Andreea Nanu

O ALTĂ IARNĂ

MOTTO: Ne vom salva în insule, nu-i așa?

Se părea că, după fulminantul debut cu tetralogia AnoTimpurilor, publicată în mai puțin de doi ani, Andreea Nanu a epuizat literar respectivul spațiu epic și sufletesc. Și iată, o nouă surpriză: odată cu prezentul roman regăsim personaje cu care ne întâlnisem de exemplu în Numele ei era uitare, dar mai ales în amintirile din Cartea cuvintelor chivot. Și, ca în Scrisoare pentru Ida, avem tema fotografiei ca ieșire din timp. De fapt, acest roman, reconstituire a vieții doctorului Victor Vineș, completează același ciclu. Și aceeași atmosferă. „Eu sunt custodele” sună ca un gong la teatru prima frază a romanului. Când începe romanul, este deja de zece ani „prizonier” în acest spațiu. Motivul literar de profunzime este cel fantastic al spațiului în care, odată ajuns oarecum din întâmplare, ești înghițit, nu îl mai poți părăsi până la moarte. Motivul lui Iona. Și acest spațiu închis (casa memorială Vineș, plus iarna cumplită care ocupă trei sferturi din roman) devine însăși viața Custodelui. Ne-am întors deci la iarna din primul roman al ciclului. Semn al reluării ciclului, pe altă spiră… Custodele (nu are alt nume), avea o plină de succese carieră de „publicitar”, dar, după o călătorie de afaceri – ratată – în Portugalia, descoperă trei lucruri care sunt, în fond, consubstanțiale: oceanul, pe Maria Carmina, bătrâna cântăreață de fado și fadoul însuși. Asta îi răstoarnă existența, odată întors acasă „se închide” ca muzeograf în casa memorială a doctorului Vineș ca într-un cocon. „Casa asta  e un cocon din care  nu izbutesc să ies…poate că nici nu-mi doresc”, notează Custodele, care este și naratorul poveștii. Simbolistica ascunsă a coconului este evidentă, spațiu închis, mortuar, de recluziune inițiatică întru transfigurarea existenței. Aparent, custodele nu-și face decât datoria, ghidând rarii vizitatori și, mai ales, încercând să reconstituie viața chipurilor anonime din fotografiile de familie păstrate în muzeu. Viața custodelui este, paradoxal, tocmai această despuiere de biografie proprie pentru a reconstitui viața personajelor din  poze. „Ce înseamnă un chip fără o poveste?” Și care, la alt nivel, devin personajele din roman căci avem de-a face cu o real-izare la puterea a doua. Ca și în precedentele romane, aici se construiește o subtilă poetică a timpului, a memoriei. Dar nu este un timp subiectiv proustian („Un custode se ferește de confidențe”), ci o memorie a clanului. Folosesc termenul într-un sens absolut pozitiv, încercând să sugerez complexitatea, coerența, indestructibilitatea, inefabilul acelui păienjeniș de relații care defineau o Familie în sensul vechi al termenului. Și care cuprindea nu numai oamenii, ci și obiectele, în primul rând casele. Lucru pe care îl știm din precedentele romane ale autoarei în care casele sunt mereu personaje. Și asta pentru că toate, oameni și obiecte, au o poveste. Legăturile din interiorul „Marilor familii” sunt, întotdeauna, halimale așteptând să fie scoase la lumină. Rolul Custodelui, adică al păstrătorului, al celui care nu trebuie să uite, este de a reconstitui și apoi de spune această poveste. În felul acesta, devine un taumaturg, readuce la viață. Sub potopul iernii apocaliptice care vrea să îngroape totul, să blocheze toate căile de comunicații, el încălzește timpul, aduce căldura și melancolia infinite ale sudicului fado. El însuși o formă a neuitării. „Mi-am descoperit vocația” declamă el la un moment dat.

Mai încărcat de lirism decât precedentele, romanul vizează deopotrivă ceea ce timpul distruge și ceea ce construiește. „…eu nu cred în cronologie. Cred în amintire, în senzație, în legăturile misterioase dintre ele…dar cronologia își pierde din forță, mai ales când te apropii de anii mei”. Soluția pe care o propune una dintre cele trei grații, Adelaide, una dintre puținele ființe cu care Custodele comunică, eroină, martoră a acelui cândva: „ascultăm fotografiile, e mult mai simplu”. Verbul introduce aici o dimensiune muzicală, nelipsită din romanele Andreei Nanu. Un Muzeu este „o conservă de timp”. Un custode, un păzitor al tainelor. Aici, se face o trecere discretă înspre funcția scriitorului, adică a demiurgului, inventatorului de destine. „Un scriitor e până la un punct un custode. I se încredințează spre păstrare o lume. Singurul fel în care o poate face este să-i aștearnă povestea în scris. Așa se nasc cărțile, domnule Custode, din muzeele minților noastre”. Îmi permit să văd în această replică o discretă mărturisire, artă poetică, asumare a rolului. Cel care oferă viață, suflet, glas chipurilor anonime din fotografii. Care devin astfel, personaje. Încet, încet custodele se va confunda cu exponatele sale, va fi absorbit de ele, fotografiile vor începe să-i vorbească, intrăm într-o dimensiune onirică menită să comprime timpul. Naratorul întreabă la un moment dat: „când vorbește imaginea, cum recunoaștem glasul personajului?”

Doctorul Vineș nu este important atât ca personaj în sine, cât ca reprezentantul unei Lumi care a dispărut și care nu va mai fi decât în poveștile personajelor din poze, auzite doar de custode în nopțile pustiite de iarnă. Provenit dintr-o familie de bogați proprietari de pământ din Fetești face studii după 1900, timp de zece ani, la Salpêtrière cu doctorul Charcot, apoi, întors în țară, la chemarea Regelui, se dedică neurochirurgiei. Din imagini (avem și câteva dintre fotografiile amintite în roman, dar și în Cartea cuvintelor chivot) ne privește un personaj sever, serios, țeapăn, rigid la modul specific pozelor din acea epocă. Este alături de soția sa, Paulina, și de Coca Vineș, născută Ionescu, fiică adoptivă. Vocile acestor oameni le auzim în roman. Destinele lor. Ei vin din trecut în prezentul etern al poveștii. Destine „supraimprimate”, cum numai literatura permite în modalitatea ei fantastică, până la confuzie cu cele ale personajelor „din prezent”. Magda, colega de suferință de la muzeu a Custodelui, este cu un picior în realitate (nu întâmplător suferă un accident care o va ține cam pe toată întinderea romanului cu un picior în ghips), fiind racordul Custodelui cu realitatea: bilete, rapoarte contabile, inventare, curățenie etc. Dar și ea aude la un moment dat vocile chipurilor din poze. Este ocrotirea maternă de care Custodele are nevoie. Maria Carmina, bătrâna cântăreață de fado, iubire de-a doctorului Vineș, dar și a lui Blaga, este paznicul dintre cele două lumi. Fascinația ei este determinantă în pustnicirea Custodelui în casa din str. Romulus 35 ca într-o chilie de mănăstire. Mai târziu Anja d’Ors, nepoata Mariei Carmina, va veni în casa muzeu, va cânta și vor avea o eterică poveste de iubire. Scriitoarea însăși devine la un  moment dat personaj fugitiv, pentru a justifica mutarea tuturor acestor destine în cuvinte. Seria a ceea ce numim coincidențe trans-temporale formează canavaua romanului. „Viața are darul de a se repeta în detaliile mărunte, în ceea ce obișnuim să numim nesemnificativ”. Sunt simetrii între personaje în momente istorice diferite, se alunecă pe timp ca pe gheață, „visul lucid”.

Avem de-a face cu un roman în care esențială este atmosfera; penumbra, haloul tarkovskian sunt totul. Oamenii reali (tocmai acest cuvânt mi se pare a fi cel problematizat în poveste) trec în ficțiunea romanescă pentru a fi salvați. Ni se vorbește direct despre o „arcă a custodelui”. Fantasmele salvării impregnează epicul. Este cel mai trist dintre romanele Andreei Nanu. Greu de precizat de ce. Poate unde „viața memoriei” se substituie încet, încet vieții pur-și-simplu, ce-o fi aceea. Aceasta este practic expulzată. Poate unde se aude permanent melancolia sfâșietoare a fadoului? „Spune-mi că nu exiști, că nu ești decât un personaj dintr-o carte”, sună una dintre replici. Trecerea în carte înseamnă încercarea de a te scutura de această tristețe. „Uneori, exitul e fanta subțire dintre Lethe și Mnemosyne, printre care sufletul se poate strecura nestingherit, luându-și zborul spre lumină…” explică un psihiatru în roman. Și astfel sesizăm că romanul întreg joacă între aceste repere: moartea și neuitarea. Scriam mai sus despre romanul unei familii (asta este întreg ciclul) și înțelegem că este un roman despre înrădăcinare. Despre rădăcinile genetice și metafizice. Poate că memoria nici nu este posibilă în afara acestor legături de familie. Altfel, trezindu-ne din fascinație și privind nedumeriți de jur împrejurul zilei de acum ne vine a spune, asemeni unuia dintre personaje: „Aici nimic nu poate fi salvat!”.

Christian Crăciun

ALTĂ IARNĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *