arhitectură sacră

TEMENOS

            Augustin Ioan este un excelent „scriitor de arhitectură”, ca și o exemplară energie creatoare. Din păcate, o voce singulară ca prezență în spațiul „generalist” cu o astfel de problematică. Comentând o altă carte apărută în colecția Spații imaginate de la editura Paideia, a lui G.M. Cantacuzino într-un articol apărut în revista Argeș, sept.2016 – observam lipsa temelor de arhitectură din spațiul nostru publicistic, din revistele de cultură. Sigur că și autorul acestei cărți[1]deplânge grava carență într-un interviu publicat aici. Dezbaterea pe teme de arhitectură suferă deopotrivă din neimplicarea oamenilor de cultură (vezi tratarea în derizoriu a monumentelor de for public și a chestiunii Catedralei Patriarhale, laitmotiv în eseurile de aici, prostia cu „avem prea multe biserici” etc.), dar și a arhitecților. Numărul 51 din această excelentă serie – un raft de bibliotecă, iată! – pe care tot el o coordonează adună texte publicate în Dilema veche și în alte publicații, având ca numitor comun spațiul sacru. Augustin Ioan este arhitect de biserici și meditația sa se întoarce necontenit asupra felului în care se con-sacră spațiul.

Temenos chiar asta înseamnă: spațiul care este decupat din continuumul comun pentru a fi dedicat zeului sau eroului. Legătura cu temeiul nostru nu cred că e doar speculativă. În toate textele despre locuri și bazilici/temple autorul este un hermeneut al spațiului, interior și exterior,  pe care îl citește în sensul edificării. Chiar subtitlul ar putea fi interpretat nu ca simplu „despre” spațiul sacru, ci ca hotărâtă tăiere a brazdei care desparte teritoriul sacru de cel neutru, profan, care îl înconjoară. Cele două își potențează reciproc sensurile. Bazilica este centrul, real și simbolic, care coagulează, dându-i semnificație, întreg spațiul urbanistic dimprejur (până unde se văd turlele? până unde se aud clopotele? până unde i s-a dus faima? Nu știu) care con-verge (de la convenio: a veni împreună, a se întruni la un loc) spre ea. Nespecialist în arhitectură, am citit cartea foarte alert scrisă tocmai pentru a înțelege cum vede un specialist din secolul XXI spațiul sacralizat al bazilicii în postmodernitate. „Spațiul sacru este despre lumină și despre proporții”, definește el laconic. Precizând: „Biserica nu se proiectează la fel ca o bancă”. Pentru că: „Nu este doar chestiunea simbolică, teoretic asimilabilă în câteva cursuri, ci mai cu seamă practica epifaniei acestor simboluri în materie edificată”. Sau, în altă parte. „Catedrala nu este o clădire, ci un proces, iar rezultatul, iarăși, nu este un obiect, ci un palimpsest”. De aceea rolul arhitectului este să hermeneutizeze deopotrivă spațiul, dar și timpul, „…încastrat în ziduri” ni se spune. Mai ales pentru catedrală, bazilică etc, a căror construcție poate depăși multe generații, întinzându-se pe durată de secole uneori, care este supusă unor refaceri succesive, timpul din ziduri este realmente o prezență epifanică. Pentru că orice  loc sacru este un texteritoriu. Cuvânt valiză  care definește foarte bine raportul dintre arhitect și locul asupra căruia el intervine. Loc încărcat de timp, deci de semne, pentru că „zidul părăsit” pe care-l caută Manole este un arhetip al construcției de temple care preia, material și simbolic, într-un continuum revelator, toată istoria locului. Este o „recapitulare” mesianică a istoriei acelui sit, în sensul în care citește cuvântul „recapitulare”, din Epistola către Romani, Giorgio Agamben. Straturile se suprapun și autorul ne dă zeci de exemple despre soluțiile arhitecturale concrete prin care se preiau aceste straturi, actualizându-le mesajul, spre vizionarea prezentului.

Aici intervine chestiunea acută a tradiției, mai complexă firește în cazul bazilicii decât în oricare altul. Deși, din păcate, proiectul echipei lui Augustin Ioan pentru Catedrala Patriarhală nu a avut câștig de cauză (avem aici istoria cazului și decriptarea intenționalităților proiectantului) el ne oferă, împreună cu toate reflecțiile despre arhitectura ortodoxă, una dintre cele mai incitante meditații despre sensul dinamic, viu al tradiției. Tradiția nu este un model  fix, imitabil și imuabil, ci o dinamică elansată spre viitor. De aici paradoxul „postmodernismului” unor proiecte arhitecturale care, de fapt, sunt strict în spiritul tradiției. „tradiția, mai ales tradiția creștină, este una a experimentului continuu”. Despre acest spirit este arhi-textul oferit de autor. Agia Sophia, despre a cărei unicitate autorul glosează exemplar, este capitală tocmai prin caracterul ei absolut inovativ. Monumentele vechi și noi pe care autorul le citește – de la Cappadochia la Nessebar, de la Sagrada Famiglia la Los Angeles, de la Biserica Sfântului Mormânt la Bisericile din Roma, de la Torcello la Westminter Cathedral și templul din Wadeshwar, de Athos  la Curtea de Argeș – au acest caracter deopotrivă liber și tradițional. Dar și lucrurile „mici” ca o capelă sau un colț de chilii sau o bisericuță de sat se înscriu în aceeași geografie simbolică, în aceeași densitate significantă a spațiului. Perspectiva interesantă, din punct de vedere istoric, este a unei „latinități încreștinate”, perspectivă pe care, cred, că avem tendința de o uita, sub tot felul de ispite hazardate. De aici notațiile acide la adresa naționalismului (de cele mai multe ori exprimabil într-un etnografic de suprafață lucioasă). „…dreapta credință și strâmbul naționalism” sunt polar diferite.

Arhitectura sacră nu este doar o chestiune de construcție, ci o „istorie filosofică a spațiului”, în consecință a construi înseamnă a în-spația eternul. A descoperi „pământul-cu-arhivă”. „…dacă naosul navighează către est, altarul «a ajuns deja», întrucât este chiar destinația pelerinajului./…/dacă naosul se orientează, îndreptându-se către estul geografic și mistic deopotrivă, acesta, sub chipul altarului, aflat deja în repaus, și va fi sosit, ca destinație, în chiar ascendența deplasării sale. Biserica înaintează spre est, deja fiind acolo”. Credința nu este, desigur, a meseriașului, ci a omului. „Aspectul credinței proprii nu este numaidecât relevant din punctul de vedere al autorului de biserici”. (îmi place această sintagmă: autor de biserici, are un înțeles totalizator) Dar toată această hermeneutică subtilă a spațiului eclezial este, în sensul cel mai simplu, teologie. Raportul spațiu (sit) – materiale – lumină, în cazul bazilicii are, prin excelență, un cifru teologic. Nu întâmplător este citat de mai multe ori Sf. Maxim Mărturisitorul. „…ridicarea semeață a templului face vizibil invizibilul văzduhului” este, de exemplu, o frază pur  teologico-filosofică care ne duce cu gândul la „vizibilul și revelatul”.

Ivirea monumentului cată să fie rezultatul unei profunde și autorizate reflecții asupra tuturor aspectelor implicate. Nu există (din fericire), sau cel puțin așa cred, „dicteu automat” nici „onirism” în arhitectura sacră, chiar dacă anumite forme ar vrea să sugereze așa ceva. Augustin Ioan are știința de a prezenta problemele construcției (de clădiri individuale sau publice) ca pe probleme umane. Antropologia spațiului sacru descrie tocmai problematica umană în raport cu acest fel de spațiu „încercuit”. A vorbi despre ce se construiește, în domeniul civil sau ecleziastic, înseamnă – este sensul implicit al demonstrației autorului – a vorbi despre lumea de azi, despre „locul omului” în ea.

„Prin piatra din capul unghiului un obiect arhitectural capătă ființă, devine un sistem închegat, se comportă unitar. Așezarea pietrei, numite și cheie de boltă, este și ultimul gest edificatoriu și, prin chiar acest lucru, capătă o semnificație suplimentară, pentru că el, ca omega, sfârșește opera și o încoronează. Iar prin încoronare o re-începe ca alfa”.

Când scriu aceste rânduri se anunță premiile Academiei pentru 2015. Premiul „Duiliu Marcu“ în domeniul creației arhitectonice i s-a acordat lui Augustin Ioan pentru: Catedrala arhiepiscopală Curtea de Argeş. QED.

 

[1] Augustin Ioan, Temenos. Împrejurul spațiului sacru, ed. Paideia 2017.

 

apărut în ORIZONT nr. 1, 2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *