Eminescu

MODELELE  LUI  EMINESCU

            Propunându-mi-se această temă, am  realizat că Eminescu vine dintr-o lume în care funcția edificatoare și reglatoare a modelului uman era fundamentală. Transmiterea valorilor, viziunea despre lume și existența cotidiană chiar erau „statuate” prin modele tradiționale. Există un poem eminescian de tinerețe dedicat chiar acestei teme: Epigonii. Un poem istoric și estetic mai complicat decât pare la o lectură rapidă. Și care ne arată că dialectica modelului funcționează într-un fel aparte. Mai întâi, în context istoric, poetul trimite poemul pentru Convorbiri Literare, de la Viena, ca un subtil test. După Venere și Madonă, scris parcă după principiile clasiciste în plină afirmare ale Junimii, acest al doilea poem expediat de necunoscutul student contrazice radical critica maioresciană, lăudând excesiv ceea ce mentorul criticase aspru. Spre cinstea lor, „chiar când nu ne-am uni cu totul în idei”, junimiștii publică poemul ce le contrazicea atât de subtil dar și răspicat programul. Vezi analiza detaliată a episodului la George Munteanu. Este vorba tocmai de un conflict între modéle, în sensul aproape cibernetic al termenului. Pentru poet, predecesorii erau repere datorită naivității „sinceră, neconsciută cu care lucrau ei” (Torouțiu, I, p. 311). Avem un conflict de stări, dar și de timpuri, între predecesori și epigoni, conflict între naivitate și scepticism rece, între privirea încrezătoare spre viitor și o anume „luciditate” („lucrarea noastră trezită dar rece”) care îngroapă sufletul într-un prezent lipsit de viitor. E primul paradox al modelului: el nu se situează decât formal în trecut, în realitate el deschide orizontul spre viitor.

            Nedumerirea unor critici s-a situat în ordine strict estetică, reductibilă la o întrebare simplă: cum poate Eminescu să laude creatori situați evident mult sub nivelul său, nu e vorba de o deficiență de simț estetic? Întrebarea e rău pusă, pentru că poetul nu se situează  în această perspectivă, ci într-una moral-existențială. Cum se vede și în celebra scrisoare către Iacob Negruzzi din care am citat. Poetul își preamărește predecesorii nu din lipsă de criterii ci, din contră, dintr-o acută conștiință a valorii proprii. O vorbă greșit înțeleasă, atribuită lui Brâncuși, spune că la umbra marilor stejari nu crește nimic. Situația poetică din Epigonii este exact opusul acestui enunț. Încă de la începuturile sale poetice, Eminescu este deplin conștient că apariția sa îi va arunca în neant pe mărunții predecesori. Să fim sinceri, câți dintre noi ar fi auzit astăzi de Prale, Mumulean, Țichindeal și ceilalți dacă Poetul nu i-ar fi făcut (printr-un act de o generozitate mirabilă și unică), printr-o simplă menționare în acest Catalog sui generis de începuturi literare, nemuritori? Altfel spus, nu i-ar fi luat părtași la nemurirea sa estetică? Amiaza lui solară îi face definitiv invizibili pe acești predecesori. Și, prin acest poem începător, Eminescu îi readuce definitiv în vizibil, pentru a folosi un limbaj fenomenologic potrivit pentru a descifra semnificația de profunzime a unui gest. Nu doar de intuiția morală a poetului este vorba aici, ci de un act de profundă transfigurare teologică. Fiul își vădește părinții, le dă chip. Și mai este (și asta se pare că în ordine imediată i-a șocat cel mai tare pe contemporani) un gest de discretă dar imperturbabilă smerenie. Mutatis mutandis, am văzut în acest gest estetic un act de spălare a picioarelor apostolilor – predecesori. O cerere de iertăciune de la cei pe care saltul valoric al operei eminesciene îi reducea la nimic. Pentru cei care vor să demonstreze cu orice chip dimensiunea creștină a operei eminesciene, poemul Epigonii mi se pare mult mai convingător decât cutare invocare expresis verbis a unor simboluri religioase. Dacă Imitatio Christi este esența oricărei viețuiri creștine, tiparul poemului eminescian conține, foarte bine încorporat estetic, un astfel de scenariu creștin.

            Cel puțin două elemente întăresc această observație: transmiterea (continuitatea) și încrederea. Să nu omitem că Poetul se includea pe sine în detașamentul disprețuit al epigonilor. „Iară noi, noi epigonii…”. Timpul tare este la Eminescu, știm, trecutul. Nu prezentul. Explicația e laborioasă, nu se poate nici măcar schița aici. Prăpastia dintre cele două (violent antitetic desenată în Epigonii) este, paradoxal, aceea că trecutul deschide spre viitor, în vreme ce prezentul nu. Asta este ideea pe care este construită partea a doua a poemului. Transmiterea se face astfel, ca în educație, de la bunici spre nepoți. Iar încrederea este tocmai credința în ceea ce faci, implicit în viitor. „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. Sau: „Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.//Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,/…/Privim reci la lumea asta…”. Este în subtext și opoziția dintre cele două feluri de cunoaștere pe care o va conceptualiza mai târziu Blaga: o cunoaștere cercetătoare, rece, neutră, și una prin imagini (icoane în limbajul etimologic eminescian), poetică. Modelul pentru care opta poetul este evident. Cu toată smerenia…

Christian Crăciun

            .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *