Post-utopia

PATA

Andrei Cornea, Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie

Humanitas, 2019

Motto: „- …să iasă la vot Big Brother președinte, ales de poporul ăsta în mod democratic?”

A

                Borges are o poveste de numai o pagină în care este vorba despre un „rege al Babiloniei” care, din orgoliu, construiește un labirint atât de complicat, încât nimeni să nu poată ieși din el. Un rege arab venind în vizită, spre a-l umili, regele Babiloniei îl închide în labirint. Prin rugăciune, acesta scapă totuși și, întorcând-se cu oști, îl ia prizonier pe umilitorul său și îl duce în deșert „cale de trei zile și trei nopți”. Și-l eliberează în acest labirint „care nu are scări /…/nici porți /…/, nici ziduri”. Și din care nu există, firește, scăpare.

            Într-un astfel de labirint se trezește Winston Smith personajul principal al romanului. Da, acel WS din romanul lui Orwell. Scăpase din labirintul închisoare al despotismului utopic, pentru a eșua într-unul post-utopic, al unei libertăți aparente. Autorul rescrie, cu o îndemânare naratologică excepțională, distopia englezului pentru a ne oferi o imagine la fel de necruțătoare despre lumea (românească) de azi. Ne aflăm mult după ce o „revoluție” l-a răsturnat pe Bibi (Big Brother sau Benjamin Briggs, cum se zice că l-ar chema), care a dispărut. Suntem într-o democrație bezmetică, în care totul se vinde și se cumpără, foștii își spală biografiile, pe bani grei, firește, la o „firmă de reciclat biografii”. WS lucrează într-un anticariat, și își petrece timpul la cafeneaua Castanul unde studiază „natura umană”. Dar, înainte de toate, caută să-ți publice memoriile: Amintiri din 1984. În care, obsedat al datoriei de a mărturisi și al adevărului, vrea să mărturisească spre luminarea oamenilor cum a fost. Lucru care pare a nu mai interesa pe nimeni, o perdea groasă de uitare s-a așternut peste vremurile acelea. Cunoscutul „era mai bine înainte” este pe buzele multora. Iar alții moderează cu celebrul nu a fost chiar așa. Nici cu noulimba, nici cu celebrele lozinci: libertatea este sclavie, războiul este pace, ignoranța este putere, nici cu supravegherea continuă, nici cu interzicerea relațiilor intime. 1984 este canavaua acestui roman, iar, cum să spun, clona lui scrisă (borgesian, firește) de WS arată că, mai îngrozitoare decât realitatea – chiar una distopică – poate fi uitarea acesteia. Încercarea de a-și publica mărturiile și de a convinge lumea de adevărul lor este labirintul fără ziduri care îl închide pe WS. În cele din urmă, găsește un editor interesat (care miroase potențialul de lovitură financiară al cărții). Numai că… îi cere „mici schimbări”, trecerea de la persoana I la persoana a III-a, deci transformarea din memorii în roman, semnarea cu un pseudonim… George Orwell, autor de care, firește, WS nu auzise în viața lui. Și de care nu știa de altfel nimeni după epurarea bibliotecilor. Întreaga prima parte a romanului este o teribilă joacă pe claviatura realitate – ficțiune. Toată lumea încearcă să-l convingă pe WS că exagerează, ceea ce este verosimil în ficțiunea romanescă nu mai este acceptabil în memorii. Andrei Cornea își folosește din plin abilitățile de logician, deconstruind 1984, atingând acest dureros impas de comunicare: dezastrul comunist nu poate fi povestit, cred că am trăit cu toții această experiență când am încercat să ne împărtășim cele trăite pe vremea ceaușismului unor mai tineri. Și simțim și azi gustul amar că occidentul nu înțelege ce a fost comunismul. „Nu a fost chiar așa!” Abilitatea narativă face ca distopia lui Orwell să devină trecut: memoriile lui WS. 

            În partea a doua apare și Julia, inițial chiar ea una dintre cei care încearcă să-l convingă pe WS să accepte compromisul, publicarea sub formă de roman. Probabil doar ca să-l apere de consecințele gestului, pe care ea le întrevede, fiind mult mai „cu picioarele pe pământ”. Se spune că BB s-ar fi întors în țară, că va candida la apropiatele alegeri din partea unei „Mișcări pentru Reîmprospătare Națională”. Relația dintre cei doi e complicată, de iubire-ură. Julia are un băiat cu O’Brien, rămas om puternic din umbră și în noile condiții „democratice”. Și aici acțiunea se deschide brusc spre un alt orizont: apariția cărții ar avea niște teribile consecințe politice, fiind o armă electorală excepțională, care ar schimba cumpăna alegerilor.

            Întrebarea cheie în jurul căreia se construiește romanul mi se pare a fi: au oamenii nevoie de adevăr? „ – Lasă-i pe oameni să uite, să nu știe tot-tot, ca să fie un strop, măcar un strop mai fericiți. Ținând minte totul, le refaci mereu nenorocirile. Îi treci iarăși și iarăși prin același infern. La ce bun?” – îi aduce Julia unul dintre numeroase argumente prin care toți încearcă să „îndulcească” pastila amară a adevărului pe care acest „idolatru a trecutului” care „crede că are o misiune” (ce periculoși sunt astfel de oameni care strică „țintarul” celor mai alambicate jocuri politice!) se încăpățânează să-l livreze compatrioților. Actualitatea cărții ține nu numai de contextul faptic în care sunt lesne de descifrat, ca în orice utopie, indicii clari, sociali și politici și morali ai actualității, ci și în acest plan mai adânc, filosofic dacă mi se îngăduie, al adevărului. Când ni se vorbește pe toate canalele despre post-adevăr, adevărul fluid, relativ (???) e un fel de a exila acest concept supărător în labirintul deșertului. Julia adaugă și o explicație după replica de mai sus: „Fiindcă le e mai ușor să trăiască așa. Să fie proști. Prostia e o binecuvântare”. E o ușoară deviere de sens, dată de diferența dintre hard power și soft power, dar cu același efect, de nu mult mai puternic, pentru că nu mai există conștiința unei îngrădiri,  între ignoranța este putere, „vechea” lozincă, și această prostia este fericire, implicată de observația Juliei. E mult mai ușor de condus massele cu aceasta din urmă, o va recunoaște, în felul lui și O’Brien. . Lumea în care trăiesc WS și Julia este o lume de „moluște”, oameni dez-articulați, pe care nu-i poate interesa inconvenabila, inconfortabila, periculoasa memorie.  Este o altă temă majoră a cărții. Adică suntem alungați în labirintul pustiului fără repere. Imagine emblemă a lumii de azi.

În jocul ăsta amețitor între cel puțin trei oglinzi: romanul-suport al lui Orwell, memoriile-roman ale lui WS, romanul „post-utopic” (dacă adevăr nu e, nici utopie nu poate fi) pe care-l citim noi și care mai amestecă odată piesele și ceea ce numim „realitate” se pierde tocmai „referențialul”. Profit de ocazie pentru a face în treacăt o observație stilistică. Pe cât de complicat barocă este arhitectura narativă, pe atât de simplu este textul la nivelul frazei, evident o simplitate căutată. Apare astfel o tensiune de care cititorul nu este probabil conștient dar care contribuie la senzația de montagne russe

Îmi pare tare rău că, din motive evidente, nu pot aminti cum se rezolvă, narativ, acest joc între cărți, titluri, personaje, autori care trec năucitor una în alta. Pot doar spune că este o întorsătură absolut neașteptată, după ce cartea apare și are un succes chiar peste cel estimat. Finalul, asta pot divulga, îl găsește pe WS, pașnic nebun (o nebunie teribil de asemănătoare cu a dlui. Lefter Popescu din Două loturi. Ținând seama de prezentarea de până aici, apropierea ar putea părea șocantă, numai că îi leagă un teribil, viceversa al destinului) rămas între oglinzi într-un azil de lux. „Numărul 141 e fericit”, dar nu asta este esențialul. Corespondentul replicii lui Lefter Popescu este acel sublim „eu sunt eu” șoptit acum de WS. Semn că o ultimă scânteie a rămas nestinsă de cei care l-au transformat, a doua oară, în simplu pion al intereselor lor. Și acum este momentul să-l amintim și pe O’Brian, cel care a învârtit diabolic tot acest joc de cărți ale istoriei și cărți propriu-zise. I-o spune sincer Juliei (care pleacă împreună cu fiul pe Continent), el nu mai are ce pierde, mai are foarte puțin de trăit. Și schimbă, încă odată, perspectiva asupra evenimentelor și a ceea ce înțelegem noi din ele: „O, dar suntem și noi niște artiști în felul nostru, poate nu chiar ca Winston, doar că noi am creat viață, nu texte, ceea ce-i puțin mai greu, așa că avem unele scuze pentru gafe!”. Este visul oricărei dictat-uri. Să dicteze realității, să o construiască lumea „estetic”, așa cum romancierul își construiește textul, și absolut toate detaliile ascultă de voința lui. Să fie Demiurg. Nu este aceasta însăși definiția utopiei, această parte monstruoasă a rațiunii, pentru că face tolerabile „micile gafe”. Să recapitulăm: „era mai bine înainte”, „n-a fost chiar așa”, „la ce bun  să mai dezgropăm trecutul”, „Noi (adică fostul activ de partid și securitate, oricum s-ar fi numit) am vrut de fapt binele”, „s-au comis și exagerări, dar respectivii au fost pedepsiți”, biografiile „foștilor” spălate și apretate numai bine pentru noua epocă, tot a lor de fapt, spălarea creierelor prin emisiuni imbecile de televiziune, corupție, degringoladă generală. Nu vă sună cumplit de cunoscut peisajul? BB câștigă triumfător alegerile, desfășurate în modul cel mai democratic. Deznodământ firesc… Numai că, finalul e deschis prin două elemente. Pe primul l-am amintit deja, acel „principiu al identității” șoptit de WS și care intră în coliziune cu numărul de identificare: „eu sunt eu”. Al doilea e mult mai interesant și, abia el, explică titlul dat acestei prezentări. În cafeneaua Castanul, unde își petrece WS după amiezile și serile, chiar deasupra mesei lui, există pe perete o umbră, o altă culoare a tencuielii, o pată, așa cum rămâne totdeauna în locul unde a fost atârnat un tablou. Acolo fusese portretul lui Big Brother. Pata este un martor tăcut. Se făcuseră multe reparații și rezugrăviri, se încercaseră cele mai ingenioase soluții tehnice, ea se încăpățânează să nu dispară. Memento misterios. Pentru a o masca (enerva clienții) este acoperită cu oglindă (sens simbolic?). Când deja WS era „fericit”, Julia se întâlnește la cafenea cu  O’Brien pentru acea discuție finală din care am citat. La Castanul se făcuse o reparație radicală, cu radere până la cărămidă și alte soluții tehnice de ultimă oră. Iar chelnerul, ascultător fidel al „poveștilor” lui WS, se apropie de Julia, după ce ea rămâne singură, și îi șoptește că „pata” a reapărut, și-a recăpătat vechea formă. Pe Julia „O înăbușă o bucurie absurdă. Mai că-i vine să danseze. Șoptește necontenit: «Auzi, Winny, auzi? Urâțenia aia a început iar să se vadă! A început! A început!»”. Două șoapte care deschid spre viitor…

Christian Crăciun

27 iulie 2019.

algoritmii – aritmii

EU NU CRED ÎN ALGORITMI

Poate cel mai puternic mit urban al omului actual este cel al algoritmului. Această idee (ca să folosesc un  termen neutru) afirmă că totul, dar absolut totul, poate fi redus  – sau ridicat – la niște linii de program, fie ele și extrem de complicate, la o perspectivă logico-matematică. Algoritmul nu numai că duce o navă pe Marte, dar poate face și operații chirurgicale complicate, conduce o mașină în trafic, controla fluxuri de fabricație, poate să picteze, să scrie romane, îngrijește bebelușii, descifrează și manipulează procesele psihice ale individului și comunităților cărora le anticipează cu precizie comportamentul, ba are chiar și simțul umorului. Dacă programatorii ar avea cunoștințe teologice, ar observa că ideea algoritmului atotputernic este, în profunzime, perfect irațională și are o structură tipică misticii. Adică unei credințe într-un  Programator universal care a creat Marele Algoritm al universului. El este „Sfântul Duh” al mileniului de după moartea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm în istoria științei, observăm că în cerul în care azi zeul suprem este algoritmul domneau de exemplu în secolul XIX: mecanica, aburul, electricitatea. Optimismul epistemologic, specific veacului julesverne-ian, considera că acestea vor duce la supremația omului asupra naturii și vor rezolva toate problemele umanității. Nu s-a întâmplat, firește, asta. Omul și-a dat seama că nu poate controla natura, pentru că însuși acest, efort îi distruge pe ambii parteneri. Dar ajungem acum, pe altă spiră a evoluției cunoașterii științifice, la aceeași credință că „tot ce mișcă-n univers” poate fi reprodus algoritmic. Și mai ales omul.

Filosoful francez Michel Henry are o carte despre barbarie, în care afirmă tranșant că știința (și fiica ei cea mare: tehnica) nu fac parte din cultură, sunt o expresie a barbariei. Această neo-barbarie alungă omul, viața, din centrul gândirii. Am parafrazat în titlul acestor note un bine știut poem eminescian: „Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha-Sakya-Muni,/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii”. Acest scepticism este opusul oricărei iluzii suprematiste. Cultul algoritmului, ca un zeu care are preoții și ritualurile specifice, misticii care, numai ei, pot comunica cu „zeul” – programatorii – este astăzi religia oficială. Creaționistă, evident, pentru că, destructurând lumea creată de Dumnezeu „ăl bătrân”, cel demodat al creștinismului, are iluzia că a construit alta, virtuală. Rod al dumnezeului-algoritm. Facknews-urile, de exemplu, nu sunt pur și simplu minciuni, ci țin de o teologie negaționistă, foarte bine articulată, care, distrugând noțiunile de adevăr și etică, ne propune o lume pe dos. Perfect coerentă, pentru că, s-a spus de mult, diavolul este cea mai logică dintre creaturi. Sigur, cultul algoritmului este unul profund anti-umanist, încercând să scoată elementul om din ecuație. Să facă „lumea” să funcționeze în afara omului, și, cel mai bine, fără el. Ideologiile „verzi”, după care omul este cea mai dăunătoare ființă de pe pământ, sunt corelate idolatriei algoritmice. Sigur că suntem la capătul unui proces, început în zorii modernității, de destructurare și expulzare a omului din creație, arta abstractă sau filosofia analitică nu sunt decât trepte ale acestui drum. Algoritmul vrea să ne arate că Lumea poate funcționa fără om: autoturismul nu are nevoie de șofer, arta de pictor sau poet, școala de profesor, spitalul de doctor, televiziunea de prezentator de știri șamd. Procesul de transformare a omului în ființă inutilă atinge un nou nivel. Numesc acest proces in-utilizarea omului. Întreaga tehnică de azi e menită să creeze facilități, să „ușureze” munca omului. Filozofia gadgeturilor e dominantă. Să nu uităm că bomba de la Hiroshima însăși era numită drăgălaș de constructorii ei „gadget”. Ei, și împingând tot mai departe in-utilizarea aceasta, omul nu va mai avea ce face pe pământ. Își va lua un etern concediu pe niște insule exotice din univers. Improbabile. Omul își va ușura într-atât existența, încât va deveni evanescent.

Cu tragedia și filosofia greacă, apoi cu religia iudeo-creștină Omul fusese temeinic plantat în mijlocul paradisului numit Cultură (folosesc majusculele pentru a enerva algoritmul). Apogeul fusese atins cam în acea perioadă numită generic Ev Mediu – Renaștere. Cultul Minții Umane, capabilă de cunoaștere incredibil de vastă și de adâncă, (la limită co-extensivă cu Universul) s-a înstăpânit, a progresat, ajungând acum, iată, să ne închinăm la templele din Silicon Valey ale minții non-umane. Utopiștii scriitori de fiction au imaginat de mult cum va arăta conflictul între aceste două minți. Cine va fi stăpânul și cine sclavul în această relație? Sigur, omul este o ființă abjectă, singura specie care se urăște pe sine, singura specie capabilă de auto-distrugere. Se vor ciocni, de fapt, două barbarii: barbaria minții umane schilodită de ideologii și barbaria „științei” non(anti)umane a algoritmilor, ca să folosesc conceptul lui Michel Henry. Care dintre aceste barbarii va învinge, nici nu mai contează. Pyrus este un personaj istoric!

Risc o întrebare, pentru care nu am niciun răspuns: și dacă mintea umană nu funcționează (numai) algoritmic? Dacă este ceva în ea dincolo de? Sigur, îmi vor sări în cap toți specialiștii în neuroștiințe, psihologii cognitive ș.a.m.d. Întrebarea mea,  vor spune cu dreptatea științei lor, este proastă, sofistică pentru că pune concluzia în locul premisei. Dar, nu uitați, încerc să ies din spațiul algoritmului, adică al legilor gândirii raționale. Imaginea omului – sclav, pe care ne-o sugerează analizele despre cum au fost posibile Brexit-ul sau alegerea lui Trump, despre cum masivele manipulări on line au fixat opțiunea a milioane de oameni au de ce să ne provoace frisoane. Declarația universală a drepturilor omului, textul ăla care începe cu „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității” va rămâne, în aceste condiții, un petic de hârtie. Nu poți fraterniza cu algoritmul, ci numai cu un suflet. Cu semenul. Iar sufletul nu are foarte mult de-a face cu psihologia. Psihea din componența acestui cuvânt, ψυχή, nu are mai mult decât o firavă legătură etimologică, superficială, cu psihologia noastră de azi, ca știință aplicată, și mult mai mult cu teologia, ca știință a absolutului. Cuvânt periculos! Adică, mai simplu, cu o antropologie fundamental religioasă, având în centru sufletul. În Evul mediu se dezbătea dacă îngerii au sex (dacă mi-aș permite să glumesc, aș regreta că teologilor de-atunci nu le-a dat prin minte ideea „sexului fluid”), astăzi am putea dezbate dacă super-computerele viitorului pot avea suflet (ce va fi fiind arătarea asta ciudată!). Cu alte cuvinte, dacă sufletul este algoritmabil. Presimțind că nu, „inginerii de suflete” (mai țineți minte expresia asta, nu întâmplător apărută în ani de teroare, mult mai ambiguă decât pare?) aleg soluția nodului gordian, proclamând tăios: sufletul nu există, sau este ceva dispensabil, neimportant pentru înțelegerea omului. Explicabil prin nu știu ce concentrații diferite de serotonină. În ultimele decenii destructurarea omului a căpătat dimensiuni greu de închipuit. Dacă nici măcar biologia nu mai are un grad de relevanță, sexul este ceva opțional, celule stem promit o ipotetică viață (în sens pur biologic, habar n-avem cum am trăi să spunem 200 de ani din punct de vedere sufletesc) indefinit de lungă! Unde dispare ceva din om, ca în elegia aceea a lui Nichita, imediat e pus în loc un algoritm. Cea mai pură operație magică. „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură” proclama poetul. Cifra nu este altceva decât formula, algoritmul suprem, care nu mai funcționează însă când moartea îi întrerupe auto-mișcarea în sine însuși. De altfel bătrânul cărturar dintr-un alt poem, cel ce „într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate”, era lăudat pentru că: „universul fără margini e în degetul lui mic”. Și el este stăpân al algoritmului, dar fără folos personal. Poeții știu mai multe.

Ne simțim comod, apărați, la ideea că algoritmul ne controlează, în sensul că, precum, un zeu adevărat, ne decide și ne anticipează mișcările. Nu mai suntem noi responsabili. Într-o nuvelă excepțională, The Last Question, din 1956,Isaac Asimov imaginează următoarea situație: în anul 2061 doi cercetători care, de formă, (pentru că acesta se autocorectează și autoreglează) păzesc super-computerul Multivac pun,  la beție, un pariu pe 5 dolari, întrebând inteligența artificială: „«Va putea vreodată omenirea, fără să-și cheltuiască toată energia, să readucă Soarele la splendoarea tinereții sale, chiar după ce el a murit de bătrânețe?» Probabil că întrebarea putea fi formulată și mai simplu: «Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a reveni la nivelul iniţial?»”. Computerul răspunde: date insuficiente pentru un  răspuns corect. Această întrebare e reluată de multe ori, de-a lungul a trilioane de ani, și de fiecare dată computerele, din ce în ce mai evoluate, firește, dau același răspuns: date insuficiente. După ce materia și energia, deci spațiul și timpul, dispăruseră deja ultimul computer, confundat cu super-mintea umană globală, universală, aflat în hiperspațiu, își organizează programul pentru a răspunde chestiunii insolubile: cum poate fi inversată entropia? „Conștiința lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers și reflectă la ceea ce acum era Haos. Trebuia să acționeze pas cu pas. Și AC spuse: «să fie lumină!» Și se făcu lumină…”. Iată de ce nu cred în algoritmi!

10 mai 2019

Culoarea coniacului tânăr

MODULĂRI

Motto. „Am deschis poezia de fosfor/aici dospește sufletul nostru”

            Sufletul poetului este înconjurat de învelișul vizibil din carne (care dospește). Acesta este prins într-un înveliș strâns de cuvinte audibile. Și toate sunt acoperite de cortul invizibil și călduros al lui Dumnezeu. Din jocul acesta între „văzutele și nevăzutele”, din naveta fulgerătoare, verticală, între aceste straturi ale ființei ia naștere poezia și țâșnește în lumină. Știu din surse sigure că între ferestrele poetului și-au făcut culcuș, de-adevăratelea, și au depus miere, albinele. Pe „Altarele mai solide ca mierea de unde ea nesfârșește!”. Un mit real-izat în cotidian. Așa trece poezia în realitate, și invers. „Am privit frumusețea și m-am cutremurat”, proclamă în ton profetic  autorul. Dacă poezia în genere spune ceva, ea despre acest „cutremur al nervilor” (Eminescu) spune. George V. Precup este un poet din stirpea oraculară, dintre cei care nu inventează neapărat imagini ori structuri sintactice surprinzătoare, ci caută să vadă prin ele un mai departe impalpabil. Calitatea lui principală este că pare a gândi direct în imagini, nu se străduiește să le construiască din prefabricate. Volumul de față este una dintre cele mai bine articulate arhitecturi poetice din lirica noastră recentă. El ilustrează un fel de modernism esențial¸ de felul celui analizat cu pătrundere la noi în anii din urmă de Radu Vancu sau H.R.-Patapievici, în studiul introductiv la Operele lui Ezra Pound. Citez de aici: „La întrebarea «unde e tradiția, pentru orice scriitor, din orice limbă?», răspunsul este: «acolo unde e realizată perfecțiunea». Tradiția e formată doar din perfecțiuni și nu e limitată nici la cultura națională, nici la tradiția lingvistică proprie. Sună «tradiționalist»? Dacă da, atunci revoluția modernistă a fost tradiționalistă”. (p.148) Am dat acest citat și pentru că Pound este unul dintre modelele principale ale poeziei lui George. Retorica, în sensul unei rostiri pneumatice care fixează ritmul secret al poeziei (nu doar cel exterior, sintactic), exprimă direct perspectiva ceremonioasă asupra lumii. Poetul scrie despre „mătasea umană”, ca „un început de tandrețe între el și Dumnezeu”. Acesta este tonul. Un amănunt de construcție îmi pare esențial, deși poate părea o simplă prețiozitate, un simplu răsfăț stilistic: autorul își construiește în cea mai mare parte comparațiile nu cu indiferentul, ca, vocabulă simplă și inevitabilă, ci cu modalul cum. „Orhideele cum la începutul lumii miros,/semne grase cum arome de prunc”. Citez în întregime poemul Amprente: „Cum de pe arătură ieșeau aburi din ea/cum dintr’o literă chinezească/cum dintr’un mușuroi din care iese regina/cum dintr’un copac retezat//cum dintr’o tăiere de vene/cum din piatra crăpată//cum dintr’un bob de muștar/cum dintr’o icoană abia terminată!”. Găsesc în aceasta ciudată tehnică o intuiție adâncă a modulărilor pe care poezia le introduce în realitate. O plasticizare a realității, devenită transparentă și fluidă în formele ei. Comparația nu este o simplă contiguitate prin asemănare sau contrast oximoronic, trop, ci elementele comparate fuzionează (al)chimic modificându-se unul pe altul, aici este unul dintre secretele poeziei. În fața acestor reciproce iluminări, poetul adoptă starea de rugăciune admirativă și pururea uimită. „Era așa de frumoasă/de îmbătrâneai în așteptarea ei//iar praful de pe umeri/ți se părea un dar”. Această permeabilitate a elementelor lumii care le face, prin operatorul cum, să treacă unul într-altul mi se pare nota fundamentală a acestei poetici și justificarea solemnității pe care o expune fără reținere. Cum explică o întâlnire tensionată și permanentă dintre sentimentul sacrului și jubilația senzorială. „Un brâu de făină arată drumul spre cer”. Sarea, sudoarea, lumina sunt mărci repetitive ale materiei. Poezia de față este în primul rând o celebrare a splendorii senzoriale: „Catifeaua blândeții tocită”, „Meri nădușiți de arome”, „Visează poemul ros la încheieturi”, „Bunicii mei știau ordinea lucrurilor,/nu aveau umeri de cretă.//Cu mâna sfioasă scriu despre ei./În moară a prins liniștea cheag,”, „uleiul tandreții”, „șrapnel de trandafiri”, „Zâmbetul au cules ca frunziș unde s’așază canarii”, „gravitație a simțurilor”, „liniște ca într-o literă chinezească”, „Trecea Domnul prin mine așteptând să mă coc”, „În pământ cu păsări pe umăr vei intra/cu aromă.//Riduri de liniște ca’n palmele unui sfânt…”. Fiecare dintre aceste imagini este un semn. Poetul ne arată lumea, cu o gesticulație dirijorală. Această capacitate de concentrare a sensului într-o imagine dă valoare poeziei. Autorul nu este ludic, nu inventează, ci motivează viziunile metaforice. Este un travaliu în interiorul metaforei, pentru a restaura realul. „Cu praful iubirii pe degete scriu” e un enunț simplu, aruncat în poezie de un singur cuvânt: praful. Prin el s-a făcut incizia în real, suspendarea în indeterminat. Un poet al esențelor se recunoaște în astfel de construcții. Egal cu sine, nu este deosebire între poemele ample, „epopeice”, retorice și cele „japoneze”, fulgerări de sens: „Mușcă timpul din tine și scuipă/sărătură să fie?”. Versul este, într-un joc de cuvinte neinocent, simultan, un model al realități vizionare, dar și un modul al construcției acesteia. George este un dionysiac bine temperat, frazarea muzicală a versurilor le dă o sonoritate ditirambică, teatrală (în sensul de dramatică, spectaculară), dar are și o plasticitate de culori flamande: „masă pe care cotul nu prinde păianjeni”, „Stăm în scorbura nopții/să ne mai vadă Domnul odată”, „Din ocne iese moartea desculță”, „Apă sărată beau la amiază leproșii/Vedem descărnarea, roata dințată ce mușcă aproapele”, „Plânsul dă floare și iese pe gură”. El cultivă un apăsat hieratism al gestului poetic, metafora pare a surprinde instantaneul, ocolind facilul descriptiv. O altă trăsătură care sare în ochi a volumului aș numi-o: ecumenismul spațiului poetic. Ne „plimbăm” liric din Japonia samurailor în Spania medievală, din America pieilor roșii la Viena, din Orientul nopților în Noua Zeelandă a imnului Haka, de aici la Sibiu (antologic poemul Ochii de sare! – „Poduri cu ochi ca ferestre ucise”). Este și aici o trimitere la modernismul „clasic” al lui Pound ori Eliot, o încredere în transcendența poeticității deopotrivă cu forța tiparelor ei locale. Poemele dedicate lui Nokira, Ines, Ambrozio, „leul din Rimini”, Clarice, Valde, Zarabos, Mishimori, Issabela, Korado ș.a.m.d. sunt remarcabile prin captarea tonului local, excluzând cu atenție orice tentație a pitorescului etnografic.

            Ca orice poezie asumat modernistă, și aceasta este preocupată de oglindirea în sine însăși. Între „Și noi am fost fragezi ” și „rugându-te să nu te mai doară decât poezia” este un spațiu vast al visării: „Visează  poemul ros la încheieturi de prea mult  repetat”. „Timp adunat într’un trup de femeie cine’l deșiră acum?”. Timpul desfășoară erosul în trupul poeziei. Femeia e văzută prin timp. „Timp ce înalți terme pentru spălarea păcatelor/lăsând de gardă poetul.” „Radianța de fond a cuvintelor”, cum îi zice potrivit George, cu o metaforă științifică, este captată în asemenea construcții retorice ample. Ritualul poetic nu este niciunde mai vizibil decât în aceste poeme dedicate feminității. Ceremonia ține de esența majestuoasă a întâlnirii erotice. „Dorința învie în ei, zeii visează spălându’i picioarele”. „Mierla uită trup cântător, dorindu-se om care scrie”. Decupajul imaginilor urmează, în general, pe cel al versurilor, nu avem legato-uri, ni se impune o pauză în rostire, de unde senzația de unitate, de vers clasic. Versurile au muchii precise, nu există treceri fluente de gânduri de la unul la altul, ci sentențe pietrificate.Totul are o încremenire statuară, și dramatismul din această suspendare a clipelor purcede. „Panterele timpului”, cu a lor mușcătură mortală, se încearcă a fi ținute departe prin această materialitate dură a versului, acumulând, ca pelerinii, doar praful pe umeri. „Ești tot mai sărat, tot mai greu de mâncat/respiri prin cuvinte”. Sigur, există și inevitabilul narcisism al poetului, disimulat însă de o subiectivitate prea evidentă, eu este rar și non-biografic în aceste texte. „Altcineva scrie de ele, mâna mea nu”.  Mai degrabă apare „poetul”, sau avatarii săi mítici din diversele spații simbolice amintite. „Nu s-a născut femeia pentru care aș răni un poem” sau „Decât să rănesc un poem, renunț la femeie” sunt enunțuri similare, prin paralelismul marcat legând cei trei termeni: poemul – rana – femeia. În care supremația „poemului” deschide perspective gândului. „Poezia e rugă” proclamă poetul, ridicând funcția sacralității poeziei în lumină. „Ai aflat împăcare./ Aflând că și’n cer vei iubi cât pe pământ!”. „La ușa poemului e ca la ușa bisericii”. Forțând un pic ideea, doar un pic însă, aș adăuga că la ușa poemului, ca și la ușa bisericii, sunt mereu cerșetori. Care-și așteaptă Darul. „Stăm în scorbura nopții./Aprindem focuri să ne mai vadă Domnul odată”. Vorbeam despre modulările prin cum, poetul observă fiindul în splendoarea lui, ca o perpetuă transformare. „Ușa buzelor mele deschid/veghind mai mult decât pietrele”. Ușa, ca spațiu de trecere, devine, cum vedem, o emblemă a poemului ca pătrundere în spațiul sacru, este, în fond, expresia metaforic materială a acestui cum, care traversează poemele. Câteva, destule, excepționale: Guadelupe, Secol impar, Mishimori, Revelatio, Pink Floyd, Zăpada roșie.

            George V. Precup este unul dintre cei mai personali poeți de astăzi. Livrescul poeziei sale nu este unul citațional, ci unul asimilativ. Este poezie substanțială, într-o viziune perenă. Realul nu înseamnă la el cotidianul, ci recitativul. Momentul în care trăitul devine rostire. „Se lustruiește lumina” prin asemenea poezie, tescuire de realități în alcooluri tari. Titlul volumului nu trebuie, din acest punct de vedere, citit în cheie anecdotică. „Ispitei, cum vinul curgând, i-ai pus cep”. „Ochii’s mai mult decât ochi” spune, este un fel de axiomă a poeziei, acest plus pe care toate îl capătă în rostirea poetică.   „Cred în poeții cu plase pe umăr/am cearcăne vii”. Prin aceste cearcăne se vede cel mai bine lumea. Rege Pescar – Poetul – pescuiește ca Iona. Înghițit de poezie. „Cu viața m-am învățat, cu moartea învață-mă, poezie!”

Christian Crăciun

9 mai 2019

SINGULARITATEA ROMA

 Moto:… Roma provoacă reamintirea unității Europei

 H.B.

„…este probabil cea mai importantă carte de estetică creștină scrisă în românește” afirma entuziast și argumentat arhitectul Augustin Ioan în 2007, comentând prima ediție a acestei minunate cărți-album[1]. Căreia îi dedica o foarte amplă prezentare, în trei părți, pe portalul Liternet (nu știu dacă a apărut și tipărită). Albumul se numea atunci Roma caput mundi și apăruse la Humanitas în 2001. „Singularitate” din titlul meu este un termen luat aici în sensul fizico-matematic pentru a sublinia irepetabilitatea unicitatea fenomenului roman. Cartea era rodul unei întâlniri aurorale: „Îmi începusem de câteva luni misiunea diplomatică pe lângă Sfântul Scaun când Horia Bernea a sosit la Accademia di Romania, pentru un stagiu (re)creativ/…/. Pictorul, a cărui natură tumultoasă nu-mi rezervase nicicând surprize atât de intense suferea, în prezența Orașului, un soi de incendiu lăuntric. Privirea sa dilatată confiscase vizibilul într-o atotcuprinzătoare plasă pasională. Pasul, mereu mai amplu, nu contenea să cadrileze spațiul, într-o frenetică recunoaștere. Observațiile  sale alerte, nevoia de a ajunge pretutindeni, urgența de a înregistra detaliul, febrilitatea programului său de cucerire a întregului m-au convins că  incursiunile solitare pe care mi le îngăduisem până la sosirea lui nu fuseseră decât expresia rigidă a unei triste parțialități.” Acum, după 17 ani, ne putem din nou plimba privirile (este primul gest de făcut), lacom și mângâietor, peste ilustrațiile incredibile ale albumului. Cuprinzând, firește, imagini din Roma (majoritatea „văzute” de ochiul artist al lui HB), dar și reproduceri ale tablourilor pictorului. Comentariul vizual este el însuși în comunicare cu cel verbal. Apoi trebuie citit dialogul dintre cei doi autori: pictorul și teologul. Uniți în aceeași dragoste pentru orașul emblemă: capăt, cap și capitală a lumii. Dacă ați fost la Roma și ați văzut-o numai ca turiști, albumul acesta vă ajută să refaceți o „plimbare antropologică” (apud TB, – din necesități de spațiu îi voi desemna prin inițiale pe cei doi autori) prin ideea romană, și, mai ales, prin strania articulare istorică a acesteia cu Bizanțul (titlul noii ediții e mai tranșant). Unghiurile de abordare sunt numeroase, avem deopotrivă estetică și teologie, arheologie și arhitectură, istoria artelor și istorie ca atare și filozofia istoriei, hermeneutică și peisagistică, iconologie și antropologie. Două obstacole sunt depășite de cei doi în tensiunea ideatică a căutării secretului perenei urbe (care sugerează perfect descoperirea, înaintarea pas cu pas simultan prin spațiul, timpul și înțelesurile Orașului arhetipal): uscăciunea bibliografiei erudite și didacticismul sec al expunerii, facilitățile entuziaste ale locului comun de ghid turistic. După cum, ca pandant, este mereu prezentă bucuria. Cei doi devoră orașul, îl absorb prin toți porii (e mereu invocată educația privirii, dar toată senzorialitatea este copleșită, materia este unul dintre subiectele principale ale eseului dialogal). Interogația principală se îndreaptă către miraculoasa unitate stilistică și continuitate care ștampilează miraculos acest oraș care coboară ca o sondă din prezent, spre interbelicul grandilocvent, spre romantismul încântat de ruine, Renașterea cu formidabila ei explozie de creativitate, Imperiul universal antic… și până în preistorie. „am convingerea că unitatea formală și spirituală a Romei este asigurată de privirea și, firește, de acțiunea creștină” (HB) Ambii autori sunt creștini  asumați și, prin excelență, oameni interogativi, fiecare zid, fiecare piatră sau spațiu verde (ce lucruri extraordinare se spun despre spațiile acestea non-construite ale Orașului!), fiecare operă de artă sunt prilejuri de plonjare în adâncul frumosului și sensului. În nici un alt oraș al lumii acestea nu se află întrupate la o scară mai grandioasă prin continuitate în timp, amploare, firesc, racordare la cele cerești. Receptarea este, în același timp sofisticat intelectuală și simplă, „redusă” la bucurie: „Este important să nu te jenezi atunci când descoperi în tine un om încântat de ceea ce vede și nimic mai mult…” (HB). Cei doi nu privesc nici un moment orașul ca pe un muzeu, ci ca pe o monumentalitate miraculos de vie de-a lungul câtorva milenii. Roma vie nu este un cimitir al civilizației, ci un creuzet care a reușit să con-topească niște elemente foarte diferite într-o auriferă sinteză culturală.

Despre asta este vorba, în cele din urmă, despre existența omului cultural de azi. De la „dezvirginarea privirii” la „bucuria originară a uitării mirate”, Roma rămâne, sugerează autorii, tocmai prin funcția ei tezaurizatoare, un mare educator al umanului. Despre sensul pe care-l (mai) are cultura azi scriu cei doi companioni. „Am devenit opaci la gândirea simbolică a omului tradițional” (TB). Această frază de aromă eliadescă numește intenția pedagogică a cărții. Roma este „citită” în toate dimensiunile sale de un pictor și de un teolog pentru că noi am uitat să citim astfel. În materie, cum spune Horia Bernea. El care subliniază (și tare m-a bucurat asta personal) faptul că Mediterana a fost leagănul acestui miracol care este cultura europeană. Iar la Roma se întâlnesc orientul și occidentul sub privirea lui Iisus Pantocrator. Reflecțiile despre raportul ortodoxie – catolicism sau creștinism – păgânism constituie, de altfel, o altă linie de argumentație a eseului dialogal. Iar, din punct de vedere strict plastic, artistic, Horia Bernea face mereu conexiuni cu pictura pre-creștină (portretele de la Fayum) sau pre iconoclastă. Iar companionul nuanțează interogativ: „este ateismul mai nociv pentru coerența creativității în artele vizuale decât păgânismul?” Numai la Roma se poate răspunde la întrebarea asta, afirmă artistul. Lectura orașului, care devine lecție, are, firește, și rolul unui memento, prezentul nu poate să nu fie invocat: „Simt o mulțime de similitudini/…/ între actuala epocă «apocaliptică» și apocalipsul primilor creștini. Epoca noastră seamănă bine cu ultimele două-trei secole ale Imperiului Roman: faptele se comprimă, civilizațiile se suprapun, barbarii atacă dinafară, sistemul credințelor se degradează prin «toleranță»: gândește-te câte credințe străine erau îngăduite la Roma”.(HB) Sau, cum spune TB: „Totul este creștin  și nimic nu este creștin în jurul nostru. Uneori, ai senzația că Biserica este plină de nevrednici nu pentru că membrii săi s-au ticăloșit, ci pentru că în fiecare dintre ei se mișcă atavic – și agonic – un păgân ratat”. Întrebările despre originea și sensul civilizației europene  – legată de edificiu, edificare – devin, în peisajul roman, mai acute. Acest peisaj necesită un fel de „percepție holistică”, tocmai pentru că incredibila lui unitate organică, este unică în chiar spațiul arhitectural al continentului. Vestigiul, poetica fragmentului, felul cum Urbea arhetipală și-a preluat fiecare dintre epoci proiectându-le în cea următoare fac din ea paradigma memoriei culturale, care transfigurează dar perpetuează.

Sigur, eseul are și o armătură informativă redutabilă. Nu insist aici, grăbit să scot în evidență tensiunea ideilor. Pentru Horia Bernea, textul de față este prilejul unor enunțuri exemplare despre arta proprie, despre materie și spirit, forme și timp, despre vizualitate și lumină, despre ortodoxie. Pentru teologul și diplomatul de mare deschidere intelectuală și ecumenică, Teodor Baconschi, este prilejul unor observații fine despre creștinismul primar, istorie, mediul cultural care ne formează umanitatea, despre canon și creație, libertate și dogmă. („Dogma – strălucind în subconștient – funcționează nu atât ca un set categorial aprioric sau ca o grilă de analiză, ci mai curând ca un principiu structurant, care polarizează situarea sinelui în lumea sensibilă” TB). Să mai amintesc și tema românească privită în acest context religios-cultural. Dacă „noi suntem urmașii Romei”, (oare ce o fi însemnând această bruscă rușine pe care mulți par a o încerca de-un timp față de o asemenea descendență, care era până acum câteva decenii fluturată ca un certificat de noblețe?) am avea toate motivele să ne străduim a înțelege lecția romană. Lecția acestui „laborator de civilizație”.

„Nu am nici un fel de jenă în a invoca providența, întrucât am convingerea că universul nu este arbitrar și că, pe cale de consecință, istoria civilizațiilor ascultă de niște finalități treptat actualizate. Evident, nu putem cunoaște acele finalități decât retrospectiv, dar cu ce altă grilă poți interpreta destinul acestui oraș, care a devenit capitala lumii și apoi capitala creștinismului catolic, rămânând, mii de ani, cel mai activ «făcător de istorie». Roma a fost vehiculul predestinat al expansiunii creștinismului și al traducerii Evangheliei în termeni de civilizație, de inventare și difuzare a unor tehnici”. (TB)


[1] Teodor Baconschi, Horia Bernea, Roma Bizantină, ed.  Basilica, 2018.

simone weil

            UNITATEA BINELUI

Motto. „Credința înseamnă, înainte de toate, certitudinea că binele este unitar.”

            „O ființă stânjenitoare în exigența ei de puritate și de transcendență, care nu-și lua ochii de la principii și le căuta aplicațiile în existența imediată” o caracteriza Anca Manolescu pe Simone Weil, în prefața la Greutatea și harul. Cele trei trăsături pot fi urmărite până la detaliu și în acest volum[1], aparent circumstanțial. Dacă nu-l citim dinspre ele (sau cu atenție la subtitlu), riscăm să ratăm miza reală a eseului. Deci, în timpul Ocupației germane, guvernul din exil îi cere gânditoarei un studiu despre viitorul Franței de după război, despre căile redresării ei. Rezultă acest eseu tulburător, scris febril în 1943, în care este vorba despre istoria, sufletul și viitorul Franței, dar și despre mult mai mult decât atât. În cercuri tot mai largi, pornește de la nevoile fundamentale ale sufletului uman, analizează istoria, identitatea și situația civilizației franceze (și a lumii) din timpul războiului, pentru a ajunge la o viziune onto-teologică completă asupra omului.

Rară carte mai sfidătoare la adresa prezentului nostru, mai inactuală (este un superlativ), mai asumată în originalitatea ei, decât aceasta, refuzând afilierea la oricare ideologie, la etichetarea care ține loc de reflecție. Cine ar spune azi, de pildă, că pedeapsa „este nevoie vitală a sufletului omenesc”? Sau supunerea? Ce antropologie interesantă se dezvăluie aici! De altfel, harta acestor nevoi vitale este de o stranietate neliniștitoare: ordinea, libertatea, supunerea, responsabilitatea, egalitatea, ierarhia, onoarea, pedeapsa, libertatea de opinie, siguranța, riscul, proprietatea privată, proprietatea colectivă, adevărul. Cum spune, în studiul citat, Anca Manolescu, avem de-a face cu „o inadecvare superior idealistă”. Societatea pe care o închipuie Simone Weil diferă enorm (sociologic vorbind, vezi doar categoriile „muncitori” și „țărani”) de ceea ce sunt Franța sau lumea azi, în general. Cu atât mai incitantă este cartea. Proiectul ei social este francamente o construcție iluzorie, dar este absolut fascinant. Căci este bazat pe indivizibilitatea Binelui (vezi mottoul). Chiar când face elogiul Patriei. Astăzi gânditoarea mistică ar fi o victimă perfectă a tuturor polițiilor gândirii, fie ele „progresiste” sau „regresiste”. Înrădăcinarea însăși („O ființă umană are o rădăcină prin participarea ei reală, activă și naturală la existența unei colectivități care păstrează vii anumite comori ale trecutului și anumite presimțiri despre viitor”) nu este corectă politic. Setea enormă de puritate se traduce la Simone Weil într-un refuz hotărât de a scinda binele. „Credința înseamnă /…/certitudinea că binele este unitar”. De aici atenția de a nu judeca după morala circumstanțială a învingătorilor sau învinșilor. Luciditatea ei analitică face unicitatea scrierilor „fecioarei roșii”. Sunt o mulțime de teme actuale, care, sigur, înainte de sfârșitul războiului, erau văzute cu totul altfel. Definirea, de exemplu, a raportului dintre patrie – stat – popor – națiune oferă și azi provocări reflecției. A regândi Franța înseamnă, pentru autoare, a-i reciti într-o anume cheie istoria și de a nu o ierta. Sau, ideea de început: „Noțiunea de datorie primează asupra celei de drept, care îi este subordonată și are un caracter relativ./…/O datorie devine eficientă de îndată ce este recunoscută. Când însă o datorie nu este recunoscută de nimeni nu-și pierde nimic din  plenitudinea ființei sale”. „Un om, dacă ar fi singur în univers, nu ar avea niciun drept, dar ar avea, în schimb, datorii”. Asta se leagă evident cu ideile că libertatea se bazează pe renunțare, supunerea – atât față de reguli, cât și față de lideri sau de ordinea statală  – este o nevoie vitală, diferența de natură trebuie acceptată ca sursă a inegalității, cultul tradiției și al onoarei este baza educației („trebuie ca pedeapsa să fie o onoare”). Așa trece o profundă credință creștină în proiect politic! Simone Weil scrie, firește, în apărarea „umiliților și obidiților”, dar gândirea ei este decis unificatoare, nu discriminatorie, refuzând separările între bogați și săraci, francezi și nemți, comunism și fascism, creștinism și alte tradiții spirituale. Exact prin asta este incomodă astăzi gândirea ei. Unitar este doar gândul, metoda analitică. Din acest punct de vedere, coerența demonstrativă este remarcabilă, greu de rezumat în toate articulațiile. Urând forța, în orice manifestare a ei, privilegiază harul, chiar în chestiuni „banale”. Asta este, până la urmă, sensul înrădăcinării. „Înrădăcinarea este probabil nevoia cea mai  importantă și mai puțin cunoscută a sufletului omenesc”. „Dezrădăcinarea este de departe cea mai periculoasă boală a societăților umane, deoarece se nutrește și crește din ea însăși”. Diagnostic impecabil, la care, din perspectiva prezentului, nu mai rămâne de adăugat decât ritmul: accelerația cu care, azi, dezrădăcinarea devine nu boală, ci ni se vinde ca „normalitate”. Simone Weil vine direct dintr-un creștinism al carității, asumat ca milă absolută față de aproapele (adevăratul subiect al meditațiilor ei). Este împotriva Revoluției, crede că „dragostea de trecut nu are nimic de-a face cu o orientare politică reacționară”, iar „nevoia de adevăr este mai sacră decât oricare alta”, „cultura (în sensul de cultură elitistă n.m.) este un instrument mânuit de profesori pentru a fabrica profesori care, la rândul lor, vor fabrica profesori”. Citite izolat, unele dintre afirmațiile tăioase ale analizei pot contraria, pentru buna înțelegere este neapărat necesară perspectiva ansamblului. Simone Weil construiește ceea ce, în limbajul din b.c.a-uri de azi s-ar numi „un proiect de țară”. Care, măcar ca metodă, ar trebui cercetat de liderii politici europeni de azi. Căci lecția lui centrală este că nu poate fi viabil un astfel de proiect pentru „marele animal” decât pornind de la o bază strict spirituală. Orice altă abordare este falsă. Ca atare eșuează. Pe cât par de strident inactuale azi, în epoca netului și a transumanismului, soluțiile „practice” de organizare socială, a breslelor ori a învățământului, pe atât îmi par de actuale înaltele ei exigențe spirituale. Pe de altă parte, nu lipsesc nici intuiții de mare finețe: cum ar fi anticiparea rolului excesiv al propagandei media (radioul era atunci în cauză) în alegerea viitorilor politicieni, care vor deveni prizonierii „rolului”. Sau întreaga secvență dedicată raportului dintre știință și credință. „…istoria este o țesătură de josnicii și cruzimi în care, pe alocuri, strălucesc câteva picături de puritate” exclamă aproape cioranian gânditoarea. Sperând – mistic -: „Epoca noastră are ca misiune, ca vocație construirea unei civilizații fondată pe spiritualitatea muncii”. Cum știm noi, de la distanța a vreo șapte decenii, civilizația a luat-o exact în direcția contrară, „spiritualizând” loazirul.

            De altfel, cartea poate fi citită și începând cu ultima parte, adică de la general la particular, de la spațiul pur în care trebuie înfipte rădăcinile viețuirii individuale sau colective, la formele concrete, individuale ori naționale ale acesteia în împrejurările războiului. „Să ridici patria pe solul absolutului pe care răul nu-l poate întina este o absurditate evidentă. Patria este un alt nume al națiunii, iar națiunea este un ansamblu de teritorii și de populații reunite de o serie de evenimente istorice în care hazardul joacă un rol important, /…/ și în care binele și răul se amestecă întotdeauna. Națiunea este un fapt, iar un fapt nu este un absolut”. Azi, când se discută atât despre naționalisme, analitica Simonei Weil rămâne un model, cu condiția să nu se uite dimensiunile înrădăcinării, iubirii, datoriei. Să nu uităm că autoarea splendidului text de meditație creștină Greutatea și Harul era împotriva a tot ceea ce se numește forță. „Nu există în lumea aceasta altă forță decât forța /…/Cât despre forța care nu este din această lume, nu poți intra în contact cu ea plătind un preț mai mic decât moartea”. E chiar prima soluție Steinhardt din introducerea Jurnalului. Ea scrie acest eseu practic sub bombe, când foarte multe dintre lucrurile pe care noi le știm azi despre războiul mondial nu erau cunoscute. Observația despre rezistența morală și rezistența cărnii capătă, astăzi, semnificații aparte, translată și la ceea ce s-a întâmplat în imperiul comunist: „Dar când e cuprins de frică, de angoasă, când carnea dă înapoi în fața morții, în fața unei prea mari suferințe sau a unui prea mare pericol, în sufletul fiecărui om, fie el și complet incult, apare un fabricant de raționamente care elaborează argumente pentru a demonstra  că este legitim și bine să se sustragă acelei morți, acelei suferințe, acelui pericol. Argumentele pot fi, după caz, bune sau proaste. Oricum, pe moment, descumpănirea cărnii și a sângelui le dă o forță de convingere pe care nici un orator nu a fost vreodată capabil să o atingă”. Este aici întreaga morală creștină a jertfei, etica datoriei absolute și un citat care ar putea fi folosit în analiza „condiției umane” din universul carceral comunist  ce avea să fie dezvăluit după război.

            Fraza Simonei Weil vine din franceza marilor moraliști și șlefuitori ai limbii clasice, deși are precipitarea stării de urgență interioare, apare de fiecare dată ca un poliedru perfect șlefuit. „Curentul idolatru al totalitarismului nu poate găsi un obstacol decât în viața spirituală autentică”. „Nu poți căuta în revendicările muncitorilor leacuri pentru nefericirea lor”. Până în 1940 „…influența comunistă în Franța s-a exercitat în întregime contra țării”. Despre muncitori se întreabă lucid: „cum să-i faci să-și iubească îndeajuns țara fără a le-o da pe mână?”. Când scriu aceste rânduri, cenușa incendiului de la Notre-Dame nu s-a răcit complet. Și vestele galbene distrug restul. O altă istorie a Franței începe. Mi-e teamă că ar trebui să ia seamă la premoniția acestei unice gânditoare: „Este posibil ca astăzi Franța să aibă de ales între atașamentul față de imperiul ei și nevoia de a avea din nou un suflet. Mai general, ea trebuie să aleagă între suflet și concepția romană, corneliană a măreției”.

Christian Crăciun


[1] Simone Weil, Înrădăcinarea, Preludiu la o declarație a datoriilor față de ființa umană, Polirom 2018, traducere O. Nimigean

CĂRȚILE SAU VIAȚA!?

 

Mă gândisem să dau titlul acestor note imposibilul Viețile sfinților la modă (expresie tot din carte)[1]. În măsura în care Valeriu Gherghel face parte, ca reprezentant de seamă al „școlii ironice ieșene”, dintre cei care nu lasă nicio idee să vină și să plece de la sine, le dădăcește, (acesta e corespondentul autohton pentru maieutică?), le cercetează cele mai surprinzătoare întemeieri bibliografice (și biografice!), dar și consecințe, le convoacă și le aruncă în aer cu un spirit ludic niciodată ostenit. Sigur că dintre congeneri este cel mai apropiat întru acestea de regretatul Luca Pițu. Dar titlul de mai sus, pe care l-am ales în cele din urmă, care trebuie citit ca o somație interogativă, vrea să atragă atenția, dimpotrivă, asupra seriosului din textele eseistului, care riscă să treacă neobservat de sub camuflajul strălucitor al ironiei și autoironiei torențiale. Avem de-a face cu unul dintre cei mai spectaculoși deținători de astăzi ai artei pierdute a paradoxului (l-aș asemui cu Andrei Vieru, în alt registru). Când toată lumea vorbește de criza lecturii, este un curaj nebun să aduci în discuție „înțelepții care n-au iubit cărțile”. În realitate, imediat ce ai trecut dincolo de jocul spectaculos de artificii al enunțurilor oximoronice cu care eseistul jonglează fără oboseală, vezi că avem de-a face cu o carte foarte temeinică despre ce înseamnă lectura și relectura, raportul carte – viață, carte – morală/înțelepciune, citit și citat, citat și gândit original etc. Nu gîndim niciodată suficient, este una dintre premisele suitei de eseuri, care își propune să depășească, asumând, această meditație asupra lucrurilor care niciodată nu sunt gândite îndeajuns. Un plus de gândire, câte cărți ne oferă așa ceva? „Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile vigilenților” observă scepticul declarat. Și adevărat, în măsura în care își joacă, în scopuri hermeneutice, didactice, scepticismul, „…astăzi, cînd toată lumea ține predici și afurisește. N-am intenția asta”. Impasul care ne impune să acceptăm convenția lecturii este următorul: fie că vrei să convingi pe cineva că lectura e bună, fie că e o zădărnicie, nu o poți face decât tot scriind o carte. De aici gratuitatea sublimă a gestului scriptural: cel ce trebuie convins este ab initio un cititor, iar scriitorul neîncrezător în puterea cărții trebuie să o scrie pentru a exprima acest scepticism. În această „roată” logică se învârte spectaculoasa, iremediabila, plăcere a cititului despre care glosează cu acoperire erudită autorul.

Molipsitoare la acest asiduu iubitor, cititor și citator al stoicilor este tocmai bucuria exultând din fiecare pagină: „Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri…” este titlul unuia dintre capitole. De luat în seamă, apropo, poetica titlurilor, care ar merita discutată separat. „În definitiv, cărțile ne arată cît de tare am deviat de la inocență”, notează eseistul, asumând un post-rousseau-ism care ne-a zidit definitiv în cultură. „A trăi înseamnă a ignora cărțile? A citi înseamnă a fi mort?” radicalizează el interogația. Cartea, respectiv lectura, este termenul mediu, cel tare, locul de sprijin al cumpenei, chiar când pare că i se contestă ironic îndreptățirea (sau îndreptarea spre ținta cea bună?). La o extremă ar fi: a. realitatea de care ne-ar îndepărta cartea. „Lectura ar fi – nici mai mult, dar nici mai puțin – o pasivitate, o lene, o amînare. Timp pierdut, timp care nu mai poate fi regăsit”. „De fapt, experiența autentică reprezintă un compromis între gîndire, sensibilitate și așa numitul «divers sensibil»”. La cealaltă, b. gândirea, căreia uneori lectura pare a-i strangula „genuitatea” (citatul inevitabil, ca surogat al gândirii). „a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi. Cînd citezi, din filosofi îndeosebi, este aproape imposibil să reflectezi. Ți se întunecă mintea. Te ia cu vertij /…/ gîndirea se învață gîndind”. Eterna tautologie a gândirii, din care apare necesitatea Cărții… Dacă susții teoria cărții care împiedică „trăirea” genuină, se ivește imediat întrebarea: dar ce înseamnă a trăi? Și iată-ne din nou „căzând” în filosofie. Scriitorul află răspunsul acestor aporii într-un cuvințel: în plus. „Ceva nou” vine pe lume prin gândire. „A gîndi înseamnă a identifica un răspuns în plus, o ipoteză suplimentară, un rest”.

Pentru restul ăsta merită să scrii. Pentru restul ăsta merită să citești, pentru acumularea acestui sur-plus existențial. „Lectura constituie (oricît de ciudat ar suna) o experiență”. Și este, mai ales, o experiență a expresiei. „Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu știe să se exprime ar fi o adevărată iubire”; „…fără un limbaj adecvat trăirea cu pricina este tulbure și precară”. Eseistul își disimulează prin ironie un adevărat răsfăț al erudiției care nu se ia excesiv în serios, pentru a nu deveni uscăciune, spune că și-a dăruit toate cărțile (vanitatea și ființa vie pe care le presupune o adevărată bibliotecă personală, cu viață independentă de cea a „stăpânului”). După formularea pe care o citează a legendarului bibliofag Borges, Valeriu Gherghel este „un credincios al literaturii”. Tocmai din această perspectivă își prezintă scepticismul față de puterea literaturii de a ne face mai buni. Dar numește și două feluri de plăceri de a citi: plăcerea veche și plăcerea nouă. Aceasta din urmă, la rându-i, poate însemna plăcerea de a citi cărți noi și plăcerea de a citi din nou cărți vechi. „De la o anume vîrstă nu mai contează atît de mult ce citești, ci ce re-citești”. Portretul cititorului la bătrânețe, cum sună titlul altui eseu, are ca trăsătură principală tocmai recitirea și citirea înceată. „Dacă îți place o carte, citește-o cît mai încet!”. „Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales. Nu te grăbi…”. „Cărțile bune se citesc lent”. Salutară insistență! Aliate, ironia și scepticismul deschid ferestrele să intre aerul proaspăt al inteligenței. Dacă te sperie subtitlul cărții sau alt eseu precum „cinci motive cuvioase pentru a renunța la citit” trebuie să fii atent la tehnica abilă a antifrazei. Un erudit (vezi aroma ironică a numelui întins pe două rânduri al contesei de la p. 141, sau numele întreg al lui Sienkiewicz) care scrie „împotriva” cărților, un socratic mimând că nu știe nimic, un rafinat al memoriei citatului care invocă zădărnicia, de vreme ce nu poți citi nici o infimă parte din ce ai vrea, care mărturisește că și-a dăruit cărțile, dar trimite imediat în alt eseu la locul nu știu cărui op din bibliotecă, care susține că „dacă nu plîngi, /când citești/ devii cel mai lamentabil dintre muritori”, care ține minte exact locul unde a citit cărțile în adolescență face unul dintre cele mai frumoase elogii indirecte ale cărții din literatura noastră.

„Morișca lecturilor” creează o insațiabilă dependență: cărțile sunt generoase, fiecare îți cere să citești mereu și mereu altele, într-o intimidantă, strivitoare, progresie geometrică. „În consecință, cine străbate prea multe cărți nici nu apucă să gîndească și se usucă, dacă n-a reflectat cît de cît, a trăit aproape degeaba”. Într-o discretă perspectivă livrescă sunt construite și cele două empatice portrete de poeți, Mihai Ursachi și Emil Brumaru. Dintr-un punct de vedere, a citi mi se pare un gest similar celui care-și taie singur craca pe care stă în pom. Craca unor certitudini, în acest caz. „A fi cititor, a citi, înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile, de toate credințele primite cîndva de la binevoitori și profeți, părinți, învățători, magiștri, știutori de profesie”. Valeriu Gherghel scrie o carte atât de vie, pentru că te provoacă să gândești. A învăța îndoiala, se poate ceva mai greu? Lipsește, simt, în carte un eseu despre cititorii unei singure cărți. Mai este aceasta o lectură, sau altceva? Lipsindu-i salutarul beneficiu al îndoielii (care nu poate exista în afara multiplului), nu știu dacă ea intră în dezmățul lecturii sau sub logica arzătoare, distrugătoare, a Califului Oman. Într-un eseu de acum multe decenii, profesorul Ion Vianu, vizitând magnifica bibliotecă Strahov din Praga, reflecta, sub șocul întâlnirii, la sensul bibliotecii ca fiind „alternativa depresivă a culturii”: „…biblioteca cu încăperile ei somptuoase, atât de potrivite gândirii calme și așezate, dar, în fond, atât de angoasante, este cea mai bună figurare pe care cineva și-o poate face despre inconștient. Marile, vechile biblioteci sunt inconștientul culturii”. Pharmakon, biblioteca te îmbolnăvește și te vindecă de depresie. „Și peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărți este fără sfârșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup”. (Ecclesiastul 12.12)

Ieșim din joc epuizați, dar fericiți: „Murim ca niște oameni perfect banali, nu văd nici o rușine în asta”. Am auzit recent evocată o frază atribuită lui Blaga, nu am stat să verific: a scrie plicticos este un act imoral. Din acest punct de vedere, Valeriu Gherghel este unul dintre cei mai morali scriitori ai noștri.

 

4 martie 2019

[1] Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, Polirom, 2018;

Monica Pillat

POTECI SPRE DUMNEZEU

Acesta este subtitlul cărții dialog dintre dna. Monica Pillat și dl. Vasile Bănescu[1]. Numind într-o sintagmă tema acestor meditații creștine. Imaginația este văzută, în scrierile Sfinților Părinți, mai ales în sensul de închipuire (cf. și: „Imaginația lucrează neîncetat pentru a astupa toate fisurile prin care s-ar strecura harul” Simone Weil). Aici ea, dimpotrivă, numește împlinirea, intrarea în Taină, posibilitatea Speranței ca virtute maximală, exprimată perfect în Buna Vestire. Venirea Imposibilului și acceptarea Lui. Este o carte splendidă, adunând dialogurile pe care dna. Pillat le-a avut cu teologul și jurnalistul Vasile Bănescu între 2012 și 2016 în emisiunile de la Tv Trinitas moderate de acesta. Doamna Monica Pillat ilustrează una din nu foarte multele dinastii culturale pe care le avem, despre a cărei pătimire nu vom vorbi niciodată îndeajuns. Numai dintre cei imediat apropiați: tatăl, Dinu Pillat, mama, Cornelia, bunica Maria Pillat-Brateș, Pia Pillat, caractere nobile și înnobilate prin suferință.

Fragilitatea incredibilă a prezenței fizice a scriitoarei dă însă o paradoxală sugestie finală de putere, datorată firește armăturii indestructibile de credință și cultură. Cartea se constituie într-un pelerinaj prin Evanghelii, un traseu liturgic și omiletic de la Buna Vestire la Patimi, și mai departe la întâlnirile cu Maria Magdalena și Ucenicii. Culminând cu Înălțarea. Avem de-a face cu o carte de autentică mărturie creștină, într-o vreme de violentă ori insidioasă prigoană. Asta în prim plan, împletit însă cu amintiri de familie și cu alte mărturii, de data asta despre grozăviile secolului prin care am trecut și în care familia sa a dat martiri. Astăzi, când tipul de intelectual pe care-l reprezentau Dinu Pillat, Pia și toți ceilalți pe care noi azi îi știm din cărțile lor, din jurnale și corespondență, model pe care-l reprezintă astăzi dna. Monica Pillat, a ajuns să fie din nou marginalizat, socialmente avem o carte acută. Iar intelectual și teologic avem de-a face cu o abilitate hermeneutică profundă, interpretarea textului evanghelic ne-o amintește pe Olga Greceanu. Formule pregnante precum: „prezența nevăzută a celui așteptat” sau „iadul este un paradis abandonat” sau „nu există șansa unui mai târziu în a face binele” sunt atomi de energie spirituală, pe care numai un îndelungat exercițiu duhovnicesc și cultural îi poate concentra. Dau un singur exemplu: „Ceea ce am învățat din experiența Mariei Magdalena la mormânt este un exercițiu de trecere de la percepția senzorială la o acuitate lăuntrică revelatoare. Faza finală a acestei încordări este redată în scena în care ea crede că vorbește cu grădinarul. Când Iisus o strigă pe nume – «Maria!» – , abia atunci ea-L recunoaște. Într-un anume fel, Iisus învie în numele ei. Nu s-a subliniat, cred eu, suficient de mult cât de subiectiv este răspunsul lui Iisus. El putea să-i spună: «Eu sunt, am înviat», dar El o strigă «Maria!». În momentul în care El o cheamă pe nume, ea se ridică, vederea i se înalță și Îl recunoaște”.

Dialogul se constituie într-o meditație profundă despre Evanghelii și lumea contemporană. Meritul este desigur al ambilor co-vorbitori. Dl. Bănescu nu este doar un simplu întrebător, ci un partener de idei. Avem unul din cele mai coerente dialoguri spirituale din ultimii ani, într-un spațiu public în care tocmai dialogul este una dintre carențele societale majore. Parcă vezi, citind, cum sporește gândul din comuna împărtășire. Meditând la episoadele evanghelice, ambii parteneri de idei descriu un traseu spiritual, de împlinire personală. Asta pentru că viața, construită după acest, să-i spun, principiu al sărbătorii, străbătând anul în ritmul sărbătorilor liturgice, este o viață articulată, cu sens, dezvăluind splendoarea interioară. „Știți ce cred? Că Dumnezeu ne salvează, paradoxal, prin moarte. Sfârșitul nostru pământesc, departe de a fi o catastrofă, este un dar. Omul în fața morții are șansa unei deșteptări dintr-o viață plină de ispite, de mărunțișuri care îi absorb energiile și îl fac indiferent la calitatea metafizică a existenței./…/ Cumplită este apoi moartea celuilalt, poate mai teribilă decât conștiința propriei pieiri, fiindcă ne lasă mai singuri, mai împuținați la suflet. Însă Domnul ne trimite mesageri care ne luminează drumul spre Emaus. Când ei dispar, rămânem cu Dumnezeul nevăzut care s-a întrupat vremelnic în ei”. Aceste este tonul, de predică autentică. De amintit sunt și cele câteva portrete (în afara membrilor familiei) de prieteni: Olga Greceanu, Liliana Ursu, Ștefan Nenițescu, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Episodul evanghelic asupra căruia revine mereu este drumul spre Emaus. Ca un rezumat al vieții fiecăruia dintre noi, cu potecile ei nenumărate, unde Iisus ne merge alături, chiar dacă inima noastră nu-L vede și nu-L cunoaște. „Prezența nevăzută a Celui așteptat”. Din această perspectivă, mărturisirile scriitoarei sunt un exercițiu – îndemn de vedere interioară. „Oare nu suntem pe drumul spre Emaus, cu El, chiar acum, când scriem cartea?”.

Spune dna. Pillat: „Eu am trăit într-un mediu îmbibat de cultură, la rândul lui și tata trăise alături de părinții lui într-o mare iubire pentru artă. Cărțile, muzica, pictura îți lărgesc orizontul, însă cultura fără deschidere către mântuire este un lux”. De altfel, una dintre cărțile mai vechi ale domniei sale se numea Cultura ca interior. Mereu și mereu această edificare lăuntrică. Pentru că o altă perspectivă a cărții este și o înfățișare critică a prezentului, să observ în ce măsură această saturație culturală (niciodată îndestulă, nu-i vorba) s-a pierdut, ne lipsește. Nu mai ține de modelul uman al recentului. Tema aceasta, a raportului credință – cultură este un alt laitmotiv al cărții. Ni se spune despre Dinu Pillat, de exemplu, că, după ieșirea din închisoare, era atras, ca și prietenul Steinhardt, de perspectiva retragerii din lume, neaplicabilă pentru că evident avea familie la care ținea enorm. Apoi, s-ar fi visat paznicul unei grădini publice.

Găsim în aceste pagini note de mare subtilitate despre prezența discretă a lui Dumnezeu, despre cum devine timpul vindecător prin poveste, despre răbdare și îndurare, despre valorizarea spirituală a suferinței („suferința dă o dimensiune abisală fericirii”), despre veghe la poalele Crucii ș.a.m.d. Povestea – respectiv parabola – este o altă temă a cărții asupra căreia vreau să mă opresc o clipă. Una dintre secvențe este denumită Parabole și povești vindecătoare. Știm, după titlul celebru, că există cuvinte bune de mâncat, de vreme ce Cuvântul însuși se oferă pe Sine euharistic în Liturghie. Autoare ea însăși a unor povești (Invitație la vis. Opt povești vindecătoare), dna. Monica Pillat argumentează, citată de dl. Bănescu, în prefața acelei cărți: „Am scris aceste povești pentru a mă vindeca eu însămi de dorul celor pierdute și m-am jucat cu umbrele până când am putut ieși din nou la liman, unde mă aștepta de mult ignorata frumusețe a clipei prezente”. Prin poveste, timpul distrugător devine vindecător. Regăsim și pe acest palier chestiunea imaginației. Odată cu renascentista „castrare a imaginarului”, pe care a analizat-o profund Culianu și care a luat în modernitate chipul dezvrăjirii generalizate, o subtilă transformare antropologică s-a petrecut. Omul a fost livrat (jungian vorbind) unei inevitabile și continue nevroze. „Deraierea privirii noastre de la cer spre pământ” dă scriitoarea diagnosticul. De ea ne vindecă povestașii, și interpreții parabolelor de orice fel. Ei apelează partea adâncă din noi, recuperează memoria. „De aceea rolul memoriei este esențial. Din păcate, nu mulți au șansa smulgerii din întunericul uitării Adevărului. Dar sunt trimiși spre noi soli nebănuiți care ne oferă semne ce ne pot trezi din apatia existențială, soli care ne pot face să simțim cât de viu și de intens rămâne mesajul lui Hristos, astăzi, la fel ca acum două mii de ani. Depinde de noi să dorim ieșirea din lâncezirea spirituală. Apoi, auzind cuvintele vieții, nu poți să nu ți le reamintești”. În felul acesta, textul Evanghelic devine suportul pentru desfășurarea memoriei istorice (a familiei și a societății) și a memoriei hermeneutice. Pentru că și pe aceasta am pierdut-o, aducerea aminte a sensurilor tezaurizate în experiența culturală a umanității.

Simplitatea și căldura rostirii dau textului un aer sapiențial, atemporal, din care adevărurile grave în forma trăirii și reflecției ies limpezite. Iată cum este descrisă, de pildă, plecarea celor dragi: „Oamenii iubiți de noi sunt ca niște ferestre prin care luminează dragostea lui Dumnezeu. Ei pot fi, cum am mai spus, mai limpezi și transparenți ori mai opaci în receptivitate, dar Domnul le vorbește și unora și altora, tot timpul. Când cei dragi dispar, rămânem în fața lui Dumnezeu cel nevăzut. Nevăzutul în care se pierd cei plecați dintre noi se îmblânzește, pentru că ei se duc acolo înaintea noastră și ne veghează de sus. Această împreună-veghere face trecerea dintr-un plan în altul mai lină, așa cum Iisus, când a murit și a înviat, a adus făgăduința că îi va lua la un moment dat și pe ucenici împreună cu El în Împărăția Sa”.

Elita intelectuală trebuia să dispară, rememorează autoarea destinul familiei sale și a celor ca ei după război. Și au dispărut: oamenii, bibliotecile, casele, pianele, monumentele… Dar mai ales a dispărut un anume model uman. Dna. Pillat este printre cei rari care-l perpetuează firesc, ca pe un legat. Devenind, la rându-i, model. „Nu știu dacă putem rata întâlnirea cu Dumnezeu. Nu ne lasă El s-o ratăm”.

 

 

 

4.04.2019

 

 

 

 

 

 

ă

[1] Monica Pillat, Vasile Bănescu, Imaginația speranței. Poteci către Dumnezeu. Ed. Eikon, 2018;

Liviu Rebreanu

MODERNITATEA ROMANULUI RURAL

În mod obișnuit îl vedem pe Rebreanu ca pe un întemeietor¸scriitorul prin care romanul realist atinge excelența capodoperei. Mai puțin suntem atenți la modernitatea esențială a scrisului său. Poate unde facem inconștient un silogism fals, de școală: roman rural  = roman tradițional (realist); roman citadin = roman modern (psihologic). Nu este totuși o întâmplare că unul dintre primii critici care au salutat excelența romanului Ion, E. Lovinescu, corifeul modernizării literaturii noastre, a subliniat cu finețe analitică tocmai încadrarea romanului într-o modernitate esteteică fără fisură. Nelăsându-se prins în „patul lui Procust” al echivalențelor didacticiste amintite mai sus, pe care tocmai el, criticul, le impusese.

Grosso modo într-o istorie a prozei noastre, construită din pricini istorice și sociologice evidente covârșitor pe tematica rurală, avem trei perspective: cea mítico-poetică (linia Creangă și Sadoveanu), cea realist obiectivă (Rebreanu) și (sfârșitul ciclului) cea analitic morală (Marin Preda). Dificultatea saltului de la etapa 1 la 2 este tocmai dificultatea intrării culturii noastre în modernitate. Care nu înseamnă abandonarea  temei rurale, cum se crede superficial. „…primul nostru roman modern este în fond unul tradițional” sintetizează N. Manolescu acest paradox[1]. O neașteptată dezlegare a acestuia am găsit tocmai într-un loc aparent fără nicio legătură cu romancierul nostru: un studiu fundamental pentru definirea modernității literare, care deschide seria de Opere a lui Ezra Pound, aparținând lui Horia Roman  Patapievici. Teza eseului este că modernitatea esențială înseamnă renașterea arhaicului. Or, chestiunea cheie a „obiectivității”, a „răcelii” privirii narative a lui Rebreanu stă tocmai în regăsirea, de către romancier, printr-o excelentă intuiție estetică, în societatea țărănească, a structurilor epopeicului. Rebreanu scrie, la drept vorbind, o epopee a satului, ceea ce presupune și implacabilul tragic. Asta explică, mai bine decât considerațiile sociologice sau psihologice, din punct de vedere estetic, forța lui Ion, amoralismul său stihial despre care s-a vorbit,. „Rebreanu aduce tonul epopeic, viziunea solemnă și chiar grandioasă a vieții, însoțită de o mai deplină încredere în coeficientul de umanitate a eroilor, pe care cu greu le putem descoperi în școala naturalistă”[2]. Făcea această observație capitală Lucian Raicu încă din 1967. Rebreanu privește lumea satului cu un ochi atent, necruțător, de antropolog (nu este romanul, de la Balzac încoace, o expresie estetică a observației antropologice?). Faimoasele pagini cu care începe romanul Ion sunt o coborâre, o strângere lentă a imaginii, în sens cinematografic, de undeva de sus și de departe, tot mai focalizat, trecând apoi, succesiv, de la o scenă la alta, de la un chip la altul. Prin însumarea pieselor acestui puzzle se obține fresca socială. Nu altfel stau lucrurile în Răscoala, deși acolo nu avem construcția în jurul unui personaj central de forța lui Ion. Cele două părți ale romanului Ion numesc nu procese psihice, ci energii telurice, destinale, epopeice în confruntarea lor din psihicul personajului. Intuiția estetică a lui Rebreanu, manifestată în așa-zisa lui obiectivitate rece, stă în a așeza această lume arhaică sub forțele care o structurează: erosul și „voința de putere”. Căci ce altceva reprezintă „patima pentru pământ” a lui Ion, dorința lui (legitimă desigur) de „a fi în rândul lumii” decât voința de a fi ascultat? Căpătarea identității? Pământul nu are o simplă valoare economică, dar nici una simbolic-„metafizică”. Ion nu face poezie despre „maica glie”. Nu, el se împreunează erotic cu pământul, în celebra urszene a romanului povestită de Rebreanu, la fel cum o făcuse cu Ana. În panoramarea de la începutul romanului îl vedem pe George, într-o societate strict ierarhizată pe criterii de vârstă și de avere, permițându-și să transgreseze granițele: „Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popa și familia învățătorului”. Ce umilință pentru Ion, mai ales că în ăsttimp, tatăl său se aținea pe lângă același grup „ca un câine la ușa bucătăriei”! „La marii artiști sensibilitatea etică nu se manifestă ca atare, ci devine sensibilitate estetică, necesitate interioară a structurii artistice[3]”, notează Lucian Raicu în analiza coerenței compoziționale a romanului. De altfel, monstruosul despre care, sub influența noutății frapante a viziunii, vorbesc, de pildă, Tudor Vianu sau Vladimir Streinu nu e de altă natură decât cel al Medeii, să spunem. Pompiliu Constantinescu, la rându-i, folosea în caracterizarea eroului, în aceeași ordine de idei, nietzsche-eana expresie dincolo de bine și rău. Noțiuni de care energia lui Ion nu se împiedică, într-adevăr. Ana, este, la extrema cealaltă, tot un personaj de tragedie, cel strivit fără milă și fără putință de împotrivire. Dar Florica ? (ei i se dă mai puțină atenție îndeobște față de ceilalți protagoniști). Dar e la fel de încercată finalmente ca și Ana. Nici poveste să fie o „învingătoare”, cum o simte Ana în scena de la nuntă, când ea joacă cu Ion. Dar famila Herdelea? Aproape ironic modul în care se pulverizează „idealurile” ei „mic burgheze” („dragostea romanțioasă”, „datoria socială și patriotică” ș.a.) în fața aceluiași „destin” nivelator. Ochiul naratorului e însă atent la toate ipostazele umane. Doamna Herdelea este fugitiv caracterizată, nu fără o undă de sarcasm, prin desprinderea ei de origini: „- Da, putem privi puțin și noi…Mie chiar îmi plac petrecerile poporului…Maria Herdelea era fată de țăran de pe la Monor, da pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc”. Acest „poporului” e colosal, aproape îl auzi, ca pe o arogantă distanțare. Narativ, este o tehnică a detaliului specifică unei arte mature, perspectivei epice holistice, epopeice. În Răscoala, intrați cu sfială și cu căciulile în mâini în curtea boierului, înainte de a distruge totul cu forța unei stihii iraționale, țăranii se îndeamnă să nu calce pe iarbă. „Ferește, măi creștine, nu strica iarba, că-i păcat de muncă”.”.

Grandiosul viziunii rebreniene vine tocmai din această simultaneitate a vederii: ansamblul și amănuntul se îmbină într-un mod cunoscut încă de pe vremea descrierii detaliate a scutului lui Ahile. Asta ferește romanul său de un etnografic superficial și îi dă forța. Rebreanu a avut știința epică  a modernității nu ca experiment narativ sau psihologic, ci ca structură a umanului. Violența, de exemplu, este dincolo de o judecată morală, este un element important al acestei alchimii sociale. Pe drumul de intrare în sat apare la un moment dat casa învățătorului Herdelea, privind spre inima satului cu cele două ferestre „cercetătoare și dojenitoare”. Epitetele care se aplică, evident, învățătorului, desemnează funcția lui socială în sat. Așa cum, fiecare din personajele acestui „catalog al corăbiilor” care este scena horei duminicale este descris mai întâi prin funcția lui în sistem, mai apoi prin identitate. În felul acesta, lumea lui Rebreanu capătă profunzime.

„Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român” rămâne o frază emblematică pentru o societate care și-a perceput modernizarea prin desprinderea de „țărănie”. Rebreanu înțelesese estetic că este o lume organică. Așa creată, așa funcționând

 

 

[1] Istoria critică a literaturii române, ed. Paralela 45, 2008, p. 599;

[2] Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, EpL, 1967, p. 326;

[3] Op. Cit., p. 89.

Manuela Toderaș

SUB  SCUT

Am fost onorat să particip sâmbătă, 2 februarie, în holul Casei de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, la vernisajul expoziției In nomine Deus a artistei vizuale Manuela Toderaș. Cu o prezență constantă în expuneri din țară și din străinătate, cu studii în domeniu la Timișoara, București și Londra, artista, am impresia, și-a găsit prin această temă teritoriul „personal”, privilegiat, de investigație plastică și introspecție. Tema expunerii: Scutul, cavalerismul. O expunere în tehnica serigrafiei a unui spațiu dens, în care coerența simbolică a transformat simezele într-un discurs continuu cu răspuns la întrebări precum: ce înseamnă a fi apărat? Cine ne apără? Ce înseamnă căutarea sinelui?

Glosele pe seama simbolisticii evidente sau tainice a scutului nu sunt inutile. Recapitulându-le rapid, așezăm secvențele de semne plastice într-o ordine inteligibilă. Scutul este unul dintre obiectele-simbol de cea mai mare vechime și încărcătură de semnificații. Atât în sine, ca obiect-util, cât și prin spațiul pe care îl oferă spre a fi pictat. Avem  scutul ca obiect pictat și – simultan – scutul ca obiect pe care se pictează. Sau spațiu heraldic, conținând ideea cheie a nobleței, a castei supreme a războinicilor cavaleri. Blazonul-scut te apără. Scutul-blazon îl conține/susține pe cavaler, după cum cavalerul ține scutul. Conținut-conținător vorbindu-ne despre misterioasa corespondență dintre universul exterior, vizibil, și cel interior, invizibil.

dav

Mitologia ne amintește, de pildă, de cel puțin două scuturi emblematice (ciudat pleonasm!): a. scutul lui Ahile, o adevărată cosmogonie, un rezumat absolut al Lumii. Sau, b. într-o pururea fertilă ambiguitate, de scutul armă nu numai de apărare al Atenei, cel care prin Centrul său, capul, privirea ucigătoare a Meduzei, încremenește dușmanul. Scutul lui Ahile, pe de altă parte, imposibil de ridicat de altcineva, avea mai multe straturi, dintre care cel de aur nu putea fi străbătut de lancea inamică. Puritatea absolută care este ultima, alchimică, pavăză. Invincibilitatea. Nemurirea. Iar pe cercurile mari, care mărgineau scutul, erau reprezentate valurile Oceanului. Precum Paradisul biblic este înconjurat de cele patru râuri. Atenționându-ne astfel că Paradisul ne este ultima apărare, și este paradisul pierdut,  geometric dreptunghiular, forma pământescului, a paradisului terestru; și că scutul eroului homeric, rotund, este semn al apărării din partea Zeilor.

O asemenea poveste mi s-a părut a spune artefactele expuse aici, urmărită cu minuțiosă atenție la coerența simbolică de către autoare. Alt fir al poveștii ne duce la ideea de Templu și la mitologia inepuizabilă a Cavalerilor. Scutul te apără în măsura în care tu aperi Templul (idealul îl numea artista în prezentarea ei). Altfel nu. Inițierile laborioase la care sunt supuși cavalerii pentru a intra în Ordin urmăresc să precizeze tocmai această dublă față a ocrotirii. A se vedea motivul labirintului, sugerat prin motive ornamentale tradiționale. Toate imaginile scuturilor din expoziție sunt construite în jurul unui centru foarte precis marcat. De cele mai multe ori prin Cruce. Evident că nu este locul aici nici măcar să ating în trecere acest simbol. Axele Crucii sunt axele de simetrie, de rezistență ale scutului/lume. Apar, însă, neapărat cerute de logica sintaxei imaginuilor, Spada și Potirul. Ceea ce ne duce, desigur, imediat cu gândul la biblia antropologică a lui Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Spada și Cupa reprezentau, în analiza filozofului Imaginii, regimul diurn, respectiv nocturn al imaginii. Adică Sinteza. Totalitatea. Sfântul Potir al Graalului este capătul oricărei căutări (cine par-curge cu privirea obiectele, reface o căutare alchimică a Sinelui, jungian suntem în adânc privind), el este căutat de Cavaleri, găsit, apoi ascuns (căci este Taină), apărat întru veșnicie. Până azi și până la sfârșitul acestui eon. Un excepțional indiciu îl aflăm în desenul câtorva cărămizi care alcătuiesc conținutul Potirului. Templul, prin urmele sale, este în Potir, este sângele. Sunt acestea cărămizile Templului dărâmat? Sau cele ale cetății Ierusalimului ceresc, viitor? „Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei”. (Apocalipsa 21.2) Sau ale ambelor? Omofonia și omologia dintre templu și timp sunt îndelung analizate în literatura domeniului. Acest icon grafic al Sfântului Trup („dărâmați Templul acesta”, spusese, fără să fie înțeles) sugerează foarte discret și deci foarte pertinent nemurirea Cavalerilor. Știința artistei de a ex-pune Tradiția, atât la nivelul tehnicii materiale, cât și al ideaticii este de nu face demonstrație, didacticism, ci trăire a interogațiilor pe care aceasta le trezește și le transmite prin impulsuri perioadice, pulsații în timpul istoric. De aici, cred, tensiunea culorilor care, deși deloc exuberante, ci cuviincios mohorâte, nu provoacă absolut deloc o stare depresivă, dimpotrivă una a speranței. Alt semn al acesteia mi se par deschiderile de diferite feluri care apar în multe scuturi (ceea ce, obiectual vorbind, este un nonsens, dar perfect significativ simbolic). Sau superba „perdea a templului” sau dveră care exact asta sugerează: trecerea dincolo, separarea între spațiul sacru și cel profan. Ele te îndeamnă să ai curajul să privești, să treci dincolo. În invizibil. Dar și scutul este o separare. Cea între viață și moarte. În spatele scutului se află Inima. Iar în inimă Cercul de aur, Dumnezeu.. Iată ce apără scutul.

Lucrurile s-au așezat astfel încât vernisajul (amânat din motive obiective) să se întâmple în Ziua Întâmpinării Domnului, ducerea Sa la Templu. Închinarea, conform tradiției iudaice, Domnului Dumnezeului Său. Adică ne-au așezat definitiv sub scutul veșnic. Spartanii victorioși erau cei care se întorceau sub scut. Parabolă profundă pe care expoziția Manuelei Toderaș o explicitează vorbindu-ne plastic despre situarea noastră, simultan luptătoare și rugătoare, sub Înalta Proteguire a „invizibilului care hotărește totul”.

 

2 feb. 2019

Intrarea în Templu

Ion Vianu

DIALOGUL RECAPITULATIV

 

 

Moto: Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei.

 

În definitiv…este o locuțiune care sugerează o concluzie ivită la capătul unei lungi meditații și acceptată cu o doză de resemnare stoică, sau un scepticism pe care autorul și-l asumă de mai multe ori de-a lungul discuției. O concluzie finală, dar care deschide, pentru că după ea parcă aștepți ceva. Ion Vianu face parte dintr-o falangă de umaniști, profesori, care au părăsit România în anii 70, din pricinile știute: Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Victor Ieronim Stoichiță, Gelu Ionescu, George Banu, într-o enumerare rapidă. Te întrebi, tot cu un acut sentiment al cenușii, cum ar fi arătat învățământul umanistic românesc, lteratura noastră,sub tutela acestora și a atâtor altora. Ioana Scoruș este, la rându-i, scriitoare: romancieră, critic de acuitate, și, foarte important, psihanalist practicant, cu analiză proprie temeinică și îndelungi stagii de formare (a și publicat o carte de interviuri despre situația psihanalizei în România). Cu alte cuvinte, cei doi „vorbesc aceeași limbă” în cartea interviu apărută la Polirom[1].

Pentru un psihanalist, firește, dialogul este un „instrument” chirurgical de sondat psiheea celuilalt. De aceea schimbul de idei dintre cei doi nu cade nicio clipă în facil sau convențional, este o scormonirea adâncurilor. Portretul psihanalistului și omului de cultură clasică Ion Vianu cu care rămâi la sfârșitul lecturii este al unui destin încercat de istorie, obsedat de (auto)cunoaștere, construit în cultul Omului în toată complexitatea sa. Temele dialogului sunt desfășurate cu precizie „epică”: România și viitorul ei,văzută de un expatriat („România era o prezență interioară”), imaginea Tatălui (deopotrivă cel cu majusculă și cel real), povestea familiei, exilul, formarea personală, prietenii și trădări, trecerea de la facultatea de la limbi clasice la medicină și fixarea pe psihiatrie, plecarea din țară, adaptarea în Occident, condiția evreului, libertatea (temă obsedantă), „nevroza socialistă”  (versus depresia occidentală), viitorul lumii, scris vs. trăit, tehnologia și impactul ei asupra condiției umane, bătrânețea etc.

„Când ești psihiatru, uiți să vorbești”, observă Ion Vianu, pentru că poziția fundamentală a psihanalistului este ce a de ascultător.De aici, o anume greutate pe care o au cuvintele celor doi protagoniști, rostiri bine controlate, îndelung meditate.La întrebarea ce a avut de învins în viață, profesorul detaliază: „La această întrebare îți răspund cu dezinvoltură: depresiunea, tristețea. Ce este depresiunea? În primul rând, este o eroare ontologică, pentru că viața este eminamente pozitivă prin simplul fapt că există. În absolut, viața este o iluzie, în această privință mă apropii foarte mult de budism. Scrisul nu te vindecă de iluzie, dimpotrivă, eu cred că te adâncește, dar te vindecă de lipsa de vitalitate, adică este un vânt care-ți umflă din nou pânzele, dându-ți posibilitatea să-ți continui navigația…” Acesta este tonul confesiunii care încearcă tot timpul să explice.Necomplezentă cu sine, reflexivă, deloc paseistă, deși bine ancorată într-o tradiție culturală umanistă.. Chestionat care este rolul scriitorului în epoca postumanismului răspunde scurt: „Nu știu să răspund la întrebarea dumitale pentru că eu aparțin umanismului”. Melancolia infuză a textului provine din acest sentiment al diferenței, distanței temporale, („Cred că un om bătrân nu trebuie să aibă absolut nicio pretenție. Tot ce primește este cadou”) chiar în prietenie diferența de vârstă îi pare un obstacol. A sonda inconștientul pacienților, a citi psihanaliză, este, ne spune psihiatrul nostru, a coborî în bolgiile dantești.Cum să nu fii, în aceste condiții, impregnat de amor veterismundi, – iubirea lumii vechi – cum se declară profesorul? Deschis, în același timp, spre provocările unui viitor în care structura familială va fi alta și rolul paternității se va schimba. „Sunt un nostalgic, dar nu un conservator, cu atât mai puțin un reacționar”. Și, tăios, „Sunt un sceptic care speră în mântuire. Nu este o poziție comodă”.

Ion Vianu este, firește, conștient de spaima „irațională” (un fel de misteriumtremendum, spune la un moment dat că Dumnezeu ar putea fi Inconștientul),„șamanică”,pe care un psihiatru o trezește în rândul „oamenilor obișnuiți”. Povestește o întâmplare amuzantă când, luând în mașină o doamnă la ocazie, aceasta, auzindu-i meseria, îi cere să oprească imediat și coboară. Spun asta pentru că, în fond, avem în acest text confesiv analiza unei îndoite puteri: una este psihanaliza, cealaltă literatura. („Literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei”). Sunt, cu alte cuvinte, două „mâini” vindecătoare. Iar părinții au, de asemenea, roluri simetrice: tatăl este Învățătorul, mama este „primul profesor de psihanaliză”, care-l învață să-și gestioneze conflictele interioare. Sunt, ca atare, multe pagini despre ce înseamnă „a învăța” – de la colegii de generație, de la profesori, din experiențe – și despre literatură. „Poezia este cea mai înaltă formă a exprimării literare”. Este analizată în context eterna contradicție între „citit” și „trăit”.  „Mă gândesc că ar trebui să trăiești în timpul în care citești”; „Este foarte multă moarte în citit”. „Cred că ar trebui să abstragem complet omul din operă”; „Am avut șansa să nu fiu exilat din limba mea, am scris în română”; „e ceva mortifer în scris”; „Scrisul  mă învață încontinuu ceva despre mine, e o continuare a analizei mele personale…”. Îi admiră, cum știm, pe Mateiu Caragiale și pe Ion Barbu. Dar are și o observație pătrunzătoare, pe care nu știu cine o va dezvolta, despre nevroza eminesciană de a se fi născut într-o cultură mică și imatură. Literatura este, în aceste condiții, o funcție a cunoașterii analitice. Exercițiul scrisului (mărturisește că nu ține un jurnal, dar are sute de pagini de „încercări”) este unul prin excelență vindecător.

De la acest din urmă cuvânt cred că ar trebui să pornească lectura simpatetică a cărții. Dacă „Iluzia că putem trăi în afara suferinței este absolut gratuită”, miza de profunzime a dialogului este tocmai depășirea traumei prin exprimare. Citatele numeroase pe care le-am dat ilustrează o anume limpiditate a rostirii, o concizie de tip clasic, aforistic, unde formația sa se vede cu ochiul liber și care trezește și regretele justificate ale intervievatoarei privitoare la un model de învățământ astăzi dispărut și, din păcate, imposibil de refăcut la noi (și aiurea?). Este tocmai acel tip de învățământ care a dat ilustra generație de umaniști despre care vorbeam la început. Observam și altă dată că, în dezordinea axiologică în care ne bălăcim, „modelul Tudor Vianu” nu are astăzi o vizibilitate publică. În manualele de liceu, de exemplu, numele ilustrului cărturar lipsește. Tocmai aici intervine forța psihanalistului, în depășirea traumei. Și în acest sens avem de-a face cu o carte reconfortantă, ne oferă un model de asumare a disperării conjuncturale. „Mai are țara asta un viitor?” este întrebat profesorul Ion Vianu, într-un context în care face o schiță a lumii de azi, percepută de noi toți la modul apocalipsei cotidiene. Inclusiv prin schimbările, greu de anticipat și de gestionat, pe care le aduce tehnologia asupra structurii mentale și fiziologice ale omului însuși. E limpede că profesorului nu-i place foarte tare „modelul american” și-l preferă pe cel european. Formația sa clasică  – „să-i dai timp timpului” – justifică din plin această opțiune. Dacă începutul cărții este într-un cerc mai îngust (România de azi, istoria personală), sfârșitul este pe „problemele grele” ale spiritului. „Disperarea înseamnă încheierea tuturor  socotelilor” tranșează intervievatul. Tocmai de aceea este nevoie, pentru a scăpa de toate formele nevrozei, de o întemeiere în absolut. „Sinele este scopul cel mai înalt. Este integrarea maximă. Suntem chemați să avem vocația de a umple întreg spațiul nostru interior cu Sinele. Este un punct omega”.

Cu fiecare carte (recent s-a reeditat, adăugită, și culegerea de eseuri Frumusețea va salva lumea), profesorul Ion Vianu se întoarce acasă, în cultura care l-a format. „De fapt, nu am plecat niciodată”, spune, recunoscând:„Și dacă există un lucru care să-mi fie insuportabil, este că  România s-ar putea să nu mai existe într-o zi”.

 

 

 

Chrstian Crăciun

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Ioana Scoruș în dialog cu IonVianu, În definitiv… Polirom, 2018;