Jean-Luc Marion

FILOZOFUL ÎN BISERICĂ

 

În vechile scrieri, proto-cananite de exemplu, dar sunt și ilustrări mai recente, se folosea uneori o scriere de tip boustrophedon. Într-o astfel de grafie un rând era citit de la stânga la dreapta, următorul de la dreapta la stânga ș.a.m.d. Mersul boului la tras brazda. Mi-am amintit acest straniu cuvânt citind o provocatoare carte de fenomenologie și teologie[1]. Face parte din acel tip de cărți, din ce în ce mai puțin iubite azi, care se parcurg printr-o continuă mișcare verticală a ochilor: un rând din text, o coborâre la nota de subsol, urcare pentru încă o jumătate de rând, iar o scufundarea în nota bibliografică sau comentariul – uneori ocupând mare parte din pagină – subteran al autorului. Personal, mă fascinează acest tip de lectură, dincolo de temă. Este simbolul travaliului intelectual originar, ca arare a gândului. Nicolae Turcan face parte dintr-o excepțională generație de tineri care, după vorba lui Noica, „mănâncă jar” bibliografic, generație care avea în jur de 20 de ani la revoluție (el e născut în 1971) și care și-a asumat și trecerea inițiatică peste epoci și racordarea cu modelele de excelență intelectuală românești și mondiale. Din păcate, asemenea personalități trăiesc dincolo de reflectoarele publicității – fie ea și doar culturală – dar ei dau adevărata consistență a spațiului nostru cultural (atâta câtă este, atât cât este). Doctor în teologie și filozofie, dar și masterand în literatură comparată, Nicolae Turcan ne-a oferit o excelentă sinteză asupra gândirii lui Jean Luc Marion. În principiu, atât teologia noastră, cât și gândirea laic-filozofică ar avea foarte mult de câștigat din interiorizarea unor astfel de cercetări aplicate, noi însă ne aflăm încă într-un stadiu de copilărie culturală, considerând filozofia, știința și teologia ca domenii strict separate. Cu toate acestea, după 1960, E. Lévinas, Michel Henry, Jean-Louis Chrétien, Jean-Luc Marion, Rémy Brague (unii îi adaugă chiar pe Paul Ricoeur sau Jacques Derrida) în Franța, au încercat, pentru a depăși criza metafizicii „tradiționale”, o refondare a fenomenologiei. S-a vorbit în consecință de o „turnură teologică a fenomenologiei franceze”. Lucrarea doctorală a lui Nicolae Turcan este o monografie limpede despre gândirea acestui reper al filozofiei contemporane care este Jean-Luc Marion. Multe dintre cărțile filozofului și teologului francez, membru al Academiei, unde i-a urmat cardinalului Jean-Marie Lustiger, sunt accesibile cititorului român. De altfel, este și Doctor Honoris Causa al Universității „Al. I. Cuza” din Iași și al Universității din București. „Teza susținută va fi aceea că, din punct de vedere teologic, Marion practică o apologie postmetafizică, rămânând fidel tradiției Bisericii și învățăturilor sale de credință”. A nu eluda niciunul dintre cele două discursuri, a le împleti în așa fel încât să se potențeze reciproc, pare premisa acestui construct filozofic. Neuitând nicio clipă că Marion refuza eticheta de filozof catolic, și sublinia că nu există o filozofie creștină, ci o interpretare creștină a filozofiei. Căci ne situăm la o intersecție între „adevărul Revelației și metoda filozofiei”. Sensul revelat este discutat de teologie, pe când sensul metafizic este apanajul teologiei. „Chiar formulate în limbajul fenomenologiei, temele teologice rămân formule de credință ce se situează în orizontul teologiei darului, merg mai departe decât fenomenologia donației, pe care, deși o presupun, o depășesc în virtutea aceleiași relații între teologie și fenomenologie pe care Marion nu și-a schimbat-o de-a lungul timpului și care poate fi descrisă adecvat pornind de la separația dintre ele, dar și de la dinamica unificatoare a apologiei”. Rațiunea și credința nu se opun, „rațiunea crucii, deși paradoxală, nu reneagă Logosul”. Sfârșitul metafizicii este, pentru Marion, posibilitatea nașterii fenomenologiei donației.

Monografia de o impecabilă curgere  a ideilor, ambiționează să dea un inventar complet al temelor acestui gânditor. Icoana, raportul dintre vizibil și invizibil, darul, incomprehensibilitatea lui Dumnezeu, fenomenul saturat, depășirea conceptului de Ființă sunt conceptele în jurul cărora se ridică eșafodajul acestei gândiri de sinteză. Monografia începe prin a defini momentul fenomenologic al istoriei filozofiei contemporane, din care se desprind temele „morții lui Dumnezeu” și a sfârșitului metafizicii. Apoi, ca teme specifice ale gândirii lui Marion, sunt analizate: icoana, darul, fenomenul saturat, revelația, adonatul. Care fac pandant cu: iubirea, teologia apofatică, euharistia. Originalitatea lui Marion vine și de la sursele gândirii sale, fiind un bun cunoscător al teologiei Răsăritene, folosind posibilitățile enorme și provocările apofatismului pentru a-și desăvârși viziunea filozofică, el construiește acest discurs pur fenomenologic pornind tocmai de la Adevărul Revelației și al Iubirii divine absolute. Având și el această dublă competență, teologică și fenomenologică, Nicolae Turcan așază piesele puzzle-ului conceptual și silogistic al gânditorului francez într-o ordine limpezitoare. „…teologia autentică este rostirea umană în care nu omul este stăpânul limbajului, nu el rostește cuvintele, ci se lasă rostit de Cuvântul lui Dumnezeu, fără ca rostirea care se oferă să fie /…/mai puțin umană. Pentru a-L putea rosti pe Dumnezeu, omul trebuie /…/să fie rostit de Dumnezeu, să se abandoneze acestei rostiri divine, pentru ca prin ceea ce spune să vorbească să vorbească Dumnezeu însuși”. Se simte, după citirea cărții, că o frază precum aceasta bate dincolo de explicarea traseului ideatic al lui Jean-Luc Marion, atenția monografistului de a se lăsa rostit mi se pare calitatea principală, dincolo de erudiția și aderarea „sym-pathetică” la discursul de confluență: fenomenologic și teologic. De ce primul nu este suficient? – pentru că orice hermeneutică, oricât de cuprinzătoare are o altă adresă, spune Marion: teologul „se ocupă cu o hermeneutică a textului biblic care nu vizează textul ci, plecând de la text, evenimentul, referentul. Textul nu oferă originalul credinței, pentru că el nu constituie originea. Doar Cuvântul poate oferi o interpretare autorizată a cuvintelor (verba), scrise sau spune «referitoare la el»/…/ [Teologul] trebuie să depășească textul până la Cuvânt și să-l interpreteze din punct de vedere al  Cuvântului”. Este o profundă și discretă pedagogie  în stilul autorului acestei cărți de a despleti ideile textului de comentat, are un mod foarte convingător (vorbește la un moment dat despre diferența dintre a convinge și a constrânge)  de a arăta un moment auroral al gândirii europene dinspre finalul secolului XX. Acum, în deja al doilea deceniu al altui veac, religia redevine, iată, o „problemă”, în sensul negativ al termenului. Un câmp de bătălii ideologice, și deloc filozofico-teologice. O problemă de care te lovești și care te lovește în stradă, în piața publică, în sala de concert, la școală sau la stadion. A medita la euharistie, iubirea divină, icoană, smerenie, persoană, revelația creștină, apologie, rugăciune, har, apofatism, și asta în cel mai riguros sistem conceptual post-heideggerian, încercând depășirea aporiilor subiectului și limitelor metafizicii clasice înseamnă, sigur, o aventură intelectuală majoră.

După criza subiectului metafizicii clasice, „sfârșitul sfârșitului metafizicii înseamnă pentru Marion afirmarea fenomenologiei donației”. Sunt lucruri fundamentale spuse despre icoană și „iconologic”, adică, în termenii gânditorului francez, despre ceea ce este vizibil și ceea ce este revelat. „Icoana exprimă, ca trăsătură specifică, distanța nupțială care unește /…/, fără a le confunda, vizibilul cu invizibilul, adică, aici, divinul cu umanul. Idolul se străduiește să abolească această distanță prin disponibilitatea unui zeu făcut să locuiască în imobilitatea unui chip”. Hristos oferă, astfel: „…nu numai  o imagine vizibilă a Tatălui Care rămâne invizibil, ci o față (vizibilă) a invizibilului însuși (Tatăl), o imagine vizibilă a invizibilului ca invizibil”. „…ireductibilitatea Adevărului creștinismului la gândire, la orice formă de cunoaștere și de știință, e una din temele majore ale creștinismului însuși”, spune Michel Henry în Eu sunt Adevărul. Dumnezeu este Cel căruia nu i se poate atribui un nume, suprarațional și supraconceptual, dar al Revelației. De aici teoria fenomenelor saturate. Marion refuză să-l gândească pe Dumnezeu pornind de  la tema Ființei, vizează o „teologie fără ontologie”. Dieu sans l’être este Dumnezeul treimic, „care poate fi întâlnit prin dragoste, relație personală, rugăciune”. În acest context apare reflexia filozofului despre dragoste: în primul rând ca expresie a Sfintei Treimi. „Dragostea se regăsește în comuniunea treimică și în asumarea Crucii și fără ea teologia sfârșește în gnoză. Prin mărturisirea de credință în Iisus Hristos, credința își exprimă  discursul teologic pornind de la iubire”. Darul de iubire pe care Dumnezeu îl face omului, prin jertfă, îl transformă pe acesta în adonat. Conceptul inventat de Marion „este numele pe care fenomenologul francez îl dă omului în calitate de  cel care-și primește definiția de la fenomenul saturat – și acesta rămâne departe de  o cunoaștere definitivă de sine, de vreme ce el se primește din altă parte. Prin smerenie, adonatul nu mai este subiect modern, ci persoană liturgică și rugătoare. Persoana este altceva decât subiectul, apare din relația omului cu Dumnezeu, exprimată prin smerenie, conștientă de prezența abundentă a harului, ca fenomen saturat.

Această „apologie postmetafizică” își construiește o argumentație sistemică, rotundă, din care ambele  discursuri ies îmbogățite. Filozof al darului, cum a fost numit, Marion, prin fenomenul donației, încadrează într-o explicație strict fenomenologică mistica iubirii creștine, misterul Întrupării și Învierii, ca și al Prezenței iconice permanente. Teologia răsăriteană, apofatică, îi oferă o bogăție de sugestii pentru a gândi ceea ce Blaga ar fi numit „cunoaștere luciferică”, adică fenomenul saturat. „…Marion deține o înțelegere a apofatismului care întâlnește teologia în general și teologia răsăriteană, patristică și neopatristică, în special, prin teza fundamentală că afirmația și negația sunt depășite de o cunoaștere non-predicativă, o a treia cale experiabilă prin rugăciune și laudă”. Poate fi, cu darul său cogitativ cu tot, filozoful prezent (în sensul absolut al termenului) în Biserică? Răspunsul lui Marion, desfășurat frumos dinaintea noastră ca un plan arhitectural de către Nicolae Turcan, este cert afirmativ. Într-o vreme care vede (vede oare?) cu spaimă tot mai multe ziduri izolatoare, nu de piatră ci de concepte, ridicându-se în jurul nostru, gândirea generoasă a lui Jean-Luc Marion oferă, dimpotrivă, o punte de comunicare. El face astfel dreptate și teologiei și filozofiei, și Răsăritului, ca și Apusului, într-un discurs integrativ, el însuși exemplar prin miză. O nouă vârstă a Apologeticii.

Nevizibil printre furtunile de la suprafață, în adâncuri cultura noastră pare a se maturiza. O monografie excepțională, cum este aceasta a profesorului Turcan, despre un autor atât de dificil și de important al vremii noastre, ne dă speranțe. Speranța este o virtute creștină. Este prezența simultană în sufletul nostru a viitorului și a Făgăduințelor originare, în primul rând a celei dăruite nouă prin Fiul Domnului, prin Patimile Sale, Învierea, Înălțarea și Slava Sa. Strict cultural vorbind, e un semn de creștere bună existența unui asemenea demers, într-o cultură care își mai face încă – uneori – un punct de onoare din provincialismul său. Este și aceasta o lecție a unei cărți eveniment prin temă și prin realizare.

 

Christian Crăciun

20.10.2017

apărut  în Viața Românească nr. 1-2/2018

 

 

 

 

[1] Nicolae Turcan, Apologia după sfârșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc MARION, ed. Eikon, 2016.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *