Despre căutare

–  4 –

DESPRE CĂUTARE 

            Un citat azi, de mărginit între gânduri. Explică Noica devenirea cunoașterii filozofice: „E ca și un drum încă nefăcut în sălbăticiunea firii, o potecă de croit undeva în natură /…./Poteca va fi ieșire din haos, început de ordine. Voința de potecă este voință de ordine, iar încrederea că poteca e posibilă e conștiința ordinii. Poteca nu-ți preexistă, dar vezi acum, croind-o, că-ți este totuși dată. Nu e făcută și totuși ți se impune. Mergând o creezi (libertate, impresie idealistă); dar mergând o și descoperi (necesitate, moment realist). Căci e «prefigurată» aci, în plină sălbăticiune  a firii, și nu poți croi alt drum decât cel pe care-l croiești. Acesta e drumul, nu putea fi altul. Pe urma ta vor veni toți. Dacă faci un pas greșit, ceilalți vor «reintra în ordine». Poți călca alături, dar nu va fi pe acolo drumul; pasul tău e în neființă. (Poți alege  un logos din afara ordinii, dar va ține de neființă și el). Pe aici trebuia pășit, pe lângă piatra asta, pe lângă dâmb. Există un trebuie, o ordine. Ți se pare că o creezi, în realitate i te supui. Nu preexistă actului tău și totuși face posibil actul tău. Ți-o dai pentru că ți-e dată. «Fie această potecă», îți spui. Dar ea este. Nu poți spune «fie» decât pentru că este. «Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit»” (Constantin Noica, Trei introduceri la devenirea întru ființă, 1984, p. 46)

            Câtă filozofie, atâta ordine, spune mai departe gânditorul din Păltiniș. Dacă nu ar fi ordinea, nu ar fi căutarea. Dacă nu s-ar desfășura la nesfârșit drumul căutării, nu s-ar prezenta lumea ca ordonată. A căuta înseamnă a croi poteci în junglă. Holzwege numite de către filozoful din Pădurea Neagră. Orice filozofie este, până la urmă, o filozofie a potecii. Adică a defrișării sălbăticiei. A îmblânzirii junglei. Filozofia se face cu maceta. Care se numește rațiune. Discernere. Pentru Socrate, de pildă,  „arma” înaintării se numea ironie. Pe scara evoluției umane, filozofia a apărut odată cu îmblânzirea fiarei din om. Ca metodă. Este o creație, spune Noica, o creație de natură divină, un fiat. Dar nu întâmplător fragmentul se încheie cu citatul bine-cunoscut din Pascal. Pentru că poteca este în pădure chiar înainte de a fi tăiate tufișurile. Există pentru cine vede înainte. „Ți se pare că o creezi, în realitate i te supui”. Există și o teologie a căutării, mai bine zis căutarea este teologie (logos despre divinitate) iar teologia este căutare, în măsura în care zeul este inaccesibil. De aceea căutarea este supunere. Față de ceea ce ai văzut și față de legile înaintării. Am putea spune că Noica a construit o filozofie a potecii? Probabil că da.

            „Poți călca alături”… O luăm firește, de (prea) multe ori pe drumuri greșite. Neglijăm observația că și pe acelea tot noi le-am construit. Intervalul este o condiție a căutării. Atât în sens topologic, adică orizontala răzbaterii, cât și în sens muzical, adică verticala armoniei. Ceea ce leagă punctele intervalului se numește potecă. Starea noastră în interval se numește itineranță. Suntem în trecere. Cuvântul trecător are, ca substantiv, înțelesul celui care merge undeva, iar ca adjectiv înțelesul provizoratului. Deținem mereu, în fiece clipă, simultan, ambele înțelesuri. Iar marea trecere le însumează. A petrece mortul la groapă este o expresie care adună într-un singur înțeles aceste căi ale căutării fără de aflare.

            Există însă poteci și în pustiu. Inaparente. Mai greu de croit decât cele din junglă. Pustiul este el însuși un fel de potecă, lumea redusă la un punct sau punctul ridicat la puterea spațiului (multi)dimensional. Prin pustiu înaintezi prin tine. Cu teamă. Teama este frâna căutării, căci ea închide necunoscutul. Îl închide în „cămara sufletului”, în limitatul cuprinderii tale. O metaforă conținută în limbă: cuprins, cu sens de suprafață („pe tot cuprinsul țării”) surprinde (verb din aceeași familie!) această închidere care este deschisul absolut al pustiului. Faimoasa închidere care se deschide a filozofului citat la început. Spațiul umanizat este totdeauna un cuprins. Chiar și în celelalte două sensuri ale cuvântului. În marea carte a ființei, spațiul căutării este chiar cuprinsul acesteia, îți arată sintetic conținutul ordonat în semne. Conținut care trebuie, iar, cuprins, adică, alt sens, cucerit. Pas cu pas. Mai departe, din textul inițial: „Căci e «prefigurată» [ea, poteca] aci, în plină sălbăticiune  a firii, și nu poți croi alt drum decât cel pe care-l croiești”. Sunt cărți care au cuprinsul la început. Ca o hartă pe care o consulți atent înaintea expediției. Poteca este inițial-cuprinsul tău. Grecii îi ziceau destin, în sensul că ești obligat să citești cartea, așa cum este scrisă. Noi, mai modernii ne hazardăm să ne scriem singuri cartea, dar rezumatul, cuprinsul este născut odată cu noi. Adică ne precedă, sugerează textul pe care-l interpretez aici. Este conținutul nostru.

            Poteca este geneză (vezi mai sus: „Poteca va fi ieșire din haos, început de ordine.”). oricine croiește un drum, este un demiurg. Un instaurator de Sens. Să medităm puțin la forma labirintului, această potecă îmbolnăvită de metastaze. Și ca atare pierzându-și sensul. În trufia lui faustică, omul a construit Labirintul. Care, ciudat, este un îndemn de a depăși cuprinsul, ceea ce îți este dat, pentru a zbura. Labirintul este un elogiu al zborului. Pe de altă parte, în centrul său se află Monstrul. Ambiguitate din care se toarce firul Ariadnei. Pentru că labirintul, cu monstrul din pântece, nu poate fi învins decât prin iubire. În niciun alt mit, înțelesul de călăuzitor al iubirii nu răzbate mai clar. „Pe urma ta vor veni toți”. E dimensiunea profetică a potecii. Temporalizarea spațiului (s-a vorbit despre o spațializare a timpului), adică înaintare în timp, pe măsură ce înaintezi în spațiu. Și aici intervine și dimensiunea morală, până acum căutarea a fost ceva strict individual, acum ești urmat. Ai răspunderea celorlalți. Trebuie să-i hrănești cu cinci pâini și doi pești. Să fii atent pe unde calci, pentru că ei toți vin în urma ta. Eventual să desparți apele. Dar, mai ales, să știi unde este acasă. Fie că este reîntoarcerea la cea din trecut, din care ai fost alungat, fie  de cea din viitor, pe care, fiu rătăcitor, trebuie să ți-o construiești. Acasă este originea. Origine dinamică,  schimbându-se în istorie precum cercurile în apa calmă.

            „Există un trebuie, o ordine. Ți se pare că o creezi, în realitate i te supui. Nu preexistă actului tău și totuși face posibil actul tău. Ți-o dai pentru că ți-e dată. «Fie această potecă», îți spui. Dar ea este. Nu poți spune «fie» decât pentru că este. «Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit»”. În încheiere, să observăm formula de adresare a textului mărunțit aici. Un text scris la persoana a doua, adresare directă, ca o învățătură a maestrului către discipol. O meditație asupra prim-ordialului Fiat! Atrăgând atenția asupra unei smerenii necesare: sigur că suntem demiurgi, dar unii mai mici, secunzi. Fie! al nostrueste posibil numai în cadrul ontologic existent al lui este. Textul lui Noica este, desigur, pur filozofic. Dar el își asumă, cu abilitate, și o dimensiune teologică. Fraza emblemă a lui Pascal exact despre această sumă vorbește. Despre acest rezumat în punct al căutărilor noastre circulare. Noica este un gânditor al legii, în sens de noimă. Nu a „avut organ”, cum spune el, pentru haos, pentru „deconstrucție”. Ci numai pentru construcție. Acceptând, firește, dialectica inevitabilă a momentelor succesive. Mă gândesc la direcția retroactivă a frazei pascaliene, fixată prin jocul subtil al timpurilor verbale. Găsirea este anterioară căutării. Mă întreb dacă asta nu este o definiție a înțelepciunii. Cunoașterea este prospectivă, înțelepciunea retrospectivă. De aceea înțelepciunea este legată de tradiție, de transmitere. Noica subliniază preexistența potecii, a ordinii. Deși pare a încuraja o paradigmă a cunoașterii, cultivă în realitate una a înțelepciunii. Tot fenomenul școlii de la Păltiniș dintr-aceasta se trage. Din potecile străbătute alături de discipoli într-o încercare de regăsire a autenticului. Din care o istorie mașteră ne smulsese. Sunt hrăniți oamenii. Este despicată marea. „Console-toi” îi spune Divinul omului pascalian înainte de fraza sus citată. Despre asta este vorba, de la Boetius la contemporanul nostru Allain de Botton. A înainta pe potecile înțelepciunii înseamnă, probabil, cea mai înaltă dintre consolări.

Christian Crăciun

.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *