publicistica eminesciană

PARTEA NEVĂZUTĂ A LUNII…

 

            Iată o ediție[1] care era neapărat necesară pentru ca un public mai larg să aibă acces la publicistica eminesciană. Este, cu certitudine, partea cea mai puțin cunoscută a operei sale, mai ales că nu se studiază în școală și nu există verdicte critice standardizate, așa cum aflăm în cazul poeziei. Dimpotrivă, foarte bogata activitate de jurnalist a poetului pare să fi grefat receptarea operei literare, atașându-l unor orientări ideologice cu care evident nu avea de-a face. Cu toate acestea, nu cred că publicistica este doar un „apendice” al creației eminesciene, o povară pe care și-ar fi asumat-o doar din necesități existențiale. Jurnalistica nu este pentru el doar o „ocupație” circumstanțială, ci ceva care ține de ființa lui spirituală profundă. Felul cum își construiește cariera de ziarist, temele abordate, stilistica, toate arată frenezia cu care s-a dedicat meseriei. Că-și blestemă de multe ori zilele din cauza asta, e normal, care ziarist nu și-a blamat niciodată meseria? Oricât ar părea de ciudat, eu cred că lui Eminescu îi plăcea teribil corida cotidiană din coloanele ziarului. Altfel, îmi închipui că s-ar fi putut refugia pe la vreo stână sau mănăstire, cu traista de cărți după dânsul, modest și obișnuit cu traiul în indigență cașul și laptele i-ar fi fost de ajuns, și ar fi scris poezii. Dar poetul era, în ciuda imaginii standardizate, om de oraș, de Viena sau București, obișnuit să meargă la teatre și concerte, la conferințe și muzee și cafenele, să urmărească în presă mersul politicii ca actualizare a istoriei, obsedat cum era să înțeleagă „mașina lumii”; de aceea aprofundează economia, dreptul sau noțiunile de statistică, nu numai abstracțiile filosofiei. De aceea a rămas până la ultima scânteie a puterii interioare combatant în tranșeele luptei politico-jurnalistice. Aici mă despart de autorul prefeței care accentuează efemerul publicisticii, socotind că Eminescu nu se adresa în acest caz posterității. Dimpotrivă, cred că în tot ce a scris și mai ales în ziaristică Eminescu nu și-a luat privirea de la steaua fără apus a viitorului. Nu scrie nimic doar din simpla obligație de a umple coloanele, fie că e o notă de fapt divers, fie un adevărat eseu de sociologie, se simte respectul pentru cititorul generic, prin atenția religioasă pentru limbă și pentru acuratețea ideii. Aici e de observat că poetul e conștient că își construiește cititorii, distanța dintre textele eminesciene și ceea ce se publica îndeobște în presa vremii (el citează de multe ori astfel de năzdrăvănii pentru a le combate) este la fel de mare ca și aceea dintre poeziile lui și cele din revistele epocii. El nu avea nici o limbă, nici un public pe măsura amplitudinii sale spirituale. Le edifică, demiurgic, pe ambele. Chiar când e violent pamfletar sau subtil ironic, nu pierde nici un moment din vedere rigoarea demonstrației și eleganța limbii. De câte ori își surprinde adversarii în flagrant, abătându-se de la una dintre aceste cerințe, îi sancționează fără ezitare.

Având de-a face cu o antologie, fatal extrem de restrictivă față de cele cinci volume ale ediției academice, sigur că se pune problema selecției. Este însă o discuție imediat oțioasă: de ce s-a optat pentru un articol sau altul (de ex. nu aș fi omis celebrul ciclu Icoane vechi și icoane nouă sau, măcar fragmentar, studiul Influența austriacă asupra românilor din principate). Important este ca un cititor de astăzi să-și facă o imagine exactă despre ideile și filosofia politică eminesciene. Surprinde, poate, pentru prizonierii clișeului „hyperionic”, neabătutul realism al poetului ca jurnalist. Nimic nu-l enervează mai tare decât idealismul în chestiuni sociale sau politice, vorbăria bombastică, infatuarea patriotardă. Este strict pentru „înțelepciunea faptelor”. Are o imagine foarte clară despre locul modest al culturii române și vârsta ei, prin raportare la marea cultură europeană. E conștient de a fi un începător, deplânge că sălile sunt goale când ne vizitează mari artiști (Pablo de Sarasate), dar analizează cu nesfârșită răbdare scenetele comice ce se jucau pe atunci cu succes, „vânând” elementele pozitive în conținut și în jocul actorilor. Sigur că avea și aici o bază teoretică inatacabilă, știm că tradusese din tinerețe Tratatul lui Rötscher. De altfel, pe bună dreptate, Cătălin Cioabă subliniază  în Prefață caracterul livresc al scrisului eminescian la ziar. Cunoașterea intus, et in cute a istoriei îl face, de exemplu, un excelent comentator de politică externă într-o epocă foarte agitată, capabil să înțeleagă atât originea unor mișcări politice (într-o vreme când eram la intersecția marilor imperii), cât și consecințele lor pe termen lung. Observațiile lui despre imperiul țarist sau despre cel austro-ungar (cu chestiunea românilor din imperiu) sunt valabile ca principii și astăzi. Și, tot ca deferență față de cititor și seriozitate a scrisului, este de subliniat obsesia lui Eminescu de a nu se repeta, de a inventa de fiecare dată alte strategii retorice de abordare a subiectului. Subtilitățile intertextuale riscă să ne scape chiar: cine mai știe azi de originile Europei și „dinții lui Cadmus”, sau câți vor mai recunoaște într-o frază ca „pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul” (p.209) stihul celebru din Psalmul 136 și vor ști a-i desluși sensul?

Evantaiul stilistic este remarcabil: de la ironia fină („dicționarul fantast al Academiei”, cu referire la  opera lui Laurian și  Massim) la sarcasmul violent, portretul în acid, de la demonstrația more geometrico la patetismul bine temperat (vezi de ex. cutremurătorul articol „Dorobanții”: „Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig”). Eminescu naște, cum s-a spus, limba română modernă, dar nu numai în poezie, ci și în proza de idei. El o ferește de rugina banalului tocmai pentru că o oferă tot timpul ca model. De aici meditațiile sale permanente despre limbă și despre învățământ. Școala temeinică de filologie germană, cunoașterea la nivel de erudiție a literaturii române vechi (citează de multe ori din manuscrise sau din scrieri azi deplin uitate), cunoașterea limbii vii din toate regiunile țării îl ajută să aibă o imagine exactă asupra potențialităților și energiilor limbii. Putea șoca afirmând: „Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche și staționară” sau, în definitiva afirmație păstrată în ms.2257 și la care, din păcate, învățământul nostru actual nu mai ia deloc seama: „Această parte netraductibilă a unei limbi [expresiile idiomatice n.m.] formează adevărata ei zestre de la moși strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere”. Folosește el însuși adesea astfel de ziceri pentru a caracteriza succint o situație, după cum nu se ferește nici de neologismul specializat. Capacitatea lui de obiectivare îl face, de pildă, să aprecieze onestitatea jurnalismului de peste Carpați prin comparație cu cel din România, deși îl critica aspru pentru limba nefirească, inventată, sau să acuze tentativa de asasinat asupra lui Brătianu, pe care altfel nu-l slăbește din critici, să deplângă (și să dea o explicație extrem de rafinată de natură social-economică) anarhismul din Rusia cu suita lui de atentate, să vadă mereu dincolo de „coaja”, cum îi place să spună, evenimentelor.

„Un fenomen nou e acela că cultura și literatura la români nu merg defel în același pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puțin e cu mult deasupra literaturei țărei lor, dar e străină, literatura e națională, dar e în urma culturei. Popor de contraste… e o frază”, notează în ms. 2257. La câte asemenea clivaje asistăm în evoluția noastră culturală de atunci încoace? Eminescu ne apare din acest corpus ca un om deplin al secolului XIX, încrezător în posibilitățile de explicație rațională a lumii, căutător obstinat al legităților care o guvernează pe toate palierele. Este o discuție aparte, pe care cultura română dovedește că nu s-a maturizat încă suficient pentru a o purta detașat (vezi citatul precedent), cea despre conservatorismul eminescian, ideile sale despre națiune și etnie, despre viitorul țării. Respingând orice formă de „revoluție” care forțează ritmul istoriei, ideologul Eminescu era ferm pentru „evoluția” organică, mai lentă, dar benefică pe termen lung prin adecvarea la „specific”. El, care cerea unui patriot „inimă foarte fierbinte și minte foarte rece” ar putea ilustra prin această dublă cerință deontologia jurnalistului. Receptarea mefientă, prin lentile ideologice posterioare vieții sale, mi se pare complet inadecvată. Publicistica este o zonă fundamentală a operei eminesciene. Mintea  genială (cuvânt demodat, nu?) eminesciană se arată și aici în toată combustia ei unică. Marginalizarea scrisului la ziar ca precar circumstanțială mi se pare că ne-ar lipsi de o bază de înțelegere esențială a creatorului Eminescu. Să notez și excepționala parte iconografică a volumului. Avem o ediție care ar putea relansa discuția despre importanța publicisticii sale.

 

19 mai 2018

[1] Eminescu, Publicistică literară, Selecție, note și prefață Cătălin Cioabă și Ioan Milică, Humanitas, 2018;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *