Despre Căutare VI

 

Despre căutare (VI)

Aflați că noi suntem cu toții de acord, orice lucru am spune… Unul lămurește ceea ce altul a ascuns, iar cel ce caută cu adevărat poate găsi totul”. Dintr-o carte de alchimie. Fraza ne atrage atenția că, finalmente, căutarea vizează ceva de dincolo de diferențe, vizează totul. Alchimia este prin ea însăși o alegorie a căutării absolute. Dar fraza este și despre carte, despre cum se alcătuiește cunoașterea prin cărți, chiar cînd ele spun lucruri contradictorii (și cînd nu spun?), ca un joc al căutării prin semne. Remarcabil optimismul gnoseologic al alchimistului nostru, neîmpiedicat de contra-ziceri.

Un filosof vorbește de „ad-urmecare”, căutare pe urmele… răbdurie, atentă, mereu la pîndă, decisă și decisivă pentru că nu există decît o singură lovitură. A merge pe urme… pe urmele jivinei (hermeneutica) sau pe urmele tale proprii, pentru că totdeauna ai mai fost pe acolo (maieutica). Da, căutarea ține, dintre simțuri, mai mult de miros decît de văz, cum ne vine a crede. Are evanescența adierii. E copil și podoabă și parfum: odor, odoare, odorant. Căutarea ca ad-urmecare este șansa găsirii odorului, a copilului sfînt și a comorii.

Filosoful îndrumător, înțeleptul era numit în grecește kathegemon, hegemon, cel ce conduce, cel ce arată drumul. Călăuza tarkovskiană, impulsul căutării diferit pentru fiecare, dar toți fiind, în fond, în același spațiu în aceeași „zonă”. Filmul este o capodoperă pentru că, deși cu toții caută același lucru, fiecare găsește ceea ce i se potrivește, iar călăuza nu e cel ce știe, ci cel care vede drumul în traiectoria pietrelor. Pentru că drumul nu este niciodată același!

Căutarea autentică este prin excelență tautologică, căutare a căutării, căutare a artei de a căuta, vînare de vînt, mișcare a spațiului în interiorul spațiului. Și a timpului în interiorul timpului. Plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte, spune poetul. Este chiar definiția poetică și profetică a căutării. A suspendării ei în intermundii. A energiei ei teribile, grefată pe o vulnerabilitate absolută.

Căutarea împinge lumea înainte: Cum o împinge, aceasta nu ne este dat să știm.

Ce este orizontul? Mai întîi: două trăsături preliminare: verticala privirii și depărtarea. Trebuie deci să fii om, vertical, și să privești mereu înainte, cît mai departe. Animalele nu au orizont, ele privesc în pămînt. Nici măcar vulturii, de la înălțimea lor, nu văd cerul, ci tot numai pămîntul. Acolo, la orizont, în marea Lui bunătate, Dumnezeu ne-a dat întîlnire. Locul în care cerul se contopește cu pămîntul este locul divinului, o iluzie (optică)… și tocmai asta e superb. Orizontul e un Semn al invizibilului. Atenție! – ne spune parcă divinul, – cerul coboară pe pămînt. Trebuie să fiți cu ochii țintă la „locul” acela, să înaintați pururi spre el, exact cu cît el se depărtează de voi spre a vă lăsa spațiu de libertate. Nu poți înainta în patru labe spre orizont, adică acolo unde te întîlnești cu cerul. Ce trist ar fi dacă locul acela ar avea o prezență efectivă, materială, precum strada care începe de la colț. Ai ajunge degrabă acolo și… ce ai face mai departe? Pe cînd așa, cerul sărută pămîntul într-o mișcare eternă, intangibil, chemîndu-te mereu să înaintezi spre el. Adică spre tine. Orizontul e hieroglifa formei supreme a iubirii.

Căutarea înseamnă a fi undeva. Nu poți porni căutarea de nicăieri. Mai întîi trebuie să te situezi. Să ai loc și sens. Nu există dinamism fără bază.

Motor de căutare. Vremurile recente au comis această invenție diabolică: motorul de căutare. Ea deturnează tocmai sensul primordial al căutării, care exclude tocmai Algoritmulcăutării. Oricît de complex ar fi acest algoritm, el nu poate găsi neașteptatul. E vorba de timp aici: căutarea să-i zic așa ontologică e funcțională în virtutea faptului că vizează viitorul. Ce găsește motorul? Informația trecută, deja stocată. Căutarea e formativă, motorul e informativ.

Dacă nu există undeva un rost, căutare este un cuvînt gol de sens!

(sursa foto: facian.org)

 

Apărut în Literatura de Azi  11 aprilie 2017

IPOTEZA OM

IPOTEZA – OM

Motto: „Modernitatea are o rană mortală chiar în inima sa: ideea unui progres continuu și nelimitat”

Octavio Paz, citat de Luigi Zoja

 

Această formulă din titlu, calchiind celebra replică a matematicianului Laplace despre ipoteza nenecesară Dumnezeu, mi se pare cel mai potrivit însemn pentru excepționalul eseu al lui Radu Vancu Elegie pentru uman[1]. S-o spun de la început: este una dintre cele mai bune și mai originale cărți „de idei” apărute la noi în ultimele decenii. Și asta în primul rând datorită mizei majore: nu este o simplă carte de „teorie literară”, analiză a unor poetici, desfășurări de estetici alternative, ci, pentru a le înțelege pe acestea, este pusă în discuție însăși condiția omului (post)modern. Este o carte de filozofie socială, de antropologie și chiar de etică. Cele două părți ale eseului: Muzeul Anti-umanului și Filo-umanii. O tipologie nu sunt, totuși, o separare didactică de tip teorie vs. practică analitică, ele spun ceva intrinsec despre rolul poeziei în modernitate, ca expresie primă/ultimă a tuturor interogațiilor, sfâșierilor, înălțărilor și prăbușirilor  omului în ultimele două secole. Este o carte de filozofie în sensul curat al termenului: meditație asupra țintelor și limitelor umanului. Titlul, aparent liric, contrazice aparent rigoarea analizei, desfătarea bibliografică și precizia diagnosticelor. E greu să nu cazi în mizantropie în fața acestui ecorșeu al destructurării umanului, al îndepărtării omului din umanitate. Dar ce artă extraordinară a ivit prin câteva personalități această înstrăinare a omului de sine însuși, ca și lupta lui pentru regăsire, re-centrare! Pe această balanță fragilă este construit eseul de față. „Iar dacă încape totuși o melancolie în elegia de față – atunci e o melancolie în egală măsură retrospectivă și prospectivă, în orice caz nu atrabilară și acidă, ci aequanimă și luminoasă.  […]. Invenția numită om, pe care modernitatea a adus-o cu sine, nu numai că nu a expirat, cum credea Foucault – dar termenul ei de valabilitate coincide cu termenul de valabilitate al culturii noastre. Care, cum ne arată modernitatea, a căzut atunci când ipoteza-om a căzut – și se va ține atâta vreme cât ipoteza-om se va ține. Încât valabilitatea acestei ipoteze înseamnă, de fapt, deopotrivă necesitatea și centralitatea ei(p.318)

Căci avem de-a face, ne sugerează eseistul, cu două  modernități, co-existente și în egală măsură creatoare de opere de valoare. O modernitate succedând modelului Iluminist, raționalistă, constitutivă, și una distructivă, în care rațiunea apare ca oaia neagră iar arta evacuează decisiv umanul. Este un eseu despre anti-umanismul artei contemporane, despre, în fond, acel selbsthas (pentru  a prelua expresia lui Otto Weininger din vremea când Modernitatea era în plină ecloziune) specific speciei în modernitatea târzie. Eseul este deci „…o încercare de salvare a imaginii omului; e o elegie pentru ceea ce ar fi putut să fie omul, pentru ceea ce a fost nevoit să fie – și pentru ce ar mai putea fi el fi” (13). Afirmația că omul este principala invenție a modernității și  – totuși – dez-articularea, exmatricularea omului din centrul lumii nu indică o contradicție. În fond, Declarația universală a drepturilor omului și ghilotina sunt nu doar strict contemporane, ci și surori bune. Straniu, în numele demnității omului s-a proclamat că Dumnezeu a murit. Dar, făcându-se analiza la morga ideilor,  s-a constatat că decedatul era însuși omul. Aș sublinia actualitatea acută a acestui eseu, dezmembrarea umanismului este un proces în plină accelerare, e suficient să urmărești nu numai arta, dar, de exemplu, programele de învățământ. O revoluție pornită în numele omului a ajuns să elimine omul ca pe un element dispensabil. De ce elegie? Pentru că nu se poate să nu trăiești o sfâșiere în fața contradicției subliniate mai sus. Îmi place mult acest „ar fi putut să fie” din citatul precedent, care lasă deschise toate zările, presupune o eudemonologie, ba chiar o teologie. Întrebarea este dacă în (post)modernitate mai este posibilă o istorie. Adică, mai departe, un destin al omului (ca specie globalizată chiar). În măsura în care „omul recent” (cer iertare pentru acest împrumut conceptual dintr-o carte cu multe puncte comune cu aceasta) este „omul instant”, omul care se abolește pe sine însuși qua uman, evacuându-și trecutul, rădăcinile, dar și viitorul de dincolo de orizontul fericirii imediate. Între omul ca invenție recentă al lui Foucault, omul ca „invenție principală a modernității” și destructurarea umanului nu este distanță. E toată istoria de la 1789 până azi în această dialectică.

Cele două modernități – neapărat nu trebuie uitat asta – nu sunt succesive, ci concomitente. Pulsiunea umană și anti-umană coexistă în umanitate încă din germenii ei. „…nu trebuie pierdut din vedere că cele două modernități sunt de fapt una singură; ele au coexistat din prima clipă, din punctul origo  al modernității, adică din momentul Revoluției Franceze…” (27) „…modernitatea e coșmarul anti-uman din care omul postmodern încearcă să se trezeasc㔄 (30) În care dintre aceste timpuri  locuim, de fapt? E întrebarea subtextuală a acestui eseu acut și neliniștitor. La 200 de ani după Revoluția Franceză, Europa își oferea o nouă traiectorie istorică, omul intra evident într-o nouă eră, suferea o mutație de felul celei suferite la începutul Creștinismului sau, mai apoi, al Renașterii. Procesul, căci este un îndelung proces istoric, începe, cum spun istoricii, de la Iluminismul revoluționar. Citându-l pe Mark Greif, autorul nostru arată că postmodernismul (care este încununarea și sfârșitul modernității), postumanismul și sfârșitul istoriei sunt toate componente ale aceleași chestiuni, nu te poți referi la unul dintre aceste elemente fără a te lovi de celelalte.  „Ultimii devoți ai umanului” au luptat în chiar mijlocul modernității, pentru a-i vindeca rana fondatoare.

„Omul semantic”, omul simbolului, pentru care totul avea sens, cel care se mișca în „pădurea de simboluri” cu abilitatea cu care aborigenul se mișcă după urmele vânatului în junglă, omul capabil să perceapă/priceapă o „semnătură” secretă, transcendentă în orice lucru, omul acesta s-a retras încet, încet  într-un spațiu gol, căci lipsit de semnificație, neutru. Dar și ostil, drept care omul a început o disperată luptă de recuperare a sensului. În acest mod l-aș fi înțeles de exemplu pe Mircea Eliade, singurul capitol asupra căruia am rezerve. La locul cuvenit… Radu Vancu împrumută de la Jung termenul de enantiodromie  (nesfârșita „alergare în sens contrar”) pentru a explica reacția postmodernistă a umanului la instaurarea anti-umanului. Aceasta este „elegia prospectivă pentru uman”, coșmarul din care omul instant încearcă să evadeze. Pentru că modernitatea este un construct bizar al umanului împotriva omului: „Omul nu e câtuși de puțin indispensabil revoluției umaniste a modernității” (30) Aceasta este problema și morală și estetică deopotrivă a artei moderne și a omului modern. Ideologiile care au marcat epoca sunt  ele însele depășite de această dilemă, în sensul că ea le înglobează. Citându-l pe Fukuyama și mai apoi pe Sloterdijk, Radu Vancu observă că eliminarea umanului, începută prin idei și artă, a ajuns la extremismul genocidelor și războaielor totale, dar și la consumismul și mitul fericirii continue din epoca postbelică. Revenirea la uman înseamnă revenirea la om. Pare tautologic? Nu chiar, pentru că, odată cu Revoluția Franceză începe un proces insidios, cu multe fațete, prin care ideile devin mai importante decât omul. De la marxism la nazism și de la psihanaliză la corectitudinea politică, vedem același fenomen. Rămâne atunci artei, poeziei, sarcina imposibilă a reconstrucției omului filouman? „Omul filouman e himera acestei cărți” (53) Teoretic asta ar însemna, cred, depășirea (post)modernității înspre…? Unde  se poate regăsi umanul? „Toată cheia problemei constă, s-ar zice, în a-i găsi din nou omului un loc în lume” (56) Problema este că locul umanului nu este în om. Observ că evacuarea umanului din lume s-a petrecut după același tipar după care, cu secole înainte, a fost evacuat Dumnezeu. E o temă separată de discuție aici! „…poezia nu negociază doar între două singurătăți individuale – ci între singurătățile celor contemporani cu artiștii și singurătățile generațiilor încă nenăscute, dându-le rațiunile existenței lor care va să vină. O singură prezență umană (cea din interiorul poeziei) negociază cu toate singurătățile prezente și viitoare. Și le spune: iată omul, ecce hommo, faceți-i o casă în realul vostru așa cum eu i-am făcut casă în textul meu. A găsi umanului un loc în lume n-ar trebui să fie mai dificil decât a-i găsi un loc în poem” (61) Heideggeriana poezie ca loc de locuire al umanului pare o paradigmă, prezența omului în text ca și în realitate, în realitatea textului ca și în textul realității. Omul modern este o ipostază perfectă a mitului creatorului devorat de propria creație. El (și-)a creat modernitatea ca apogeu al libertății și puterii sale de creație, din care a fost expulzat mai apoi ca inutil. Spenglerian, „…omul faustic, adică omul modern european, a ajuns sclavul creației lui, modernitatea. Care sfârșește prin a-l elimina complet, după ce începuse prin a-i elimina câteva tipuri umane” (62) Și mai apoi: „ Atât de metodică a fost această evacuare a umanului, atât de eficient i-a atins și dizolvat toate straturile, încât reumanizarea profundă pe care o propune postmodernitatea e mai degrabă un exercițiu de recuperare post-traumatică decât o stare de fapt”.

Până în epoca modernă trecutul era sursa legitimității, izvorul și întemeierea tuturor valorilor, vezi celebra imagine cu piticii ridicați pe umerii unor uriași pentru a vedea mai departe. Ruptura a început în momentul în care trecutul începe să fie considerat drept ceva revolut (un fel de antonim al lui revoluționar, nu?), o frână în calea „progresului”. Paradoxul pe care postmodernitatea îl trăiește acut și dureros este că ruptura aceasta devine ea însăși o tradiție, și aici posibilitatea evoluției se fracturează. „tradiție a negației și negației a tradiției”, cum zice Radu Vancu, duce evident la un impas logic și ontologic. Panoramarea bibliografică ne aduce aminte că modernitatea este liberticidă, că modernitatea nu este decât un imens proiect ideologic (Baudrillard), că utopismul modern este un prozelitism sau că Revoluția Franceză (Sursa surselor!) a avut o structură tipic religioasă ș.a.m.d. Iată cum rezumă autorul un text tulburător al lui Finkielkraut: „… ceea ce a făcut posibil infernul anti-uman al modernității a fost combinația de utopism, scientism (fiindcă utopiile ei erau prezentate drept „concepții științifice asupra lumii”, singurele admisibile, singurele infailibile) și tehnicism; masacrarea pe scară largă a oamenilor n-ar fi fost posibilă fără toate acestea, adică fără modernitate (căreia tehnicismul i-a dat această eficiență monstruoasă în eliminarea umanului la o scară supraumană)…” (84) „Criza omului” sau „moartea omului” au fost anticipate (provocate?) de arta și gândirea moderne. Anti-umanismul  s-a încorporat în anti-uman. În același timp (nu trebuie să uităm nicio clipă cele două fețe ale modernității) „în pofida pulsiunilor ei anti-umane, lumea capitalistă e singura rezervație de filo-umanism pe care modernitatea ne-a lăsat-o moștenire” (96). Observ că se aplică aici tot un străvechi principiu: similia similibus curantur, schizoidia care a transformat arta în instrument al antiumanului îi poate schimba încărcătura spre un nou umanism? Am asistat (pasivi?) la moartea cititorului (Mallarmé) și apoi la moartea autorului (Barthes), aș adăuga eu că asistăm acum la moartea cărții ca obiect cultural, va găsi post(post)modernitatea, pornind de la aceleași premise, puterea de a transforma aceste morți în tot atâtea renașteri? Pentru asta, și e sensul întregii demonstrații din acest studiu, trebuie redescoperit omul, readus în centrul meditației și al artei. Ceea ce înseamnă redescoperirea interiorității, a intimului, a privatului (atât de violent confiscat de ideologii recente), nu în sensul exhibării lui stimulate de voyeurismul mediilor de tot felul, ci în sensul interogării  lor neîncetate. Poate că este nevoie – nu apare în carte acest aspect – să regăsim o lume a substanțialismului, a valorilor tari, a axiomelor morale… Izgonit, umanul se reîntoarce.  Și de această dată, probabil, arta îl pre-vestește. Redescoperirea subiectului (care nu este același lucru cu individualismul  modernist, dimpotrivă) are multe consecințe, inclusiv la nivelul limbajului, al posibilității de comunicare. Chestiunea are chiar un aspect teologic asupra căruia, firește, nu voi insista aici. După ce arta a distrus Omul în efigie, a pregătit terenul favorabil pentru ca istoria să-l distrugă cu eficiență, industrial, ca ființă în carne și oase. Și suflet. Poate că tot artei îi revine menirea de a pregăti regăsirea umanului. E posibilă „reconstruirea unei episteme profund umanizate”.

Partea a doua a eseului exemplifică, prin câteva analize aplicate și de o vădită subtilitate această tensiune internă a modernității. Acum intră mai puternic în discuție și literatura română. Care se vădește nu atât de decuplată de problemele literaturii universale moderne pe cât vor unii snobi să o prezinte. Filtrată prin turnesolul comunismului (este el „modernitate”, fie și forțată, sau o frână decisivă a modernizării „naturale”? – temă inepuizabilă de discuții) poetica Generației 80, de exemplu, este confină tuturor acestor tensiuni interne ale modernității. Și mai înainte Radu  Vancu îl citase pe Alexandru Mușina, cu teoria sa despre „noul antropocentrism”. Sau pe Ion Mureșan cu ideea că poeții sunt „anticorpii societății”. De aceea el caută în literatura modernă „filoumanii”. Începând cu „poeticile confesive”, Berryman și Mircea Ivănescu. „A vorbi neîncetat despre spațiul tău privat, implicând la fel de neîncetat în poemele tale prezența spațiului public – aceasta e performanța confesivilor etici. Și forma lor, înaltă, de curaj. Nu avem prea mulți poeți care să fi reușit asta. Alături de Mariana Marin, care e le chef de fil a acestei filiații, Alexandru Mușina și Andrei Bodiu o ilustrează strălucitor”. (176) Poet el însuși, Radu Vancu are niște analize de o complexă subtilitate, el ia în considerare atât textul, cât și proiectul autorului respectiv  pentru a-i descifra ceea ce aș numi locul poietic. Are o formulare precisă, chirurgicală, dar și o mare îndrăzneală a diagnosticului, ca atunci când îl așază pe Mircea Ivănescu „sub semnul unei discreții absolute” sau când susține că nicio altă generație poetică din literatura română precum optzeciștii nu a avut mai mulți poeți „de primă mână”. Redescoperirea individului, a cotidianului a fost modul acestei generații de a se raporta la abrutizarea prin massificare și reificare impusă de comunismul ceaușist.

O a doua categorie, după confesivii etici, ar fi „sacralii”. Cei care încearcă „revrăjirea lumii”. Se întreabă eseistul dacă poezia actuală mai este capabilă să absoarbă structuri mitice, sau despre modul în care noile media fantasmează realul, prin erzatzuri de mituri, mitoizi cum îi numește el. E o dialectică aici, cuvântul care personal mă îngrijorează este erzatz, mă întreb adică dacă putem trăi la nesfârșit din aceste duplicate, clone, realități secunde (și de mâna a doua) și în ce măsură o poezie izvorâtă din ele poate fi  autentică. O temă de reflecție… Aruncat de către modernitate pe ușă, sacrul se întoarce pe fereastră. Fragmentele de mituri însă, s-a observat de mult, nu mai coagulează într-o metanarațiune, lipsește transcendența care să le unifice. Și, firește,  nu mai avem organ pentru rit și mit ( e folosită aici analiza lui Baudrillard).

În acest context e adus în discuție Mircea Eliade, ca un contramodern. E singurul capitol față de care am rezerve. Pare și scris în alt ton, nu mai are acuitatea și comprehensiunea ideatică din restul eseului, ci ceva încrâncenat, vehement. Chiar și bibliografia e un indiciu – indirect – sunt citate cărți evident partizane, ideologizate în exces, precum cea a lui Dubuisson, dar lipsește cea mai bună monografie despre opera lui Eliade, cea a lui Mihai Gheorghiu. După părerea mea, Eliade e modern tocmai prin analitica extrem de subtilă a condiției omului contemporan, prin visul unei noi sinteze planetare (se știe că el imagina o nouă Renaștere, în care Omul să se întregească,  – așa cum în Renașterea europeană s-a întregit prin redescoperirea Greciei antice – prin descoperirea gândirii Orientului), prin statuarea sacrului ca dimensiune constitutivă a umanului. Nimic „fascist” în povestea asta, doar disperarea – tipic modernă și ea – de a descoperi Sensul. El oferă o soluție. Fiecare are dreptul de a decide dacă e mai adecvată sau nu decât altele. Dacă mitoizii sunt erzatzuri, ce ne împiedică să visăm măcar la autentic? Este hybrisul politic al lui Eliade mai blamabil decât cel al lui Pound? Sau al lui Céline? După părerea mea, Eliade este (dacă mi se permite barbarul joc de prefixe) un pre-postmodern, unul care a înțeles din vreme limitele modernismului și a propus una dintre căile posibile de depășire spre regăsirea umanului. Adică a Sensului pierdut. Prin depășirea asimilării geografice (satul global) cu o sinteză spirituală a Orientului și Occidentului. Ce legătură logică are efortul lui Eliade pentru revrăjirea lumii cu „demența totalitară” (formulă excesiv pamfletară, nepotrivită cu tonul din restul eseului) îmi e greu să înțeleg. Faptul că singura formulă de sacru admisă de modernitate este sacrul politic nu implică logic nicidecum că militarea pentru sacru a lui Eliade este afiliabilă politic, dincolo de câteva opțiuni explicite din tinerețe. Iar opțiunile lui Sebastian, de exemplu, nu erau deloc (știm din cartea Martei Petreu) în epocă așa de îndepărtate de ale lui Eliade precum lasă să înțeleagă cei care au folosit Jurnalul său drept măciucă de lovit în Eliade. Passons!

M-am bucurat să găsesc în carte o analiză a unui roman pe nedrept trecut sub tăcere azi: Femeie, iată fiul tău, de Sorin Titel. Roman extraordinar, spune cu dreptate Radu Vancu. Care pune în discuție și boala capitală a istoriei noastre literare, o superficialitate a memoriei literare. S-ar putea face un fel de „istorie” cu texte majore, dar ignorate de ea. La fel de dificil este capitolul despre textele „corozive” ale lui Emil Brumaru sau cel despre „programul antropocentric” al lui Dylan Thyomas. Deci Corporalii, cum îi numește eseistul. Ultimul capitol este dedicat Maximaliștilor și cuprinde doi mari scriitori: Ezra Pound și Mircea Cărtărescu. Am pe birou sărbătoreasca ediție din Pound, tradus de Mircea Ivănescu și Radu Vancu, pe care o deschid mai de câte ori îmi cade sub ochi. Spune autorul nostru: „…poezia nu înseamnă doar limbaj regenerat, așa cum credea inițial; ea e un corp translingvistic, transnațional și chiar transcultural, construit („excernut”, cu cuvântul lui Pound însuși) prin adiționarea tuturor „părților vii” încă active în straturile geologice ale limbajului poetic”. (255) Iată cum recapitulează eseistul miza acestui eseu: „Există /…/ două modernități: una radical anti-umană, originând în splendidele cruzimi atotdistructive ale lui Lautréamont, continuând cu zgomot și furie în extremismul avangardelor și ajungând, în finalul modernității, la teza „morții autorului”; și una care ține să recupereze umanul, cu origini mai degrabă în Laforgue și Corbière (recuperați ca poeți decisivi abia de către americani), reținând din avangarde numai suprarealismul (care tot coagularea unei psyché abisale urmărește, în fond), și ajungând, pe final, să eclozeze deplin și splendid în poezia confesivă. Nu e greu de văzut că cea dintâi modernitate, cea anti-umană, e preponderent continentală /…/. Pe când cea de-a doua e preponderent transoceanică…” (259) Teza: cea dintâi modernitate a prevalat asupra celei de-a doua. La Cărtărescu (avem aici una din cele mai bune, mai comprehensive analize ale acestei opere dinamic polimorfe) autorul observă „natura halucinatorie și coșmarescă” a scrisului. Scriitorul nostru e înțeles ca un manierist („solipsist”), postmodern, ironic, un confesiv care „generează chiar forma eului care face confesiunea” (292) Eu unul văd în acest capitol epura unei posibile monografii (pe deplin meritate și necesare) pe care Radu Vancu ar putea-o dedica scriitorului nostru exponențial de azi. Nu mă pot abține să reproduc în context citatul dat de Radu Vancu din Stuart Sim, pentru precizia radiografiei asupra eului postmodern: „…pentru postmoderni, subiectul e o ființă fragmentară care nu are un nucleu esențial al identității, și trebuie să fie privit ca un proces aflat într-o continuă stare de disoluție mai degrabă decât ca o identitate sau un sine fix care rezistă neschimbat de-a lungul timpului” (290 notă). Să fie aici secretul năucitoarelor meta-morfoze (cu cratimă!) din opera lui Mircea Cărtărescu? Ambiția scriitorului nostru este de a „locui” cumva propriul creier ( e citată fraza emblemă: „Cărțile mele sunt hărți ale creierului meu”),  în căutarea ultimă a acestui Eu dispersat. Și pariul decisiv al acestei opere: recuperarea extensivă a umanității (v. pp. 298-299). Ultimele pagini sunt dedicate unei hermeneutici aplicate celor două romane, Orbitor și Solenoid, oglindiri multiple și prezentări din perspectiva unui scriitor fundamental umanist. Într-un sens, cum să-i spun ca să evităm prefixele înșelătoare? – actual. Scriitor, eminamente confesiv, Cărtărescu este un „…produs împotriva unei astfel de societăți bolnave, genul de scriitor reprezentat (nu exclusiv, dar cel mai strălucitor) de Mircea Cărtărescu lucrează pentru însănătoșirea ei” (299)

Mai are omul vreo șansă? Este întrebarea maximală pe care o presupune acest eseu. Și, subiacent: care este funcția literaturii, a poeziei în reconfigurarea umanului? Fără ipoteza om e târziu pe pământ. Elegia lui Radu Vancu, o subliniază el însuși, conține o melancolie mai degrabă prospectivă decât una retrospectivă. O carte care aduce un remarcabil plus de înțelegere asupra vremurilor noastre…

 

 

10 oct 2016

apărut în revista VATRA nr. 3 /2017

 

[1] RADU VANCU, Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu; Humanitas, 2016.

Despre căutare V

Despre căutare (V)

În sensul cel mai propriu căutarea este vitală. Adică pro-creează, creează în virtutea unui viitor. În afară circulaţiei, a mişcării pe care ea o instituie în spaţiul metafizic, lumea ar cădea într-un status-quo-ante. Pînă şi Dumnezeu îl caută pe Adam după ce acesta comisese păcatul. Păcatul este „ascunderea” de Dumnezeu. Ceea ce urmează este Istorie, adică strigarea acestuia şi pornirea lungului drum al crucii (adică literalmente epuizarea universalului, toate direcţiile) pentru a-L găsi.

Îmi place ceea ce aş numi căutarea oarbă, orbecăirea. Pentru că ea biruie contingentul, nu este o bezmeticeală aiuritoare, ci o speranţă „de dincolo de lumi venind şi niciodată rătăcind” că poţi găsi limanul fără a avea organul potrivit pentru aceasta. Este un fel de „artă pentru artă”, o căutare de dragul căutării, în care accentul cade pe de dragul. În acest sens, căutarea este sinonimă cu speranţa… în ciuda a tot şi a toate trebuie să speri.

Legat de căutare este de cercetat termenul de abatere. Abătut înseamnă două lucruri total diferite în limba română: deviat de la drumul tău şi trist, indispus. Ambele, cum se vede ușor, au legătură cu actul fundamental al căutării. Te-ai abătut de la cărarea ta („din cărarea ta afară/de te-ndeamnă, de te cheamă”), nu se poate ca sufletul să nu-ţi fie afectat. Să fii abătut. Bun de bătut de soartă. Abaterea este ca o ieșire din program. Abaterea este ca o întoarcere, o căutare a drumului înapoi.

Rătăcirea din credință se numește erezie. Din acest punct de vedere, căutarea înseamnă însușirea dogmei. Dar dogma înseamnă tocmai închiderea absolută, finalul, peretele fără ușă. Cum este, deci, posibilă căutarea într-un „eon dogmatic”? După ce ai cunoscut Dogma, mai este posibilă căutarea, de vreme ce orice pas în plus ar însemna tocmai erezie, adică ieșirea din dogmă? Intri, ciudat, în spațiul bi-dimensional, locuiești pe o linie. Este condiția misticului, a credinciosului total. Dogma este un răspuns care există înaintea oricărei întrebări. Este o construcție din altă dimensiune, în care subiectul căutător se poate, în sfîrşit, odihni. Erezia este deci nelinişte. Angoasa lipsei de orizont. Cum am trăi dacă, într-o dimineaţă, ne-am trezi fără să mai vedem orizontul, văzînd „altceva”? Divinitatea instituie orizontul. De aceea ea ne scuteşte de căutare. Este căutare doar pînă te pui în ordine cu Ea. De aceea, ca dovadă a supremei iubiri, orizontul este mereu departe, dar mereu înaintea noastră, și mereu dinamic. Ca în parabola aceea a scriitorului nostru, plină de tîlcuri, în care succesiunea orizonturilor era pentru Iona o succesiune nesfîrșită de burți de pești. Asta este întocmai dogma!

Deosebirea de situaţie: cauţi sau eşti căutat. În ciuda aparențelor, a fi căutat este o atitudine activă, nu pasivă.

Căutarea ca o „certitudine dogmatică” (Evdokimov) Este un „eon dogmatic”, o cunoaștere postulativă. Afirm, deci caut, caut deci cunosc. Un bătrîn teolog le spunea tinerilor săi discipoli: eu am mai multe răspunsuri decît aveţi voi întrebări. Este o întoarcere pe dos a modului în care înţelegem, de obicei, căutarea. Ce fel de materie este antimateria? De fapt, cîte feluri de „materie” există? Tot astfel căutarea… Sunt oameni care au ajuns, sunt deja în ostrovul dincolo de care nu mai există nimic, şi care totuşi caută netulburaţi în continuare. Ce fel de căutare magnifică, despre care nu avem decît vagi speculaţii ca din interiorul găurilor negre… trebuie să fie aceasta din postura deţinătorului tuturor răspunsurilor!

Căutarea nu trebuie însă confundată cu îndepărtarea. Trebuie să ai mereu unde să te întorci, oricît de departe ai merge. Cînd ai obosit. Dacă ai pierdut locul de întoarcere, nu mai este căutare, este bezmeticeală. Căutarea, ca mişcarea locomotivei, un înainte şi înapoi care împinge maşinăria cu totul înainte.

Şi ce se întîmplă atunci cînd, la sfîrşitul căutării, nu găseşti nimic? Sau găseşti nimicul?

De fapt, este un singur lucru de căutat, adevărul. Numai el te eliberează de tot, inclusiv de căutarea însăşi. Cum spune Cartea. Bietul Diogene căuta omul. Dar omul nu putea fi văzut nici măcar la lumina puternică a amiezii ateniene. Într-atît era de ascuns.

(sursa foto: xnn.ro)

apărut în Literatura de Azi 4.04.2017

POVESTEA

ÎN LABIRINTUL POVEȘTILOR

Motto: „hai mai bine să-ți spun o poveste!”

Andrei Pleșu

De fapt, orice poveste este despre timp. Mutîndu-ne într-un alt univers (acesta cu adevărat virtual, în sensul tare al cuvîntului), povestea învață că timpul nostru este numai unul dintre timpurile (mult mai numeroase) existenței noastre, că el se înscrie într-o desfășurare continuă de semne cu sensuri fluente. Între amintire și proiecția utopică nu curge un singur rîu. Vorbind despre Frumoasa din  pădurea adormită, autoarea[1] ne atrage atenția că e posibil ca frumoasa să fi adormit pentru că știa că sortitul ei nu s-a născut încă. Deci trebuia să îl aștepte. Asta face povestea: suprapune timpurile, precum diverși curenți de apă, de concentrații, temperaturi, viteze și compoziții chimice diferite care curg în interiorul aceluiași rîu, pe care noi, heraclizi de pe țărm, îl vedem unitar doar de la suprafață. Cînd ne scufundăm în el, fără să ne dăm seama, ne scăldăm în toate aceste fluxuri imbricate. Un eseu din carte se numește chiar Ceasul, cărțile și utopia. Ni s-a spus, axiomatic, în diferite tonuri, că epoca noastră este a sfîrșitului marilor narațiuni, că adevărul este „în altă parte”, apoi că, pur și simplu, nu mai există nici un adevăr. Că trăim în Post-truth. La ce ar folosi, atunci, o re-citire a poveștilor, mai vechi sau mai noi, de la basme și epopei la Harry Potter și Vicontele de Bragellone? De la cutare stampă medievală la o operă romantică? Fiecare poveste repune în termeni specifici întrebarea despre raportul dintre ficțiune și realitate. A citi o poveste înseamnă a căuta un Graal al tinereții veșnice. Știind bine că: „…prea ades, nu știm nici care și nici unde este Graalul. Nu toate Cenușăresele își pierd cîte un  condur. Dar, și dacă nu și-l pierd, tot nu e foarte grav, pentru că știam, chiar dinaintea filozofilor creștini, că noi nu căutăm decît ce am găsit de mult” (54). Avem de-a face cu o culegere de peste douăzeci de eseuri îmbinînd erudiția, spiritul ludic (fără de care aceasta este uscăciune), adică plăcerea de a face asociații insolite, ironia și discreta mizantropie a unui moralist atent, într-o perpetuă stare de veghe.

Cartea este o rafinată lectură a lumii ca poveste și a poveștilor de tot felul ca lume și, mai ales, a eului în oglinda poveștilor. Mariana Neț nu este doar un semiolog, un hermeneut pătrunzător, ci și un fin interogator al condiției omului, codificată în artă. Căci două sînt imaginile simbol care revin recurent în aceste eseuri: labirintul și oglinda. De altfel, foarte aproape înrudite. „Orice labirint are intrări multiple, iar fiara dinăuntru are are mii de chipuri – s-a tot spus. Ori de cîte ori o birui, reapare. Nu degeaba e balaur. Chiar dacă nu reapare întotdeauna imediat. Şi nici nu eşti vreodată sigur că ai biruit-o. Este numai o victorie temporară – dacă e. Care te lasă mai sărac, spun existenţialiştii. Sau mai bogat, pretind romanticii. Însă oricum, ajungi şi tu să-i semeni fiarei. Dacă n-ar fi decît pentru că fiara, monstrul, are adesea chip uman. Care, fie şi numai pentru că e chip de om, e al tău. […] Cînd ieşi din labirint, ieşi şi din viaţă. Sau intri într-un labirint mai mare, ştim. Iar pe cel tocmai părăsit îl faci mic-mic şi-l iei cu tine, ca în basme. O eventuală cursă pentru alţii. Numai pentru ei? Dar, tot în planul labirintului, e cîteodată umbră şi răcoare. Sînt locuri unde monştrii nu ajung; au şi ei limite. Cotloane în care poţi să te ascunzi, o vreme, şi de monştri şi de tine. Poţi să te ascunzi şi o veşnicie. Atunci, de regulă, şi lumea mare şi cea mică te consideră un înţelept. Eu, dacă rămîi acolo, cred că ai cedat. Ceea ce nu e foarte grav, atîta vreme cît o ştii şi o suporţi. Dacă eşti în stare să înfrunţi şi lumea şi pe tine dintr-o oază, poate că acolo trebuie să şi rămîi. Modelele, la urma-urmei, sînt multiple.” (55)

Antipodul labirintului este catedrala gotică, verticala. Ea ne arată că putem să-l biruim, spune autoarea. Căci și labirintul, și catedrala pot fi luate cu tine, purtate asupra ta. Prin Poveste. Cam cum să faci vraja de a le pune în buzunar, despre asta este cartea de față.

Cartea se citește cu deliciile de a urmări pe cineva care dansează grațios cu ideile și titlurile. E o mișcare fremătătoare a gîndului care asigură muzica de fond și densitatea interogativă a textului. Mariana Neț este cel mai borgesian autor pe care-l cunosc în literatura noastră: prin plăcerea provocatoare a asocierilor și a invocării de titluri surprinzătoare, recitite cu un ochi mereu proaspăt. Pentru a pune întrebarea fundamentală: unde este granița dintre realitate și ficțiune. Orice poveste repetă, în felul ei, această întrebare decisivă, după cum „în orice om o lume își face încercarea…”. Capriciile din titlu trimit evident la forma muzicală liberă, presupunînd  imaginație necenzurată și virtuozitate. Calități pe care autoarea le deține cu evidență. După cum basm trimite la orice formă de narațiune scrisă, vizuală, muzicală, romanescă, epopeică, arhitecturală aflată în marja magnetică a mitului. Și ce nu se află sub mit? Chiar în epoca noastră, a tuturor demitizărilor? „Nimic nu se petrece numai în prezent. Viața, poate, e un vis, dar și filozofia e un basm, cîteodată” (11). Revirimentul, în zilele noastre, al basmului cult (Harry Potter), , fie și numai pentru că e chip de om, e al tău. /…/ Cînd ieși din labirint, ieși și din viață. Sau intri într-un labirint mai mare, știm. Iar pe cel tocmai părăsit îl faci mic-mic și-l iei cu tine. O eventuală cursă pentru alții. Numai pentru ei? Dar, tot în planul labirintului, e cîteodată umbră și răcoare. sînt locuri unde monștrii nu ajung; au și ei limite. Cotloane în care poți să te ascunzi, o vreme, și de monștri și de tine. Poți să te ascunzi și o veșnicie. Atunci, de regulă, și lumea mare și cea mică te consideră un înțelept. Eu, dacă rămîi acolo, cred că ai cedat. Ceea ce nu e foarte grav, atîta vreme cît o știi și o s u p o r ț i. Dacă ești n în stare să înfrunți și lumea și pe tine dintr-o oază, poate că acolo trebuie să și rămîi. Modelele, la urma urmei, sînt multiple.”., fie și numai pentru că e chip de om, e al tău. /…/ Cînd ieși din labirint, ieși și din viață. Sau intri într-un labirint mai mare, știm. Iar pe cel tocmai părăsit îl faci mic-mic și-l iei cu tine. O eventuală cursă pentru alții. Numai pentru ei? Dar, tot în planul labirintului, e cîteodată umbră și răcoare. sînt locuri unde monștrii nu ajung; au și ei limite. Cotloane în care poți să te ascunzi, o vreme, și de monștri și de tine. Poți să te ascunzi și o veșnicie. Atunci, de regulă, și lumea mare și cea mică te consideră un înțelept. Eu, dacă rămîi acolo, cred că ai cedat. Ceea ce nu e foarte grav, atîta vreme cît o știi și o s u p o r ț i. Dacă ești n în stare să înfrunți și lumea și pe tine dintr-o oază, poate că acolo trebuie să și rămîi. Modelele, la urma urmei, sînt multiple.”.a narațiunii arborescente și îmbîrligate de tip Dumas (în care autoarea este specialistă și asupra căruia ne propune cîteva recitiri fascinante, pentru acest autor socotit de snobime prea „popular”) arată nevoia fundamentală de poveste care este ascunsă, sînt convins, undeva în ADN-ul nostru. Pornind de aici, avem tema de bază a cărții: timpul și eul nostru în oglinda timpului. „…numai acel sine ce are acces la mecanismul care schimbă mersul timpului este dotat cu oarecare preștiință” (13). „Oprirea timpului – fie și într-o clipă fericită, care vrem ca veșnic să dureze – înseamnă moartea” (16). Sigur că orice poveste conține și o explicit-implicită dimensiune inițiatică, și asta permite, provoacă, presupune, obligă hermeneutica textului respectiv. Cum perfect rezumă Andrei Pleșu: sînt întrebări care presupun un răspuns de tipul „hai mai bine să-ți spun o poveste!” De fapt, aceste povești își creează întrebarea la care trebuie să răspundă, și în acest joc de infinită reflectare de oglinzi puse față în față mă aflu eu, cititorul, harap-albul într-o realitate ce e mereu reflectarea alteia. „Propria alegere este aceea care ne face ceea ce sîntem, mult mai mult decît acele haruri pe care le avem din naștere. Doar știm că talanții îi putem, în fond, și îngropa – e tot o opțiune.” (15)

Farmecul aromat al erudiției îngăduie tocmai alergarea suveicii inter-textuale legînd, de exemplu, cronologic, La belle au bois dormant de Somnul rațiunii, gravura lui Goya. Tocmai pentru că, în lumea poveștilor, nu există coincidențe. Neexistînd timp, ci numai Sens.  „noi am pierdut harta care duce la castelul din pădurea adormită” (25). Povestea este, dintotdeauna, despre abolirea timpului, deci a morții. „Dacă stăpînim relația cu timpul, putem intra în mit” (28). Căci „literatura e plină de ceasuri”.  Eseurile par scrise așa acum se scrie îndeobște un eseu „liber”: pornind de la o idee de care te lovești citind un text și „înnodîndu-l” de alte texte. Dar cartea este surprinzător de unitară: tema timpului, a raportului realitate-ficțiune, a felului în care cuvîntul construiește realitatea (sau ficțiunea?), a eului prins/dezvăluit în acest joc, iată axul cărții. Și iată ritmul: „Dar, între timp, noi am descoperit diversitatea și, sub umbrela ei, nu mai citim aceleași cărți. Sau chiar nu mai citim deloc, pentru că nu vrem să fim anacronici. În viitor, liantul va fi în cu totul altă parte. Și totuși, ce e viitorul, dacă nu o altă utopie? Deci un fenomen periculos și pentru noi și pentru ceilalți” (32). Observă autoarea că orologiul și ghilotina sînt invenții simultane și congruente. Poate că și eseul, ca specie, este sortit să stea între orologiu și ghilotină. Adică între tăișul ficțiunii cronologice și cel al realității reci, „revoluționare”. E un joc retoric aici, urmărit cu sagacitate în toate marile sale arcane, mereu  în combinații surprinzătoare: „Un joc retoric […] Sau chiar retorica, ea însăși, folosită ca un joc. Cum însă să te joci cu ceea ce nu cunoști îndeajuns? Cu ceea ce, poate, de fapt, nici nu există? Cu realitatea. Dar care din ele? Realități sînt tot atîtea cîte sînt păreri sau adevăruri. Și cam tot pe atît de relative. Asta aduce a clișeu, nu întîmplător” (37). Abilitatea unui bun eseist stă, se știe, nu doar în felul în care citește, cît, mai ales, în cel în care recitește texte bătătorite de mii de perechi de ochi. Poveștile, de la Perrault și Don Quijote, la Volkoff și Jeffrey Archer sînt, de fapt, recitiri din perspectiva întrebării „rusești”: ce este literatura? Numai un astfel de autor poate avea curajul să susțină, de exemplu, că romanul Contele de Monte Cristo „…este unul dintre cele mai complexe texte ce s-au scris vreodată” (42). „În concluzie, literatura ca «felie de viață» e un mit. Vorba lui Gide: indiferent cum am tăia-o. Sau în fine, la rigoare, aș putea s-o și accept, cu condiția ca măcar «sosul» să fie asezonat ficțional. Ceea ce nu totdeauna se întîmplă. Și eu vorbesc de Clinton și de Pavarotti. Dar nu pretind că astfel fac literatură” (47). Căci, se arată, „Ficțiunea joacă un rol egal în viața individului cu evenimentele istorice care schimbă fața lumii. Dar face mai mult decît atît. Fiindcă legitimează astfel, pînă la un punct, statutul ficțional al cărții” (45). E vorba aici de romanul lui Ted Allbeury Arată-mi un erou, dar fraza are evident o bătaie mai largă.

Eseurile de aici sînt o rafinată țesătură hermeneutică, dar autoarea este și un subtil moralist. „Faust ajunge să-l invoce pe Mefisto poate fiindcă s-a săturat de îndoieli. El vrea să fie sigur de propriul viitor. Și aici și pe tărîmul celălalt. Îndoielii, care e un iad, el îi preferă iadul cel adevărat, indubitabil. Însă, prin asta, Faust încetează să mai cugete, deci să mai fie. Anulînd celebrul adagiu al lui Descartes, Faust își neagă chiar esența sa umană. Pactul său cu Mefisto este, și în acest sens, echivalent cu o sinucidere. […] Faust vrea să își proiecteze singur totul. Chiar și viitorul care îl așteaptă dincolo de moarte. Între altele, el e salvat fiindcă omului nu îi e dat să fie, pînă într-atît, stăpînul sorții sale. Nici  liberul-arbitru nu este lipsit de limite. Dacă ar fi, s-ar anula, din start, orice morală. Iar Mefisto, îngerul căzut, are voie să ducă la pierzanie un suflet, însă nu are dreptul să creeze demiurgi. Văzută astfel redempțiunea lui Faust din final este, la rîndul său, ambiguă. Clemența divină este, de fapt, o lecție și o pedeapsă” (52). „Iar să fugi de ispită înseamnă nu numai să nu-i sucombi, dacă apare, ci mai ales să n-o cauți cu lumînarea. […] Nici diavolul  nu e întotdeauna fericit, în ciuda faptului că ar avea motive, văzîndu-se apărat de atîția avocați.” (50)

Două personaje reprezentative pentru fluida trecere dintre lumea cărților și lumea reală sînt Don Quijote și Doamna Bovary. „În timp de Don Quijote e senin și fericit în lumea de el plăsmuită și devenită – pentru el și numai pentru el – chiar mai adevărată ca fantasmele cavalerești, pe Emma Bovary, mereu sensibilă la diferențe, faptul că nu are cum trăi în permanentul imposibil o deprimă pînă la autoaneantizare” (53). Ca în toate parabolele pustiului, „mirajul e făcut să te ucidă” (53). Pentru că orice scriitură este, finalmente, autobiografică, să reținem și mărturisirea autoarei că și-a dorit cîndva să devină frescă. „Cînd ești (într-o) frescă poți să dai și să te protejezi deopotrivă. Turnul e de sticlă, nu de fildeș” (57). Ca epocă (perfect pentru poveste prin amestecul de istoric și mitic) la care se face cel mai adesea apel este acel „Ev Mediu” din care purced  atîtea dintre legendele noastre. Textele despre trubaduri, motetul, doamna cu licorna, romanele lui Dumas, Hamletul lui Ciulei (descifrat ca alegorie a retoricii care duce la nebunie), Tristan și Isolda, Romeo și Julieta și calculatorul, menestreli și cruciați, femei exilate în turnuri inaccesibile („Nu cred că era prea rău să fii femeie într-un turn” – p.122), elixire de iubire… toate duc spre același univers „medieval”. „Evul  mediu nu e doar la mijloc  între antici și moderni, între păgînism și agnosticism generic, ci și între lumea de aici și transcendent.” (57)

Fraza autoarei este scurtă, tăiată diamantin aforistic. Îmi place cum joacă stilistic pe incluziunea persoanei întîi plural, de exemplu vorbind despre codul cavaleresc medieval: „Contează, în opinia mea, exclusiv faptul că, timp de mai multe secole, oamenii au crezut că este – sau a fost – așa înscris în toate codurile onoarei. Unii încă o mai credem. Sîntem, e adevărat, tot mai puțini și mai ridicoli, însă asta dovedește numai că o paradigmă s-a schimbat cu totul, nu și că cea care a precedat-o n-ar fi existat” (95). Sau pe folosirea prezumtivului, care lansează mereu noi deschideri ale semnificației unor texte. Citez dintr-o singură pagină din eseul care dă titlul volumului: „admițînd că ar fi nemuritoare”, „oricum am lua-o…”, „ e perfect posibil”, „poate că…”, „ar putea să fie”, „s-ar afla cîndva în trecut”, „nu ar face decît”, „ar fi posibil”, „de ce nu am accepta”… Acesta este „modul ipotezei”, căruia i se suprapune în pagină prezentul poveștii, adevărul ei, creînd o tensiune a lecturii extrem de interesantă între cei doi timpi. Sigur că „citirea semnelor” presupune neadormită atenție la ambiguitatea lor fundamentală. „Prin urmare, elixirul dragostei este și otrava cea subtilă ce, prin filtrul ficțiunii, adoarme orice simț moral al cititorilor de cărți și al ascultătorilor de operă. Aceștia își amintesc numai de o atracție de neînvins, nu și de jurămintele inițiale călcate de îndrăgostiți, nici de cruzimea, greu de egalat, a soțului trădat” (106). „…odată ce ai trecut de linia invizibilă ce desparte timpi și epoci, rămîi același, dar ești diferit. Te schimbi – insesizabil, poate – deși tot tu ești” (103). Elixirul îți oferă o altă identitate, cu condiția să crezi în eficiența lui: „În noaptea sînzienelor, Shakespeare pare a spune că singurul drog viabil și permis e poezia, în timp ce amorul indus de un elixir provoacă o fericire factice și efemeră și nu lasă în urmă decît umilințe și regrete” (106). „Orice individ, oricare epocă alege sau respinge din prezent sau din trecut módele și modelele care îi convin. Azi demitizăm frenetic fiindcă nu mai știm diviniza nici chiar în taină” (111). Eseista are un mod atașant de a se implica afectiv și ironic în substanța textului și în orizontul de receptare al cititorului: „Elixirele contemporane nouă sînt cu totul altele, știute și insidioase. Nu prea mai există filtre de iubire adevărată, fie ea cavalerească și adulterină” (111). „Drama nu este, neapărat, că trubadurul ține să rămînă, pentru tine, cast și intangibil și te vrea la fel. Adevărata și profunda dramă este dacă nu ai nici un trubadur.” (109)

 Tema identității este și ea prezentă, printre atîtea labirinturi și oglinzi (labirinturi de oglinzi… textuale?) care dedublează, multiplică la infinit, după legea oricărui text, căci și eul e un text, nu-i așa? „Orice apă este o oglindă și orice oglindă e un prag” (140); „Căci oglinzile sînt căi către străfunduri. Ale sinelui, sau ale Celuilalt, sau ale lumii” (140). Oglinzile (putem citi de fiecare dată în loc de oglindă, text, nu-i așa?) pot să meduzeze. De altfel, eseul acesta, Chipul, moartea și oglinda, mi se pare unul dintre cele mai puternice din carte, putînd lesne (?!) fi dezvoltat la dimensiunile unui op de sine stătător. Pentru că strînge în cîteva pagini și încremenirea clipei revelatorii și moartea și ocultarea (acoperirea oglinzilor în încăperea unde este un mort) și dedublarea și narcisismul și lumile alternative și vălul Penelopei și anamorfoza, de-formarea etc., toate fiind „componente” ale actului narațiunii. Poate cel puțin la fel ca și Șeherezada, Penelopa (un fel de soră mitic mai vîrstnică) este un arhetip al povestitorului. Penelopa țese, des-țese Povestea tocmai în așteptarea im-probabilului, dintr-un act de credință neabătută. Tocmai de aceea – observație excepțională – vălul ei este simultan și văl de nuntă (a doua, în plan transcendent, ambii protagoniști trecînd printr-o inițiere desăvîrșită ce cuprinde moartea ritualică) și giulgiu. „Palat de nuntă și cavou”, vorba poetului.

Sunt lumile poveștii pe sfîrșite? Așa pare a ne sugera această carte, nu numai prin Jeremiada de la final. „Sfîrșitul lumii e sfîrșitul iluziilor sau, mai rău, al speranțelor. E blancul absolut sau întunericul. Extremele care te fac să te înșurubezi steril în tine și să nu mai vrei, să nu mai poți, să nu te mai intereseze. […] Totuși încă n-am ajuns acolo fiindcă mai avem cultura. Mă întreb numai cîți și dacă. O lume se termină atunci cînd nu mai înțelege valorile aceleia aflate pe locul penultim într-o cronologie mereu discutabilă” (166). „…cred că profeția lui Malraux începe să prindă contur: Secolul XXI va regăsi o viziune medieval-renascentistă asupra lumii sau va fi cu totul altceva. O cu totul altă lume. Asta se va fi sfîrșit demult. Cîndva. Catedralele și Cruciadele, deplasările pe verticală și pe orizontală, sînt aproape simultane” (169). „Tocmai fiindcă Paradisul este – sau a  devenit – doar o părere, fiecare dintre noi își are paradisul său. Pe care fiecare îl cîștigă – sau îl pierde – în stil propriu. Viața este o continuă – și inutilă – căutare a ceea ce, prin tradiție, se consideră a fi o amintire mitică. A ceea ce, pentru alții, este o epifanie. Cu cît mai livrescă – biblică, originar – cu atît mai completă, mai desăvîrșită. Tautologic – paradisiacă […] De cele mai multe ori, aici, pe pămînt, oamenii nu sînt conștienți că au găsit un paradis, cînd l-au găsit. Nu fac decît să îl regrete atunci cînd l-au pierdut – și poate că, în realitate, au pierdut ce nici nu au avut. Uneori, îl proiectează, ca pe o utopie, undeva în viitor. De regulă, este vai de ei – și vai de noi – atunci cînd utopia ajunge să prindă contur.” (188-190)

De la Șeherezada la Umberto Eco (dar și – uluitor! – din nenumărate amintiri din spațiul concentraționar comunist) știm că numai povestind supraviețuim. Atenție,  a supraviețui nu înseamnă doar a-ți tîrî, de bine de rău și în pofida oricăror adversități, de pe o zi pe alta, viața! Poate însemna și a viețui la un nivel superior (supra!), și aici Povestea justifică viața, armînd-o cu sens. Numai ceea ce se zidește în poveste durează. Restul intră în moartea uitării. În acest înțeles cartea de față este un manual de supra-viețuire a unui anume model de umanitate. Umanitatea povestită care povestește, umanitatea na(ra)tivă. Îmi pare rău că nu pot cita, din motive de spațiu, întreaga ultimă pagină a cărții, despre paradisul pierdut. Și chiar recîștigat. Numai astfel se poate încheia o poveste despre poveste. Nici măcar arta nu ne poate oferi acest surogat de paradis. „Poate că greșeala pentru care ai fost alungat a fost chiar asta: de a fi crezut, cu obstinație, că acel loc e raiul și de a continua s-o crezi orice s-ar fi întîmplat, orice s-ar întîmpla. Dacă ai putea să-ți spui: m-am înșelat, nu am fost în Arcadia, ci numai într-un loc ceva mai bun ca altul – într-un simulacru produs pe computer, la Capri sau, poate, într-un alambicat tablou de Cranach, cu o simbolistică pe care, în mare parte, nici nu o înțeleg – ai fi salvat. Ai putea să uiți, să ierți, să nu mai suferi. Liberul arbitru ne-a fost însă dat pentru a recunoaște raiul și cînd îl găsim și dacă-l pierdem. Prin urmare, alungarea e definitivă și nici măcar scrisul – sau pictura – nu eliberează.”

Prin urmare, am căzut în mit, în poveste, singura amintire posibilă… Orice poveste este un răspuns la o întrebare nepusă încă. Ea ține, cum vedem, nu de trecut (cum tindem să credem, plasînd-o exclusiv la vîrsta copilăriei), ci de viitor. E răspunsul de care vom avea nevoie…

Ajunul Epifaniei

2017

apărut în VIAȚA ROMÂNEASCĂ nr.3 / 2017

[1] Mariana Neț, Capricii pe teme de basm, ed. Eikon 2016, cuvînt înainte de Monica Pillat, 193 p.

Despre căutare 4

Despre căutare (IV)

Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv și se reflexiv) cunoscătorului, da! Vine, se insinuează, trăsnește, șoptește, bîntuie, te lovește și, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneși, indiferenți sau neatenți. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoașterii, învelește invizibilul pentru a-l face vizibil. Cit efort pentru grația instantanee și improvizată a harului!

Simțurile. Nu există căutare „spirituală” „pură” și „simplă”. Paza simțurilor, de care ne vorbesc asceții, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuțite, încît să perceapă „cum iarba creste”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simțurile noastre așa de rudimentare (cît de mult sîntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sînt un prim pas în cunoaștere. S-a vorbit mult despre înșelarea la care ne condamnă simțurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuțite, nu acced la tot. Simțurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat și descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.

Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spațiului. Crucea ca Semn al căutării. Spațiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca și timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferențe, căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică știința diferențelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului…. deci justul căutării.

Căutarea și lumina. Căutarea și întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esența sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.

Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauți. Spațiul dintre tine și obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spațiu gol. Tu cauți, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiți realitatea țintei spre care ai pornit. Uitarea este cel mai mare dușman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deșert sînt formele acestei uitări. Tinerețe fără bătrîneţe și viață fără de moarte ca înțeles absolut al uitării. Și, implicit, amintirea ca regăsire a morții. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.

Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (și mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. Și o energie inepuizabilă. Aici și acolo sînt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.

Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît și obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? La sfîrșitul (?) căutării nici subiectul, nici obiectul nu mai sînt identice cu ele însele la începutul căutării. Dar cine știe unde sînt, în fapt, începutul și sfîrșitul căutării? De aceea identitatea e o iluzie. O știa deja Heraclit. De fapt, dacă traseul este circular, ești căutat numai pentru că (și dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.

Căutarea creează libertatea și nu se poate desfășura decît în libertate. Este singura operație care își făurește mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Și, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziția ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauți decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoașterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.

Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu! Caut o certitudine care să nu mă oprească

(sursa foto: immromania.ro)

apărut în Literatura deAzi din 28.03.2017

Gabriel Sitaru

AM PUS UN SENTIMENT PE BRONZ…

Sunt două feluri de a depăși lumea vizibilă spre transcendent: prin cuvînt și prin materie. Al doilea pare paradoxal, căci înseamnă a trimite, a expedia, vizibilul spre eternul invizibil. Primul pare mai firesc, însă doar atîta vreme cît considerăm cuvîntul ca o simplă emisie sonoră cu sens, de îndată ce ne aducem aminte că Însuși Cuvîntul s-a făcut trup, înțelegem că cele două căi sunt, de fapt, una singură. Despre o astfel de convergență este vorba în expunerile sculptorului Gabriel Sitaru. Despre o – improbabilă, dificilă, paradoxală – întîlnire între două limbaje: limbajul articulat al poeziei nichitiene și cel material al sculpturii. Ceea ce le unește este voința de „abstracție și intropatie”, ca să citez titlul unei cărți clasice. Altfel spus, o abstractizare a imaginii poetice s-a cerut tradusă în abstracția construcției din metal sau marmură. Întru aceeași emoție. Cum se petrece această alchimie? Prin simbol. Simbolul însuși este un loc privilegiat al întîlnirii, este engrama lumii noastre scindate. Sensul originar al lui symbolon este punerea împreună – spre recunoaștere – a două jumătăți tăiate dintr-o monedă, amuletă etc. Această recunoaștere între versul lui Nichita și formele sculpturale, vocile materiei, dialogul permanent dintre ele constituie interesul acestei expoziții.

Gabriel Sitaru nu ilustrează pleonastic poezia lui Nichita, ci încearcă să îi vizualizeze rădăcina arhetipală. Sînt cîteva forme predilecte la care apelează: sfera, cubul, elongația hiperbolei (în sens geometric) care se combină între ele. Acum, poezia lui Nichita însăși are, de foarte timpuriu și tot mai accentuat, pînă la a deveni centrală în ultimele volume, ca interogație centrală chestiunea limbajului. Pe de altă parte, puțini poeți sînt mai concreți în verbul lor decît Nichita: obsesia osului, a pietrei, a anatomiei umane,  a trupului, a pămîntului, a materiei dure pe care numai ochiul lui Homer (adică văzătorul de invizibil, eminescianul ochi „care-nchis afară înăuntru se deșteaptă) o poate șlefui, trimite aproape cititorul acestei poezii să se gîndească la sculptură. Dar cum se gîndește sculptura la poezie? „Ghemul” acela atotprezent în aceste opere, de cele mai multe ori suspendat întru ascensiune, în altă parte odihnit pe cubul-pămînt (făcut din granit), este sfera-cerc, este cerul conținut în chiar mișcarea ascensională spre el. Acele arcuri, tensiuni plastice (precum în Îndoirea luminii, Subțirea pasăre…și multe altele) dau întregii expoziții un fior dinamic excepțional. Nu sînt sculpturi cinetice (deși conțin componente ce se pot mișca) dar sugerează o mișcare continuă. Este foarte mult ­aer în expoziția lui George Sitaru; structurile filiforme numeroase par a se sprijini pe văz-duh (femininul este sugerat, mai ales, printr-o astfel de curgere a părului-fluviu-timp-aer), elanul ascensional, reducerea formelor plastice la două, trei semne fundamentale mi-au dat, nu știu bine de ce, o senzație de bucurie. Poate tocmai prin această simplitate, capacitatea ascezei formale întru esențial, care eliberează materia și o lasă să fie văzută. (a fi privit este o altă obsesie nichitiană. „Dar mai înainte de toate, noi suntem semințele, noi suntem cei văzuți din toate părțile deodată, ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi”).

            Cosmologia simbolică ne spune că, deasupra chiar a îngerilor și a cerurilor, stă planul Înțelesurilor. Orice artist încearcă să ajungă „acolo”. Dialogul dintre limbajul abstract (id est epurat de discontinuitățile zilei, vezi a zecea Elegie) al poeziei și limbajul sculpturii abstracte (nu este acesta, oare, un neinocent oximoron?) impune traseul acestui minunat expozeu plastic. Descriind, în Lecția despre cub actul paradigmatic al unei „sculpturi absolute” (n-am cum s-o numesc altfel), poetul încheia, senzațional, prin a o readuce în lumea imperfecțiunii „reale”, dar și asta tot printr-un act al voinței demiurgice a artistului. Pentru că, nu-i așa?, trebuie cerută iertare cercului, adică perfecțiunii. Gabriel Sitaru are această umilință a iertării față de Frumusețea perfecțiunii geometrice. În artefactul care răspunde plastic distihului celebru: „plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte” artistul așază pe un postament paralelipipedic masiv de piatră albă un „cap” („prins” de postament printr-o tijă lungă), închipuit printr-un cerc metalic, avînd abia sugerat „părul”, în interiorul căruia chiar „plutește” o floare de tei. Senzația de imponderabilitate, în ciuda materiilor grele, este remarcabilă. De altfel, încadrarea pe care o are globul/pămîntul mai mereu în aceste constructe este una profund semnificativă, el apare fie ca sprijin, fie ca elan spre cer. Săgeată, precum în acea siglă a sacrului N,  monograma de la numele poetului, care conține, poartă cu sine spre Ținta absolută, imaginea pămîntului. Superb elogiu adus puterii poeziei, artei în genere, ca vizînd pururea Cerul.

Expoziția lui Gabriel Sitaru este o sintaxă elaborată, aduce înțelegerea la temeiul simbolului, în aceeași măsură poetic și plastic, propunîndu-ne un splendid dialog al imaginilor comune celor două limbaje.

Bunavestire 2017