UȘA

GEOGRAFIA MELANCOLIEI

 

George Banu este, poate, cel mai elegant  dintre eseiștii noștri de azi. Fără nimic prețios în stil, doar aparent simplu, plutind cu grație (nu este acesta prima calitate enunțată la noi a unui eseu?) peste dificultățile oricărei teme, doar părând că te-a convocat la o șuetă, el te provoacă în fiecare carte să privești în liniște (sensul originar al lui a reflecta) tema. Un spectacol de teatru, un tablou, o fotografie. Felul cum sugerează această liniște prin chiar scriitură este marca originalității eseisticii sale. Lăsând să pătrundă mereu în text, – fie că vorbește despre Parisul personal, despre personajele privite din spate, despre Cehov sau Hamlet, despre cortină sau ușă[1], despre teatrul japonez sau unul dintre nenumărații regizori ori spectacole pe care le-a văzut – un abur de melancolie, care se accentuează în ultimele cărți (un fel de hellas, j’ai vu tous les spectacles) tot mai vizibil. Subiectivitatea eseului prin asta se traduce la cunoscutul critic de teatru. Prin libertatea asociativă, care disimulează erudiția sub o cordialitate a împărtășirii. Citind ușile din tablouri, George Banu se citește pe sine, sună poate banal, dar asta nu înseamnă că nu este un adevăr „tare”. „Eseul injectează în domeniul savant al studiilor o doză de biografic, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în același timp, semnătură asumată, identificată, non-fictivă. Pe de o parte, imaginile ca patrimoniu comun, pe de alta, cuvintele ca mesaj individual, moștenire și mărturie. Eseul nu va fi niciodată neutru”. Se vrea un acompaniator. „plasat  în proximitatea artiștilor”. Citește pentru noi tablouri în urmărirea acestei teme discrete (mărturisește că-i plac rolurile secundare) care este ușa. Prezență plastică prin care se subliniază discontinuitatea spațiului, ușa se cere hermeneutizată și narativizată. Aici stă abilitatea principală a autorului: în a descifra poveștile din spatele ușilor tăcute.

Ușa este, mai întâi, pentru autor o fascinație. „Materie care vorbește”, ea apare  ca fiind corelativul ferestrei. „Prin intermediul ferestrei, privim lumea, prin intermediul ușii, ne apropiem de aceasta pentru a ne confunda cu ea sau pentru a o părăsi”. Ușa provoacă, îți cere să treci mereu mai departe, sugerează pururi existența unui dincolo: locuit, temporar părăsit ori pustiu. Este semnul trecerii (și al marii treceri, ni se sugerează). „Ușa e acea segmentare a interiorului, grație căreia încăperile își afirmă identitatea și vocația”. „Pe lângă relația pe care o asigură cu exteriorul, ușa se impune ca emblemă a interiorului pe care îl divide și îl organizează”. Ea este legată, firește, de bogata semiologie a pragului. Înseamnă trecere, decizie, separare între două universuri, încercarea de a le concilia. Memorie vizuală fabuloasă, ochi capabil să discearnă amănunte care privitorului grăbit îi scapă, cultură umanistă de un rafinament aristocratic, George Banu este făcut să deseneze „o geografie a intimului”. Această carte își află ilustrările în exemplele picturii, cu doar câteva trimeteri spre teatru. Tocmai pentru că tăcerea picturii potențează misterul totdeauna ascuns în spatele unei uși. O rapidă enumerare: uși private, în mișcare (dinamica imaginarului), amovibile (relații cu lumea). A înțelege semnificația ușii înseamnă a reflecta la „poetica spațiului”, la dialectica mereu tensionată între înăuntru – afară, intim – public, acțiune – așteptare, voință – resemnare, departe – aproape, limitare – libertate, natură – cultură, transparență – opacitate, privire – auz, fragilitate – rezistență ș.a.m.d. Nu întâmplător, autorul are câteva rânduri de elogiu al scrisorii ca mediere a distanțelor. Și atunci când, ca în tablourile lui Hammershøi, se întâlnesc: femeia, scrisoarea și ușa care celebrează intimitatea lecturii epistolare, povestea este gata. „Ușile locuințelor private permit posibile povești, niciodată duse până la capăt”. Eseistul accentuează „…dreptul care îi este acordat /tabloului/ de a pătrunde în poveste și de a relua pe cont propriu istoria începută”. „Spre deosebire de fereastră, ușa solicită o interpretare. Tocmai de aceea o iubesc, datorită acestei lecturi implicite pe care ea o provoacă. Fereastra mă invită, pe când ușa mă sfidează”. Ușa pune la încercare, ea este o limită pe care îți trebuie curaj uneori să o treci. Ea camuflează o dorință. „Fereastra se deschide asupra eternității unui peisaj, ușa asupra efemerului unui gest de dragoste sau al cotidianului”. „…în istoria artei ușile vor interveni într-o manieră mi discretă și mai tardivă decât fereastra, care apare destul de timpuriu ca motiv recurent. Mai nobilă, fereastra, exaltată de Alberti, care o aseamănă cu un tablou, va cunoaște o carieră imediată, spre deosebire de ușă, mai prozaică și asociată la începuturi cu socialitatea și cu practicile acesteia. Prin fereastră vedem lumea, încadrăm peisajul, în vreme ce, prin intermediul ușii, zărim oamenii, în rolurile lor de figuranți, și percepem expresia legăturilor sociale care se țes cel mai adesea pe străzile și în piețele orașului. Fereastra ține de viziune, ușa de frontieră”. Ușa pictată e mată. Ea provoacă efectul de ecran. Nu mai puțin un revelator, o expresie plastică a misterului care se dezvăluie. Legată de feminin, ușa separă, delimitând spațiul intimității.  „…exteriorul îi revine bărbatului, iar interiorul femeii”…„Femeile au fost multă vreme  destinate interiorului, eu mă reconciliez cu el la capătul unei vieți”, mărturie de jurnal, aici limita dintre eseist și diarist se șterge, pentru că, evident, citind aceste tablouri cu misterioasele lor personaje în pragul ușii, evocând căldura unui spațiu securizat autorul își transcrie o experiență spirituală. Tablourile sunt catalizatorii. „…propria mea inaptitudine de a ține un curs sau de a scrie cu ușa deschisă”, notează eseistul, provine din această nevoie irepresibilă de siguranță lăuntrică. Un capitol este dedicat „vocabularului” ușii, de o bogăție care dă idee despre multitudinea semnificațiilor simbolice: a rece pragul ușii, a-i arăta ușa, a conduce la ușă, a sta la ușă, a da afară pe ușă, a bate la uși (deschise), a închide ușa, a izbi în ușă ș.a.m.d. Un altul „auxiliarelor”: cheia, gaura cheii (istoria secretului comic sau burghez tragic), zăvoarele, lacătele sau chiar legendara „concierge”, păzitoare mitologică a ușilor. Apoi tocul ușii, cadru vizual în sine, cu ajutorul căruia se pot construi perspective geometrice care de care mai interesante. „Ușa este un partener vizual care calmează multe neliniști și atenuează melancolii” ni se spune. Poate pentru că ne arată mereu, sau ne sugerează prin întredeschidere, că există o alternativă. Ușa este prin excelență tranzitivă, tocmai de aceea personajele care rămân mai multă vreme în cadrul ușii se încarcă cu o aură de mister. Ele par să concilieze cele două spații, să încremenească într-o hamletiană indecizie. Căci ușa este și un instrument al selecției. Poți ține pe cineva la ușă sau îl poți da pe ușă afară, poți privi pe vizor pentru a lua o decizie, sau doar să întredeschizi ușa, încă prinsă într-un lănțișor.

Pictorii pe care îi convoacă memoria afectivă a autorului sunt foarte diferiți, de la Rembrandt, Fragonard și Vermeer la Munch, Helen Schjerfbeck, Antoni Taulé. Apoi câțiva suprarealiști. Un capitol special îi este dedicat lui Hammershøi. Poate din pricină că la pictorul olandez se întâlnesc obsesiv cele trei elemente: femeia, scrisoarea și ușa, într-o sintaxă care potențează melancolia nordică. „Dacă Caspar David Friedrich credea că îl vede pe «Dumnezeu printre trestii», Hammershøi îl regăsește în siluetele care ne întorc spatele și se confruntă cu enigma tăcută a zidurilor. Ziduri nu ale lacrimilor, ci ale șoaptelor, ale bâlbâielilor, ale tăcerii resemnate. Ziduri ale rugăciunilor profane. Hammershøi pictează reculegerea”. Să amintesc în treacăt că în anul acesta a apărut la noi și un roman care are ca laitmotiv tablourile pictorului olandez. „Hammershøi evită orice încercare de încarcerare și transformă interioarele sale în spații ale consimțirii. Femeile, «aceste văduve ale vieții», după Monique Borie, devin călugărițe ale așteptării. (Ele sunt, de fapt, una singură, fiind concentrate într-o singură prezență, cea a soției artistului). Ele nu sunt închise, căci poetica ușii procură un subtil sentiment de libertate, un acord între ființă și loc. Hammershøi multiplică ușile, dar fără a le închide; ele se succed asemenea unei invitații la călătorie în sânul spațiului intim al casei”. Subtil oximoron: „călătorie în sânul spațiului intim al casei”, sintetizează demersul însuși al poeticianului acestui spațiu al melancoliilor nevindecabile. Intimul este spațiul privilegiat al cunoașterii.

Timpurile recente sunt caracterizate printr-o diminuare semnificativă a importanței intimității. Elemente de alcov, socotite prin excelență strict intime, sexualitatea y compris, au devenit ex-punere, publică. Retractilitatea „burgheză” este injuriată în numele unei „open mind” care epuizează ființa în efortul stupid de „a se arăta complet”. Există, sigur, și „ușa politică”. Ușa închisorii sau azilului, ușa care se închide „definitiv”, ușa făcută țăndări de către forțele represiunii venite să aresteze pe cineva. Într-un regim în care „secretul” este decretat prin lege periculos, ușa este, în sine, un dușman al poporului. Fragil, ca și ființa umană în astfel de vremuri. Mă gândeam la romanul atât de discutat anul acesta, Aviatorul lui Vodolazkin. Acel spațiu al bietului apartament de bloc din epoca stalinistă, devenit prin con-locuire silită un spațiu infernal, al suspiciunii reciproce, unde ușile nu mai delimitează o imposibilă intimitate, ci devin un fel de relee de transmitere a unor „informații” de livrat „organelor în drept”. În acest sens, ușa este însemn sacru al Puterii (Kafka este de neocolit în chestiune). Dar ea are și o dimensiune „etnică”: una este ușa sudică, unde totul se petrece în stradă, la vedere (precum în filmele neorealismului italian), alta ușa nordică, „protestantă”, care delimitează strict spațiul siguranței familiale și al reveriei intime, comunicând însă fără rețineri cu spațiul social. Sau al unui puternic sentiment al claustrării. Ca la Ibsen sau Strindberg.  „Ușile închise strindbergiene sunt precursoarele, la scară domestică, ușilor închise sartriene”. Ușa „decupează habitatul și concentrează privirea, delimitează un teritoriu personal și te invită, fără nicio reticență, să pătrunzi acolo. Uși deschise. Uși care scandează muzical spațiul”. „Ușa interioară /…/disociază și distribuie spațiul: încăperile se disting în raport cu persoanele, funcția sau vârsta lor. Ușa este un mod de a fi identificat și de a te face respectat, chiar în inima spațiului intim”.

George Banu ne-a oferit o fascinantă hermeneutică plastică, subiectivă și pertinentă. Ne-a deschis, altfel spus, o ușă spre propria-ne geografie interioară. „Nu ochiul e cel care evadează dincolo de ușă, ci spiritul care își construiește altundeva universul”.

 

2 ianuarie 2018

[1] George Banu, UȘA, o geografie intimă, ed. Nemira, 2017;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *