Post-utopia

PATA

Andrei Cornea, Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie

Humanitas, 2019

Motto: „- …să iasă la vot Big Brother președinte, ales de poporul ăsta în mod democratic?”

A

                Borges are o poveste de numai o pagină în care este vorba despre un „rege al Babiloniei” care, din orgoliu, construiește un labirint atât de complicat, încât nimeni să nu poată ieși din el. Un rege arab venind în vizită, spre a-l umili, regele Babiloniei îl închide în labirint. Prin rugăciune, acesta scapă totuși și, întorcând-se cu oști, îl ia prizonier pe umilitorul său și îl duce în deșert „cale de trei zile și trei nopți”. Și-l eliberează în acest labirint „care nu are scări /…/nici porți /…/, nici ziduri”. Și din care nu există, firește, scăpare.

            Într-un astfel de labirint se trezește Winston Smith personajul principal al romanului. Da, acel WS din romanul lui Orwell. Scăpase din labirintul închisoare al despotismului utopic, pentru a eșua într-unul post-utopic, al unei libertăți aparente. Autorul rescrie, cu o îndemânare naratologică excepțională, distopia englezului pentru a ne oferi o imagine la fel de necruțătoare despre lumea (românească) de azi. Ne aflăm mult după ce o „revoluție” l-a răsturnat pe Bibi (Big Brother sau Benjamin Briggs, cum se zice că l-ar chema), care a dispărut. Suntem într-o democrație bezmetică, în care totul se vinde și se cumpără, foștii își spală biografiile, pe bani grei, firește, la o „firmă de reciclat biografii”. WS lucrează într-un anticariat, și își petrece timpul la cafeneaua Castanul unde studiază „natura umană”. Dar, înainte de toate, caută să-ți publice memoriile: Amintiri din 1984. În care, obsedat al datoriei de a mărturisi și al adevărului, vrea să mărturisească spre luminarea oamenilor cum a fost. Lucru care pare a nu mai interesa pe nimeni, o perdea groasă de uitare s-a așternut peste vremurile acelea. Cunoscutul „era mai bine înainte” este pe buzele multora. Iar alții moderează cu celebrul nu a fost chiar așa. Nici cu noulimba, nici cu celebrele lozinci: libertatea este sclavie, războiul este pace, ignoranța este putere, nici cu supravegherea continuă, nici cu interzicerea relațiilor intime. 1984 este canavaua acestui roman, iar, cum să spun, clona lui scrisă (borgesian, firește) de WS arată că, mai îngrozitoare decât realitatea – chiar una distopică – poate fi uitarea acesteia. Încercarea de a-și publica mărturiile și de a convinge lumea de adevărul lor este labirintul fără ziduri care îl închide pe WS. În cele din urmă, găsește un editor interesat (care miroase potențialul de lovitură financiară al cărții). Numai că… îi cere „mici schimbări”, trecerea de la persoana I la persoana a III-a, deci transformarea din memorii în roman, semnarea cu un pseudonim… George Orwell, autor de care, firește, WS nu auzise în viața lui. Și de care nu știa de altfel nimeni după epurarea bibliotecilor. Întreaga prima parte a romanului este o teribilă joacă pe claviatura realitate – ficțiune. Toată lumea încearcă să-l convingă pe WS că exagerează, ceea ce este verosimil în ficțiunea romanescă nu mai este acceptabil în memorii. Andrei Cornea își folosește din plin abilitățile de logician, deconstruind 1984, atingând acest dureros impas de comunicare: dezastrul comunist nu poate fi povestit, cred că am trăit cu toții această experiență când am încercat să ne împărtășim cele trăite pe vremea ceaușismului unor mai tineri. Și simțim și azi gustul amar că occidentul nu înțelege ce a fost comunismul. „Nu a fost chiar așa!” Abilitatea narativă face ca distopia lui Orwell să devină trecut: memoriile lui WS. 

            În partea a doua apare și Julia, inițial chiar ea una dintre cei care încearcă să-l convingă pe WS să accepte compromisul, publicarea sub formă de roman. Probabil doar ca să-l apere de consecințele gestului, pe care ea le întrevede, fiind mult mai „cu picioarele pe pământ”. Se spune că BB s-ar fi întors în țară, că va candida la apropiatele alegeri din partea unei „Mișcări pentru Reîmprospătare Națională”. Relația dintre cei doi e complicată, de iubire-ură. Julia are un băiat cu O’Brien, rămas om puternic din umbră și în noile condiții „democratice”. Și aici acțiunea se deschide brusc spre un alt orizont: apariția cărții ar avea niște teribile consecințe politice, fiind o armă electorală excepțională, care ar schimba cumpăna alegerilor.

            Întrebarea cheie în jurul căreia se construiește romanul mi se pare a fi: au oamenii nevoie de adevăr? „ – Lasă-i pe oameni să uite, să nu știe tot-tot, ca să fie un strop, măcar un strop mai fericiți. Ținând minte totul, le refaci mereu nenorocirile. Îi treci iarăși și iarăși prin același infern. La ce bun?” – îi aduce Julia unul dintre numeroase argumente prin care toți încearcă să „îndulcească” pastila amară a adevărului pe care acest „idolatru a trecutului” care „crede că are o misiune” (ce periculoși sunt astfel de oameni care strică „țintarul” celor mai alambicate jocuri politice!) se încăpățânează să-l livreze compatrioților. Actualitatea cărții ține nu numai de contextul faptic în care sunt lesne de descifrat, ca în orice utopie, indicii clari, sociali și politici și morali ai actualității, ci și în acest plan mai adânc, filosofic dacă mi se îngăduie, al adevărului. Când ni se vorbește pe toate canalele despre post-adevăr, adevărul fluid, relativ (???) e un fel de a exila acest concept supărător în labirintul deșertului. Julia adaugă și o explicație după replica de mai sus: „Fiindcă le e mai ușor să trăiască așa. Să fie proști. Prostia e o binecuvântare”. E o ușoară deviere de sens, dată de diferența dintre hard power și soft power, dar cu același efect, de nu mult mai puternic, pentru că nu mai există conștiința unei îngrădiri,  între ignoranța este putere, „vechea” lozincă, și această prostia este fericire, implicată de observația Juliei. E mult mai ușor de condus massele cu aceasta din urmă, o va recunoaște, în felul lui și O’Brien. . Lumea în care trăiesc WS și Julia este o lume de „moluște”, oameni dez-articulați, pe care nu-i poate interesa inconvenabila, inconfortabila, periculoasa memorie.  Este o altă temă majoră a cărții. Adică suntem alungați în labirintul pustiului fără repere. Imagine emblemă a lumii de azi.

În jocul ăsta amețitor între cel puțin trei oglinzi: romanul-suport al lui Orwell, memoriile-roman ale lui WS, romanul „post-utopic” (dacă adevăr nu e, nici utopie nu poate fi) pe care-l citim noi și care mai amestecă odată piesele și ceea ce numim „realitate” se pierde tocmai „referențialul”. Profit de ocazie pentru a face în treacăt o observație stilistică. Pe cât de complicat barocă este arhitectura narativă, pe atât de simplu este textul la nivelul frazei, evident o simplitate căutată. Apare astfel o tensiune de care cititorul nu este probabil conștient dar care contribuie la senzația de montagne russe

Îmi pare tare rău că, din motive evidente, nu pot aminti cum se rezolvă, narativ, acest joc între cărți, titluri, personaje, autori care trec năucitor una în alta. Pot doar spune că este o întorsătură absolut neașteptată, după ce cartea apare și are un succes chiar peste cel estimat. Finalul, asta pot divulga, îl găsește pe WS, pașnic nebun (o nebunie teribil de asemănătoare cu a dlui. Lefter Popescu din Două loturi. Ținând seama de prezentarea de până aici, apropierea ar putea părea șocantă, numai că îi leagă un teribil, viceversa al destinului) rămas între oglinzi într-un azil de lux. „Numărul 141 e fericit”, dar nu asta este esențialul. Corespondentul replicii lui Lefter Popescu este acel sublim „eu sunt eu” șoptit acum de WS. Semn că o ultimă scânteie a rămas nestinsă de cei care l-au transformat, a doua oară, în simplu pion al intereselor lor. Și acum este momentul să-l amintim și pe O’Brian, cel care a învârtit diabolic tot acest joc de cărți ale istoriei și cărți propriu-zise. I-o spune sincer Juliei (care pleacă împreună cu fiul pe Continent), el nu mai are ce pierde, mai are foarte puțin de trăit. Și schimbă, încă odată, perspectiva asupra evenimentelor și a ceea ce înțelegem noi din ele: „O, dar suntem și noi niște artiști în felul nostru, poate nu chiar ca Winston, doar că noi am creat viață, nu texte, ceea ce-i puțin mai greu, așa că avem unele scuze pentru gafe!”. Este visul oricărei dictat-uri. Să dicteze realității, să o construiască lumea „estetic”, așa cum romancierul își construiește textul, și absolut toate detaliile ascultă de voința lui. Să fie Demiurg. Nu este aceasta însăși definiția utopiei, această parte monstruoasă a rațiunii, pentru că face tolerabile „micile gafe”. Să recapitulăm: „era mai bine înainte”, „n-a fost chiar așa”, „la ce bun  să mai dezgropăm trecutul”, „Noi (adică fostul activ de partid și securitate, oricum s-ar fi numit) am vrut de fapt binele”, „s-au comis și exagerări, dar respectivii au fost pedepsiți”, biografiile „foștilor” spălate și apretate numai bine pentru noua epocă, tot a lor de fapt, spălarea creierelor prin emisiuni imbecile de televiziune, corupție, degringoladă generală. Nu vă sună cumplit de cunoscut peisajul? BB câștigă triumfător alegerile, desfășurate în modul cel mai democratic. Deznodământ firesc… Numai că, finalul e deschis prin două elemente. Pe primul l-am amintit deja, acel „principiu al identității” șoptit de WS și care intră în coliziune cu numărul de identificare: „eu sunt eu”. Al doilea e mult mai interesant și, abia el, explică titlul dat acestei prezentări. În cafeneaua Castanul, unde își petrece WS după amiezile și serile, chiar deasupra mesei lui, există pe perete o umbră, o altă culoare a tencuielii, o pată, așa cum rămâne totdeauna în locul unde a fost atârnat un tablou. Acolo fusese portretul lui Big Brother. Pata este un martor tăcut. Se făcuseră multe reparații și rezugrăviri, se încercaseră cele mai ingenioase soluții tehnice, ea se încăpățânează să nu dispară. Memento misterios. Pentru a o masca (enerva clienții) este acoperită cu oglindă (sens simbolic?). Când deja WS era „fericit”, Julia se întâlnește la cafenea cu  O’Brien pentru acea discuție finală din care am citat. La Castanul se făcuse o reparație radicală, cu radere până la cărămidă și alte soluții tehnice de ultimă oră. Iar chelnerul, ascultător fidel al „poveștilor” lui WS, se apropie de Julia, după ce ea rămâne singură, și îi șoptește că „pata” a reapărut, și-a recăpătat vechea formă. Pe Julia „O înăbușă o bucurie absurdă. Mai că-i vine să danseze. Șoptește necontenit: «Auzi, Winny, auzi? Urâțenia aia a început iar să se vadă! A început! A început!»”. Două șoapte care deschid spre viitor…

Christian Crăciun

27 iulie 2019.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *