de la profesori, din experiențe – și despre literatură. „Poezia este cea mai înaltă formă a exprimării literare”. Este analizată în context eterna contradicție între „citit” și „trăit”.  „Mă gândesc că ar trebui să trăiești în timpul în care citești”; „Este foarte multă moarte în citit”. „Cred că ar trebui să abstragem complet omul din operă”; „Am avut șansa să nu fiu exilat din limba mea, am scris în română”; „e ceva mortifer în scris”; „Scrisul  mă învață încontinuu ceva despre mine, e o continuare a analizei mele personale…”. Îi admiră, cum știm, pe Mateiu Caragiale și pe Ion Barbu. Dar are și o observație pătrunzătoare, pe care nu știu cine o va dezvolta, despre nevroza eminesciană de a se fi născut într-o cultură mică și imatură. Literatura este, în aceste condiții, o funcție a cunoașterii analitice. Exercițiul scrisului (mărturisește că nu ține un jurnal, dar are sute de pagini de „încercări”) este unul prin excelență vindecător.

De la acest din urmă cuvânt cred că ar trebui să pornească lectura simpatetică a cărții. Dacă „Iluzia că putem trăi în afara suferinței este absolut gratuită”, miza de profunzime a dialogului este tocmai depășirea traumei prin exprimare. Citatele numeroase pe care le-am dat ilustrează o anume limpiditate a rostirii, o concizie de tip clasic, aforistic, unde formația sa se vede cu ochiul liber și care trezește și regretele justificate ale intervievatoarei privitoare la un model de învățământ astăzi dispărut și, din păcate, imposibil de refăcut la noi (și aiurea?). Este tocmai acel tip de învățământ care a dat ilustra generație de umaniști despre care vorbeam la început. Observam și altă dată că, în dezordinea axiologică în care ne bălăcim, „modelul Tudor Vianu” nu are astăzi o vizibilitate publică. În manualele de liceu, de exemplu, numele ilustrului cărturar lipsește. Tocmai aici intervine forța psihanalistului, în depășirea traumei. Și în acest sens avem de-a face cu o carte reconfortantă, ne oferă un model de asumare a disperării conjuncturale. „Mai are țara asta un viitor?” este întrebat profesorul Ion Vianu, într-un context în care face o schiță a lumii de azi, percepută de noi toți la modul apocalipsei cotidiene. Inclusiv prin schimbările, greu de anticipat și de gestionat, pe care le aduce tehnologia asupra structurii mentale și fiziologice ale omului însuși. E limpede că profesorului nu-i place foarte tare „modelul american” și-l preferă pe cel european. Formația sa clasică  – „să-i dai timp timpului” – justifică din plin această opțiune. Dacă începutul cărții este într-un cerc mai îngust (România de azi, istoria personală), sfârșitul este pe „problemele grele” ale spiritului. „Disperarea înseamnă încheierea tuturor  socotelilor” tranșează intervievatul. Tocmai de aceea este nevoie, pentru a scăpa de toate formele nevrozei, de o întemeiere în absolut. „Sinele este scopul cel mai înalt. Este integrarea maximă. Suntem chemați să avem vocația de a umple întreg spațiul nostru interior cu Sinele. Este un punct omega”.

Cu fiecare carte (recent s-a reeditat, adăugită, și culegerea de eseuri Frumusețea va salva lumea), profesorul Ion Vianu se întoarce acasă, în cultura care l-a format. „De fapt, nu am plecat niciodată”, spune, recunoscând:„Și dacă există un lucru care să-mi fie insuportabil, este că  România s-ar putea să nu mai existe într-o zi”.

 

 

 

Chrstian Crăciun

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Ioana Scoruș în dialog cu IonVianu, În definitiv… Polirom, 2018;

Eminescu

FEMININUL FĂRĂ ȚĂRMURI

 

            Există cel puțin două moduri de a ne raporta la Eminescu: i. Întârzierea în Eminescu și ii. Întemeierea în Eminescu. Prima poziționare sugerează o încremenire extatică, ne oferă un chip în fond fără substanță, pentru că este ca al sfinților, subiect de tropare laudative și atât. Nu știu de ce, nu am învățat încă să-l lăudăm pe Eminescu firesc, parcă l-am acoperi sub coroane mortuare. Encomiastica de aniversare îl îngroapă de cele mai multe ori pe poet. Nu ne lasă să-l percepem viu. Tot aici intră și sentimentul snob al unei anume sastisiri, se tot susține – total nefondat dacă ne raportăm strict la bibliografie – că se scrie prea mult despre Poet. Eminescu este un autor de viitor, despre a cărui operă mai este mult de scris, din chiar perspectiva acestui viitor. Ca să dau rapid doar două exemple: unde sunt studiile fundamentale despre miile de pagini în germană sau chiar despre opera politică? Cea de-a doua atitudine înseamnă a-l înțelege pe Eminescu în articulația și profunzimea operei sale, adăugarea, precum la o veche catedrală, de-a lungul secolelor, de noi și noi turnuri și ornamente. Marile culturi (indiană, ebraică, greacă, europeană modernă) sunt culturi ale Comentariului. Altfel spus, în jurul câtorva Texte fundamentale se ridică neîncetat codri de Comentarii care fac treptat corp comun cu textul de bază. Așa trebuie să-l imaginăm pe Eminescu, mereu in progress.

Am avut nevoie de această scurtă introducere pentru a pleda pentru Eminescu cel viu. Care este de găsit în mereu noi exegeze în spiritul timpului nostru. De aceea cată să ne bucure orice abordare inedită a operei de temelie a culturii române. Cartea doamnei Iulia Murariu este de două ori curajoasă. Odată pentru că abordează o temă totuși insistent discutată a operei eminesciene: prezența centrală a femeii, și a doua oară pentru că se referă la proză. Încă din timpul în care poetul citea Sărmanul Dionis la Junimea, proza lui a fost privită cu oarecare mefiență, ca o ciudățenie excesiv de fantastă și de romanțioasă. De aceea o prezentare detaliată a ipostazelor feminine în bruioanele de proză eminesciană nu poate decât să ne sporească înțelegerea operei. Mai ales când este făcută cu atenție continuă la nuanțe și figuri contradictorii. Ceea ce este scopul oricărui demers hermeneutic. Înainte de a intra în prezentarea cărții, trebuie să observăm că Eminescu nu avea evident vocație epică, și nici nu încerca să o mimeze. De exemplu, în amintitul text antum, Sărmanul Dionis, îngrămădește oarecum în grabă, parcă îngrijorat să nu piardă nimic și dornic „să scape” cât mai repede de ele, toate stereotipurile romanticii comune: tânărul adolescent de o frumusețe angelic feminizată, sărac, orfan, îndrăgostit fără speranță, cu un tată necunoscut și misterios, renegat de familie pentru a se fi căsătorit cu mama lui, de condiție modestă, noctambul, trăind într-o precaritate boemă absolută, preocupat numai de chestiuni ocult-metafizice, diabolicul, moștenirea din final… suntem parcă în plină telenovelă. Autorul nu pare a fi făcut cel mai mic efort să inoveze la acest nivel al epicului superficial. Pur și simplu, cred, pentru că nu-l interesa decât stratul de profunzime al speculației metafizice asupra timpului, iar „epicul” îi  doar un suport peste care trece cu grăbire, ca spre a scăpa de o îndatorire neplăcută. Poate că proza eminesciană este în esența ei un astfel de exercițiu speculativ mascat de nevoie sub haina poveștii. Evident că nu-l preocupau nici psihologiile, nici mediul social, nici tipologiile, nici conflictul, nici măcar cadrul natural ori arhitectonic. Îl interesa, de pildă…femininul.

Și aici intrăm în substanța acestei cărți care despletește foarte exact și cu minuțiozitate cele câteva ipostaze în care femeia apare în opera eminesciană: ingenua, iubita, amanta, mama, fata moartă, bătrâna. Sigur că există o prezență foarte marcată a femininului, a animei în opera eminesciană. Femininul este aspectul nocturn, subconștient, creator, stihial al sufletului. Toate figurile analizate cu subtilitate de autoare sunt ipostazieri ale animei pe care poetul căuta să și-o înțeleagă, de a cărei forță căuta să ne convingă. Forță prin excelență creatoare. S-a vorbit adesea despre un misoginism eminescian, de sorginte eventual schopenhauriană, dar și explicat inductiv, pornind de la biografia poetului. O astfel de înțelegere este întru totul superficială. Critica eminesciană la adresa „femeii” este făcută nu din perspectiva unui „masculin” dominator, ci tocmai din perspectiva creatoare, mítică, arhetipală a femininului ca absolut la care femeia concretă nu se ridică uneori. Cazul Cătălinei, personajul din Luceafărul, care dă justa măsură ambelor personaje masculine, și provoacă în plus transfigurarea întru agapé a eroticului Cătălin, este edificator. Proza eminesciană este un exercițiu de solfegiere pe toate clapele pentru a prinde esența acestei mișcări. Aici stă interesul cărții de față, preocupată de toate nuanțele ipostazelor feminine. Care sunt atât de asemănătoare, de la un text la altul, încât se vede limpede insistența prozatorului de a ajunge la un nec plus ultra, model infailibil al eroticii spiritualizate. De exemplu, folosirea diminutivelor, care la o lectură simplu estetizantă ar fi incriminabilă ca lipsă de gust și de abilitate, autoarea acestui volum o vede ca pe o încercare de a aduce subiectul feminin în sfera perfecțiunii. Diagnostic plin de sugestii. Se poate sugera și o altă soluție: definirea unui spațiu al intimului. Atât de insistent evocat de Eminescu. Intimus trimite la un spațiu al profunzimii, la un adânc pe care numai prezența feminin-masculinului îl poate aduce la suprafață. Diminutivul eminescian nu este doar o moderare a distanței erotice, el nu ține de gramatică sau de stilistică, ci direct de mitul cuplului originar, unul și nedespărțit. La fel imaginea furcii și a fusului: „Furca și fusul devin simboluri nu doar ale timpului ce curge, ci și ale propriei ursite, nu numai însemne ale unei domestice îndeletniciri ce probează pregătirea maritală ori ale trudei pentru supraviețuire (mama copilului Toma Nour moare cu furca‑n brâu: «…ea adormise, galbenă, cu furca‑n mână și cu buzele ce zâmbeau abia», sugerând aici traiul greu al familiei modeste), ci și atribut al celei ce ține destine în puterea sa”. Evident cele două instrumente casnice sunt și simboluri evident masculine și ocupația torsului (evocată de Eminescu în fragmente superbe filozofice, analizate de exemplu de Constantin Noica) implică și refacerea Androginului arhetipal, în care partea feminină creează timpul, destinul prin intermediul masculinului. La fel insula, peștera, arhetipuri feminine, în care se petrece fuga din lume, un alt gest recurent, simbolic, mereu paradisiacă, pentru că mereu dincolo de durerea erosului. Femeia populează visurile personajului masculin, visul fiind principala cale de transgresare a limitelor realității. Visătoria eminesciană, analizată de mai toți comentatorii săi importanți, este un mod de a depăși limitele temporale, de a construi universuri alternative în care niciodată femeia nu lipsește (aviz acuzatorilor de misoginie). Sărmanul Dionis, de exemplu (unul dintre cele mai obscure texte eminesciene, plin de sugestii și capcane) construiește insula în lună, iar călătoria până acolo este un lung act erotic. Similar, în fond, cu scena din Luceafărul unde Hyperion zboară spre Demiurg „gând purtat de dor”. Iar momentul culminant al contopirii erotice este cel în care cei doi protagoniști vor visa același vis.

Ar fi multe de spus despre corporalul eminescian, despre senzualitatea ofensivă a femeii în prozele sale, despre nuditatea aproape rituală. Toate acestea sunt analizate cu finețe în aceste pagini, bogat ilustrate cu citate, ca tot atâtea deschideri spre înțelegerea trupului gol ca esență, ca insignitus al paradisului pierdut. Orice regăsire a paradisului este o dezbrăcare de accesorii și o revenire la esență. Și prima întrebare a Domnului către Adam este: Cine ți-a spus că ești gol? Erosul din unele texte eminesciene, uneori neașteptat de frust pentru un poet considerat „eteric”, este doar una dintre ipostazele de dezvăluire a acestui trup, el însuși promisiune a paradisului. Se demonstrează astfel o percepție estetică a femeii în proza eminesciană, luând, cred, cuvântul estetic în sensul lui etimologic. Sigur, în aceeași coerență simbolică și mítică, – a cărei lecție este, știm, simultaneitatea contrariilor – avem și ipostaza malefică a femininului, baba, vrăjitoarea. Devenirea este urmărită într-un ultim capitol, „Înger, rege și femeie”. Este în această enumerare din Înger de pază o discretă scară descendentă. Dar nu negativă, pentru că ea ascunde o continuitate a întrupării dar și o speranță a drumului invers, a ascendenței. De aici femeia-înger, care nu este o metaforă convențională, uzată, ci o hieroglifă arhetipală a ordinii lumii.

Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu este o revedere temeinică, plină de sugestii interesante, așa cum opera poetului ne-ar cere să avem cât mai multe. Scrisă alert, fără emfaza encomiastică de multe ori dăunătoare subiectului, ea ne provoacă să recitim exercițiile prozastice ale poetului, ca pe niște deschideri întru taina din urmă a scrisului său.

 

 

[1] Iulia Murariu, Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu, ed. Eikon, 2017;

Eminescu

EMINESCU FĂRĂ CALIFICATIVE

La fiecare început de an ne supunem unui ritual obligatoriu de „omagiere” a lui Eminescu. Având ceva fals, superficial, căznit, ca orice ritual repetat „mecaniceşete”, cum zicea poetul. Propuneam cîndva, în glumă, un fel de carantină, o perioadă decenală de interdicţie de a vorbi despre poet, în speranţa că circulara ritualistică hibernală de la mijlocul lui ianuarie se va încărca benefic de energii ale unor noi sensuri şi interpretări ale operei. După Crăciunul creştin, noi avem Crăciunul Eminescu. Nu mai ştim prea bine ce înseamnă nici unul nici altul. Egal de importante pentru neamul nostru îmbrîncit în istorie. Sună cioranian, dar semnificativ, omul care a calomniat universul şi pe Dumnezeu în fraze strălucitoare l-a elogiat mereu pe Eminescu. Care, prea singur, îşi construise singur o istorie şi o geografie pe măsura puterilor sale vizionare, fără legătură cu determinaţiile realităţii. Sigur că era o utopie această carantină, acum când îl sărbătorim pe Eminescu în anul Caragiale (pentru a inversa formula fericită a unui istoric literar din anul 2000 cînd vorbea despre sărbătorirea lui Caragiale în anul Eminescu) vedem că lipsa de substanţă şi formalismul aniversărilor, departe de a se diminua, se accentuează într-o prăbuşirre abisală.  Există un singur mod de a-l celebra pe Eminescu: re-citirea. Completă. A operei, dar şi a vieţii. Să nu-l mai îngropăm în adjective şi în manipulări ideologice de care, săracul, nu a fost niciodată ferit! Toată opera lui Eminescu este o disperată căutare a Sensului pierdut al lumii şi starea de absenţă de care „ideea de Eminescu” suferă în cultura noastră de azi mi se pare simptomul cel mai revelator al totalei de-semantizări, al abolirii sensului ca problemă fundamentală pentru civilizaţia recentă. Pe trupul spiritualităţii române Eminescu este o apariţie stranie, insolită, fără nici o legătură cu restul. Este exact invers ca în paradoxalul poem sorescian: Eminescu nu seamănă cu nimic din ceea ce l-a precedat. Natura, ca şi istoria sunt la el pur utopice şi nu au nimic de-a face  cu realitatea românească. Eminescu este autorul celui mai mare proiect creator din cultura nostră şi a analiza simplu „poezii” sau „articole” este ca şi cum ai analiza cîteva pietre de la baza unui munte, fără să vezi nici o clipă muntele. Eu unul nu încetez să mă mir de cît de puţin este cunoscut Eminescu cetăţeanului de rînd. Nu pentru că trăim într-o catastrofă educaţională şi culturală. Într-o cultură în care fiţele ţin locul de impuls consatructiv. Ci pentru că nu vrem să-l citim pe Eminescu. Este, sigur, autorul român despre care circulă cel mai mare număr de poncife, prejudecăţi, informaţii false, interpretări aiuritoare şamd. Dar asta nu justifică mitocăneasca strâmbare din nas a „rafinaţilor” tardo-modernişti sau mai ştiu eu cum. Şi nici analfabetismul inculturii agresive.

Există un singur fel de a-l celebra pe poet. Citindu-l. Restul este deşertăciune. Îmi imaginez pentru 15 ianuarie un „flash mob” în care, în metrou sau autobuz, pe străzi sau în parcuri, între rafturile supermaketurilor să vedem oameni cu un volum de Eminescu în mână. Ar fi un mod original de a atrage atenţia asupra minimei cunoaşteri a operei poetului.  Aş atrage atenţia asupra unui aspect la care nu cred că ne gândim suficient. S-a scris mult despre conservatorismul funciar al poetului, despre privirea sa întoarsă paseist spre un trecut i-memorial, adică nu unul pe care memoria istorică îl poate reconstitui, ci un trecut în întregime inventat, imaginat. În mod ciudat, imaginaţia poetului părea proiectată nu spre viitor, ci spre trecut. Adică spre acel „lucru” pe care, se spune, nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate schimba. Demiurgic, poetul îl proiectează la nişte dimensiuni şi forme pe care noi, oamenii de rând, cu imaginaţie mediocră, n-am îndrăzni să le (ne) ridicăm. De aceea este atât de greu de înţeles Eminescu non-eroticul, Eminescu vizionarul. Poţi citi astfel cunoscuta călătorie a Luceafărului printre galaxii, care nu este cel mai dificil dintre textele poetului pe această temă cosmogonică, pentru a medita la ce înseamnă puterile vizionare. Mă întorc însă la ceea ce spunema mai sus atrăgând atenţia că viitorul nu este deloc absent în gândirea poetului. „Ce-ţi doresc eu ţie…” nu este doar un exerciţiu de virtuozitate poetică pe o temă insuportabilă azi, într-un limbaj resimţit drept grandilocvent. Ci aceeşi funcţie poetică imaginativă exacerbată, îmbrăcată în mijloacele poetice ale unui tânăr care încă exersează, dar proiectată cutezător spre viitor.  Cine mai are curajul astăzi să gândească astfel viitorul ţării? V-aţi gândit vreodată la discutarea lui Eminescu sub imperiul nu al adjectivelor, ci al acestui unic substantiv: Curajul? Poetul a fost, cred, cel mai curajos, mai lipsit de măsură în termenii operei dintre creatorii noştri. E un curaj proiectat spre viitor, un fel de a gândi/imagina viitorul care astăzi sunt apropae complet dispărute.  De aceea cred că timpul lui Eminescu nu a sosit încă, mai trebuie aşteptat/lucrat la el, până ce vom învăţa de la poet să ne ducem viziunile cu atâta îndrăzneală spre viitor. Pentru mine, Eminescu nu este poetul timpurilor bune ce au fost ci al timpurilor bune ce va să vină. Amin!

 

 

 

 

Selidele

PSALMI ÎN TĂCERE

MOTO: Pe veșteda selidă/,/tăcerea de cerneală/închipuie cuvinte.

 

Într-un poem scurt, cuvântul este ca un sâmbure. Un miez tare al Sensului, înconjurat de un ocean de Tăcere. Împreună formează (și formatează) poemul. Schema aceasta este pur genezică: apele de sus și cele de jos se întâlnesc. Această mecanică subtilă a comunicării poetice se străvede foarte bine din volumul de față, compus exclusiv din terține. Tendința imediată, instinctivă, de a-l apropia de poezia japoneză tradițională cred că e superficială, poeziile acestea sunt total libere față de numărul de silabe, doar inefabila poetică a nespusului le poate apropia de un eventual model exotic. Dar nespusul există și în poetici mai apropiate nouă, ale discreției și anti-retoricii. „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” (Cuv. Siluan Athonitul), aceste terține închipuie un popas în tensiunea observației, „bobului și fărâmei” ca splendoare a creației”. Pariul autoarei este de a construi un text fluid despre tăcere, reluând în fiecare terțină cuvântul, fără, firește, a se repeta la nivelul imaginilor. Simplitatea ne trezește suspiciuni, într-o vreme care confundă sofisticăriile cu profunzimea. Tocmai împotriva „beției de cuvinte” este o astfel de poezie, dedicată, poate, beției prin cuvinte. A se vedea mai departe funcția vocabulelor rare, pictate când și când ca un diamant într-un munte, să-l lumineze pe dinăuntru: natra, concenia, arsanaua, chilerul, zăhătuite, râncoare, chindisește, hamandă, sumernic, șahmarand…  Și raritatea uitată a sensului acestor cuvinte tot tăcere înseamnă. Dacă ne trimite să le căutăm în dicționar, e ca un fel de canon. Săraca bogată limbă română!

Să nu uităm că, originar, mythos înseamnă a tăcea. Mitul tace despre ceea ce comunică, la fel (altfel, dar la fel) ca parabola. Mitul personal al autoarei este retragerea, vrea să fie cât mai puțin prezentă (nu este subiectivitate aici, în sens modernist), pentru a nu sminti ceva din ordinea frumuseții. La fel poate face, iată, și poezia, învățând să tacă. Nu este deloc o joacă formală, ci un fel de asceză, de post al cuvântului. Dinspre această observație cred că trebuie citit volumul de față, o „poezie săracă” prin asumarea unui jurământ de simplitate. Un asemenea tip de poezie aparține unei stări de care noi ne-am înstrăinat de  mult, în care trebuie să te lași pătruns de liniște. Ea suspendă deopotrivă sensul și comentariul aferent. La limită, comentariul ei ar trebui să fie pur tautologic, să se reducă la citarea textelor. Acompaniamentul de față, ca să fie consecvent cu sine însuși și cu lecția acestor terține, ar trebui deci să lipsească. Dacă…dacă noi nu am fi uitat să citim tăcerile. Nici măcar nu mai bănuim că liniștea se poate citi, se cere chiar, citită. Cum vânătorul citește urmele pe cărările pădurii. Nu urmăresc deci decât să ne aducem aminte. Tăcerea din aceste fulgerări se cere înțeleasă ca liniștire, exercițiu spiritual, isihie. Prin contemplarea naturii în primul rând, a anotimpurilor și a trecerii timpului prin ele. Când percepem valoarea mitică a unei pânze de paing sau a unei frunze căzând ne-am lăsat sufletul impregnat de liniște. Este mistica golului creat prin meditație (aici vers) pentru a lăsa vasul curat să fie umplut de vinul vieții.

Pentru că, citită cu atenție, simplitatea acestei poezii trimite la un sens religios asumat. Închid ochii/Tăcerea/Numără ridurile cărții. Sau Sunt gârbovă,/însă tăcerea/în fața Domnului/ mi-e dreaptă. Sau Ca un paralitic/versul își târăște patul/spre alte tăceri. Sau: Din crucile neplânse,/cad noduri/de tăcere. Nici măcar condiția citatului nu este foarte comodă în acest text introductiv, pentru că v-ar face să citiți, de fapt, volumul înainte de a-l citi. Nu se pot face extracte de tăcere. Ea e unică și indivizibilă, pentru că este El. Acel Tu care apare uneori ca partener al reveriei este tocmai chemarea psalmică, invocativă. Aș atrage atenția cititorului asupra caracterului religios al acestor texte. Un fel de rugăciune din care percepi numai mișcarea buzelor, ca un semn al cuvântului trecător care suflă dinăuntru. Puținătatea cantitativă a acestor mini-poeme e compensată de largul tăcerii. Practic, avem o singură imagine și o stare continuă, de dincolo de cuvintele discontinue ale cotidianului. Important este să înțelegem că această puținătate nu vine dintr-o insuficiență specifică prezentului de senzorialitate sau de răbdare. Știm cu toții: „textul scurt” se caută azi, din motive de proastă situare a noastră în raport cu timpul. A nerăbdării. Dar textele de față nu au nimic a face cu vreo modă, dimpotrivă, ele sunt în răspăr cu viteza. Cer popas, meditație, observație îndelungă, răbdare. Îndurare. Și îndurerare. Ele nu vin dintr-o deficiență de timp, ci dintr-un surplus și o îngenunchere. Pentru a le înțelege mesajul total, se cuvine să le citim ca o formă de smerenie. Dinaintea cuvântului, a naturii, a Creatorului acestora. Un fel de rugăciune laică. Impactul imaginii este cel care contează în textele de o asemenea factură, și poeta are forța scurt-circuitului dintre cele două universuri, sau două planuri ale existenței.

La șase ani după Ispitirea aldinelor, Gilda Monica Bularda ne ispitește cu tăceri, aducându-ne aminte că „partea nevăzută decide totul”. Care este în esență aceeași cu „partea neauzită”, cu șoapta, adică a Duhului în infinita lui putere, discreție și tristețe…

 

 

 

Ordinea calendarului

ORDINEA  CALENDARULUI

 

 

          În perioadă de sărbători (atenție la plural!) când auzim până la sațietate fraza cu „respectarea tradițiilor” – eventual având adaosul „cu sfințenie” – observ că lipsește din această bucurie la comandă (ți se ordonă să fii fericit) un element simplu, dar fundamental, ingredientul de bază: Calendarul. Uităm că sărbătoarea este în fond cea care naște calendarul, în funcție de ea/ele se construiește scurgerea zilelor obișnuite. Întâi a fost Sărbătoarea, în funcție de ea măsurăm timpul. Și iau termenul de sărbătoare într-un sens nu neapărat religios, ci foarte larg antropolgic, ea e tocmai ziua altfel decât celelalte zile. Ziua în care se încep aratul, semănatul, se tund oile sau se pleacă cu ele la munte, se cosește, se scoate ceapa din brazdă, se culeg ierburile de leac sau de gătit șamd. Și toate astea în general știute după semne a căror descifrare o știa omul tradițional până nu demult, nu o mai cunoaștem azi. Căci omul tradițional nu trăia după calendarul de perete. Pentru el, sărbătorile să le zic „culturale” (și mă refer în special la cele creștine) s-au înscris firesc în același tipar. Rămân uimit când văd familii (nu supermarketuri, la care nu ai pretenții) împodobindu-și bradul încă înainte de începutul lui decembrie. Sigur că psihologic pare justificat, oamenii vor o prelungire a sărbătorii cât mai mult. Steaua sus răsare se cântă prin tramvaie tot așa, de prin noiembrie Dar nu duce, oare, asta la o diluare până la invizibil a energiei transfiguratoare a sărbătorii? Dar bradul se împodobește în ajun, colindele se cântă la fel, plugușorul de Anul Nou, la fel și Sorcova în dimneața de Sf. Vasile, grâul se pune de Sf. Andrei, crenguțele de măr tot așa, sau de Sf. Spiridon, cu Capra, Ursul sau Vifleimul se merge la o anume dată, ouălele se vopsesc în Joia Mare etc. Respectarea calendarului înseamnă respectarea tradiției. Nu numai gestul ca atare. Dar noi trăim sub imperiul laxismului de toate felurile, în „societatea fluidă”, cum spune filozoful. Nu realizăm că data  e sacră, nu gestul, care e ca luna, nu are lumină proprie, ci o primește de la sacralitatea timpului. A face lucrurile la timpul lor este esența kairosului. Adică descoperirea timpului – netimp. Sărbătoarea autentică. Transformând tradiția în spectacol, în „performance”, aducând pe scenă la „festivalul costumelor și obiceiurilor populare” (horribile dictu!) femei care torc sau vopsesc ouă, flăcăi care „joacă” sau cioplesc hârdaie, tineri care încing o horă păstrăm, sigur, un rudiment pur gestual al tradiției (interesant și el în momentele de completă dispariție), dar o transformăm din sărbătoare în spectacol. Pierdem, adică, exact unicitatea timpului. Nașterea Domnului este o astfel de sărbătoare, importantă pentru că are o dată foarte riguros fixată calendaristic, dar și o trenă de tradiții care o completează, de la Sf. Andrei la Sf. Ion. Sigur, Pruncul din ieslea Bethleemului pare că a pierdut lupta cu moșul Crăciun. Dar și acesta e pe cale să o piardă, acuzat de discriminarea față de alte religii. Este procesul complicat al de-sacralizării timpului pe care ni l-a explicat Eliade. Scepticii vor întâmpina că, dacă te bucuri, la un anume eveniment (vezi exacerbarea datei de naștere ca sărbătoare personală, civilă, bătrânii nu acordau nicio importanță deosebită nici măcar anului, darămite zilei) este suficient ca să-l ridic la rangul de sărbătoare. Fals! Sărbătoarea are un caracter eminamente uniativ, colectiv, individualismul modern face din aniversarea serbată la un restaurant cu familia și prietenii (acum se organizează mega-festine inclusiv pentru copiii din grupa mică) o sărbătoare. E doar un chef și nimic mai mult. Pentru că nu produce metanoia și nu schimbă structura atomică, luminoasă a Timpului. Concluzie? Ar trebui să-i învățăm pe copii nu numai versurile excepționale ale colindelor noastre, ci și datele riguroase ale obiceiului. The reste is show.

Înțelegere

DESPRE ÎNȚELEGEREA POEMULUI

A înțelege nu este un simplu transfer mecanic de informații. Să ne jucăm cu o etimologie, se poate: inter – legere = a citi împreună. Deci, ca să înțelegi nu poți să citești singur, trebuie să existe totdeauna un dublu. Umbra care citește împreună cu tine. Etimologia ne duce spre a culege, dar și a aduna oasele unui mort, a alege, a culege sensurile, ar trebui să facem un ocol prea mare pentru a întrezări măcar toate consecințe posibile la nivelul limbajului ale acestor culegeri și reculegeri. Cititul este un act de opțiune, o alegere cu multiple ramificații. Un poem nu se poate citi singur. Ci numai o inter-citire. Un poem îl citești cu toate poemele pe care le-ai citit, cu toate cărțile pe care le-ai citit, cu toate sentimentele pe care le-ai avut și le-ai pierdut sau ratat, cu creierul, cu inima, cu viscerele, cu ochii, cu degetele, cu limba, cu genele. Nu poți înțelege altfel un poem. Până nu te simți răzuit, citit de el, cu oasele adunate în ștergar la pomenirea de 7 ani, leg-at de el pe veșnicie. Răzuit în sensul de scalpat, supus unui ecorșeu. Dar și al dezvăluirii cifrului secret de sub poleiala lucioasă a realității.

Când nu înțeleg, mă uit la umbra mea. Când nu înțelege, umbra mea se uită la mine. Și ne înțelegem amândoi. Când mă bucur de cele citite, ce trebuie grabnic împărtășite (adică făcute parte, împărțite cu cineva, cuminecate) chem din subterane umbra ca să-i spun… Sensul ne apare totdeauna sub formă de miride (tot a împărți, a distribui, a diviza înseamnă), numai misticilor, vizionarilor le apare ca întreg și instantaneu. Dar mi-e teamă că, având această percepție, ei tot nu pot să ne-o comunice, limbajul fiind el însuși format din miride, fărâmituri de sens, numite cuvinte. De aceea, cei care văd spun povești, sau parabole, care sunt oglindiri ale Întregului. S-a scris mult despre paralelismul cuvânt – hrană, să luăm aminte că nu mâncăm niciodată proteine sau glucide sau carbohidrați, mâncăm pâine sau carne sau ouă. Organismul își extrage din ele esența. Poetul face pentru noi acest act alchimic: transformă hrana sățioasă a limbajului cotidian în esența de care am nevoie ca făptură a logosului. Am nevoie deci această digestie a sensului lumii pentru a ajunge, vorba poetului, „într-un aer mai curat, care e gândul”. A înțelege înseamnă a primi. Ține de fiziologia darului. Nu oricui îi e dat să înțeleagă. Înțelegerea este, mai întâi, un dar, abia mai apoi un proces intelectual și afectiv. De ce? Pentru că sensul precedă lucrurilor, după cum Pâinea precedă miridelor. Poemul se face/se scrie coborând. Poemul se citește/se înțelege urcând. Pe undeva vă întâlniți. Se spune: „îngerii lui Dumnezeu se urcau și coborau pe scara aceea”. Doar aveați, de mult, o inter – legere.

Sf. Andrei  2018

Trista regină

TRISTA REGINĂ….

dav

            Mă conving pe zi ce trece că, mai mult decât în orice alt domeniu, principiul omul sfințește locul funcționează în domeniul cultural. Poate unde distanța dintre „oficial” și „privat” nu este nicăieri mai mare, (în favoarea viului inițiativei particulare contra formalismului de discurs oficial) și poate unde ne mișcăm aici în domeniul delicat și ierarhizat al valorilor. Frazele acestea vag teoretizante vor să deschidă o scurtă prezentare a unei astfel de fapte culturale. Locul: oraș mic, fără cinematograf și teatru, cu rare acțiuni culturale de anvergură: Câmpina. Omul: un entuziast: istoricul și scriitorul Codruț Constantinescu. Acesta a reușit să pună în mișcare sponsorul: Firma Lemet și găzduirea Casei de Cultură Geo Bogza. S-a ivit astfel posibilitatea unui ciclu de conferințe publice. La care au răspuns cu entuziasm invitații: teologul și diplomatul Teodor Baconski, antropologul Mirel  Bănică, politologul Armand Goșu, poeta Ana Blandiana.

Ultima dintre aceste întâlniri a avut-o ca invitată, vineri 2 noiembrie, pe tânăra istoric și eseist Simona Preda. Pentru a prezenta cea mai recentă carte a sa Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, carte apărută la editura Corint.

Este o cercetare de pionierat, într-un fel, pentru că despre nefericita regină s-a scris mult mai puțin decât despre ilustrele Sale predecesoare: regina Elisabeta și regina Maria. Cartea decupează doar perioada strict indicată de subtitlu, ea se încheie în noiembrie 1932, odată cu plecarea Reginei în exilul impus de Carol  al II-lea. Meritul acestui studiu este de a aduce în actualitate unul dintre cele mai fascinante personaje ale istoriei noastre, „fiică de rege, soră de rege, noră de rege, soție de viitor rege și mamă de rege”, cum rezumă autoarea. Cu nimic mai prejos ca noblețe, cultură, conștiință a răspunderii publice decât ilustrele sale predecesoare, Regina-mamă a trebuit să-și asume nu greutatea deciziei politice, ci pe cea a renunțării(lor). Blestemul (dis)continuității care apasă asupra istoriei noastre ca un fatum tragic se simte parcă și mai puternic în cazul acestei minunate întruchipări a nobleței fără rest. Poveste parcă de roman romantic.

Prezentarea, cuprinzând un documentar și o suită de imagini (de regăsit și în carte) de o căldură nereproductibilă, ne-a adus în prezent acest personaj aparte a istoriei noastre, i-aș spune recente. Tocmai pentru că tipul acesta de conducători a dispărut definitiv din lumea noastră valaho-pestriță. Spre paguba tuturor. Romane și filme s-ar putea face inspirate din viața acestui personaj tragic. Asta numai dacă am avea o elementară conștiință a valorilor identitare. Este meritul principal al acestei elegante cărți-album, care ne redă cu generozitate una dintre personalitățile fascinante ale istoriei  noastre. Simona Preda merită toate mulțumirile noastre. Ca să parafrazez o bine știută frază: avem o istorie, ce facem cu ea? Pentru că nu o merităm!