ZEII DEȘERTULUI

ZEII DEȘERTULUI

Moto:  suntem vremelnici și unici…

 

Nu sunt un fan al literaturii S.F. și mărturisesc că mă intimidează complicatele taxonomii ale genului, mai ceva ca un joc de bridge. Asta nu înseamnă că nu consider Dune sau Fundația capodopere ale literaturii universale și că nu citesc cu mare plăcere autorii remarcabili ai genului. De aceea am parcurs cu deosebit interes trilogia debutului, Pragul a Doinei Roman, pe bună dreptate răsplătită cu premii și cronici elogioase. Remarcabil este că a reușit să se mențină la același nivel și la a doua carte[1]. Principala condiție a unui univers S.F. mi se pare a fi coerența, este ușor să imaginezi unu, două, o sută de elemente ieșite din comunul experienței noastre fizice și mentale, este mult mai greu să legi toate celelalte elemente ale universului astfel construit, într-o logică inflexibilă, pentru a oferi cititorului o lume unică, perfect articulată. Ce mai dificil este, cred, pentru un autor de S.F., să exploateze fără rest ultimele consecințe ale premiselor cognitive și existențiale alter-mondiste pe care și le-a ales ca bază de pornire. Doina Roman are nu numai o imaginație prodigioasă, care nu obosește nicio clipă, ci și o plăcere deosebită de a inventa universuri fluide, care trec unul în altul. Figura retorică principală a prozelor ei este metamorfoza. Lumile ei post-apocaliptice nu sunt dominate de tehnologie, de super-calculatoare, ci de organicul capabil de cele mai neobișnuite alchimii. Nimic nu este ceea ce pare a fi și totul se poate trans-forma în altceva, aceasta pare a fi axioma de generare a lumilor trans-istorice inventate de scriitoare. De aceea aș sfătui să se înceapă lectura acestui roman cu Dicționarul  de la sfârșit, care ne oferă, firește, vocabularul  înțelegerii: certesieni, ranculi, sicras, vexal, petrame, glotani, lerani, mezderi ș.a.m.d. Dincolo de avalanșa epică de întâmplări, aș remarca imaginația lingvistică, neapărat necesară într-o astfel de alcătuire epică. Tema este, firește, a conflictului cu o civilizație extragalactică, dar originalitatea stă în felul în care se manifestă acest conflict.

Imaginația autoarei are ceva din modul de funcționare al poeticilor suprarealiste, o perpetuă de-formare și fluidizare a contururilor, ea are o plăcere vădită de a inventa continuu, ritmul narațiunii este remarcabil. La fiecare pagină se întâmplă ceva. „Totul curge în viața noastră” reia un personaj principiul heracleitic. „Viitorul nostru postuman”, cum se spune, este determinat în roman de invazia certesiană, războiul fiind unul neconvențional, fără arme propriu-zise. „De-a lungul eonilor, conștiințele de volvox/grup certesiene au dezvoltat o teologie sui-generis care a devenit o teleologie ce le motivează expansiunea și intrarea în contact cu alte ființe din  Univers: având drept model Amoeba Unică, Primordială, certesienii se simt îndrituiți ca, modificând biologia, chimia și, de fapt, întreaga realitate fizică a lumilor pe care ajung, să convertească (în limba lor a converti este un concept similar cu  a digera) la Unime”. Ambiția subtextuală a romanului este, cum se vede, una mai înaltă decât descrierea unui orizont al viitorului: este în joc imaginarea unei te(le)ologii transgalactice. De aici numeroasele aluzii la elemente mitologice și biblice. De la calul fantastic, mâncător de jar și purtător spre alte tărâmuri, al lui Făt frumos, la „cămașa Mântuitorului” (care are ceva și din tunica arzătoare a lui Nessus), nașterea „de sus”, cu un „tată” pământesc, simplu „purtător”, („Copilul tău se va putea lupta cu oricine, certesieni, glotani, oameni./…/Dar fiul tău va fi căutat de multă lume. Profeția spune că băiatul unei lerane și al unui om va moșteni Cămașa Ioanilor și va hotărî soarta tuturor.”) inițieri, zeul de tip „trickster” (wancuii), mielul, arborele sacru, Kitty, caracatița-Orfeu la cântecul căreia toată apa pământului vine spre ea, ,„unimea” ș.a.m.d. În strânsă legătură cu ritmul de clip video al acțiunii nu trebuie omisă nici ironia, prezență originală în literatura fantasy. Anumite caractere, limbajul de argou al unor personaje, aduc o pată de culoare în text, fac lectura și mai agreabilă.

Ceea ce observasem încă din trilogia Pragul se păstrează și aici: fascinația pentru organic și pentru perpetua transformare. „Pe brațul stacojiu apărură mai întâi muguri groși, mari, grei, prin care rețeaua de vene liliachii pompa un lichid direct din trunchiul din care creșteau. Mugurii cornoși se lățiră, iar guri subțiri și lungi zâmbiră către el, scoici enorme dintr-un adânc întunecat de mare”. Uneori, imaginile au ceva de-a dreptul Dali-nian: „N-a simțit durere nici atunci, nici când din trupul ei săreau fulgere albe, iar altele o loveau. Se ținea cu amândouă mâinile de pântec, iar picioarele și jumătățile de trup s-au reunit după ce lama s-a lipit rece de fiecare dintre ele. După aceea își dădu seama că plutește cu fața în jos deasupra pământului. În lateral, creiere mari, gelatinoase, rotunde, așezate în jumătăți de scoici cornoase, se uitau la ea, cu ochii lor mari, tubulari, înfipți în masa cerebrală pulsând, și voci joase, grave vorbeau cu un accent ciudat”. Există un straniu ritual de vindecare, de imunizare prin hrănire, un fel de „euharistie inversă”. În care nu bolnavul/păcătosul consumă trupul și sângele zeului, ci zeul îl digeră pe el, purificându-l. Glotanul Kay o vindecă pe Lavia: „Am trecut-o prin sistemul meu, mi-am scos frumusețe de burtă, mi-am deșirat mațele în sufrageria ei și am conectat-o la ficatul meu. Îmi pare rău că a trebuit să suporte mirosul unui ficat de glotan. Se făcuse verde la față și tremura./…/ Am adormit amândoi lângă ficatul meu care o curăța de ciumă”. (E vorba de o ciudată boală a uitării, care dă și fericirea). Ideea originală pe care o sugerează și titlul este că „the Clash of Civilisations” (în sens galactic) nu ține doar de un fel de necesitate a spațiului vital cosmic, ci și de o „aglomerare” a zeilor înșiși, aflați în concurență acerbă pentru specia om: „Certesienii, dacă nu o să mai aibă pe cine să lichefieze, o să producă în final doar zei. O să-și nască zeii în Ochiul Galben, sute de zei, fiecare certesian o să-și multiplice zeii până când planeta asta o să se cocoșeze de zei. Păcat că n-o să văd cum Structura o să-i  șteargă de praf și o să se închine la ei  și la steaua ouătoare, la Certesia”.

Este un fel de ispită, o ofertă de  uitare în „somn fraged și răcoare” ca la vegetalul Rigă Crypto al poetului, o uitare etică: „- Omule, totul este așa cum trebuie să fie și atât. O nouă specie umană se va naște din ea însăși, așa spune credința noastră și asta facem noi acum ca să vă ajutăm”. „Certesianule, Dumnezeul nostru a avut grijă să nu ne dea un chin etern ca al vostru, suntem vremelnici și unici, nu ne aducem aminte ce vieți am mai avut, dar nici nu vom trăi sclavi o eternitate cum vreți voi”. Aici stă concentrat conflictul între oameni și invadatori. Romantica idee a libertății devine (divine?), iată, incitantă și în spațiul S.F. În același ton, aflăm și învestirea Alesului: „Te numesc Konos, așa cum s-au numit strămoșii mei  despre care o să-ți povestesc odată. Apa care te-a botezat e o picătură din marea în care s-a născut Kitty. Mai are în cap ei doar două picături, pe care tu le vei folosi la timpul potrivit. Te botez eu, Acron, nașul, protectorul și, cu voia mamei tale, viitorul tău tată, pe tine, fiu al  Meliei și al unui necunoscut. Să-i cinstești pe părinții tăi, deci și pe mine!… Și habar n-am  ce să mai spun. E frumos și sănătos copilul, Melia!”. Un excepțional roman despre dilemele existențiale ale unei umanități care, cu cât este mai îndepărtată în timp de noi, cu atât regăsește eternul interogativ adăpostit odată pentru totdeauna în mit…

 

Boboteaza 2018

[1] Doina Roman, Prea mulți zei pentru deșert, ed. Paralela 45, 2017;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *