Eminescu

FEMININUL FĂRĂ ȚĂRMURI

 

            Există cel puțin două moduri de a ne raporta la Eminescu: i. Întârzierea în Eminescu și ii. Întemeierea în Eminescu. Prima poziționare sugerează o încremenire extatică, ne oferă un chip în fond fără substanță, pentru că este ca al sfinților, subiect de tropare laudative și atât. Nu știu de ce, nu am învățat încă să-l lăudăm pe Eminescu firesc, parcă l-am acoperi sub coroane mortuare. Encomiastica de aniversare îl îngroapă de cele mai multe ori pe poet. Nu ne lasă să-l percepem viu. Tot aici intră și sentimentul snob al unei anume sastisiri, se tot susține – total nefondat dacă ne raportăm strict la bibliografie – că se scrie prea mult despre Poet. Eminescu este un autor de viitor, despre a cărui operă mai este mult de scris, din chiar perspectiva acestui viitor. Ca să dau rapid doar două exemple: unde sunt studiile fundamentale despre miile de pagini în germană sau chiar despre opera politică? Cea de-a doua atitudine înseamnă a-l înțelege pe Eminescu în articulația și profunzimea operei sale, adăugarea, precum la o veche catedrală, de-a lungul secolelor, de noi și noi turnuri și ornamente. Marile culturi (indiană, ebraică, greacă, europeană modernă) sunt culturi ale Comentariului. Altfel spus, în jurul câtorva Texte fundamentale se ridică neîncetat codri de Comentarii care fac treptat corp comun cu textul de bază. Așa trebuie să-l imaginăm pe Eminescu, mereu in progress.

Am avut nevoie de această scurtă introducere pentru a pleda pentru Eminescu cel viu. Care este de găsit în mereu noi exegeze în spiritul timpului nostru. De aceea cată să ne bucure orice abordare inedită a operei de temelie a culturii române. Cartea doamnei Iulia Murariu este de două ori curajoasă. Odată pentru că abordează o temă totuși insistent discutată a operei eminesciene: prezența centrală a femeii, și a doua oară pentru că se referă la proză. Încă din timpul în care poetul citea Sărmanul Dionis la Junimea, proza lui a fost privită cu oarecare mefiență, ca o ciudățenie excesiv de fantastă și de romanțioasă. De aceea o prezentare detaliată a ipostazelor feminine în bruioanele de proză eminesciană nu poate decât să ne sporească înțelegerea operei. Mai ales când este făcută cu atenție continuă la nuanțe și figuri contradictorii. Ceea ce este scopul oricărui demers hermeneutic. Înainte de a intra în prezentarea cărții, trebuie să observăm că Eminescu nu avea evident vocație epică, și nici nu încerca să o mimeze. De exemplu, în amintitul text antum, Sărmanul Dionis, îngrămădește oarecum în grabă, parcă îngrijorat să nu piardă nimic și dornic „să scape” cât mai repede de ele, toate stereotipurile romanticii comune: tânărul adolescent de o frumusețe angelic feminizată, sărac, orfan, îndrăgostit fără speranță, cu un tată necunoscut și misterios, renegat de familie pentru a se fi căsătorit cu mama lui, de condiție modestă, noctambul, trăind într-o precaritate boemă absolută, preocupat numai de chestiuni ocult-metafizice, diabolicul, moștenirea din final… suntem parcă în plină telenovelă. Autorul nu pare a fi făcut cel mai mic efort să inoveze la acest nivel al epicului superficial. Pur și simplu, cred, pentru că nu-l interesa decât stratul de profunzime al speculației metafizice asupra timpului, iar „epicul” îi  doar un suport peste care trece cu grăbire, ca spre a scăpa de o îndatorire neplăcută. Poate că proza eminesciană este în esența ei un astfel de exercițiu speculativ mascat de nevoie sub haina poveștii. Evident că nu-l preocupau nici psihologiile, nici mediul social, nici tipologiile, nici conflictul, nici măcar cadrul natural ori arhitectonic. Îl interesa, de pildă…femininul.

Și aici intrăm în substanța acestei cărți care despletește foarte exact și cu minuțiozitate cele câteva ipostaze în care femeia apare în opera eminesciană: ingenua, iubita, amanta, mama, fata moartă, bătrâna. Sigur că există o prezență foarte marcată a femininului, a animei în opera eminesciană. Femininul este aspectul nocturn, subconștient, creator, stihial al sufletului. Toate figurile analizate cu subtilitate de autoare sunt ipostazieri ale animei pe care poetul căuta să și-o înțeleagă, de a cărei forță căuta să ne convingă. Forță prin excelență creatoare. S-a vorbit adesea despre un misoginism eminescian, de sorginte eventual schopenhauriană, dar și explicat inductiv, pornind de la biografia poetului. O astfel de înțelegere este întru totul superficială. Critica eminesciană la adresa „femeii” este făcută nu din perspectiva unui „masculin” dominator, ci tocmai din perspectiva creatoare, mítică, arhetipală a femininului ca absolut la care femeia concretă nu se ridică uneori. Cazul Cătălinei, personajul din Luceafărul, care dă justa măsură ambelor personaje masculine, și provoacă în plus transfigurarea întru agapé a eroticului Cătălin, este edificator. Proza eminesciană este un exercițiu de solfegiere pe toate clapele pentru a prinde esența acestei mișcări. Aici stă interesul cărții de față, preocupată de toate nuanțele ipostazelor feminine. Care sunt atât de asemănătoare, de la un text la altul, încât se vede limpede insistența prozatorului de a ajunge la un nec plus ultra, model infailibil al eroticii spiritualizate. De exemplu, folosirea diminutivelor, care la o lectură simplu estetizantă ar fi incriminabilă ca lipsă de gust și de abilitate, autoarea acestui volum o vede ca pe o încercare de a aduce subiectul feminin în sfera perfecțiunii. Diagnostic plin de sugestii. Se poate sugera și o altă soluție: definirea unui spațiu al intimului. Atât de insistent evocat de Eminescu. Intimus trimite la un spațiu al profunzimii, la un adânc pe care numai prezența feminin-masculinului îl poate aduce la suprafață. Diminutivul eminescian nu este doar o moderare a distanței erotice, el nu ține de gramatică sau de stilistică, ci direct de mitul cuplului originar, unul și nedespărțit. La fel imaginea furcii și a fusului: „Furca și fusul devin simboluri nu doar ale timpului ce curge, ci și ale propriei ursite, nu numai însemne ale unei domestice îndeletniciri ce probează pregătirea maritală ori ale trudei pentru supraviețuire (mama copilului Toma Nour moare cu furca‑n brâu: «…ea adormise, galbenă, cu furca‑n mână și cu buzele ce zâmbeau abia», sugerând aici traiul greu al familiei modeste), ci și atribut al celei ce ține destine în puterea sa”. Evident cele două instrumente casnice sunt și simboluri evident masculine și ocupația torsului (evocată de Eminescu în fragmente superbe filozofice, analizate de exemplu de Constantin Noica) implică și refacerea Androginului arhetipal, în care partea feminină creează timpul, destinul prin intermediul masculinului. La fel insula, peștera, arhetipuri feminine, în care se petrece fuga din lume, un alt gest recurent, simbolic, mereu paradisiacă, pentru că mereu dincolo de durerea erosului. Femeia populează visurile personajului masculin, visul fiind principala cale de transgresare a limitelor realității. Visătoria eminesciană, analizată de mai toți comentatorii săi importanți, este un mod de a depăși limitele temporale, de a construi universuri alternative în care niciodată femeia nu lipsește (aviz acuzatorilor de misoginie). Sărmanul Dionis, de exemplu (unul dintre cele mai obscure texte eminesciene, plin de sugestii și capcane) construiește insula în lună, iar călătoria până acolo este un lung act erotic. Similar, în fond, cu scena din Luceafărul unde Hyperion zboară spre Demiurg „gând purtat de dor”. Iar momentul culminant al contopirii erotice este cel în care cei doi protagoniști vor visa același vis.

Ar fi multe de spus despre corporalul eminescian, despre senzualitatea ofensivă a femeii în prozele sale, despre nuditatea aproape rituală. Toate acestea sunt analizate cu finețe în aceste pagini, bogat ilustrate cu citate, ca tot atâtea deschideri spre înțelegerea trupului gol ca esență, ca insignitus al paradisului pierdut. Orice regăsire a paradisului este o dezbrăcare de accesorii și o revenire la esență. Și prima întrebare a Domnului către Adam este: Cine ți-a spus că ești gol? Erosul din unele texte eminesciene, uneori neașteptat de frust pentru un poet considerat „eteric”, este doar una dintre ipostazele de dezvăluire a acestui trup, el însuși promisiune a paradisului. Se demonstrează astfel o percepție estetică a femeii în proza eminesciană, luând, cred, cuvântul estetic în sensul lui etimologic. Sigur, în aceeași coerență simbolică și mítică, – a cărei lecție este, știm, simultaneitatea contrariilor – avem și ipostaza malefică a femininului, baba, vrăjitoarea. Devenirea este urmărită într-un ultim capitol, „Înger, rege și femeie”. Este în această enumerare din Înger de pază o discretă scară descendentă. Dar nu negativă, pentru că ea ascunde o continuitate a întrupării dar și o speranță a drumului invers, a ascendenței. De aici femeia-înger, care nu este o metaforă convențională, uzată, ci o hieroglifă arhetipală a ordinii lumii.

Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu este o revedere temeinică, plină de sugestii interesante, așa cum opera poetului ne-ar cere să avem cât mai multe. Scrisă alert, fără emfaza encomiastică de multe ori dăunătoare subiectului, ea ne provoacă să recitim exercițiile prozastice ale poetului, ca pe niște deschideri întru taina din urmă a scrisului său.

 

 

[1] Iulia Murariu, Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu, ed. Eikon, 2017;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *