Lecția despre cub

„Se ia o bucată de piatră,./se cioplește cu o daltă de sânge,/se lustruiește cu ochiul lui Homer,/se răzuiește cu raze/până cubul iese perfect./După aceea se sărută de nenumărate ori cubul/cu gura ta, cu gura altora/și mai ales cu gura infantei./După aceea se ia un ciocan/și brusc se fărâmă un colț de-al cubului./Toți, dar absolut toți zice-vor:/ – Ce cub perfect ar fi fost acesta/de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”

apărut în TRIBUNA nr. 413, 16-30 noiembrie. Pe 13 Decembrie 1983 Nichita sfărâma cubul

LECȚIA DESPRE CUB

            Lecția despre cub deschide, cum știm, Operele imperfecte. Lecția despre cub este una despre nefericirea perfecțiunii. Clasică (și, prin aceasta foarte modernă, în sens Pound-ian), în simplitatea ei de rețetar enumerativ, poezia aceasta ascunde o abil mascată revoltă. Revoltă care este a întregii poezii nichitiene, mai ales a celeia din ultimele volume. O întreită țintă a revoltei:  i. împotriva limitărilor limbajului, ii. împotriva corpului muritor al limbajului (Tu nu știi că vorba arde, verbul putrezește, Iar cuvântul nu se întrupează ci se destrupează?) și iii. împotriva corpului ca limbaj. Perfect înseamnă încheiat. Ceva desăvârșit, dus până la capăt. Trimițând la acea „tristețe de după” pe care orice artist a trăit-o. Cum să închei opera fără să termini? Este un poem despre tristețea terminării. În toate sensurile cuvântului. Termini opera fiind terminat.

            Poezia are o evidentă structură ternară. Prima secvență este construcția obiectului. A doua este adorarea lui. A treia este distrugerea. Toate unite prin aceeași structură de rețetă. Adică una rigidă. Nichita forțează limitele formei pentru că își asumă libertatea. În poezia lui, fluiditatea rapidă a unor metamorfoze ca de videoclip este metoda generării cascadelor de metafore, tocmai pentru că poetul fuge de entropia morții. Ceea ce pare a fi ușurința și ușurătatea facultății sale imaginative unice prin bogăție risipitoare, gratuitate fără autocontrol uneori, este tocmai această spaimă de fixitatea mortuară a formei. De multe ori, Nichita pare a adopta întoarcerea la libertatea asocierii absurde, pur combinatoristice, a Avangardei, dar este doar o asemănare superficială. Libertatea și forma sunt termeni antinomici. Forma limitează. Este chiar limita la care tinde artistul. Dar forma este impersonală. Iar impersonalul este marca acestei poezii, mai mult chiar decât gestul poetic final, cel care rămâne imediat în mintea cititorului, prin efectul de surpriză. Se ia, se cioplește, se lustruiește, se răzuiește…secvența unu. Se sărută, secvența doi. Se ia, se fărâmă,  secvența trei. Plus doar două voleturi finale cu verbe  active, primul la prezent: iese perfect, și celelalte la viitor: zice-vor, respectiv condițional: ar fi fost, ar fi avut. Construcția este, cum se vede de o simetrie de fagure, trimițând și ea spre un clasicism râvnit, provocat. Poezia aceasta nu poate fi, desigur, interpretată fără imaginea ei dublă: Lecția despre cerc, care încheie simetric volumul.În care regăsim aceeași construcție verbală impersonală: se desenează, se taie, se cade, se izbește, i se cere iertare. Cele două poezii sunt, de fapt, una singură, „întreruptă” de restul volumului și nu pot fi citite decât în continuare. Iar acel Atât care încheie mesajul este, evident, un Amin. Acest poem continuu este unul iconic, în sensul originar al cuvântului. Adică o imagine a denevăzutului. Într-o splendidă analiză a celebrului tablou Pătratul negru al lui Malevici, filozoful John Panteleimon Manoussakis – Dumnezeu după metafizică. O teologie estetică – descifrează în strania imagine „…o icoană a icoanei care nu este încă aici. Ea reprezintă o icoană în așteptare. Apofatismul Pătratului negru ține locul unei icoane până când aceasta se va dezvălui. Astfel, semnalează o cezură în fluxul timpului care se întinde între figurare (prin Întrupare) și transfigurare (prin Eschaton). Departe de a fi eclipsa Formei, Pătratul negru – «câmpul» întunecat al unei icoane în procesul creării – este promisiunea tăcută a Formei” (p.59). Cubul lui Nichita este un fel de pătrat negru în 3D în căutarea, pre-vestirea Formei. Cubul negru, sacru din Kaaba. Dar nu atât forma geometrică, perfectă prin definiția ei abstractă, cât materia formează centrul de greutate al poeziei. Piatra (și corespondentul ei organic – osul) sunt prezențe metaforice permanente ale întregii poezii nichitiene. Semnificând lupta cu Îngerul Timp. Ceea ce nu putrezește. Ca să înțelegem cum se cuvine textul, trebuie să citim într-o simultaneitate de înțelesuri, concomitent, impersonalul verbelor și prezența atemporală a pietrei ca fiind o „cauză materială”. De fapt, toate cauzele aristoteliciene sunt prezente în poem. Cea materială, cea formală, cea eficientă nu pun probleme, sunt aproape didactic (și didacticismul acesta asumat provocator ar cere o hermeneutică aparte) enumerate în cele doar 13 versuri. Dar cauza primă, ascunsă în misteriosul se? (un heideggerian  das Man?) Dar cauza finală, prinsă în gestul poetic al sfărâmării perfecțiunii atât de greu atinse? Semn că scopul Operei nu este perfecțiunea, ci ceva ce este dincolo de ea. Ceva ce scapă chiar intenționalității prime, conștiente, a artistului. Sau, mai bine zis, scopul se prezintă dincolo de dualitatea perfectimperfect. Lecția nichitiană nu se situează doar sub zodia esteticului, adică a unei arte poetice foarte abil prinsă în imagini. Prin rigoarea geometrică a construcției (ceea ce nu caracterizează de altfel ultimele volume ale poetului) și șocul gestului demiurgic (nu cel lent, greoi constructiv, ci cel brusc destructiv, acela este adevăratul gest demiurgic) care te smulge dintr-un comod plan axiologic pentru a te arunca în alt plan existențial, proiectat în viitor și condițional, al asumării și non-dualității. Este viața.

            Asupra materiei se exercită (folosesc și eu impersonalul, ar trebui meditat și care este vocea, ascunsă în întunericul impersonalului, care dictează această rețetă) operațiile de purificare pentru obținerea magnus opus, a perfecțiunii. Ordinea operațiilor sculpturale pare guvernată doar de libertatea imaginației poetice, a aluziilor culturale. Operațiile par, firește, din ce în ce mai subtile, de la cioplirea cu dalta la șlefuirea „cu raze”. Altceva ne atrage însă atenția în această enumerare de acțiuni: structura lor logică bipartită. Partea a doua a fiecărei sintagme – determinantul – smulge violent prima parte din planul realului. Se cioplește cu o daltă  – dar ea este de sânge. Se lustruiește cu ochiul – dar al lui Homer. Se răzuiește cu raze, ca etapă ultimă de finețe, nu mai are determinant. E perfecțiunea la nivel subatomic. Dalta de sânge este o imagine de o profunzime greu de pătruns. Este mai mult acidul alchimic care dizolvă materia ordinară decât lovitura fizică, tăioasă. După cum, ideea sacrificiului de sânge nu poate nici ea fi înlăturată. Ochiul lui Homer permite o și mai clară apropiere de pătratul negru. Este vederea dincolo de vedere, revelația discretă a invizibilului făcut vizibil doar privirii lăuntrice. Un volum de tinerețe al lui Nichita Stănescu se numea Obiecte cosmice. Prin ochiul inexistent al poetului paradigmatic, pietroiul devine un astfel de obiect cosmic (Kaaba, iar). Lucrul este o materie care primește o formă, definea sec Heidegger procesul Originii operei de artă. Exact spre această origine (celestă) ne trimite poezia de față. Avem descrierea amănunțită, suficientă în lapidaritatea ei, a in-formării materiei. Cu ce? Cu sângele sacrifial, cu lumina neapropiată, în care rămâne proiectat.

            De aici începe însă degradarea  obiectului, la nivel de obiect al adorării. În mod obișnuit, partea a doua a poeziei este văzută ca o continuare firească a primeia, ca un fel de urmare a procesului de fabricație după rețetarul clasico metafizic, o altă treaptă. Eu propun ipoteza că este exact invers: partea a doua rupe cu mitul demiurgiei artizanale, e o întinare, o negare dialectică tradusă în forme de adorare care, tocmai ea, strică perfecțiunea abia obținută. De aceea, în poemul despre cerc, se cere iertare. Căci acolo e vorba de o cunoaștere rațională a tainei, o demonstrație a utopicei cvadraturi, care, la fel ca și extazul infantei (de la infans, copilărescul înainte de a vorbi, pueril, pur? A se vedea mai departe comentariul în legătură cu sensurile gurii) în fața artei, aduce atingere obiectului. Cubul a devenit idol. Chip cioplit, la propriu. Interdict divin aruncat adorării mulțimilor. Păcat prin călcarea unei porunci primordiale. Morala din acest punct al textului (sugerată de simplul pronume ta, cu gura ta, singurul element oarecum personal din toată această artă a facerii) mi se pare a fi aceea că nici măcar artistul nu trebuie să-și transforme opera într-un idol. Omul încearcă să cioplească în piatră chipul Celui care l-a făcut, al Perfecțiunii adică, operație inversă, nefirească, căci el a fost făcut după chipul și asemănarea Aceluia. Să observăm că volumul Operele Imperfecte se deschide cu această adevărată Carte a Facerii și se închide, cum spuneam, cu acel Amin definitiv. Precizând că prăbușirile în genunchi sau în brânci din poemul final nu mai sunt adorare estetică, ci închinare triumfătoare în fața morții. Pentru că întreaga „poveste” din poemul final ne trimite cu gândul la legenda Arhimedică și la noli turbare circulos meos. În primul poem însă suntem abia în stadiul estetic, deci aflat sub presiunea timpului. Acel repetitiv după aceea (care marchează cezura dintre secvențele poeziei) scandând etapele ivirii Operei, ne atrage atenția că totul se petrece în timp. Deci este muritor.

            Și, în sfârșit, Gestul capital. Care merită majuscula, pentru că este una dintre cele mai surprinzătoare imagini ale poeziei nichitiene. Vrând, nevrând întregul poem este citit din perspectiva acestei negări violente. S-a vorbit, cu dreptare firește, despre aplicarea unei estetici moderniste, romantice a imperfecțiunii. Este mai mult decât atât. Nietzsche voia să filozofeze cu ciocanul, Nichita, iată, face poezie cu ciocanul. Cartea filozofului care avea ca subtitlu Cum să filozofezi cu ciocanul se numea Amurgul idolilor. Textul pe  care-l analizez aici este tot despre refuzul idolatrizării. Simetrii neconjuncturale. Gestul capital este nu o negare a ceea ce s-a făcut înainte, ci o continuare aparte. O redare a Operei imperfecțiunii umanului. O împlinire sui generis. Filozofic, ne-am putea folosi de analitica heideggeriană din Originea operei de artă.  Văzând în „șlefuirea” blocului de piatră efortul pentru a ajunge la esența întemeietoare a Operei. Numai că viziunea poetului merge mai departe, pentru că Operei nu-i este dat să subziste în lume. Viitorul și condiționalul ultimelor versuri sunt nu barbar distrugătoare, ci deschizătoare, revelatoare. Zice-vor  ne trimite la gurile lacome care sărutau piatra rece. Acum ele vorbesc. Își împlinesc funcțiile. Și ce spun oare? Visul perfecțiunii: ce cub perfect ar fi fost acesta… Se renunță astfel la idealul genialoid romantic, ori faustic, al perfecțiunii. Aceasta este redată visului ordinii supramundane a ochiului invizibil. Arta poetică a devenit o mărturisire existențială. Adică o mare poezie.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

8 nov. 2019

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *