Selidele

PSALMI ÎN TĂCERE

MOTO: Pe veșteda selidă/,/tăcerea de cerneală/închipuie cuvinte.

 

Într-un poem scurt, cuvântul este ca un sâmbure. Un miez tare al Sensului, înconjurat de un ocean de Tăcere. Împreună formează (și formatează) poemul. Schema aceasta este pur genezică: apele de sus și cele de jos se întâlnesc. Această mecanică subtilă a comunicării poetice se străvede foarte bine din volumul de față, compus exclusiv din terține. Tendința imediată, instinctivă, de a-l apropia de poezia japoneză tradițională cred că e superficială, poeziile acestea sunt total libere față de numărul de silabe, doar inefabila poetică a nespusului le poate apropia de un eventual model exotic. Dar nespusul există și în poetici mai apropiate nouă, ale discreției și anti-retoricii. „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” (Cuv. Siluan Athonitul), aceste terține închipuie un popas în tensiunea observației, „bobului și fărâmei” ca splendoare a creației”. Pariul autoarei este de a construi un text fluid despre tăcere, reluând în fiecare terțină cuvântul, fără, firește, a se repeta la nivelul imaginilor. Simplitatea ne trezește suspiciuni, într-o vreme care confundă sofisticăriile cu profunzimea. Tocmai împotriva „beției de cuvinte” este o astfel de poezie, dedicată, poate, beției prin cuvinte. A se vedea mai departe funcția vocabulelor rare, pictate când și când ca un diamant într-un munte, să-l lumineze pe dinăuntru: natra, concenia, arsanaua, chilerul, zăhătuite, râncoare, chindisește, hamandă, sumernic, șahmarand…  Și raritatea uitată a sensului acestor cuvinte tot tăcere înseamnă. Dacă ne trimite să le căutăm în dicționar, e ca un fel de canon. Săraca bogată limbă română!

Să nu uităm că, originar, mythos înseamnă a tăcea. Mitul tace despre ceea ce comunică, la fel (altfel, dar la fel) ca parabola. Mitul personal al autoarei este retragerea, vrea să fie cât mai puțin prezentă (nu este subiectivitate aici, în sens modernist), pentru a nu sminti ceva din ordinea frumuseții. La fel poate face, iată, și poezia, învățând să tacă. Nu este deloc o joacă formală, ci un fel de asceză, de post al cuvântului. Dinspre această observație cred că trebuie citit volumul de față, o „poezie săracă” prin asumarea unui jurământ de simplitate. Un asemenea tip de poezie aparține unei stări de care noi ne-am înstrăinat de  mult, în care trebuie să te lași pătruns de liniște. Ea suspendă deopotrivă sensul și comentariul aferent. La limită, comentariul ei ar trebui să fie pur tautologic, să se reducă la citarea textelor. Acompaniamentul de față, ca să fie consecvent cu sine însuși și cu lecția acestor terține, ar trebui deci să lipsească. Dacă…dacă noi nu am fi uitat să citim tăcerile. Nici măcar nu mai bănuim că liniștea se poate citi, se cere chiar, citită. Cum vânătorul citește urmele pe cărările pădurii. Nu urmăresc deci decât să ne aducem aminte. Tăcerea din aceste fulgerări se cere înțeleasă ca liniștire, exercițiu spiritual, isihie. Prin contemplarea naturii în primul rând, a anotimpurilor și a trecerii timpului prin ele. Când percepem valoarea mitică a unei pânze de paing sau a unei frunze căzând ne-am lăsat sufletul impregnat de liniște. Este mistica golului creat prin meditație (aici vers) pentru a lăsa vasul curat să fie umplut de vinul vieții.

Pentru că, citită cu atenție, simplitatea acestei poezii trimite la un sens religios asumat. Închid ochii/Tăcerea/Numără ridurile cărții. Sau Sunt gârbovă,/însă tăcerea/în fața Domnului/ mi-e dreaptă. Sau Ca un paralitic/versul își târăște patul/spre alte tăceri. Sau: Din crucile neplânse,/cad noduri/de tăcere. Nici măcar condiția citatului nu este foarte comodă în acest text introductiv, pentru că v-ar face să citiți, de fapt, volumul înainte de a-l citi. Nu se pot face extracte de tăcere. Ea e unică și indivizibilă, pentru că este El. Acel Tu care apare uneori ca partener al reveriei este tocmai chemarea psalmică, invocativă. Aș atrage atenția cititorului asupra caracterului religios al acestor texte. Un fel de rugăciune din care percepi numai mișcarea buzelor, ca un semn al cuvântului trecător care suflă dinăuntru. Puținătatea cantitativă a acestor mini-poeme e compensată de largul tăcerii. Practic, avem o singură imagine și o stare continuă, de dincolo de cuvintele discontinue ale cotidianului. Important este să înțelegem că această puținătate nu vine dintr-o insuficiență specifică prezentului de senzorialitate sau de răbdare. Știm cu toții: „textul scurt” se caută azi, din motive de proastă situare a noastră în raport cu timpul. A nerăbdării. Dar textele de față nu au nimic a face cu vreo modă, dimpotrivă, ele sunt în răspăr cu viteza. Cer popas, meditație, observație îndelungă, răbdare. Îndurare. Și îndurerare. Ele nu vin dintr-o deficiență de timp, ci dintr-un surplus și o îngenunchere. Pentru a le înțelege mesajul total, se cuvine să le citim ca o formă de smerenie. Dinaintea cuvântului, a naturii, a Creatorului acestora. Un fel de rugăciune laică. Impactul imaginii este cel care contează în textele de o asemenea factură, și poeta are forța scurt-circuitului dintre cele două universuri, sau două planuri ale existenței.

La șase ani după Ispitirea aldinelor, Gilda Monica Bularda ne ispitește cu tăceri, aducându-ne aminte că „partea nevăzută decide totul”. Care este în esență aceeași cu „partea neauzită”, cu șoapta, adică a Duhului în infinita lui putere, discreție și tristețe…

 

 

 

Ordinea calendarului

ORDINEA  CALENDARULUI

 

 

          În perioadă de sărbători (atenție la plural!) când auzim până la sațietate fraza cu „respectarea tradițiilor” – eventual având adaosul „cu sfințenie” – observ că lipsește din această bucurie la comandă (ți se ordonă să fii fericit) un element simplu, dar fundamental, ingredientul de bază: Calendarul. Uităm că sărbătoarea este în fond cea care naște calendarul, în funcție de ea/ele se construiește scurgerea zilelor obișnuite. Întâi a fost Sărbătoarea, în funcție de ea măsurăm timpul. Și iau termenul de sărbătoare într-un sens nu neapărat religios, ci foarte larg antropolgic, ea e tocmai ziua altfel decât celelalte zile. Ziua în care se încep aratul, semănatul, se tund oile sau se pleacă cu ele la munte, se cosește, se scoate ceapa din brazdă, se culeg ierburile de leac sau de gătit șamd. Și toate astea în general știute după semne a căror descifrare o știa omul tradițional până nu demult, nu o mai cunoaștem azi. Căci omul tradițional nu trăia după calendarul de perete. Pentru el, sărbătorile să le zic „culturale” (și mă refer în special la cele creștine) s-au înscris firesc în același tipar. Rămân uimit când văd familii (nu supermarketuri, la care nu ai pretenții) împodobindu-și bradul încă înainte de începutul lui decembrie. Sigur că psihologic pare justificat, oamenii vor o prelungire a sărbătorii cât mai mult. Steaua sus răsare se cântă prin tramvaie tot așa, de prin noiembrie Dar nu duce, oare, asta la o diluare până la invizibil a energiei transfiguratoare a sărbătorii? Dar bradul se împodobește în ajun, colindele se cântă la fel, plugușorul de Anul Nou, la fel și Sorcova în dimneața de Sf. Vasile, grâul se pune de Sf. Andrei, crenguțele de măr tot așa, sau de Sf. Spiridon, cu Capra, Ursul sau Vifleimul se merge la o anume dată, ouălele se vopsesc în Joia Mare etc. Respectarea calendarului înseamnă respectarea tradiției. Nu numai gestul ca atare. Dar noi trăim sub imperiul laxismului de toate felurile, în „societatea fluidă”, cum spune filozoful. Nu realizăm că data  e sacră, nu gestul, care e ca luna, nu are lumină proprie, ci o primește de la sacralitatea timpului. A face lucrurile la timpul lor este esența kairosului. Adică descoperirea timpului – netimp. Sărbătoarea autentică. Transformând tradiția în spectacol, în „performance”, aducând pe scenă la „festivalul costumelor și obiceiurilor populare” (horribile dictu!) femei care torc sau vopsesc ouă, flăcăi care „joacă” sau cioplesc hârdaie, tineri care încing o horă păstrăm, sigur, un rudiment pur gestual al tradiției (interesant și el în momentele de completă dispariție), dar o transformăm din sărbătoare în spectacol. Pierdem, adică, exact unicitatea timpului. Nașterea Domnului este o astfel de sărbătoare, importantă pentru că are o dată foarte riguros fixată calendaristic, dar și o trenă de tradiții care o completează, de la Sf. Andrei la Sf. Ion. Sigur, Pruncul din ieslea Bethleemului pare că a pierdut lupta cu moșul Crăciun. Dar și acesta e pe cale să o piardă, acuzat de discriminarea față de alte religii. Este procesul complicat al de-sacralizării timpului pe care ni l-a explicat Eliade. Scepticii vor întâmpina că, dacă te bucuri, la un anume eveniment (vezi exacerbarea datei de naștere ca sărbătoare personală, civilă, bătrânii nu acordau nicio importanță deosebită nici măcar anului, darămite zilei) este suficient ca să-l ridic la rangul de sărbătoare. Fals! Sărbătoarea are un caracter eminamente uniativ, colectiv, individualismul modern face din aniversarea serbată la un restaurant cu familia și prietenii (acum se organizează mega-festine inclusiv pentru copiii din grupa mică) o sărbătoare. E doar un chef și nimic mai mult. Pentru că nu produce metanoia și nu schimbă structura atomică, luminoasă a Timpului. Concluzie? Ar trebui să-i învățăm pe copii nu numai versurile excepționale ale colindelor noastre, ci și datele riguroase ale obiceiului. The reste is show.

Înțelegere

DESPRE ÎNȚELEGEREA POEMULUI

A înțelege nu este un simplu transfer mecanic de informații. Să ne jucăm cu o etimologie, se poate: inter – legere = a citi împreună. Deci, ca să înțelegi nu poți să citești singur, trebuie să existe totdeauna un dublu. Umbra care citește împreună cu tine. Etimologia ne duce spre a culege, dar și a aduna oasele unui mort, a alege, a culege sensurile, ar trebui să facem un ocol prea mare pentru a întrezări măcar toate consecințe posibile la nivelul limbajului ale acestor culegeri și reculegeri. Cititul este un act de opțiune, o alegere cu multiple ramificații. Un poem nu se poate citi singur. Ci numai o inter-citire. Un poem îl citești cu toate poemele pe care le-ai citit, cu toate cărțile pe care le-ai citit, cu toate sentimentele pe care le-ai avut și le-ai pierdut sau ratat, cu creierul, cu inima, cu viscerele, cu ochii, cu degetele, cu limba, cu genele. Nu poți înțelege altfel un poem. Până nu te simți răzuit, citit de el, cu oasele adunate în ștergar la pomenirea de 7 ani, leg-at de el pe veșnicie. Răzuit în sensul de scalpat, supus unui ecorșeu. Dar și al dezvăluirii cifrului secret de sub poleiala lucioasă a realității.

Când nu înțeleg, mă uit la umbra mea. Când nu înțelege, umbra mea se uită la mine. Și ne înțelegem amândoi. Când mă bucur de cele citite, ce trebuie grabnic împărtășite (adică făcute parte, împărțite cu cineva, cuminecate) chem din subterane umbra ca să-i spun… Sensul ne apare totdeauna sub formă de miride (tot a împărți, a distribui, a diviza înseamnă), numai misticilor, vizionarilor le apare ca întreg și instantaneu. Dar mi-e teamă că, având această percepție, ei tot nu pot să ne-o comunice, limbajul fiind el însuși format din miride, fărâmituri de sens, numite cuvinte. De aceea, cei care văd spun povești, sau parabole, care sunt oglindiri ale Întregului. S-a scris mult despre paralelismul cuvânt – hrană, să luăm aminte că nu mâncăm niciodată proteine sau glucide sau carbohidrați, mâncăm pâine sau carne sau ouă. Organismul își extrage din ele esența. Poetul face pentru noi acest act alchimic: transformă hrana sățioasă a limbajului cotidian în esența de care am nevoie ca făptură a logosului. Am nevoie deci această digestie a sensului lumii pentru a ajunge, vorba poetului, „într-un aer mai curat, care e gândul”. A înțelege înseamnă a primi. Ține de fiziologia darului. Nu oricui îi e dat să înțeleagă. Înțelegerea este, mai întâi, un dar, abia mai apoi un proces intelectual și afectiv. De ce? Pentru că sensul precedă lucrurilor, după cum Pâinea precedă miridelor. Poemul se face/se scrie coborând. Poemul se citește/se înțelege urcând. Pe undeva vă întâlniți. Se spune: „îngerii lui Dumnezeu se urcau și coborau pe scara aceea”. Doar aveați, de mult, o inter – legere.

Sf. Andrei  2018

Trista regină

TRISTA REGINĂ….

dav

            Mă conving pe zi ce trece că, mai mult decât în orice alt domeniu, principiul omul sfințește locul funcționează în domeniul cultural. Poate unde distanța dintre „oficial” și „privat” nu este nicăieri mai mare, (în favoarea viului inițiativei particulare contra formalismului de discurs oficial) și poate unde ne mișcăm aici în domeniul delicat și ierarhizat al valorilor. Frazele acestea vag teoretizante vor să deschidă o scurtă prezentare a unei astfel de fapte culturale. Locul: oraș mic, fără cinematograf și teatru, cu rare acțiuni culturale de anvergură: Câmpina. Omul: un entuziast: istoricul și scriitorul Codruț Constantinescu. Acesta a reușit să pună în mișcare sponsorul: Firma Lemet și găzduirea Casei de Cultură Geo Bogza. S-a ivit astfel posibilitatea unui ciclu de conferințe publice. La care au răspuns cu entuziasm invitații: teologul și diplomatul Teodor Baconski, antropologul Mirel  Bănică, politologul Armand Goșu, poeta Ana Blandiana.

Ultima dintre aceste întâlniri a avut-o ca invitată, vineri 2 noiembrie, pe tânăra istoric și eseist Simona Preda. Pentru a prezenta cea mai recentă carte a sa Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, carte apărută la editura Corint.

Este o cercetare de pionierat, într-un fel, pentru că despre nefericita regină s-a scris mult mai puțin decât despre ilustrele Sale predecesoare: regina Elisabeta și regina Maria. Cartea decupează doar perioada strict indicată de subtitlu, ea se încheie în noiembrie 1932, odată cu plecarea Reginei în exilul impus de Carol  al II-lea. Meritul acestui studiu este de a aduce în actualitate unul dintre cele mai fascinante personaje ale istoriei noastre, „fiică de rege, soră de rege, noră de rege, soție de viitor rege și mamă de rege”, cum rezumă autoarea. Cu nimic mai prejos ca noblețe, cultură, conștiință a răspunderii publice decât ilustrele sale predecesoare, Regina-mamă a trebuit să-și asume nu greutatea deciziei politice, ci pe cea a renunțării(lor). Blestemul (dis)continuității care apasă asupra istoriei noastre ca un fatum tragic se simte parcă și mai puternic în cazul acestei minunate întruchipări a nobleței fără rest. Poveste parcă de roman romantic.

Prezentarea, cuprinzând un documentar și o suită de imagini (de regăsit și în carte) de o căldură nereproductibilă, ne-a adus în prezent acest personaj aparte a istoriei noastre, i-aș spune recente. Tocmai pentru că tipul acesta de conducători a dispărut definitiv din lumea noastră valaho-pestriță. Spre paguba tuturor. Romane și filme s-ar putea face inspirate din viața acestui personaj tragic. Asta numai dacă am avea o elementară conștiință a valorilor identitare. Este meritul principal al acestei elegante cărți-album, care ne redă cu generozitate una dintre personalitățile fascinante ale istoriei  noastre. Simona Preda merită toate mulțumirile noastre. Ca să parafrazez o bine știută frază: avem o istorie, ce facem cu ea? Pentru că nu o merităm!

Dorin Liviu Zaharia

MUNCITOR CU DUHUL

 

Dorin Liviu Zaharia (1944-1987) este o legendă. Puțini din generațiile mai tinere îl știu. Cei care l-au cunoscut însă și au lucrat cu el au fost pentru totdeauna amprentați de personalitatea lui fabuloasă. S-a născut într-un timp nepotrivit, pe care a încercat să-l spargă, scriind, compunând, cântând, lucrând asupra oamenilor. El „venea din alte bolți”, ca să parafrazez versul arghezian, decât contemporanii săi întru socialismul real-ceaușist și acut cenzorial. Puține înregistrări audio sau video s-au păstrat și editura Eikon a făcut un gest cultural admirabil oferind un prim extras[1] din manuscrisele sale (foarte multe păstrate se pare) și din evocările celor care l-au cunoscut. Iată portretul sintetic parabolic cu care îl fixează Dan C. Mihăilescu: „Acest talent fabulos, cuprins cât se poate de limpede, de sălbatic și halucinant de nebunia divină a vechilor magicieni. Poet, compozitor, simfonist, desenator, povestitor, actor, anarhist, patriot, mistic yoghin și credincios ortodox, amestec de suprarealism, onirism, budism, rock haiducesc, underground, numerologie și tot ce furia lui turbionară putea absorbi în frenezia demoniei sale angelice…”. „Norocul” lui au fost cele vreo patru filme a căror muzică total atipică pentru epocă a compus-o, avem astfel o bună idee despre ce ar fi putut deveni această formidabilă energie creatoare în condiții de libertate. „Complet inclasabil”, cum spune Andrei Oișteanu, Chubby deschide orizonturi, fiind, inexplicabil în condițiile regimului, perfect sincron cu pop cultura mondială, ba chiar anticipativ. După un model să-i spunem brâncușian, el deschide drumuri prin întoarcerea  la rădăcinile arhetipale. Folclor e prea puțin spus, e ceva mai mult, un suflet originar pe care îl caută. Poeziile sunt total diferite de ceea ce se scria în epocă, un fel de „experimente” de limbaj bazate pe o competență lingvistică extraordinară (uneori aduce cu Șerban Foarță): „Da, Nemo e aghiotantul lui Iona,/Iar acesta e un hagioceanograf:/Rânduiește reducerea la scară a balenelor/După dimensiunea din graaf.//Deci Iona nu mai permite osanale chiților,/Și cum chit pe chit până la urmă-s toți chit,/Iona scoate din pântecele lor/Cuvântul, liber și însuflețit.”. Ar fi, cum îi spune el, un fel de inexistențialism: „Să nu fiu vesel,/Să nu fiu trist,/Să fiu optimist:/SĂ NU EXIST/Ca și cum aș exista.//E singura scăpare”. Închei cu acest fragment dintr-o scrisoare a lui I.P. Culianu, dintre cei profund marcați de personalitatea lui Chubby, care spune totul despre importanța acestui artist total și ieșit din timp: „Ce mai face Chubby? E singurul care n-a dat niciun semn și nu-l înțeleg. S-a rupt de voi, considerând că nu mai are ce vă da? Pentru că, așa cum știi, el dădea to­tul într-un sacrificiu etern. Ultima oară când l-am văzut predica într-un bar – mi­nunată incongruență! Dar se de­păr­tase de înțelegerea omului obișnuit. Mi-e dor de el și de toți, dar el îmi lipsește cu precădere – mi-a dat tărie vreme de doi ani. Dintre toţi, el singur se va pierde în lumină. Poate și eu voi obține liniștea pe care o râvnesc, dar nu merit lumina. El va dispărea liniștit, firesc, așa cum a apă­rut – și cred că nimeni n-o să-şi dea sea­ma de absența lui, fiindcă nu-şi «cân­ta» prezenta (…). Nu există nicio vic­to­rie, decât în afara istoriei, a iluziei și a timpului. În taină, ca Chubby…“.

 

29 iunie 2018

[1] Dorin Liviu Zaharia, Anarhetipul sau…un frate tânăr, ed. Eikon, 2017;

Lupul și omul

DORMIND CU LUPII

 

Iată o carte despre care epitetul excepțională trebuie spus din prima frază[1]. Asta și justifică semnalarea ei într-o revistă de cultură, deși subiectul – lupul, firește – ne-ar face să imaginăm un studiu specializat de biologie, strict științific. De fapt, este mult mai mult decât atât, este o monografie cu ambiția de exhaustivitate asupra acestui animal cultural care este lupul, firește în relația lui extrem de complicată cu omul (ordinea cuvintelor din titlu nu este întâmplătoare). Monografia masivă, aproape 700 de pagini format mare, la origine o teză de doctorat care ar fi fost cu mult mai mare, este chiar greu de încadrat într-un domeniu anume, pentru că încearcă să le cuprindă pe toate: biologie, etologie, ecologie, istorie, mitologie, istoria artelor și istorie pur și simplu, folclor, etnografie, antropologie, imagologie, psihanaliză, climatologie, lingvistică…dacă lista v-a năucit, citiți tomul, vă asigur că este mult mai lungă. Remarcabil este că lucrarea se citește cu sufletul la gură, nici cele mai specializate pagini nu sunt aride, în ciuda cascadei de informații științifice este o lectură palpitantă, în primul rând pentru că ți se sugerează permanent că subiectul este inepuizabil și că lucruri mult mai interesante vor urma, e un suspans științific de cea mai bună calitate. În al doilea rând, interesul e provocat de faptul că autoarea scrie cu o neascunsă patimă, antropologica observație participativă se traduce aici printr-o francă dragoste pentru subiectul abordat („îngeri afectuoși” îi numește de ex. pe puii de lup după ce au mâncat), o dăruire totală care răzbate din fiecare rând și care, departe de a altera cumva caracterul științific îi dă o incandescență de roman de idei. Nu cred că exagerez, pentru că nu numai despre lupi este cartea, ci despre noi, oamenii. Personal, nu ader la ecuația tip Animal Planet, pe care o consider simplistă: animalul = bun; omul = rău. Și, deși monografia de față ilustrează cu numeroase exemple aceste echivalențe, complexitatea cazului și onestitatea științifică o fac pe autoare să nu se supună ecologismului ideologic, să se transforme în personaj al cărții. Apropo de personaj. Lupoaica Alpha, pe care o salvează de la Zoo unde o puma îi devorase o labă, pe care o crește într-un spațiu special amenajat și o plimbă prin pădure și pe dealuri, căreia îi urmărește cu maximă atenție reacțiile, ca și ale oamenilor cu care într-un fel sau altul interacționează, devine un fel de protagonist tragic al cărții, cu care este imposibil să nu empatizezi, de care este imposibil să nu te îndrăgostești[2]. Scade prin asemenea strategii retorice și de poziționare a cercetătorului caracterul „științific” al cărții? Dimpotrivă, abia astfel ea devine fundamentală. Pentru că definește relația inefabilă, subtilă o numește dintru început autoarea, între cele două specii. Altfel, logica demonstrației este impecabilă, de fiecare dată când este lansată o ipoteză îi sunt urmărite toate consecințele, alternativele de interpretare, controversele bibliografice.

Nu există, e limpede, nicio altă specie animală care să aibă o așa încărcătură culturală precum lupul. Avem, noi ca specie, față de el o ură – fascinație tezaurizată într-un fond de mituri și credințe de o bogăție inimaginabilă. Explicația este căutată de-a lungul întregii lucrări. Autoarea este obsedată să destructureze toate miturile (în sensul aici de prejudecăți) despre lup: că atacă omul, că e un ucigaș crud, că ucide copii, că nu poate întoarce capul șamd. În același timp, toată arhitectura imaginară despre lup din cele mai vechi mărturii până astăzi este reconstituită pe epoci și meridiane. „Lupul, în accepție comună, strict simbolică, este violența reprimată din omul civilizat, neputința și totodată dorința lui ascunsă de se recunoaște ori de a se întoarce la propria natură”. Iată o frază din inițialul „cenotaf” care sintetizează întreaga miză psihologică și chiar filosofică a monografiei. Relația om – lup este o „relație subtilă”, cum se precizează în „Preambulul” care merită numai el o discuție. De ce, ne lămurim după ultimul punct. Intenția lucrării este de a pune față în față realitatea biologică și cea simbolică. Teza are două mari compartimente: „Lupul real” și „Lupul imaginar”. Am încercat să-mi dau seama de la care spre care s-a plecat la originea travaliului, evident fără reușită. Lupul real ne prezintă „biologia, etologia și ecologia lupului”. Sunt tot felul de date interesante și nu trebuie omisă ilustrația foarte bogată și expresivă. Nu este, spuneam, o lucrare „de bibliotecă” (deși istovește bibliografia temei), ci una ivită din observație și cunoaștere directe; sunt adevărate pagini de roman care descriu, de exemplu, reacția oamenilor când o vedeau cu lupoaica Alpha. Sigur că secvența secundă, Lupul imaginar, prin abundența materialului și efortul enorm de a-l disciplina, impresionează. O parte substanțială este obligatoriu dedicată Lycantropiei, de la mitologia ancestrală, trecând la cea antică, un popas îndelung  asupra cultului lupului în spațiul daco-getic, lupul în creștinism, până la aspectele moderne. Capitolul „Lupul în cultura română” este o lucrare în sine, analizând simbolurile, practicile rituale, credințele, superstițiile, calendarul lupului, lupul psihopomp sau taumaturg, aspectele apotropaice, lupul în folclorul literar, paremiologia și lexicografia legate de lup, ca și aspecte etnografice: dintele de lup sau prezența lui în heraldică. Ultimele capitole sunt dedicate lupului în literatură, de la basm la roman, sau în artele vizuale și cinematografie.

O lectură à rebours poate fi făcută pornind chiar de la ultima frază din carte. „…căci orice facem, oricum evoluăm, noi oamenii devenim tot mai lupi iar lupul devine, prin perspectiva schimbării noastre, tot mai om”. După care urmează o amprentă, o urmă de lup. Astfel de provocări în sensul intelectual sunt pretutindeni în carte și dau palpitul lecturii. A muta lupul înapoi, din fantastic la statutul de simplă ființă naturală, mamifer carnivor etc. este evident o imposibilitate, multi-milenarul proces de „iconicizare” a lupului nu este reversibil. Pozitivitatea acestui excepțional demers de hermeneutică stă în a ne „vindeca” de lup, în sensul părții de umbră, de instinctualitate criminală din noi. Un slogan reprodus la p. 39 spune „The wolf inside you wants aut to play”. Dacă este adevărat, de exemplu, cum susțin unele cercetări, că vizionarea excesivă de programe Tv afectează în primul rând paleocortexul, atunci e limpede cum stăm cu lupul din noi. Autoarea ne spune că partea de studiu și redactare s-a încheiat în 2006, ca ambiție constructivă, ne spune prof. Ion Cuceu în scurta Prefață, studiul este unic în lume. Atât de insolit, încât mă întreb dacă vreunul dintre forurile științifice ori culturale îl vor premia, așa cum ar merita cu asupra de măsură, este o lucrare cu ambiții de de cultură majoră cum nu apar multe în spațiul nostru cultural.

„Dualitatea naturii umane nu se lasă deconspirată decât prin metaforă. Dacă clasicul simplisim conflict universal dintre Bine și Rău face ca lumea să înainteze într-un echilibru iluzoriu convenabil, omul acceptă pentru sine doar partea denumită de el pozitivă. Restul, «celălalt», nu este perceput ca jumătatea opusă a prăjinii necesare funambulului, fără de care contactul între Reperul cardinal dedus și materia interioară a sinelui, intuit, n-ar mai controla prin balans propria sa stabilitate. Răul este perceput mai degrabă ca hăul absorbant de dedesubt. Abisul înfruntat”. Avem aici miza etică, filosofică a cercetării. „Am ales lupul drept întruchipare a tot ceea ce nu suportăm la noi”, se citează dintr-un documentar. Într-o vreme în care natura, biologicul omului sunt, paradoxal, negate ca fiind simple „constructe mentale” o cercetare riguros ecologică de acest tip asupra „fratelui lup” ne poate ajuta, poate, să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și să ne integrăm pașnic în eco-sistem.

 

4 august 2018

 

 

 

 

[1]Adriana Strâmbu, Lupul și omul. Imagini și transfigurări în mentalul colectiv, realitate și confabulație. Studiu interdisciplinari; ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2018, 670 p.

[2] Autoarea atrage atenția că o „modă” de a face din lup animal de companie este total condamnabilă: este foarte periculos, presupune o responsabilitate deosebită și…esențial, animalul trebuie să trăiască în habitatul lui.

FEMEILE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

            RĂZBOIUL LOR…

 

Alin Ciupală este unul din istoricii noștri cei mai importanți de azi, profesor universitar la facultatea de istorie din București, a fost până recent secretar științific al  „Institutului de Istorie a Artei G. Oprescu”. Direcția sa de cercetare pare a se îndrepta spre studiul istoriei locului femeii în societatea românească. Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea  (Meridiane 2003), Despre femei și istoria lor (coordonator, ed. Universității București, 2004) sunt doar două dintre cercetările sale în domeniu. Cartea pe care o prezint este în aceeași direcție și abordează un subiect, din câte știu, necercetat până acum într-o lucrare de sinteză: Bătălia lor. Femeile din România în primul război mondial (Polirom 2017). Să recunoaștem că puțini ne-am gândit că războiul, această chestiune prin excelență „bărbătească”, este purtat în felul specific și de femei. Documentele abundente pe care le aduce la lumină istoricul, defrișările de arhive, de corespondențe, de literatură memorialistică ambiționează o panoramă exhaustivă a temei. Acolo unde nu a ajuns încă munca de documentare, enunță cu generozitate noi drumuri ce rămân a fi străbătute, „un subiect în continuare deschis”, cum sună ultimul capitol: istoria cercetășiei, istoria prizonierilor din lagăre, ce s-a întâmplat cu surorile de caritate după încheierea războiului, amănunțirea rolului femeilor din mediul rural (mai puțin abordat din lipsă de documente) etc. Cartea este scrisă într-un stil laconic, sobru, oferind o mulțime de informații dintr-o perspectivă neutră, o metodologie istorică științifică păzită cu strășnicie, interzicându-și orice speculație dincolo de atestarea documentară. Două mi se par însă ideile ce deschid interesante posibilități de discuție în urma parcurgerii marii cantități de date sintetizate: faptul că România avea atunci un proiect național indiscutabil, care coagula întreaga societate; indiferent de orientare, fie că erau antantofili sau germanofili, ortodocși sau catolici, proiectul pe care-l imaginau era același, chiar dacă drumurile spre el erau opuse; și faptul că dăruirea totală a femeilor în timpul războiului, cu nimic mai prejos decât a bărbaților de pe front, a fost un pas decisiv înspre schimbarea condiției femeii în societate. Voluntariatul și voluntarismul doamnelor din înalta societate (cu regina în frunte) au devenit modele de emancipare și de încurajare la implicare socială pentru multă vreme după aceea.

Analiza Marelui Război din perspectiva femeilor făcută la nivelul existenței cotidiene, ne artă o societate bine articulată, având ca model societatea franceză în special, și urmându-i modelele de activism social, dovedind „…existența unei societăți feminine educate și instruite, identificabilă la nivelul lumii urbane, alcătuită atât de reprezentante ale protipendadei, cât și dintr-o burghezie mică și mijlocie, asigura masa critică necesară unei opere de anvergură”. Războiul a fost o provocare și pentru elita feminină care a căutat cele mai eficiente căi de participare nemijlocită, de  multe ori cu o eficiență impresionantă: spitalele, trenurile spital, o imensă rețea de ajutorare a copiilor și familiilor celor de pe front, ajutoarele materiale directe, transmiterea de corespondență între răniți și familii, până la trecerea clandestină a unor ofițeri ieșiți din spitalele din zona ocupată spre Moldova. Este apoi imensa muncă organizatorică necesitată de dezastrul războiului, de lipsa bărbaților și mai apoi de refugiul întregii conduceri a țării la Iași, ceea ce a impus greutăți aparent insurmontabile. Pentru doamnele din capitalele Europei, dar chiar și din SUA sau America de Sud, vedem o incredibilă activitate de diplomație informală, lobby, cum s-ar spune azi, strângere de ajutoare pentru țară: fonduri, hrană, medicamente, îmbrăcăminte, utilaje sanitare și consumabile pentru spitale, până la ambulanțe și mobilizare de medici sau asistente medicale din Franța care au venit ca voluntari în spitalele noastre. O acțiune de caritate excepțională. Se înființau tot felul de Societăți  (o societate civilă efervescentă și eficace) ale doamnelor, menite să ajute într-un domeniu sau altul și a căror istorie este urmărită cu acribie. Firește că uneori intrau în concurență, că erau orgolii și interese, că se căuta protecția înaltă a Reginei, dar multă suferință au alinat și mult bine au făcut toate aceste societăți a căror activitate este detaliată pe zeci de pagini. Sunt personaje care ies în evidență: Alexandrina Cantacuzino, Simona Lahovary, Alice Sturdza,  Maria Balș, Anastasia Filipescu,  Olga Sturdza, Arabella Yarka…și catalogul este imens. Strângerea de fonduri, activitatea Crucii Roșii, cantinele Mircea, trenurile sanitare, organizarea spitalelor și lucrul efectiv în ele, incredibila muncă de organizare din refugiu în condițiile atât de dificile sunt toate rodul devotamentului acestor femei. Ce însemna activitatea lor directă în spitale aflăm din zeci de pagini de mărturii citate aici. Sunt prezentate și atmosfera vieții cotidiene: atmosfera din dormitoarele infirmierelor, greutățile, inclusiv materiale, de care ele se loveau, conflictele, poveștile de dragoste sau simple legături amoroase ivite în aceste stabilimente, sub amenințarea războiului, bolilor și privațiunilor de tot felul, regulamentele de strictă moralitate specifice vremii etc. O astfel de istorie ambiționează, cum știm, să descrie viața comună în toată diversitatea ei. De altfel, femeile avuseseră un rol important și în perioada neutralității, ajungându-se până acolo încât excepționalul  observator care a fost Arhiepiscopul Netzhammer să susțină: „Îmi exprim și față de mareșal /Makensen/ convingerea că se exagerează influența directă a reginei asupra regelui și a politicii, dar că este posibil ca în România războiul împotriva Puterilor Centrale să fi fost decis de către femei, înaintea bărbaților lor”. Această teribilă observație este suficient argument pentru o cercetare precum cea de față.

Aproape jumătate din carte este dedicată, firește, Reginei Maria. Este practic o carte în carte. Autorul are buna intuiție de a depăși strict tema, intrând în detalii de politică, viața de la „palat”, mă rog, din reședința din refugiu, relațiile de familie, sentimentale ș.a.m.d. Rezultă un portret fascinant și nuanțat al, poate, celui mai complex și interesant personaj determinant al istoriei noastre moderne. Regina este centrul, ca un „reper public”, în jurul ei pare că gravitează totul. Și pare a fi pretutindeni, a avea resurse nelimitate de timp, de bunăvoință, de energie sufletească, de inteligență, de răbdare, de abilitate diplomatică, dincolo de toate încercările personale. „Tendința ei cvasipermanentă de a încălca normele”, care i-a atras destule critici ale adversarilor, subliniază doar trăsăturile unei personalități excepționale ivite miraculos în împrejurări excepționale. Spre beneficiul Țării. Două situații, de exemplu, intenția de a-l trimite pe prințul Carol pe front sau atitudinea față de încheierea păcii separate. Învinsă în ambele, dar învingătoare în istorie.

Simțul nuanțelor și cunoașterea în detaliu a documentelor epocii, îl feresc pe autor de a  furniza judecăți tranșante, subliniind mereu complexitatea oamenilor și a situațiilor. „Femeile familiilor liberale și cele ale familiilor conservatoare au preluat și au continuat  o dispută care nu era și a lor, [de ce să nu fie și a lor?, mă întreb] întărită prin decenii întregi de educație, alianțe matrimoniale și preocupări strâns legate de prezervarea patrimoniului moștenit sau dobândit. […] Poate cea mai dură ciocnire s-a produs între femeile ortodoxe și femeile catolice. Trebuie însă subliniat că toate aceste paliere erau amestecate și nu putem vorbi de granițe absolute, precise,  ci de unele cu totul eratice. Alexandrina Cantacuzino era fervent ortodoxă, conservatoare, dar și germanofilă, Zoe Sturdza era liberală, ortodoxă și germanofilă, Maria Pâcleanu era conservatoare, catolică și germanofilă, doamnele familiei Brătianu erau liberale, ortodoxe și antantiste”. O carte de reală celebrare a Centenarului, o contribuție fundamentală la istoria primului război mondial

9 iunie 2018

„O MOARTE CUM TU N-AI PUTEA AVEA…”

 

            Ciprian Măceșaru este un artist chinez. Adică un scriitor obsedat de perfecțiunea detaliului, capabil de a sugera grandiosul în miniatural. Prozele sale ultra-scurte[1] nu țin de vreun trend, impresia cititorului este că forma spartană se datorează unui sentiment al urgenței care se combină cu o grijă artistică specifică unui rafinat. Nu criza respirației scurte, cum se întâmplă în multe cazuri, impune această comprimare, pentru că arta prozatorului este intensitatea. Ai senzația că exact atâta trebuia spus. În modul cel mai nesofisticat, epica poate fi definită drept redarea a ceea ce se întâmplă. Aici senzorul prozatorului are o acuitate remarcabilă: torentul de amănunte: obiecte, gesturi, tonuri ale vocii, imagini „ambientale”, sunete… toate dau impresia  de realitate, de priză directă, creând o binevenită tensiune cu scurtimea prozelor. De altfel, povestirea centrală, care dă titlul volumului, poate fi considerată un soi de mini-roman, e o întreagă biografie acolo, o rețea de relații între personaje și de conflicte, răsturnări de situații, psihologii, chiar caractere, social (este prima proză tipărită independentă, cred, despre manifestațiile din iarna trecută). Avem deci opt texte, unele doar de 2-3 pagini, cu tehnici de o căutată diversitate. De la tonul oracular, care nu trebuie ignorat, al titlului cărții, la o tehnică a decupajului specifică artei actuale și care asigură dinamismul, totul este folosit cu îndemânare. Avem până și o parabolă – Lecția – ­de un „zen” plin de umor prin suprapunerea de planuri: de la cuplul maestru – discipol la doi jucători de table din fața blocului.

Cred că minimalismul textual este, de fapt, de două feluri: unul provenit din secarea, împuținarea, atrofierea, deprecierea instinctului epic, a senzoriumului, (am uitat să mai percepem) ba chiar a instinctului cultural, o oboseală globală. Și al doilea, dimpotrivă, dintr-un prea-plin cultural și existențial, din senzația atât de veche în fond că totul fost spus și că nicio invenție nu mai este posibilă. L-aș încadra evident pe Ciprian Măceșaru în această a doua categorie. Ușurința cu  care pianotează în registre stilistice foarte diferite denotă o proză atent elaborată, deși lucrul nu sare în ochi, ca la scriitorii livrești. Personajele sale (sunt proze la persoana I) sunt indivizi ciudați, abulici, cu un fel de  ingenuitate anacronică și o melancolie nevindecabilă. „Sunt un străin, un organ incompatibil cu societatea” mărturisește unul. Un fel de James Dean-i postmoderni dintr-un timp și dintr-o țară (foarte prezentă în subtexte) în care nici măcar nu mai are rost să-ți pui problema „cauzei”. Te urci în troleu și te duci în câmp, dincolo de ultima stație, unde poți vorbi „liber” și neinhibat. „Nu poți aerisi infernul, să-l purifici, să-l castrezi, apoi să-i mai spui infern”. La un moment dat, este subliniată sintagma păream să. „Lumea credea în mine, eram tânăr, păream să, ăsta eram: păream să”. Tragismul depresiv al acestei lumi vine tocmai din această trăire la suprafață, părelnicie, este o lume căreia pur și simplu i s-a furat planul de adâncime, profunzimea. Nimic nu e ce pare a fi, nu are esență. De la eros la etos, totul este trăit la nivelul suprafeței. Ceea ce dă această senzație de sufocare și de eșec pe care o trăiesc toate personajele. „Aș fugi de poporul ăsta ieșit nu de mult din bezna bordeiului, din bezna incestului, a violului, a jegului gros de un deget, a copiilor cu mintea-nmuiată-n alcool”. Ciprian Măceșaru este un excelent încapsulator de tragic (y compris catharsisul) în spații epice minuscule.

 

 

[1] Ciprian Măceșaru, Și se făcu întuneric, ed. Next Page,  2018;

publicistica eminesciană

PARTEA NEVĂZUTĂ A LUNII…

 

            Iată o ediție[1] care era neapărat necesară pentru ca un public mai larg să aibă acces la publicistica eminesciană. Este, cu certitudine, partea cea mai puțin cunoscută a operei sale, mai ales că nu se studiază în școală și nu există verdicte critice standardizate, așa cum aflăm în cazul poeziei. Dimpotrivă, foarte bogata activitate de jurnalist a poetului pare să fi grefat receptarea operei literare, atașându-l unor orientări ideologice cu care evident nu avea de-a face. Cu toate acestea, nu cred că publicistica este doar un „apendice” al creației eminesciene, o povară pe care și-ar fi asumat-o doar din necesități existențiale. Jurnalistica nu este pentru el doar o „ocupație” circumstanțială, ci ceva care ține de ființa lui spirituală profundă. Felul cum își construiește cariera de ziarist, temele abordate, stilistica, toate arată frenezia cu care s-a dedicat meseriei. Că-și blestemă de multe ori zilele din cauza asta, e normal, care ziarist nu și-a blamat niciodată meseria? Oricât ar părea de ciudat, eu cred că lui Eminescu îi plăcea teribil corida cotidiană din coloanele ziarului. Altfel, îmi închipui că s-ar fi putut refugia pe la vreo stână sau mănăstire, cu traista de cărți după dânsul, modest și obișnuit cu traiul în indigență cașul și laptele i-ar fi fost de ajuns, și ar fi scris poezii. Dar poetul era, în ciuda imaginii standardizate, om de oraș, de Viena sau București, obișnuit să meargă la teatre și concerte, la conferințe și muzee și cafenele, să urmărească în presă mersul politicii ca actualizare a istoriei, obsedat cum era să înțeleagă „mașina lumii”; de aceea aprofundează economia, dreptul sau noțiunile de statistică, nu numai abstracțiile filosofiei. De aceea a rămas până la ultima scânteie a puterii interioare combatant în tranșeele luptei politico-jurnalistice. Aici mă despart de autorul prefeței care accentuează efemerul publicisticii, socotind că Eminescu nu se adresa în acest caz posterității. Dimpotrivă, cred că în tot ce a scris și mai ales în ziaristică Eminescu nu și-a luat privirea de la steaua fără apus a viitorului. Nu scrie nimic doar din simpla obligație de a umple coloanele, fie că e o notă de fapt divers, fie un adevărat eseu de sociologie, se simte respectul pentru cititorul generic, prin atenția religioasă pentru limbă și pentru acuratețea ideii. Aici e de observat că poetul e conștient că își construiește cititorii, distanța dintre textele eminesciene și ceea ce se publica îndeobște în presa vremii (el citează de multe ori astfel de năzdrăvănii pentru a le combate) este la fel de mare ca și aceea dintre poeziile lui și cele din revistele epocii. El nu avea nici o limbă, nici un public pe măsura amplitudinii sale spirituale. Le edifică, demiurgic, pe ambele. Chiar când e violent pamfletar sau subtil ironic, nu pierde nici un moment din vedere rigoarea demonstrației și eleganța limbii. De câte ori își surprinde adversarii în flagrant, abătându-se de la una dintre aceste cerințe, îi sancționează fără ezitare.

Având de-a face cu o antologie, fatal extrem de restrictivă față de cele cinci volume ale ediției academice, sigur că se pune problema selecției. Este însă o discuție imediat oțioasă: de ce s-a optat pentru un articol sau altul (de ex. nu aș fi omis celebrul ciclu Icoane vechi și icoane nouă sau, măcar fragmentar, studiul Influența austriacă asupra românilor din principate). Important este ca un cititor de astăzi să-și facă o imagine exactă despre ideile și filosofia politică eminesciene. Surprinde, poate, pentru prizonierii clișeului „hyperionic”, neabătutul realism al poetului ca jurnalist. Nimic nu-l enervează mai tare decât idealismul în chestiuni sociale sau politice, vorbăria bombastică, infatuarea patriotardă. Este strict pentru „înțelepciunea faptelor”. Are o imagine foarte clară despre locul modest al culturii române și vârsta ei, prin raportare la marea cultură europeană. E conștient de a fi un începător, deplânge că sălile sunt goale când ne vizitează mari artiști (Pablo de Sarasate), dar analizează cu nesfârșită răbdare scenetele comice ce se jucau pe atunci cu succes, „vânând” elementele pozitive în conținut și în jocul actorilor. Sigur că avea și aici o bază teoretică inatacabilă, știm că tradusese din tinerețe Tratatul lui Rötscher. De altfel, pe bună dreptate, Cătălin Cioabă subliniază  în Prefață caracterul livresc al scrisului eminescian la ziar. Cunoașterea intus, et in cute a istoriei îl face, de exemplu, un excelent comentator de politică externă într-o epocă foarte agitată, capabil să înțeleagă atât originea unor mișcări politice (într-o vreme când eram la intersecția marilor imperii), cât și consecințele lor pe termen lung. Observațiile lui despre imperiul țarist sau despre cel austro-ungar (cu chestiunea românilor din imperiu) sunt valabile ca principii și astăzi. Și, tot ca deferență față de cititor și seriozitate a scrisului, este de subliniat obsesia lui Eminescu de a nu se repeta, de a inventa de fiecare dată alte strategii retorice de abordare a subiectului. Subtilitățile intertextuale riscă să ne scape chiar: cine mai știe azi de originile Europei și „dinții lui Cadmus”, sau câți vor mai recunoaște într-o frază ca „pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul” (p.209) stihul celebru din Psalmul 136 și vor ști a-i desluși sensul?

Evantaiul stilistic este remarcabil: de la ironia fină („dicționarul fantast al Academiei”, cu referire la  opera lui Laurian și  Massim) la sarcasmul violent, portretul în acid, de la demonstrația more geometrico la patetismul bine temperat (vezi de ex. cutremurătorul articol „Dorobanții”: „Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig”). Eminescu naște, cum s-a spus, limba română modernă, dar nu numai în poezie, ci și în proza de idei. El o ferește de rugina banalului tocmai pentru că o oferă tot timpul ca model. De aici meditațiile sale permanente despre limbă și despre învățământ. Școala temeinică de filologie germană, cunoașterea la nivel de erudiție a literaturii române vechi (citează de multe ori din manuscrise sau din scrieri azi deplin uitate), cunoașterea limbii vii din toate regiunile țării îl ajută să aibă o imagine exactă asupra potențialităților și energiilor limbii. Putea șoca afirmând: „Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche și staționară” sau, în definitiva afirmație păstrată în ms.2257 și la care, din păcate, învățământul nostru actual nu mai ia deloc seama: „Această parte netraductibilă a unei limbi [expresiile idiomatice n.m.] formează adevărata ei zestre de la moși strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere”. Folosește el însuși adesea astfel de ziceri pentru a caracteriza succint o situație, după cum nu se ferește nici de neologismul specializat. Capacitatea lui de obiectivare îl face, de pildă, să aprecieze onestitatea jurnalismului de peste Carpați prin comparație cu cel din România, deși îl critica aspru pentru limba nefirească, inventată, sau să acuze tentativa de asasinat asupra lui Brătianu, pe care altfel nu-l slăbește din critici, să deplângă (și să dea o explicație extrem de rafinată de natură social-economică) anarhismul din Rusia cu suita lui de atentate, să vadă mereu dincolo de „coaja”, cum îi place să spună, evenimentelor.

„Un fenomen nou e acela că cultura și literatura la români nu merg defel în același pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puțin e cu mult deasupra literaturei țărei lor, dar e străină, literatura e națională, dar e în urma culturei. Popor de contraste… e o frază”, notează în ms. 2257. La câte asemenea clivaje asistăm în evoluția noastră culturală de atunci încoace? Eminescu ne apare din acest corpus ca un om deplin al secolului XIX, încrezător în posibilitățile de explicație rațională a lumii, căutător obstinat al legităților care o guvernează pe toate palierele. Este o discuție aparte, pe care cultura română dovedește că nu s-a maturizat încă suficient pentru a o purta detașat (vezi citatul precedent), cea despre conservatorismul eminescian, ideile sale despre națiune și etnie, despre viitorul țării. Respingând orice formă de „revoluție” care forțează ritmul istoriei, ideologul Eminescu era ferm pentru „evoluția” organică, mai lentă, dar benefică pe termen lung prin adecvarea la „specific”. El, care cerea unui patriot „inimă foarte fierbinte și minte foarte rece” ar putea ilustra prin această dublă cerință deontologia jurnalistului. Receptarea mefientă, prin lentile ideologice posterioare vieții sale, mi se pare complet inadecvată. Publicistica este o zonă fundamentală a operei eminesciene. Mintea  genială (cuvânt demodat, nu?) eminesciană se arată și aici în toată combustia ei unică. Marginalizarea scrisului la ziar ca precar circumstanțială mi se pare că ne-ar lipsi de o bază de înțelegere esențială a creatorului Eminescu. Să notez și excepționala parte iconografică a volumului. Avem o ediție care ar putea relansa discuția despre importanța publicisticii sale.

 

19 mai 2018

[1] Eminescu, Publicistică literară, Selecție, note și prefață Cătălin Cioabă și Ioan Milică, Humanitas, 2018;

Tortura

PE ÎNȚELESUL TUTUROR

Moto: Mai ales nevinovații nu scapă..

 

            Aflată  la a 3-a ediție[1], Tortura pe înțelesul tuturor, a lui Florin Constantin Pavlovici este deja o carte clasică în domeniu, cu o mulțime de recenzii elogioase, premiată la vremea respectivă de Uniunea Scriitorilor. Ea merită însă fără discuție recitită și recontextualizată, acum, spre capătul celui de-al doilea deceniu al veacului. Decorul istoric și de mentalitate îl percepem ca suficient de diferit față de cel de la începutul anilor 2000, când lucrarea a apărut pentru prima dată. Și romanul acesta nonfictiv spune acum o lecție puțin diferită. Pentru că uitarea acelor evenimente tinde să devină politică planetară. Arestat în 1959 pentru „uneltire (ce interesant sună acest cuvânt: uneltire!) împotriva ordinii sociale” autorul a făcut închisoare până în 1964, trecând de la arestul din Uranus al Ministerului de Interne la Jilava, Gherla, lagărele de la Salcia și Periprava. Derutant titlul! Ne aflăm în prezența incomunicabilului în stare pură, ca să zic așa. Universul concentraționar este absurd (în cu totul alt sens decât cel existențialist), ca atare el sfidează puterile limbajului. Autorul, oricare autor, de memorii din spațiul detenției politice comuniste se află prins inevitabil între nevoia de a depune mărturie și limitele comunicării; foarte multe dintre cărțile pe această temă, deși scrise de oamenii care au trăit în propria carne și în propriul suflet cele relatate, conțin în filigran, greu vizibilă, un fel de uimire originară: așa ceva nu e cu putință! De aici acest titlu antifrastic, cu aer de tratat, pentru că tortura nu poate fi pe înțelesul nostru. Florin Constantin Pavlovici exprimă conștient această tensiune printr-o ironie caustică și printr-o privire de moralist clasic. Asta face cartea o capodoperă a genului. Ea este un fel de culegere de Caractere din Gulagul românesc, torționari și torționați. De la moș Alexa Pop, un fel de Vergiliu, primă călăuză prin infernul penitenciar, la oameni cunoscuți: I.D. Sârbu, Alex. Ivasiuc, Max Bănuș, Nichifor Crainic, Ion Caraion, Sergiu Al. George, Ion Omescu, Alexandru Zub, Matei Boilă, părintele Mina Dobzeu, Andrei Ciurunga, Gaby Michailescu, Alexandru Paleologu, („Când A. P. a fost luat din lagărul de la Salcia și dus la penitenciarul din Botoșani, am asistat la plecarea lui ca la incendiul unei biblioteci”) Aurel State ș.a.m.d. Și până la lungul șir al deținuților anonimi, dar și al caraliilor, judecătorilor militari, ofițerilor de securitate. Desenați în tușe ferme și neconcesive. Ca să citez un bun prieten, orice astfel de carte poate fi redusă în ultimă instanță la funcția sacră și originară a unui pomelnic, a listei de nume spre veșnică pomenire. Ea ne ajută și ne impune să nu uităm, față în față cu o instanță supremă. De aici o notă comună a literaturii concentraționare: memoria. Obișnuiți a ne folosi de tot felul de adjuvante electronice, expulzând exercițiile de memorizare din școală ca pe o racilă rușinoasă, noi, cititorii de azi, care nu ne mai amintim nici măcar numele colegilor de facultate, rămânem îndeobște uimiți de precizia detaliilor, nu numai onomastice, din aceste cataloage ale infernului. Memoria nu mai este, în aceste cazuri, o simplă funcție psihologică, ea are o prestanță metafizică și etică absolută.

Până și în ultra-selectiva Istorie critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu acestei cărți i se acordă câteva coloane, subliniindu-se talentul literar incontestabil. Dincolo de dificultatea de definire a termenului, rămâne de văzut, ca o chestiune teoretică nu ușor de descâlcit, dacă pentru astfel de documente umane a le cere talent nu este o chestiune oarecum frivolă. Mai observă Nicolae Manolescu o dimensiune esențială: modul în care această carte ilustrează bine cunoscuta teză a banalizării răului. Traductibilă într-o știută vorbă românească, la care aceste pagini te trimit adesea:  să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce. Culmile de rectitudine morală, pe de o parte, de abjecție, pe de altă parte ilustrează perfect asta. Iată câteva note despre călăi: „Între creierul și pumnul lui distanța era inexistentă”. „Trăia în abjecție cum trăiesc sfinții în asceză”. „Avea în jur de 40 de ani, dar e de presupus că, din leagăn și până la vârsta de acum, în creierul lui nu se produseseră mari schimbări”. „Dacă nu ar exista generație spontanee cum s-ar explica apariția în pușcăriile politice, într-un mediu sterilizat prin suferință, a atâtor delatori?”. „gunoaie organizate ca organ de represiune”, „Argumentul sunt eu”, spune marțial un ofițer. Căpitanul Constantin Voicu era „limbricul estet”. De altfel, cartea are și o dedicație peste care nu trebuie trecut cu ușurință: „Se dedică delatorilor, anchetatorilor, procurorilor și judecătorilor militari, paznicilor de închisoare, tuturor celor care au contribuit la batjocorirea omului”. Este interogația în jurul căreia se cristalizează materia cărții: numeroasele cazuri de bestii care distrug omul pun în discuție condiția umană. Acești deținuți sunt supuși exterminării fizice și anihilării morale în lipsa unei vinovății definite. Ironia și precizia caracterologică, arta povestirii și a decupajului de întâmplări care conțin fiecare o morală sunt și ele însușirile scriitorului de forță. Lagărul, temnița devin un fel de rezervație morală și de caractere, parcă sunt alese dinadins cele mai diferite tipuri umane, atât printre paznici cât și printre deținuți. Iată figura preotului Gheorghe Chiriac, (care îl audiase pe Heidegger, avea un doctorat cu Karl Jaspers și o corespondență cu Gabriel Marcel) ținând jupiterian o conferință în plin viscol: „Cu țurțuri desenați apăsat în sprâncene, cu fața albită de fulgi înghețați era masca încremenită a charismei”. Asemenea lapidaritate clasică a definiției este nota definitorie a acestei mărturii din infern. Care, apropo, îi apare deținutului nu sub forma mitică a flăcărilor mistuitoare, ci a gerului. Dacă Jurnalul Fericirii (care a impus încă de la începutul anilor 90 un fel de model-standard al genului) avea o miză teologică și culturală pentru care contextul carceral era o formă a crucii și a metanoiei, mi se pare că Tortura… are o miză morală și psihologică, se ghicește în texte un fel de mirare: cum de e posibil ca omul să facă așa ceva omului? Scopul întregii industrii carcerale, începând de la arestare, anchetă, proces și până la executarea pedepsei era anihilarea omului prin toate mijloacele. Se miră ironic Sașa Ivasiuc: „Ce-o fi pățit Androne de te-a bătut fără să te înjure?”. Munca silnică, „bătaia organizată” (plus cea „întâmplătoare”), hrana, condițiile de trai, toate erau concepute pentru a te anula ca individ. Galeria de monștri este impresionantă. Ei erau alfa și omega în lagăr, cum spune cineva, într-un moment când se vânturau iluzii de relaxare a detenției: „Citiți Scânteia, dar studiați-l pe Hahău”. Cel ce deținea această sonoră poreclă era, prin comportamentul său, un mult mai fin seismograf al atitudinii regimului față de deținuții politici decât ziarul partidului. Cine crede că astfel de indivizi au pierit de la sine (exact așa cum s-ar fi ivit, vezi citatul de mai sus cu generația spontanee) după 1989 se înșală amarnic, cartea de față este nu numai despre trecut, este și despre prezent: „Cu asemenea caractere tari – scrie dl. Pavlovici despre așa-zișii apărători ai deja-condamnaților, folosind aceeași tăioasă tehnică a antifrazei – mi se pare normal ca astăzi, după căderea regimului comunist, locul activiștilor de partid să fie luat de avocați”.

De cealaltă parte a sârmei ghimpate se aflau ei, deținuții. Carnea strivită și sufletul umilit. Sclavii erei noi. Tipologie la fel de diversă. Unul „era complet nevinovat, însă a fost condamnat la cinci ani de temniță pentru motivul simplu că un om atașat ideii de libertate nu merită să trăiască liber”. Astfel de notații sunt cimentul cărții, ele unesc marile tablouri epice, scenele din bolgiile lagărelor și închisorilor. Așa este acel tulburător capitol despre „Conferințe și limbi străine”, sau cel despre „Câinii și caii”. Toată această deja bogată bibliografie a memoriilor din detenția politică ridică pentru cititorul de azi cel puțin două chestiuni esențiale: cea a culturii și cea a elitei. Când ne plângem, azi, de lipsa celor două,  cată să le aflăm originile în Balta Brăilei, la Aiud, Pitești, Gherla, Sighet, Salcia ș.a.m.d. Elitele morale nu se construiesc peste noapte și temeinicia cu care ele au fost distruse are în cartea de față un cutremurător document… Iar elita culturală – deși aparent mai ușor de refăcut – nu este nici ea simplă acumulare de învățătură cărturărească. Destituirea omului din condiția umană într-o dublă ipostază, de victimă și de călău, este finalmente scopul comunismului. Asta este tortura pe înțelesul tuturor, așa cum ne-a descifrat-o unul dintre cei care au traversat infernul și au apucat să dea mărturie. Sau, cum spune unul dintre colegii de supliciu: „Să nu mai aud niciodată de oameni”.

 

11 aprilie 2018

 

[1] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, ediția a III-a, ed. Eikon, 2017;

 

apărut în ORIZONT nr.5/2018