CĂRȚILE SAU VIAȚA!?

 

Mă gândisem să dau titlul acestor note imposibilul Viețile sfinților la modă (expresie tot din carte)[1]. În măsura în care Valeriu Gherghel face parte, ca reprezentant de seamă al „școlii ironice ieșene”, dintre cei care nu lasă nicio idee să vină și să plece de la sine, le dădăcește, (acesta e corespondentul autohton pentru maieutică?), le cercetează cele mai surprinzătoare întemeieri bibliografice (și biografice!), dar și consecințe, le convoacă și le aruncă în aer cu un spirit ludic niciodată ostenit. Sigur că dintre congeneri este cel mai apropiat întru acestea de regretatul Luca Pițu. Dar titlul de mai sus, pe care l-am ales în cele din urmă, care trebuie citit ca o somație interogativă, vrea să atragă atenția, dimpotrivă, asupra seriosului din textele eseistului, care riscă să treacă neobservat de sub camuflajul strălucitor al ironiei și autoironiei torențiale. Avem de-a face cu unul dintre cei mai spectaculoși deținători de astăzi ai artei pierdute a paradoxului (l-aș asemui cu Andrei Vieru, în alt registru). Când toată lumea vorbește de criza lecturii, este un curaj nebun să aduci în discuție „înțelepții care n-au iubit cărțile”. În realitate, imediat ce ai trecut dincolo de jocul spectaculos de artificii al enunțurilor oximoronice cu care eseistul jonglează fără oboseală, vezi că avem de-a face cu o carte foarte temeinică despre ce înseamnă lectura și relectura, raportul carte – viață, carte – morală/înțelepciune, citit și citat, citat și gândit original etc. Nu gîndim niciodată suficient, este una dintre premisele suitei de eseuri, care își propune să depășească, asumând, această meditație asupra lucrurilor care niciodată nu sunt gândite îndeajuns. Un plus de gândire, câte cărți ne oferă așa ceva? „Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile vigilenților” observă scepticul declarat. Și adevărat, în măsura în care își joacă, în scopuri hermeneutice, didactice, scepticismul, „…astăzi, cînd toată lumea ține predici și afurisește. N-am intenția asta”. Impasul care ne impune să acceptăm convenția lecturii este următorul: fie că vrei să convingi pe cineva că lectura e bună, fie că e o zădărnicie, nu o poți face decât tot scriind o carte. De aici gratuitatea sublimă a gestului scriptural: cel ce trebuie convins este ab initio un cititor, iar scriitorul neîncrezător în puterea cărții trebuie să o scrie pentru a exprima acest scepticism. În această „roată” logică se învârte spectaculoasa, iremediabila, plăcere a cititului despre care glosează cu acoperire erudită autorul.

Molipsitoare la acest asiduu iubitor, cititor și citator al stoicilor este tocmai bucuria exultând din fiecare pagină: „Ferește-te de ursuzi, învață să te bucuri…” este titlul unuia dintre capitole. De luat în seamă, apropo, poetica titlurilor, care ar merita discutată separat. „În definitiv, cărțile ne arată cît de tare am deviat de la inocență”, notează eseistul, asumând un post-rousseau-ism care ne-a zidit definitiv în cultură. „A trăi înseamnă a ignora cărțile? A citi înseamnă a fi mort?” radicalizează el interogația. Cartea, respectiv lectura, este termenul mediu, cel tare, locul de sprijin al cumpenei, chiar când pare că i se contestă ironic îndreptățirea (sau îndreptarea spre ținta cea bună?). La o extremă ar fi: a. realitatea de care ne-ar îndepărta cartea. „Lectura ar fi – nici mai mult, dar nici mai puțin – o pasivitate, o lene, o amînare. Timp pierdut, timp care nu mai poate fi regăsit”. „De fapt, experiența autentică reprezintă un compromis între gîndire, sensibilitate și așa numitul «divers sensibil»”. La cealaltă, b. gândirea, căreia uneori lectura pare a-i strangula „genuitatea” (citatul inevitabil, ca surogat al gândirii). „a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi. Cînd citezi, din filosofi îndeosebi, este aproape imposibil să reflectezi. Ți se întunecă mintea. Te ia cu vertij /…/ gîndirea se învață gîndind”. Eterna tautologie a gândirii, din care apare necesitatea Cărții… Dacă susții teoria cărții care împiedică „trăirea” genuină, se ivește imediat întrebarea: dar ce înseamnă a trăi? Și iată-ne din nou „căzând” în filosofie. Scriitorul află răspunsul acestor aporii într-un cuvințel: în plus. „Ceva nou” vine pe lume prin gândire. „A gîndi înseamnă a identifica un răspuns în plus, o ipoteză suplimentară, un rest”.

Pentru restul ăsta merită să scrii. Pentru restul ăsta merită să citești, pentru acumularea acestui sur-plus existențial. „Lectura constituie (oricît de ciudat ar suna) o experiență”. Și este, mai ales, o experiență a expresiei. „Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu știe să se exprime ar fi o adevărată iubire”; „…fără un limbaj adecvat trăirea cu pricina este tulbure și precară”. Eseistul își disimulează prin ironie un adevărat răsfăț al erudiției care nu se ia excesiv în serios, pentru a nu deveni uscăciune, spune că și-a dăruit toate cărțile (vanitatea și ființa vie pe care le presupune o adevărată bibliotecă personală, cu viață independentă de cea a „stăpânului”). După formularea pe care o citează a legendarului bibliofag Borges, Valeriu Gherghel este „un credincios al literaturii”. Tocmai din această perspectivă își prezintă scepticismul față de puterea literaturii de a ne face mai buni. Dar numește și două feluri de plăceri de a citi: plăcerea veche și plăcerea nouă. Aceasta din urmă, la rându-i, poate însemna plăcerea de a citi cărți noi și plăcerea de a citi din nou cărți vechi. „De la o anume vîrstă nu mai contează atît de mult ce citești, ci ce re-citești”. Portretul cititorului la bătrânețe, cum sună titlul altui eseu, are ca trăsătură principală tocmai recitirea și citirea înceată. „Dacă îți place o carte, citește-o cît mai încet!”. „Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales. Nu te grăbi…”. „Cărțile bune se citesc lent”. Salutară insistență! Aliate, ironia și scepticismul deschid ferestrele să intre aerul proaspăt al inteligenței. Dacă te sperie subtitlul cărții sau alt eseu precum „cinci motive cuvioase pentru a renunța la citit” trebuie să fii atent la tehnica abilă a antifrazei. Un erudit (vezi aroma ironică a numelui întins pe două rânduri al contesei de la p. 141, sau numele întreg al lui Sienkiewicz) care scrie „împotriva” cărților, un socratic mimând că nu știe nimic, un rafinat al memoriei citatului care invocă zădărnicia, de vreme ce nu poți citi nici o infimă parte din ce ai vrea, care mărturisește că și-a dăruit cărțile, dar trimite imediat în alt eseu la locul nu știu cărui op din bibliotecă, care susține că „dacă nu plîngi, /când citești/ devii cel mai lamentabil dintre muritori”, care ține minte exact locul unde a citit cărțile în adolescență face unul dintre cele mai frumoase elogii indirecte ale cărții din literatura noastră.

„Morișca lecturilor” creează o insațiabilă dependență: cărțile sunt generoase, fiecare îți cere să citești mereu și mereu altele, într-o intimidantă, strivitoare, progresie geometrică. „În consecință, cine străbate prea multe cărți nici nu apucă să gîndească și se usucă, dacă n-a reflectat cît de cît, a trăit aproape degeaba”. Într-o discretă perspectivă livrescă sunt construite și cele două empatice portrete de poeți, Mihai Ursachi și Emil Brumaru. Dintr-un punct de vedere, a citi mi se pare un gest similar celui care-și taie singur craca pe care stă în pom. Craca unor certitudini, în acest caz. „A fi cititor, a citi, înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile, de toate credințele primite cîndva de la binevoitori și profeți, părinți, învățători, magiștri, știutori de profesie”. Valeriu Gherghel scrie o carte atât de vie, pentru că te provoacă să gândești. A învăța îndoiala, se poate ceva mai greu? Lipsește, simt, în carte un eseu despre cititorii unei singure cărți. Mai este aceasta o lectură, sau altceva? Lipsindu-i salutarul beneficiu al îndoielii (care nu poate exista în afara multiplului), nu știu dacă ea intră în dezmățul lecturii sau sub logica arzătoare, distrugătoare, a Califului Oman. Într-un eseu de acum multe decenii, profesorul Ion Vianu, vizitând magnifica bibliotecă Strahov din Praga, reflecta, sub șocul întâlnirii, la sensul bibliotecii ca fiind „alternativa depresivă a culturii”: „…biblioteca cu încăperile ei somptuoase, atât de potrivite gândirii calme și așezate, dar, în fond, atât de angoasante, este cea mai bună figurare pe care cineva și-o poate face despre inconștient. Marile, vechile biblioteci sunt inconștientul culturii”. Pharmakon, biblioteca te îmbolnăvește și te vindecă de depresie. „Și peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărți este fără sfârșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup”. (Ecclesiastul 12.12)

Ieșim din joc epuizați, dar fericiți: „Murim ca niște oameni perfect banali, nu văd nici o rușine în asta”. Am auzit recent evocată o frază atribuită lui Blaga, nu am stat să verific: a scrie plicticos este un act imoral. Din acest punct de vedere, Valeriu Gherghel este unul dintre cei mai morali scriitori ai noștri.

 

4 martie 2019

[1] Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, Polirom, 2018;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *