Scruton

INCORECTITUDINEA  CULTURALĂ

 

În România nu există actualmente o școală de gândire conservatoare, avem, sigur, câțiva intelectuali remarcabili care își asumă această orientare, dar nu și o prezență publică relevantă a ideii conservatoare. Diabolizată din start printr-o frauduloasă asimilare cu ideologia extremei drepte, atacată de stânga „progresistă”, suprapusă abuziv-polemic cu ștampile de „anti-europenism”, „retardare istorică”, „naționalism” și alte etichete drăguțe, fără prezență mediatică, o asemenea opțiune nu are cum să fie socialmente reprezentativă. A se vedea ca ilustrare nivelul și tonul discuțiilor din jurul conceptului de familie tradițională.  Despre o linie politică de această factură…să nu mai vorbim! De aceea apariția, într-o a doua ediție, după cea din 2011, la Humanitas, a eseului Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, (în excelenta traducere a lui Dragoș Dodu) acum într-o serie de 12 cărți despre lumea în care trăim nu poate fi decât stimulativă. Chiar am văzut vreo două cronici care îl lăudau firește pe Scruton (care nu este Patapievici sau Stanomir ca să-l poți mozoli dâmbovițean) dar încheiau cu un fel de strâmbătură față de concluziile lui tranșante: da, dar nu-i chiar așa…cum să nu accepți muzica modernă sau graffitii sau instalațiile ca formă de artă etc.?

Conceptul cheie în jurul căruia se construiește acest eseu este cel de cultură înaltă. Adică un concept menit să provoace frisoane corecților politic. „Dacă îi este dat să supraviețuiască, cultura înaltă trebuie să-și păstreze poziția critică: trebuie să ne ofere un rit de trecere către o lume mai înaltă, învățându-ne prin exemple cum să recunoaștem și să înlăturăm emoțiile contrafăcute, cum să vorbim și să simțim sincer”. Pentru gânditorul conservator, lumea are un sens, universul este coerent și ierarhizat valoric. De aici decurg: discernământul, care presupune discriminare critică a treptelor valorice; umanismul care se construiește exclusiv prin această gândire critică. Avem pesemne cu toții sentimentul general că trăim „la sfârșitul lucrurilor”. Numai cultura poate desluși acest sentiment. Cultura înaltă s-a născut odată cu modernitatea, și autorul parcurge istoric etapele iluminismului, romantismul, modernismul, avangarda, până la actualitatea postmodernismului și yoofanasia (cultura tinerilor). Iar cartea de față se vrea „o apărare a culturii în forma sa înaltă și critică”.

Cultura mare este selectivă, problema ei este transmiterea (cu structură de inițiere, tocmai pe aceasta au desființat-o pedagogiile recente), de aici importanța învățământului (nu numai vehicul, ci componentă însăși a culturii majore). „Iar aici se ivește ceea ce a devenit, pentru profesorii de umanioare, ce mai presantă dintre dilemele morale. Să încercăm oare să ne împărtășim cultura tinerilor, știind că o putem face numai pretinzând din parte-le eforturi pe care ei le pot socoti inutile? Sau să-i abandonăm în seama propriilor înclinații și să lăsăm să moară cultura care ne-a format pe noi și care ne oferă imaginile durabile despre valoare? Aceste întrebări definesc situația fără ieșire în care se află postmodernismul”. Sunt descrise perfect în aceste rânduri cele două „pedagogii” de care orice profesor de umanioare s-a lovit. Și ne întâlnim, firește, cu diagnosticul premonitoriu al lui Allan Bloom din Criza spiritului american (retipărită și  aceasta acum în seria amintită). Paradoxul este că intelectualii au devenit dușmanii culturii, prin teoriile pe care le-aș numi ale nivelării. „…intelectualii moderni își definesc din ce în ce  mai mult poziția ca pe una în afara culturii înalte căreia îi datorează totuși statutul. Sarcina lor /…/ nu e să răspândească  cultura occidentală, ci să îi cerceteze presupozițiile, să-i submineze autoritatea și să elibereze tinerii de «structuri»”. Premisa care întemeiază această distincție este originea cultică a culturii. Altfel spus, cultura este intim legată de sacralitate. Iar aceasta este liantul social suprem. Silogismul astfel construit definește dimensiunea politică a teoriei lui Scruton. Odată cu Iluminismul, „Națiunea și-a asumat autoritatea smulsă de pe capetele regilor, iar rezultatul a fost  o nouă și periculoasă formă de idolatrie…”.

 Ruptă de sacru, cultura își pierde funcția ei unificatoare. Deci sacrifială. De la iluminism încoace, unitatea socială este văzută ca o chestiune de contract, un construct social, deci fluctuant, pe când unitatea tradițională cuprindea deopotrivă trecutul (morții celebrați ritual) ca și viitorul (riturile de trecere pentru tineri). Contractul social, spune Scruton, este „o ficțiune care ascunde pustiul din inima politicii moderne”. Gânditorul distinge trei feluri de cunoaștere: a. cunoașterea (informație, ce se întâmplă), b. cunoașterea cum (abilitățile, cum se face) și c. cunoașterea ce (valorile, sensurile). Aici, în acest ce se află rezervorul sensului, pe care Cultura ni-l transmite. Asta învățăm în fond când învățăm arte, literatură, muzică, istoria ideilor. Adică texte sacralizate. „Religiile universale sunt tocmai acele religii ale căror divinități sălășluiesc nu în idoli nu în temple, ci în texte, iar Dumnezeul  lui Israel spune explicit, în a doua poruncă, că fiind definit printr-un text (tablele legii), nu poate tolera niciun «chip cioplit»”. În consecință, hermeneutica este disciplina esențială a oricărei culturi întemeiată pe un text sacru.

În acest context apare esteticul. Văzut de Scruton ca expresia modernă a lui dincolo. Conservatorul este cel care crede într-un plan mai înalt al lumii, revelat nouă prin estetic. „Pentru credincios, statuia e o cale ce duce către zeu, pentru filosof, eul e o cale ce duce către statuie. Și totuși nici unul nu se face vinovat de idolatrie/…/În contemplarea estetică…pășim în afara lumii lucrurilor perisabile și aflăm obiectul neconsumabil, care e o valoare în sine”. Arta, născută din viziunea sacră asupra lumii, tinde să o înlocuiască; odată cu Iluminismul și dispariția „lucrurilor sacre” „arta a devenit act salvator, iar artistul a pășit în locul rămas liber de profet și preot”. Iar „o cultură înaltă reprezintă o tradiție în care obiectele făcute pentru contemplația estetică reînnoiesc prin puterea lor aluzivă experiența participării la comunitate”. Suntem contemporani noi cu noua etapă a destituirii Artei din această preeminență ca expresie a gândirii înalte. Și, ca atare, cu destructurarea comunităților lipsite de liantul lor originar. „Când o cultură comună intră în declin, viața etică poate fi susținută și reînnoită doar printr-o lucrare a imaginației. De aceea are însemnătate, /…/cultura înaltă”. Având aceeași origine ca și religia, privirea estetică se teme, ca și aceasta, de amenințarea profanării. „…căci esteticul este înrădăcinat în religios și nu dă nici un rod emoțional când este smuls din rădăcini”. Romantismul este analizat prin trei creatori: Baudelaire, Manet și Wagner. „Într-o lume unde totul este de vânzare, unde valoarea este preț și prețul e valoare, unde se face troc cu sentimentele și falsul sentimental nu mai e distins de articolul veritabil, artistul devine un modernist, iar cultura evadează într-un turn, situat mult deasupra pieței. Timp de un veac ori mai mult, cultura modernă a fost o cultură modernistă, așadar, chiar dacă intrăm într-o fază «post-modernă» sau «post-modernistă», sau poate «post-post-modernistă», n-avem nici o șansă să înțelegem unde ne aflăm fără să analizăm încercarea modernistă”. Are dreptate Scruton, firește: „noblețea a devenit intolerabilă”, și creatorii amintiți încearcă să ne facă suportabilă „o lume bolnavă de absența eroismului”. Care este – simultan cu, sau chiar din această cauză? – și o lume golită de dragoste. Romantismul ne-a amintit că iubirea și moartea țin deopotrivă de religios, și în această măsură ele au devenit temele fundamentale ale culturii. „Moartea se află în inima comunității morale, iar iubirea e o relație între făpturi muritoare”. Interesantă este observația că, pentru arta extrem modernă, culminând cu kitschul post-modernist, „ofensa devine clișeu”. Iar kitschul este văzut, deopotrivă, „ca un fenomen religios, o încercare de a deghiza pierderea credinței, umplând lumea cu emoții contrafăcute, cu o moralitate contrafăcută și cu valori estetice contrafăcute”. O analiză a „yoofanasiei” vine în consecință, pentru a ajunge la actualitatea imediată. Scruton subliniază convergența de sens între  cultura populară și cultura tinerilor. Relația cântăreț – fan, faptele că „graffiti sunt vrăji împotriva cuvântului scris”, că „modernismul a fost ultima încercare, disperată, de a salva viziunea religioasă asupra omului”, că starul pop e transformat într-o icoană sunt, rând pe rând, descifrate.

Ultimele capitole mi se par și cele mai acute, pentru că ele vorbesc despre prezent: „teologia deconstructivistă”, – cum o numește Scruton într-o necruțătoare analiză -, rolul intelectualului împotriva culturii, sentimentul anti-burghez ca rod al culturii înalt burgheze. Cultura repudierii și cultura pop „…sunt încercări de a trăi fără rituri de trecere. Intelectualul foucauldian nu urăște nimic mai mult decât familia burgheză – instituția reproducerii sociale implicând o renunțare de bunăvoie în fața loialităților ce te leagă pe viață și te leagă cel mai mult atunci când încerci să scapi de ele”. Și așa ajungem la „o lume lipsită de momentele sacre și sacrifiale, unde nu se mai face  efortul reproducerii sociale. Bazată pe o cultură a repudierii, cultura  recentă neagă Cultura, eșuând în inautentic: „…cultura se întemeiază pe religie, iar adevăratul efort al unei culturi înalte este de a perpetua cultura comună din care a crescut – de a o perpetua nu ca religie, ci ca artă, cu viața etică pecetluită în privirea estetică, și astfel imortalizată”. „De ce sunt importante riturile de trecere? De ce-ar trebui să ne străduim atât de aprig să ne ferim de căile ușoare și de emoțiile contrafăcute?/…/cunoaștem faptele, cunoaștem  mijloacele, dar nu și scopul/…/Nu mai știm ce să facem ori ce să simțim; lipsa de sens a lumii noastre este o proiecție a paraliziei noastre în fața ei. Cultura furnizează ceea ce lipsește – cunoașterea despre ce să simți, care vine odată cu invocarea comunității noastre adevărate”.

Ultimul cuvânt din carte este speranța. Spus de un pontif al apărării tradiției, el capătă o forță aparte!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *