Despre căutare XIV

DESPRE CĂUTARE

XIV

Aspectul simbolic al strigătului marinarului: Pămînt!!! Adică: m-am regăsit pe mine! Am regăsit adevărul din mine, mi-am regăsit esența. Sînt salvat. Conform Geneza 12.1:După aceea a zis Domnul către Avram: Ieși din pămîntul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pămîntul pe care ți-l voi arăta Eu”. Traseul regăsirii de sine: de la pămînt la pămînt. Adam, să nu uităm, este numele ebraic al pămîntului (Adamah). Călătoria este descoperirea pămîntului, adică a esenței, adică a numelui ascuns și veșnic.

⸭⸭⸭

Oedip la Colonos: Cuvintele noastre nu sînt oarbe. Cînd toată vederea cea înspre exterior („Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”) se stinge, rămîne vederea prin cuvînt. Logosul interior. Sînt mult etape prin care Căutătorul trebuie să treacă pentru a ajunge la treapta cuvîntului interior. Cel care nu se rostește, dar se aude. „Și tot poporul a auzit fulgerele  și tunetele și sunetul trîmbițelor, și a văzut muntele fumegînd; și văzînd, tot poporul a dat înapoi și a stat departe, temîndu-se. Apoi a zis către Moise: Vorbește tu cu noi și vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim”. (Ieșirea 20.18) La un moment dat, trebuie să te oprești din înaintarea vană și să asculți. Finală este Vocea.

⸭⸭⸭

Antropologic, sîntem o căutare. Nu sîntem noi înșine, ci numai trepte, ierarhii. Niciodată încheiați, numai prin moarte.

⸭⸭⸭

De necrezut cît de greu se deschide inima căutării. Cel mai greu de obținut este o inimă deschisă!

⸭⸭⸭

Geometric, ne imaginăm căutarea ca o linie care leagă pe A de B. În realitate, căutarea este linia care leagă pe A de A.

⸭⸭⸭

Din Jurnalul lui  Mircea Eliade. „. Fiecare exilat e un Ulyse în drum spre Ithaca. De ce-am fost osîndiți de zei? …Orice existență reală reia Odiseea. Drumul spre Ithaca – drum spre Centru. Ceea ce aflu deodată este că oricărui exilat (tocmai pentru că a fost osîndit de „zei”, adică de Puterile care decid destinele istorice, pămîntești) i se oferă această șansă de a deveni un nou Ulyse. Dar pentru asta, trebuie să știe să citească un înțeles ascuns în rătăcirile lui, să le înțeleagă ca o lungă serie de încercări inițiatice (voite de „zei”), de obstacole în drumul spre casă (spre Centru). Asta înseamnă a vedea semne, înțelesuri ascunse, simboluri în suferințele, deprimările, uscăciunile de toate zilele. A le vedea, a le citi – chiar dacă ele nu sînt acolo; văzîndu-le, construiești o structură și citești un mesaj în curgerea amorfă de întîmplări în fluviul monoton al faptelor istorice”.

⸭⸭⸭

Despărțirea. Dacă nu s-ar fi despărțit de creația Sa, Dumnezeu, și dacă Omul nu s-ar fi despărțit de paradis, căutarea nu ar fi existat. Ea este în de sine întregitoare.

⸭⸭⸭

 

Ai fost tu pînă la izvoarele  mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? Ți s-au arătat oare porțile morții și porțile umbrei le-ai văzut? Ai cugetat oare la întinderea pămîntului? Spune, știi toate acestea? Care drum duce la palatul luminii și care este locul întunericului, ca să știi să-l călăuzești în cuprinsul lui și să poți să nimerești potecile care duc la el acasă? Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei? Unde se risipesc aburii și se răspîndește pe pămînt vîntul de la răsărit? Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă? Poți tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanțurile Orionului? Poți tu să scoți la vreme cununa Zodiacului și vei fi tu cîrmaci Carului-Mare și stelelor lui? Cunoști tu legile cerului și poți tu să faci să fie pe pămînt ceea ce este scris în ele? (IOV – 38.ș.u.) Altă geografie a căutării pămîntului interior/făgăduit/ales.

⸭⸭⸭

 

 

 

 

 

Omul interogativ

OMUL  INTEROGATIV

 

 

 

            Pe scara creației omul este singura ființă interogativă. Nici îngerii, nici demonii nu cunosc întrebarea. Primii sunt lăudători, ei stau veșnic sub zodia exclamației cantabile, doxologizând paradisiac. Demonul, la rându-i, nu este (în ciuda aparențelor și a prejudecăților) un întrebător propriu-zis, ci numai un ispititor. Pe el nu-l interesează întrebarea (de vreme ce posedă deja toate răspunsurile) dar o instrumentalizează, făcând din ea metoda fundamentală a ispitei. Punctuația lui favorită este alcătuită din punctele de suspensie, aluzia insidioasă, prelungirea neașteptată a ceea ce credeai definitiv încheiat, nedumerirea, incertitudinea.

Din această așezare ierarhică se naște întrebarea. Pentru demon, în singurătatea lui, ea este de o perfectă inutilitate. Între imnologia angelică și bârfa demonică (demonul este cel care știe totul despre toți și care își comunică triumfător această atotștiință) este frontiera interogativului uman, prea-uman. O frontieră verticală, care smulge din mlaștina ispitei demoniace spre un teritoriu al non-întrebării (care nu este neapărat și unul al certitudinii lipsite de apăsări). Întrebarea se termină în punct, adică în Dumnezeu. Interogația nu este cunoscută nici Demiurgului. El poate, firește, întreba („Unde este fratele tău, Abel?”), dar este numai o întrebare tranzitivă, adresată omului, pentru că este singura modalitate de a stabili un dialog eficient cu această ființă decăzută. Întrebarea (auto)reflexivă nu este atributul Demiurgului. El vede că ceea ce a făcut este bun, dar nu se întreabă dacă actul creator este reușit. Întrebarea dubitativă este incompatibilă cu demiurgia. Întrebarea, ca desenare a granițelor umanului, nu face decât să lărgească spre infinit limitele realității. Lucru perfect inutil pentru entitățile supra-umane. Ele nu au nevoie de întrebare pentru că nu li se aplică același sens al conceptului de realitate ca nouă, sublunarilor. Această funcție sporitoare include întrebarea între conținuturile fundamentale ale umanului. “J`ai cherché dans la doute un remède contre l`anxieté. Le remède a fini par faire cause commune avec le mal”. (E.M.Cioran) Aceasta este întrebarea/îndoiala: boală care se confundă cu remediul. Nu te vindeci punând/punându-ți întrebări. Nu găsești nici măcar numele bolii. Cum poate, în aceste condiții, întrebarea să lărgească realitatea? Iată o întrebare… Întrebarea nu naște răspuns. Aceasta este una din marile iluzii pe care trebuie să le abandonăm odată pentru totdeauna. Întrebarea nu naște decât întrebare. Adică nedumerire. Locuire într-un labirint fractalic, în „grădina potecilor ce se bifurcă” la infinit. Dinamic, semnul cocoşat al întrebării  anulează de fapt punctul. Încheierea, ieșirea de orice fel. Deschide doar o rătăcire perpetuă. Până la prea-târziul lui Hölderlin: “Aber Freund, wir kommen zu spät”.

Gnosticii de tot felul au încercat să ridice întrebarea până la cerul divinităţii. Includ aici toate felurile de raţionalitate care şi-au propus  să demonstreze  existenţa divinităţii. Sau să facă din ea o simplă ipoteză  cosmologică ori ontologică. Nimic mai mult. Aceşti gânditori cărora le-am dat numele cu totul general de gnostici nu pun propriu-zis sub semnul întrebării divinul (în felul ateist-luminist vulgar), ci vor să oblige  divinul să se întrebe. Această silnică trecere în reflexiv a tranzitivului absolut este marea oboseală a vremurilor moderne. O ciudată antropomorfizare, o mutare din registrul pur ontologic (“Da,da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” – Matei 5.37. Sau, într-o altă traducere: “Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”)  în cel moral, singurul loc unde poate apărea acest ciudat şi imposibil Dumnezeu dubitativ. Ţinând de condiţia umană, interogaţia a fost citită ca un semn al Căderii. Starea noastră post-paradisiacă, istorică. Moralistul scria despre căderea în istorie. Mă întreb dacă în infern (mai) există întrebări, sau numai regrete. Din acest punct de vedere, orice moralist sceptic pare a moşteni o genă gnostică, în măsura în care pune sub semnul întrebării ceea ce este in-discutabil. Şi aşa se născu tragedia… Adică încercarea de a vorbi despre ceea ce, apud Wittgenstein, nu se poate decât tăcea. Aş scrie un tratat despre tăcere în care ar fi vorba de fapt numai despre întrebare… Observaţi cum îmi apar în text, fără să îmi dau seama, punctele de suspensie ale demonicului!

Întrebarea rupe, divide, desparte: mama de fiu, bărbatul de femeie, fratele de frate. Întrebarea este schizofrenică, spre deosebire de răspuns care este paranoid. Dar iubesc întrebarea pentru că este liberă.Mergi şi îţi poartă/eroare şi întrebare/pe unica ta cale” (Martin Heidegger, Experienţa gândirii, în vol. Originea operei de artă, ed. Humanitas, 1995, trad. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu). Teribilă această de nedespărţit îngemănare: eroare – întrebare! Aproape că nu le putem rosti una fără alta. Dinamica întrebării stă tocmai în această împreună-rostire, înaintăm împreună cu ea, pentru că odihna răspunsului ne-a fost pe veci refuzată.

Întrebarea nu este împotriva credinţei. Ea este credinţa. N-are nimic de-a face cu acel prostesc: crede şi nu cerceta! Pentru că nu poţi crede într-o axiomă, dar nici într-o poezie. Slavă categoriei nedescoperite a indubitabilului! Credinţa cea puternică nu se adăposteşte decât în întrebare, se hrăneşte cu laptele ei acru. Hărţuieşte, e mordantă, dinamică, vicleană. „Omnia bona mea mecum sunt” (Seneca) sau “Omnia mea mecum porto” (Cicero)  Şi  ceea ce port pururea cu mine sunt doar întrebările mele. Tezaur indestructibil. Comoară de doi bani. A nu se confunda însă întrebarea cu simpla curiozitate. Aceasta din urmă ne aduce înapoi în teritoriul „celui rău”. Ţine de bârfa existenţială. De îngrădirile de tot felul ale firavei noastre libertăţi de mişcare interioară. Filozoful dispune de o indiscreţie cosmică. Mult mai mult decât  cel mai încrâncenat savant, el vânează Secretul. Întrebările sale ţintesc fără istov să-l scoată pe Dumnezeu din singurătatea creaţiei. Aşa îmi explic voluptatea cu care ne rătăcim în întrebare: orgoliul că putem  bântui prin preajma Creatorului. Mitul ne povesteşte că o întrebare bine pusă poate salva lumea. Fie măcar o ureche care să o asculte!

 

apărut în Literatura de azi din 11.07.17

fragment din ISOGRAFII, ed. Eikon, 2013

 

 

Despre căutare XIII

DESPRE CĂUTARE XIII

 

Orice călătorie este o călătorie spre centru, oricît ai înainta, crezînd că atingi marginile. Ca în definiția teologică. Centrul este pretutindeni, circumferința nicăieri. De aceea porți cu tine căutatul pînă îți dăruiești inima.

⸭⸭⸭

„Omul istoric e orb ca o cîrtiță”    Teodor Baconschi.

Pentru a vedea, în consecință, trebuie să faci efortul de a ieși din istorie?

⸭⸭⸭

Căutarea începe de la cifra doi. Fără dualitatea fundamentală nu ar exista căutare. Pînă și în rai erau doi arbori.

⸭⸭⸭

Isus nu este numai logos întrupat, ci și spovedanie întrupată. Nu se poate, sări-vor teologii, El nu avea păcate, ce să se spovedească? Ce este, însă: „Tată, depărtează de la mine paharul acesta!”? Sau „Eloi, Eloi lama sabactani”? Este cererea-întrebare către Tatăl, supremul Duhovnic, adică izvoditor de Duh Sfînt.  Dacă spovedania mea, a muritorului, către Divin, este o des-tăinuire, o trimitere a tainei mele către El (nu pentru că El nu o știe, ci pentru că eu trebuie să o nasc în cuvinte, după modelul divin, ca să-mi arăt puterea lăuntrică), prin Fiul Său, Dumnezeu  își trimite, la rîndu-i, Taina către mine, muritorul. Aici e iubirea Lui. Dacă El, Cel nepătruns și inaccesibilul absolut, cel cu totul altul, deci Taină supremă  acceptă să se mărturisească prin moarte, des-tăinuirea muritorului prin spovedanie înseamnă viață. Dumnezeu se destăinuie întrupîndu-se. Omul se destăinuie destrupîndu-se. Dumnezeu se expune. Omul se supune. În acest dialog esențial, în care Taina coboară apofatic și omul urcă la vedere devenind Martor, Martir, Văzător.

⸭⸭⸭

Să nu iei Numele Domnului în deșert! Cînd pleci în deșert, ia cu tine Numele Domnului! Să te susțină. Sau caută-L acolo!

⸭⸭⸭

Căutarea este un nume al umbrei. A căuta înseamnă a căuta umbra și a umbla sub ocrotirea umbrei. În acel poem parabolă destul de confuz ca înțelesuri care este ultima dintre Nopțile macedonskiene, poetul îl prezintă ca formă a negativului absolut pe aschimodia care pornește spre Meka împreună cu Emirul. Și care, mergînd pe la umbră, pătrunde în Meka, adeverit de însăși ultima viziune a muribundului Emir. Care Meka însă? Pentru că, brusc, fără să fi fost deloc vorba de asta mai înainte, apare o de-dublare: Meka pămîntească și cea cerească. În care dintre ele pătrunde estropiatul? Ce căutăm, de fapt? Didacticismul acestei tardive separări (sugestia că Emirul-Poetul pătrunde în Meka transcendentă, pe cînd cerșetorul în cea pămîntească este și inexactă teologic și, părînd a vrea să facă dreptate „geniului”, mai rău crează nedumeriri) menite să împace pe toată lumea, nu lămurește înțelesul poemei, dimpotrivă, în aruncă în confuzie. Rămîne umbra care duce la Meka. Ținta și Calea, chestiune la fel de veche ca și prezența celor doi arbori în Rai.

⸭⸭⸭

Orice căutare este întunecată de umbră. Dar nu poți căuta decît sub ocrotirea umbrei.

⸭⸭⸭

Căutarea este o restaurare. De aceea conține umbra (inclusiv în sensul lui Jung). „Pentru că se întîmplă de multe ori, ca la nivelul subconștientului să avem o imagine a unui arhetip, dar comportamentul nostru este opusul acestuia. Adică ne reprimăm o dorință, considerînd că ne facem o datorie, un lucru moral, dar subconștientul este încărcat, și atunci apare stresul. El apare atunci cînd o parte din noi  trage spre o anumită direcție iar altă parte (cea inconștientă) în direcția opusă”.

⸭⸭⸭

Omul criptic. Între cripta din parabola lui Socrate, cea în care s-a născut Iisus și cea în care sîntem cu toții finalmente adăpostiți. Totul e criptat.

⸭⸭⸭

„Numești – sperii. Definești – distrugi. Iar noi voiam să păstrăm”. (Vodolazkin, Aviatorul). De căutat căutarea care nu sperie. Animalul sălbatic avînd cele mai subtile instincte, dar care să nu mă simtă pe mine, vînătorul de sens, cum pășesc spre el. da, definiția distruge totdeauna ceva, în mod iremediabil, ceva ce nu mai poate fi reconstituit.

⸭⸭⸭

Erezia este engrama căutării, ea depășește mereu circumferința de siguranță.

⸭⸭⸭

Pelerin. Căutător care poartă ținta cu sine, dar merge mereu mai departe… Da, într-un fel pelerinul nu are un acasă, pentru el există numai departele. Pelerinul este antiteza adăpostului. El este întruchiparea acelei parabole dificile despre grijile vieții. Parabola anti-existențialistă. „Priviți la crini cum cresc: Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a  îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba care este astăzi pe cîmp, iar mîine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, cu cît mai mult pe voi, puțin credincioșilor! Și voi să nu căutați ce veți mînca sau ce veți bea și nu fiți îngrijorați. Căci toate acestea păgînii lumii le caută; dar Tatăl vostru știe că aveți nevoie de acestea; Căutați mai întîi împărăția Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu te teme, turmă mică, pentru că tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția…” (Luca, 12, 27 ș.u.) Peregrin înseamnă trecător pe aici. Înspre Împărăție. „Știu, vom muri, dar cîtă splendoare!”, sună unul dintre cele mai tulburătoare versuri din poezia noastră, al lui Daniel Turcea. Despre această strălucire fără umbră, neorbitoare, este vorba.

⸭⸭⸭

„Omul este un pelerin care înaintează în lumina tot mai clară, care iradiază din Sfînta Cetate, nu un condamnat să se piardă în ea”. Dumitru Stăniloae.

⸭⸭⸭

apărut în Literatura de Azi din 4 iulie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Literatură

A SCRIE ŞI A FACE LITERATURĂ

 

 

În sinonimia lor aparentă – ca orice sinonimie – cele două sintagme, prin verb diferite, sunt totuși îndreptate spre direcții divergente prin chiar referentul comun. A scrie literatură este prin excelență o acțiune petrecută  în singurătate, răsucire a cuvântului asupra lui însuși până la construirea acelei lumi de hârtie în care cuplul autor – cititor se pierde ca Alice în oglindă. Homografie, scrierea de literatură este proiectarea fantasmatică a lui același într-o poveste care (se) (de)rulează la nesfârșit dar al cărui sfârșita trebuie să rămână mereu imprevizibil. A face literatură sună oarecum impropriu și stângaci urechii mele care parcă vrea să ceară aici o anume precizie: a face o literatură. Este aceasta o construcție cu o cauză finală bine definită, chiar dacă privirii grăbite se arată mai degrabă ca stihială. În urma  scrisului rămân o sumă de opere, dar o sumă de opere nu alcătuiesc încă o literatură. Când vorbim despre literatura franceză, engleză sau română, ne gândim în fond la ceva care transcende un scriitor sau altul, respectiv o anume operă aparținătoare respectivelor idiomuri. La o catedrală la care mii, zeci de mii de autori au trudit prin timp și a căror operă bine cimentată de toate istoriile culturii se resoarbe benevol într-un anonimat reconfortant.

Sunt cele două temeiuri pentru care, în fond, există ceva ce numim literatură. Paradoxala lor articulare face ca scriitorul cel mai izolat, un Bacovia, sau un Urmuz, ca să luăm exemple firesc la îndemână, să participe la un text colectiv, să fie integrat într-un sistem pe care îl ignoră sau îl detestă. Și este integrat în chiar clipa când, poate, scrie cel mai vitriolant text împotriva acestui sistem. El este obligat să facă o literatură prin chiar actul izolării în interiorul inexpugnabil al  propriului text. Aceasta este doar una dintre situațiile posibile. Cealaltă, poate că mult mai frecventă, este participarea conștientă, programatică (care și la nivelul textului se traduce de multe ori printr-un „simplu” program) la macro-textul cultural. Criticii „de direcție”, dar întreaga critică literară în fond, intră aici. În acest sens, a scrie și a face se confundă.

În funcție de accentele pe care le pun în  bio-grafia lor, am putea împărți scriitorii în cei pentru care  esențialul este a scrie și cei pentru care important este a face.  Sunt și epoci istorice  care favorizează unul sau altul dintre verbe. Cum a fost în istoria literaturii noastre secolul al XIX-lea. Cel în care s-a construit practic din nimic o literatură română. O situație din nou paradoxală, întrucât în Europa ne aflam atunci într-o epocă de puternic individualism. Dar un prăbușit în sine ca Eminescu își încifra totuși textul cu o perfectă conștiință a articulării sale în Sinele lărgit al culturii naționale.  Este, în fond, dilema existențială a oricărui artist autentic, și înțeleg prin artist autentic pe acela care începe cu întrevederea limitelor artei sale. Pentru Maiorescu, de exemplu, transcenderea individualității era clară, importantă era construcția solidă, punerea temeliilor. El a avut un sentiment al timpului estetic și cultural lung, foarte rar întâlnit în cultura noastră, antrenată îndeobște pentru curse cu respirație scurtă. Sunt doar câțiva care au pus pariuri sinucigașe cu durata lungă și care au câștigat.

Modernitatea pare a renunța complet la verbul a face, pentru că, precum spune un poet de-al nostru optzecist, „totul este scriitură”. Și, dacă totul este scris, înseamnă că totul este pre-scris și nimic nu se mai poate construi. Nu există decât eu și punctum. Nu mai putem decât rescrie borgesian capodoperele trecutului. Suntem într-un impas? Dar când n-a fost literatura în impas? Acum suntem preocupați doar de construcția (supraviețuirea?) individuală. Orice  proiect colectiv este prin definiție suspect. Și totuși… Maiorescian prin convingere, mi se pare că literatura noastră trece printr-un moment în care este nevoie de construcție. A nu se confunda cu ceea ce istoria literară s-a obișnuit a numi critică de direcție, normativă Pe aceasta o socotesc definitiv imposibilă. Maiorescianismul înseamnă în fond atenția acordată instituțiilor fără de care truda secretă a autorului, în complicatul sistem socio-economic al modernității, riscă să rămână în afara spațiului comunicării. În acest sens, instituțional, a face literatură devine o urgență.

A scrie literatură se mai luptă și cu un alt dușman redutabil: sentimentul lui „e deja prea mult”. Sastisirea, imposibilitatea de a mai inventa ceva, imposibilitatea întoarcerilor și a recuperărilor trecutului, avalanșa îngrozitoare de titluri, toate induc un sentiment blocant al zădărniciei. Pe de altă parte, o anume prestanță, un status, o vizibilitate publică deosebită mai sunt încă asociate meseriei de scriitor. Și nu mai argumentez de ce folosesc aici cuvântul meserie. Oricum, la noi acest fenomen are din păcate săgeta vectorului în sens contrar. Prestigiul scriitorului s-a diminuat dramatic. O merită, de altfel. Trecând de la o supraevaluare nejustificată din vremea comunismului, la o subevaluare la fel de nejustificată în prezent. A scrie literatură este cea mai inutilă dintre ocupațiile ce se pot închipui azi în România. Cu atât mai inutilă, cu cât cei mai atenți simt disperata necesitate de a construi, în sens maiorescian, o nouă literatură, pe măsura epocii în care trăim. Fără nostalgii inutile și fără complexe blocante.

A scrie literatură devine mai mult decât o nebunie. Devine un act manolic, din ale cărui dărâmături nu se aude in aeternum decât vaietul sacrificatului. Țineți-vă o secundă respirația, priviți cu atenție în jur, indiferent de locul în care vă aflați, și întrebați-vă: la ce naiba mai există o literatură română? În funcție de răspuns veți putea conjuga verbele a scrie și a face literatură…

 

Din volumul ISOGRAFII, ed. Eikon, 2013

apărut în Literatura de Azi 27.06.2017

 

 

 

Icoana

ICOANA

Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim, spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar și felul în care noi înșine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilități ale realității. Așa ne poate aduce aminte de frumusețea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este și abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în fața acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, de fiecare dată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spațiul cu timpul și cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur și simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea…”. Tocmai acesta este elementul pe care nu l-au înțeles iconoclaștii. Care sufereau și suferă (căci mai sînt legiune și astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul și vopselele, ei „văd” o abstracțiune. Sînt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înțeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea, cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sînt oameni neguroși, închistați, blocați în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sînt dintre cei ce văd idei…cum proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sînt tocmai cei care „au văzut” idei. Adică abstracțiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeți, s-a spus iarăși. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicații complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viața fiecăruia ş.a.m.d. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poți rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Are „perspectivă inversă”, nu ea se află înaintea ta, ci tu te prezinți înaintea ei. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine….

 

Despre căutare XII

DESPRE CĂUTARE

XII

Orice scris este un transcris. Adică vine din altă parte. Te caută. Litera arde. Litera ucide, litera arată. Litera conține totul. A scrie înseamnă a te lăsa sulițat de acest tot. În coasta stîngă. Visul de a fi transcriitor. Adică scriitor din transcendență.

⸭⸭⸭

Triumful lui NU în istorie (Nietzsche) eliberează omul nu de un Dumnezeu asupritor, stăpînul care face sluga hoață, ci de servituți mult mai viclene. Poate că marea viclenie a Ispititorului nu este luciferismul negator și orgolios, ci DA-ul călduț, împăciuitor pe care și Evanghelia îl acuză.

⸭⸭⸭

Marginalitatea artistului recuperează un alt fel de centralitate, neapărat teleologică. „Tu în colţ petreci cu tine” fixează exact locul artistului, acea piatră „…pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21.42)

⸭⸭⸭

Logica și rațiunea nu sînt totuși același lucru. Logica îmi impune să găsesc o entitate căreia îi dau numele de Dumnezeu, rațiunea caută zadarnic, fără să o poată găsi. Iar acest joc sublim de-a v-ați ascunselea îmi vine a crede că este însuși Dumnezeu.

⸭⸭⸭

Omul este funciarmente trișor. Adam se ascunde ca un copil care a făcut o poznă și vrea să evite pedeapsa, iar Dumnezeu îi strigă mustrător: „Adame, unde eşti?”, ca un părinte îngrijorat dar blînd. Grozăvia păcatului originar nu stă în alungarea din Rai, căderea în timp, cunoștința morții, ci în această relație paternă pe care rugăciunea supremă o reamintește și o întărește: „Tatăl nostru…și nu ne duce pe noi în ispită”.

⸭⸭⸭

Calendarul. Cîţi dintre noi, privind prin automatism catalogul impresionant pe care-l reprezintă un calendar creștin, realizează că el este cel mai impresionant op de etică? În felul acesta timpul nu mai este o neutră coordonată fizică, el se populează, revine la adevărata sa funcție: sînge viu în arterele universului.

⸭⸭⸭

Cine, pînă la urmă, este responsabil pentru tot răul din lume? Pusă astfel, întrebarea are ceva naiv — adolescentin, o voință de a reduce imediat totul (tot răul) la un singur numitor. Dar la fel de naiv este a-I cere lui Dumnezeu să intervină, reducîndu-L la ridicola funcție a lui deus ex machina. Dumnezeu ca un „superman”, zburînd în mantie peste zgîrie-nori! Deși, poate, rizibilul acestei imagini are și el înțelepciunea lui modestă și copilărească.

⸭⸭⸭

Flacăra mi se pare cel mai aproape de înțelegerea directă, tactilă, a dumnezeirii. Ea care „este și nu este”, se hrănește din sine și nu poate fi stăpînită, te obligă la o anume distanță pentru a fi prietenoasă. Fascinația flăcării, mysterium tremendum.

⸭⸭⸭

Răul trebuie spus, expectorat? Ar fi ca un fel de spori care l-ar ajuta să se propage? Mai degrabă răul interiorizat, secretizat, transformat în complex e mai rezistent, se uzează mai greu. Dar dacă am ști cum se propagă răul, l-am putea stîrpi cu ușurință?

⸭⸭⸭

Din punct de vedere etic, declasatul, tîlharul, ucigașul, vameșul pun mult mai multe și mai dificile probleme decît sfîntul. Primii n-au nimic de pierdut și au totul de cîştigat, sfîntul poate pierde într-o secundă totul (textele sapiențiale sînt pline de astfel de pilde) pentru a cîştiga ce? Pentru că el a reușit să abolească însăși ideea de „cîştig”.

⸭⸭⸭

Ezitarea este gestul întemeietor sau amurgul eticii? A nu se confunda totuși ezitarea cu neîncrederea în tine însuți. Puterea ezitării întemeietoare a unui Hamlet.

⸭⸭⸭

Ce înseamnă această goană nebună după fericire? Trebuie să te oprești (Aristotel) și atunci fericirea vine singură la tine.

⸭⸭⸭

Toate operațiunile creierului sînt acte de căutare. Chiar și cele mai improbabile, chiar și scufundarea în abisurile supra-reale și suprarealiste ale coșmarurilor.

⸭⸭⸭

Îmi imaginez tradiția ca pe o noapte prin care înaintezi. Ai nevoie de o lanternă. Mîna  care dirijează fascicolul de lumină este prezentul. Nu vezi decît partea din noapte pe care o decupează acest fascicul. Prezentul este – deci – totdeauna cel care luminează trecutul și, dacă nu ținem seama de această dialectică, nu înțelegem nici prezentul, nici trecutul. Pe de altă parte, noaptea este totdeauna în față: prin ea înaintezi. Raza de lumină nu doar dezvăluie calea, ea este calea, căci numai pe ea înaintezi. Vai de cel ce nu are cu sine lumina! Temporal, tradiția nu este trecutul, ci viitorul, căci ea înseamnă temelie și legătură. Adică baza casei ce nu se poate înălța fără temelie de piatră și mortar. Și stînca pe care să fie așezată. Bun, și unde e soarele în această parabolă a întunericului? Nu este! Tradiția este întuneric pentru că esența ei este să se piardă. Este un caier enorm din care, cu greu și cu noroc, reușim să prindem cîte un fir. De al cărui capăt nu dăm mai niciodată. Numai misticii trec peste pedepsitoarea scindare a timpului, a timpurilor. Ei văd soarele, adică trăiesc simultan, fără amestec și fără despărțire, în prezent, în trecut și mai ales în viitor.

⸭⸭⸭

 

 

 

 

 

Despre căutare XI

Despre căutare

XI

A te orienta înseamnă a te îndrepta (a te îndrepta!) spre…rai. În lipsa raiului, orice altă căutare este inutilă.

⸭⸭⸭

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața reprezintă întreita realitate a acestei orientări. Accentul trebuie pus pe simultaneitatea celor trei determinante. Simultane deci sînt căutarea (calea), cu ținta căutării (adevărul) și cu esența împlinită a căutării ajunsă la țintă: Viața.

⸭⸭⸭

Viața nu poate fi doar o haltă între două abisuri. „Ceva” se oprește, întîrzie o vreme în acest decor și asta e suficient să acorde un sens înaintării. Căci nu te poți opri decît dintr-o înaintare.

⸭⸭⸭

A crea nu ține de normalitatea existenței umane, ci este a-normal, dincolo de normă. Te afli în afara unui perimetru de siguranță, Dumnezeu s-a jucat cu tine și te-a înțărcat, adică te-a introdus într-un țarc uriaș, un lumen, în care „slobod ca un mînz într-o grădină” te poți bucura.

⸭⸭⸭

Elogiu insignifiantului. Pămîntul cel bun în care poate încolţi sămînţa. Frunza moartă a toamnei care, în marea ei modestie, și ea putrezește, ca și sămînţa cea bună din parabolă. Dar nici măcar nu putrezește pentru sine, ci doar spre a fi pat fertil al Vieții ce va să vină.

⸭⸭⸭

Distrugerea totală a Pămîntului de către om. Dumnezeu este capabil să accepte pînă şi asta.

⸭⸭⸭

Adam și Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat și femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuș, o pornire de la zero, o re-constituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreția dragostei se află în acest caracter prospectiv și nu în cel retrospectiv.

⸭⸭⸭

Dez-orientarea, moartea stelei polare, scufundarea în noaptea fără de început și de sfîrşit a sufletului. Lumina din adîncul întunericului, iată adevărata, bazala, chestiune a eticii.

⸭⸭⸭

Relațiile orizontale („iubește-l pe aproapele tău”) sînt de fapt corpul relației verticale, singura ei consistență. „Iartă-ne…precum și noi iertăm” este dialectica acestui chiasm. Piatra de încercare, inima care pulsează în centrul ființei, viața din mijlocul morții.

⸭⸭⸭

Dacă nu te înspăimîntă cuvintele pentru că ele fixează, au ceva cadaveric, atunci nu ești scriitor. În fața acestui mort care este cuvîntul (mai degrabă strigoi, corespondentul francez „revenant” mi se pare extrem de sugestiv) nu poți simți decît spaimă și cutremurare (Kierkegaard) sau mysterium tremendum (Rudolf Otto) pentru că este suficient să îl strigi cu destulă putere și acest cuvînt învie. Iar tu nu înțelegi prea bine cum s-a petrecut aceasta.

⸭⸭⸭

Secolul XX a experimentat atît de profund răul, toate formele crimei și ale abjecției, încît te întrebi: ce mai poate fi inventat, ce va urma? Este posibil să înaintăm pe acest drum, să trăim experiențe încă neimaginate ale Răului? Întrebare care se reduce la a lămuri dacă Răul are o limită. E prea simplistă soluția de a ne concepe ca mărunți pioni, albi sau negri, în mîna și după capriciile unui Destinant care (ne) joacă marele joc. Coincidentia oppositorum: niciodată mîntuirea n-a fost mai aproape.

⸭⸭⸭

Frumusețea nu este un reziduu radioactiv, iradiind încă dinspre neștiute origini, chiar dacă ea păstrează amintirea paradisului. Ea este mai degrabă o adeverire că paradisul nu ne-a părăsit, chiar dacă noi l-am părăsit pe el.

⸭⸭⸭

Decizia etică este energică. În sensul că trebuie permanent justificată. Trebuie , adică, să îi percepi legea. Căutarea prealabilă deciziei etice are forma destinului.

⸭⸭⸭

A vedea însă în etică doar o chestiune de opțiune este excesiv de limitativ. În fond, omului i se interzice în Rai tocmai să mănînce din pomul cunoașterii binelui și răului. Adică opțiunea. Din momentul în care interdictul este călcat, începe spațiul eticii care este o grădinărire, o „inginerie genetică”, o încercare de a obține aici, pe pămînt, fructul miraculos, mărul al cărui gust l-am simțit odată și vrem să-l regăsim mereu în cerul gurii.

⸭⸭⸭

Mio și Mneo,  cuvinte grecești care înseamnă: a sta cu gura închisă, a închide ochii, respectiv: a introduce pe cineva într-un secret. De aici: mistir – cel care inițiază: mistirion taină, mister, secret, în sens comun. Pentru sensul religios al tainei, grecii foloseau pe mistikos. Mi se pare extrem de sugestivă această etimologie, în măsura în care trimite la izolare, la proba tăcerii, la deschiderea ochiului interior ș.a.m.d.

⸭⸭⸭

Problema etică nu există decît în măsura în care între Dumnezeu și om se instituie un raport de libertate deplină. Dacă omul nu ar fi liber, responsabilitatea actelor sale ar cădea exclusiv în sarcina lui Dumnezeu.. Dumnezeu se face om pentru a împlini cele două capete ale libertății.

⸭⸭⸭

Rugăciunea nu-L obligă cu nimic pe Dumnezeu, nu e un mod de a-I forța mîna, limitîndu-I libertatea. Rugăciunea construiește în interiorul libertății infinite a propriei mele persoane.

⸭⸭⸭

 

 

 

 

 

 

 

GRAMATICĂ ȘI SEX

GRAMATICĂ ȘI SEX (sau de ce Nu Accept)

            În reaprinderea dezbaterii în legătură cu familia cred că nu s-a observat un amănunt. Mereu citatul articol 48 din Constituție spune: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Formula mi se pare a ridica dificultăți semantice, înainte de a vorbi de căsătoria între parteneri de același sex șamd. Doi parteneri, X și Y, devin soți, juridic vorbind din clipa în care au semnat actul de stare civilă. Deci cei care întemeiază familia nu sînt încă soți. Raportul este, logic și cronologic, de succesiune. Nu soții întemeiază o familie, ei devin soți în momentul în care este valabil actul de stare civilă. Fie și din acest motiv de inadvertență semantică articolul tot trebuia schimbat. În al doilea rînd, în fața campaniei, pe care nu mă sfiesc să o declar odioasă, a LGBT-iștior, s-a căzut în capcana folosirii unei expresii și ea inadecvată: „familia tradițională”. Un fluviu de ironii s-au revărsat pe zidurile scrise ale Rețelei,  dacă te-ai lua statistic după aceste comentarii, majoritatea zdrobitoare a populației lumii de azi (sau, specific, „doar” din România) s-a născut din părinți alcoolici, care se băteau între ei și își rupeau copiii cu parul și cureaua, ba îi și abuzau sexual. Asta ar fi „familia  tradițională” în viziunea liber pansiștilor de școală nouă. Eu aș folosi, mai decis, sintagma familia normală. Cuvîntul normal este urît de post-gîndirea atoate relativizatoare. De aceea el trebuie repetat cu insistență. Și de aceea apărătorii „familiei tradiționale” sau normale nu prea pot avea cîștig de cauză în polemici: normalitatea există, se acceptă, dar nu poate fi demonstrată! Și se legiferează. Cum să demonstrezi că e normal să-ți iubești părinții respectiv copiii? Pentru că, brusc, inchizitorii „familiei tradiționale” au devenit mari apărători ai unui concept foarte gingaș: iubire. „Ce poți să le faci dacă se iubesc?”. Exact, ce poți să le faci? Nu le faci nimic, îi lași să se iubească, dar atît. Nu încurajezi anormalitatea. Un alt „argument” este cel așa zis european, construit după tiparul indestructibil al lui: să avem și noi faliții noștri. Aș prefera să fim europeni la raportul dintre stat și cetățean via administrație, acolo suntem medievali, nu în preferințele sexuale. Iată  un exemplu pe care istoria recentă mi-l servește gratis. La noi, comentarii grobiene și de un nivel moral scîrbos s-au tot referit la diferența de vîrstă dintre președintele de azi al Franței, Macron, și soția lui. Doi oameni care s-au iubit și au întemeiat o familie de un tip să zicem ieșit din comun. Dar normală. Sigur că nu putem decît să admirăm o poveste de dragoste. Dacă am urma însă logica strîmbă  a activismului legebetist, ar trebui să impunem căsătoriile cu diferență de vîrstă de minim două decenii. Restul fiind decretate retrograde. Mi se pare ciudat că susținătorii „deschiderilor de mentalitate” elimină scurt, cu epitete jignitoare o consultare democratică extrem de semnificativă, cum nu mai există alta în istoria noastră. Cu alte cuvinte, dacă 3 milioane de oameni s-au pronunțat democratic într-o anume chestiune, noi, declarativ avangarda gîndirii liber democratice, decretăm că respectivii sînt înapoiați, medievali, needucați, neinformați, manipulați, bețivi ordinari șamd. Halal, apărători ai democrației! Revin la aspectul sensului unor cuvinte. Acești apărători ai aberațiilor se feresc de folosirea cuvîntului normal, pe care-l consideră vag, imprecis, greu de definit. Și totuși, mereu trebuie trasă o linie între normal și anormal. Altfel lumea devine un haos. De ce să nu legiferăm poligamia, căsătoria de tip swinger între două cupluri, incestul, căsătoria 3 femei+unu sau 3 bărbați+una și combinațiile se pot înmulți. „Dacă se iubesc”? Chiar activiștii legebetiști trag la un moment o linie, și atunci de ce să n-o lăsăm acolo unde biologia și cultura au trasat-o? Există relații de tip homosexual? Firește. Trebuie ele condamnate? Firește că nu. Dar nu trebuie nici încurajate prin propagandă și nici considerate normale. Cînd îmi spuneți că ele trebuie acceptate pentru a nu-i ofensa pe cei implicați, îmi spuneți că eu, cetățeanul obișnuit, merit să fiu ofensat. Drepturile mele nu sînt la fel de importante ca drepturile lor. Pentru că nu de relații libere este vorba aici, ci despre un sistem legislativ. Pasul imediat următor, făcut în multe țări „progresiste”, este înfierea de către aceste cupluri sau triunghiuri sau tetrade sau orice or deveni ele a unor copii. A analizat cineva absolut științific efectele asupra copilului? Nu. Dacă mă încrunt nițel la un copil la școală, risc să fiu sancționat că îl afectez emoțional. Creșterea în cupluri uni nu-i afectează? Este adevărat că oamenii ăștia suferă și se simt marginalizați. Tocmai pentru că au devenit subiectul unei uriașe fraude ideologice post-marxiste, care a înlocuit lupta de clasă cu lupta pentru „drepturile” minorităților sexuale. Și, așa cum proletariatul, a avut cel mai mult de suferit în regimurile de comunism primitiv, tot așa, aceste minorități nu cîștigă nimic devenind carne de tun ideologic. Pentru că mi-e milă de ei, nu accept!

Despre Căutare X

DESPRE CĂUTARE

X

O carte fundamentală a căutării, Ecleziastul. Și inima mi-am pus-o să caute și să le cerceteze cu înțelepciune pe toate cîte sunt sub cer; căci grea frămîntare le-a dat Dumnezeu fiilor omului, ca să se frămînte cu ea. Idei din această frază: căutarea se face cu inima; înțelepciunea își are sediul în inimă; căutarea înseamnă trudă, frămîntare, neodihnă, nu se oprește, ca valurile mării. (Șuvoaiele toate se pornesc spre mare iar marea nu ajunge să se umple; în locul de unde se pornesc șuvoaiele, acolo se și întorc, ca să pornească iarăși.) Și o sinonimie existențială evidentă în tot textul: frămîntare – căutare.

⸭⸭⸭

Împăratul este căutătorul de sens în această primă carte de filozofie pură a umanității, precizînd dintru început că această căutare este zadarnică. Ce folos are omul din toată truda lui, cu care trudește sub soare? Este, reluat cu insistență semnificativă, invocată truda (cuvînt folosit în text de vreo 30 de ori) supremă, chiar dacă zadarnică, din punctul de vedere al înțeleptului împărat. Nu există altă justificare a existenței omului sub soare. „Am studiat cu râvnă, ah, filozofia/Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,/Și din păcate chiar teologia,/Arzând de zel./Și iată-mă acum un biet nebun,/Cuminte ca și mai-nainte./În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor./De-atâția ani înțelepciunea o încerc,/Îmi port de nas discipolii/De-a curmezișul sau în cerc./Și văd că nu putem să știm nimic./Amărăciunea-mi arde inima în piept./Sunt, eu, ce-i drept, mai breaz și mai deștept/Decât acei magiștri, doctori, grămătici și popi /Toți împreună: scrupule și îndoieli/În cuget nu mi se adună./Și nici de iad’ și nici de dracul teamă nu mi-e./În schimb nici bucurie n-am pe lume./C-aș ști ceva deplin eu nu-mi închipui/Și nu mă amăgesc că aș putea/Să-ndrum pe alții sau să-nvăţ pe cineva”. ( Goethe, Faust, trad. Lucian Blaga). Și Faust este Împărat (în sensul chiar din Yi King, Cartea Transformărilor), minat de același sentiment al zădărniciei înțelepciunii și „îndrumării” celorlalți. E, poate, limita dinspre modernitate a Ecleziastului.

⸭⸭⸭

 

Nu există, întru acestea, continuitate, nu este amintire pentru cele de la început, nici pentru cele de la urmă nu va fi amintire. Cercul căutării. Și prin ce se vestește această secătuire? Prin secătuirea de Sens. Cartea aceasta unică în Scriptură ne vorbește încă despre dispariția și limitarea sensului neluminat de sus. Cuvintele toate sunt secătuite: omul nu va putea să le grăiască , iar ochiul nu se va umple de privit și urechea nu se va umple de auzit. Deprivarea de realitatea Semnului.

⸭⸭⸭

Căutare de vînt este metafora absolută a căutării. Nici un tratat nu va epuiza vreodată sensurile acestei imagini a căutării. Mă feresc de cuvîntul deșertăciune. Căci el este celălalt nume al lumii, al în-făpturii, al omului și – firește – al tuturor căutărilor sale. Nume rotund. Iar cel ce sporește cunoașterea va spori durerea.  Propoziții sculptate.

⸭⸭⸭

„…m-am umplut de măreție și i-am întrecut pe toți cei care au fost în Ierusalim înaintea mea; iar înțelepciunea mea într-adevăr a rămas cu mine. […] Și mi-am spus eu în inima mea: de vreme ce soarta nechibzuitului îmi va fi sortită și  mie, atunci la ce bun m-am străduit să fiu înțelept?”. Căutarea se nivelează, se nulizează, cînd introducem în ecuație soarta. E valabilă numai aici. În această lume.

⸭⸭⸭

Nu creația progresează (ea este unică și irepetabilă), ci iubirea lui Dumnezeu crește, pe cît crește păcatul nostru. Și sporul acesta necontenit face necesară căutarea.

⸭⸭⸭

Căutarea naște timpul, secvențialitatea sa tripartită. Căci pentru toate este un timp. Spune acel excepțional capitol 3. Pentru toate este un timp. Adică: nu amestecați și nu retezați timpurile! Citiți-l! Dar: Am văzut frămîntarea pe care Dumnezeu le-a dat-o fiilor omului, ca să se frămînte în ea. Pe toate le-a făcut frumoase la vremea fiecăreia și a pus vremelnicia în sufletul lor, ca să nu afle omul făptuirea pe care a făptuit-o Dumnezeu, de la început și pînă la sfîrșit”. Perisabilitatea a toate cîte sînt face posibilă și necesară căutarea la capătul căreia se află Frumusețea. De aceea trebuie să ne bucurăm de vremelnicia și neputința căutării.

⸭⸭⸭

„Înțeleptul poate cunoaște lumea fără să iasă pe ușa casei”(Lao Tze)

⸭⸭⸭

Și cine știe dacă suflarea fiilor omului urcă în înalt și suflarea dobitoacelor coboară, în jos, spre pămînt? Și am văzut că nu este alt bine decît ca omul să se veselească de făptuirile sale, căci aceasta îi este partea; căci cine îl va duce să vadă ce va fi după el?”

⸭⸭⸭

 

 

Despre căutare IX

DESPRE CĂUTARE

IX

Despre Transhumanță. Adică metanoia. Adică prefacere prin căutare. Schimbarea Țărînei în spirit.

⸭⸭⸭

Cealaltă paradigmă a căutării este tot un drum. Drumul spre Emaus. Este o fugă de astă dată. O fugă înspăimîntată și nedumerită. Am avut o apropiere (de Maica cu  Pruncul), acum avem o îndepărtare, la „60 de stadii”. Magii veneau spre leagănul nașterii, cei doi fug de lîngă mormîntul Răstignitului. Dar tot despre el vorbesc. Chiar dacă, la arătarea lui inimaginabilă, nu-L recunosc. Aici avem întîlnire fără recunoaștere. Vădit insuficientă.  „Zăbavnici cu inima” îi acuză Iisus. Inima  este, să nu uităm, pentru lumea aceea, sediul gîndirii, nu în primul rînd al sentimentului. Pentru că, mai tîrziu, cei doi își vor aminti cum le ardea inima cînd el le tîlcuia scripturile. Dacă misterioșii magi pricepuseră cu promptitudine mesajul cosmic, la fel de anonimii călători matinali pe drumul Emausului nu pricep. Nu percep, „dar ochii lor erau ținuți cu putere ca să nu-l recunoască”. Cum se spusese încă mai dinainte: „Veți auzi cu urechile voastre, și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri, și nu veți vedea”. Cleopa și prietenul său au fost de față, fie și prin mărturia directă a mironosițelor și a lui Petru, la miracolul mormîntului gol. Dar nu văd, datorită inimii încete (nu împietrită ca a lui faraon). Căutarea este deschiderea inimii. Implicit, luarea vălului de pe ochi, dez-văluire. Și brusc se ivește un alt ritm al faptelor. „Și începînd de la Moise și de la toți proorocii, le-a tîlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El”. Puține minute trebuie să mai fi durat drumul lor împreună. Minute „de-ale noastre”. Și totuși, Iisus „are timp” să le arate sensurile întregii Scripturi. Și totuși, vedem, o deslușire fulgerătoare a unui text compact și total precum textul  scripturistic. Evident mi se pare că nu este vorba despre o „explicație” discursivă, ci despre una inclusivă, instantanee, cu acces fulgerător, nemediat (sau mediat divin) la lumea sensurilor. Ochiul este aici centru. Fără centru nu ar exista căutare, căci nu ar exista decît centrifugala fugă spre contur. Iisus luminează direct centrul, și astfel căutarea devine posibilă. O mențiune. Cei doi nu sînt dintre Apostoli,  ci dintre ucenicii mai mărunți. Nefericit sînt că trebuie să folosesc acest adjectiv. Sînt mai întîi certați cu aspre vorbe; „O, smintiți și înceți la inimă în a crede toate cele spuse de profeți. Oare  nu acestea trebuia să le îndure Hristosul ca să intre în slava Sa?”. Înțelegem de aici că, dintre toate ale lumii, sensul este cel mai vechi. Hristosul le reproșează călătorilor că au uitat  (ce se întîmplă cînd pleci în căutare și uiți ceea ce cauți?) scripturile pe care le știau. Și le actualizează vertical pe orizontala drumului spre Emaus. Apoi ei, după frîngerea pîinii, se vor întoarce cu o rapiditate care nu e nici ea de lumea asta să-i vestească pe ceilalți. Dar El este deja acolo. Un drum dus-întors, un pendul cosmic, care nu arată deloc precum un drum „cu treabă”, acesta este drumul căutării.

⸭⸭⸭

Drumul către „el nu este aici”. Acesta e drumul căutării totale.

⸭⸭⸭

 Cunoscutul fragment al lui Novalis: „Filozofia este de fapt nostalgie, dorința de a fi acasă”. „Acasă” este alt nume pentru finalul căutării, ca nostos.

⸭⸭⸭

„Pătrundeți mai adînc în Acum” – spune un mistic. Nu mai creați timp! Nu fiți prizonierii propriei minți!  – Definiția căutării interioare ca pasivitate.

⸭⸭⸭

Arta de a te opri, deși pare antitetică, ține tot de esența căutării. Mergi și adulmecă! Oprește-te și adulmecă! Punctul în care cauți oprindu-te din căutare, asta cauți!

⸭⸭⸭