POVEȘTI DE LA MARGINEA PĂDURII

Ca orice cititor bătrân știu că, dincolo de obligațiile profesionale, cărțile pe care le citești „de plăcere” îți vin sub mână exact când ai nevoie de ele, strict legate de evenimente sau gânduri care te preocupă în momentele acelea. Există, de bună seamă, un Dumnezeu al cărților, care ni le orânduiește în destin după o regulă numai de el știută. Într-un fel, cărțile ne citesc pe noi, ne parcurg biografia, nu noi pe ele. Nici că se putea așadar, în zilele acestui Crăciun, să aleg altă lectură mai bună decât Drușca[1]. Aparent, o serie de flashuri, de mici povestiri ca amintiri ale copilăriei din casa bunicii, situată la poalele pădurii. În realitate, o miză mai adâncă. E o lume fabuloasă cea pe care ne-o înfățișează Otilia Țeposu, dar această trăsătură survine nu din cine știe ce reflexe fantastice, ci din sentimentul dureros că este pentru totdeauna pierdută. De la cuvinte denumind cutare sau cutare lucru ori fel de mâncare la structuri sociale și de mentalitate. Ochiul observator este strict al copilului, naratoarea se ferește atent de comparații, de timpul prezent, de nostalgii. Cu atât mai acut devine sentimentul datoriei cu care reconstituie această Atlantidă dominată de figura tutelară a Bunei. „După ce Buna a îmbătrânit și n-a mai avut putere, a chemat-o pe mama să-i fie «mână dreaptă» la socăcit. Câțiva ani la rând s-au dus împreună la lucru. Când veneau acasă, erau prea obosite și nu mai povesteau nimica. Oricât și orice le întrebam, nu mai puteam trăi bucuria  tainică a nopților de demult, când le auzeam din vârful patului, între vis și adormire, între trezie și somnie, vorbind despre oameni, mâncăruri și nunți. Iar când Buna n-a mai fost, am știut că au murit și poveștile socăcițelor de altădată”. Când le explicam recent elevilor mei că educația în familia veche se făcea de la bunici la nepoți, nu înțelegeau foarte exact cum vine asta. Cartea de față ar fi o extraordinară ilustrație. Eu am citit-o ca pe o carte de pedagogie în cel mai profund sens al cuvântului. Pentru că despre asta este vorba. Despre felul cum fetița foarte mică (nu avem decât câteva date despre școală) învață lumea. Deopotrivă animalele, gâzele și „fructele pământului”, anotimpurile și treburile casnice. Buna nu făcuse (feri, Doamne!) vreun curs de „parenting” știe însă să educe prin experiență, o urmărim pe copilă participând, alături de Buna sau de vreunul din numeroșii săi unchi, la toate treburile gospodăriei, de la coacerea pâinii la cosit, de la curățenia de Paște la căutatul pietrei potrivite de pus peste varza de murat, de la atelierul de tâmplărie la prisaca lui moș Pătru, de la culesul și conservatul nenumăratelor feluri de poame și ierburi la ritualul mulgerii bivoliței Matrona, de la urcatul pe capra de lemn spre a ține fix bușteanul tăiat în gerul iernii la „măritatul usturoiului”. Fetița e pretutindeni, ca un receptacul ultra-sensibil în care toată această lume se strânge înfrigurată pentru a fi, cândva, povestită. Își permite și i se îngăduie toate experiențele unei ființe libere: mâncatul sucului de furnici, mugurilor de brad și a tot felul de poame din pădure, observarea de aproape a vulpii din capcană, pândirea zilei când se schimbă anotimpurile, știința felurilor de iarbă și a semnelor vântului, curiozitatea de a ști tot, de a umbla peste tot prin pădure, în toate anotimpurile, de a recapitula astfel o taină a femininului ce pare a coborî din neștiute zeițe ale vetrei.

Este o lume percepută cu o puritate de iarnă proaspătă, în care singura intruziune a „prezentului” apare în ultimele pagini, cu o tragică poveste dar care „vine” parcă din aceeași lume a identităților. O numesc astfel pentru că aici nu există „obiecte”, lucruri ori ființe indiferente, neutre, fiecare pom, fiecare ustensilă din alchimica bucătărie, fiecare animal de pe lângă casă își are povestea lui. E unic. Poveste înseamnă aici rost. Iar transmiterea de la bunică la fiică are ceva ezoteric, – la asta servesc poveștile, la inițiere – în nopțile lungi de iarnă când fetița o aude, din vârful patului, pe bunică mormăind despre câte mai are de făcut, asistăm de fapt la o transmitere „subliminală” a unor taine ce trebuiesc duse mai departe. E o lume ritualizată, în care gesturile cele mai banale au sacralitate, pentru că se desfășoară după un calendar deosebit, sempitern, un timp identificat prin „munci și zile”. Ceasul de carton care îi este confecționat fetiței ca să vadă „când vine iarna” e simbolul acestui timp cu alte reguli ale curgerii. „În calendarul mamei erau alte însușiri și alte reguli. Mai întâi era vremea săpatului «de-al doilea»/…/apoi era vremea udatului/…/După asta venea ziua aracilor/…/Încăpeau acolo în calendarul Mamii, și vremea cositului și a fânului, aducerea urdei și a cașului de la stână, zugrăveala proaspătă, din fiecare anotimp cald. Umplerea saltelelor cu iarbă uscată, mirosind a vânt, «culcatul cepei»/…/«măritatul usturoiului»/…/ Multe încăpeau în calendarul Mamii, parcă nu le mai țin minte pe toate, dar știu că în ziua aceea de care vreau să vorbesc acum, ziua în care a început o vară, m-a așezat pe un scaun lângă ea, în pridvorul însorit și mi- spus încet, ca și cum mi-ar fi destăinuit un lucru secret: «Uite, vezi, acum e vară, vară!». Așa mi-a zis Mama atunci, și eu am știut că e așa”. Așa se face transmiterea tradiției care știe  ce este și când este vara…

Și, sigur, timpul dens este legat de geografia locului, de pădurea care începe de la gardul curții și în care copila se refugiază adesea, fără teamă. Simbol, și ea, al lumii care trebuie descoperită. Sigur că sunt și oamenii. În primul rând personajul fabulos al Bunei. O adevărată zeiță a casei, a gospodăriei, a vetrei. Un deținător al tuturor secretelor: bucatele de tot felul, leacuri pentru toate bolile copilei, povești despre orice, „ceaiul popăsc”. Apoi toți unchieșii, coborâți și ei mai degrabă din povești decât din realitate: Andriș, Petrea, Ianoș, Pavăl, Fantarizu, Feri. Nu e nimic etnografic în aceste scene, autenticitatea lor provine din discreția emoției, din spaima de cuvinte mari. Doar ochii copilei se deschid uriași asupra tainelor lumii. E o lume dispărută, păstrată doar în memoria celei care ne-o povestește. „Eu cred că există în viața lumii o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă…până se ajunge la o singură mamă, una imensă și bună… Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume” își spune Iona al lui Sorescu. Iar naratoarea de aici ne spune că poveștile îi vin astfel: „Pe unele mi le-a spus Mama, pe altele Buna, din când în când Buna Bunii și uneori, de câteva ori doar până acum, Buna  care a fost prima, Buna cea Mare, Buna tuturor din care se trag toate câte sunt pe lumea asta, oameni, lucruri și animale. Buna pe care am întâlnit-o doar în vis sau numai în starea aceea incertă dinaintea trezirii, când toate sunt învăluite în ceață”. Ce liniște se face astfel pe lume! O bună parte din carte este despre bucate. Coacerea pâinii (și a tuturor felurilor de plăcinte, plăcințele și aluaturi care se mai făceau „în trecere” pe plita sau în cuptorul încinse), fierberea a tot felul de magiunuri, dulcețuri, bulionuri, lichioruri, uscarea a tot felul de buruieni de leac sau de dat gust hranei, toate constituie un ritual miraculos. Și ce nume au: turtițe torcălite, silvoizul, gomboți, riteș, pangalău sau palaneț, văcărău, vărzare și picioicare, brânzare, corastă! Îți lasă gura apă numai citind aceste cuvinte, fără să știi ce înseamnă, uitate ca și bucatele pe care le vor fi reprezentat. De altfel, Buna era „socăciță” faimoasă, adică bucătăreasă la nunți, și povestea acestor nunți ne transpune direct într-un spațiu de basm, care pare hiperbolizat, de vreme ce numai pentru dulciuri și aluaturi trebuiau – fix – 632 de ouă, un sac de făină, 25 kg de miere. O enumerare care spune totul. Gastronomia aceasta trebuie însă citită dincolo de literă, este și ea un semn care trimite la lumea pierdută de la marginea pădurii. Este un indicator de civilizație bătrână. Iar bucătăria este un spațiu al copilăriei, al tainelor, alchimie, trans-formare; stăpâna bucătăriei este deținătoarea puterii magice de a preface materiile. Și deopotrivă cuvintele. Vrăjitoare și zână bună, Buna, zugrăvită în tușe discrete luminează spațiul și timpul. De același scenariu paidetic ține și senzorialitatea. Mirosurile vântului și ploii sau ale mirodeniilor, lumina vestind schimbări imperceptibile altfel ale vremii și ale timpului, ascultatul ploii, soiurile de mere și alte poame și mirodenii, fiecare cu gustul lor alcătuiesc o simfonie a simțurilor.

Tema gravă a morții nu lipsește din acest univers pe care l-am crede idealizat. Așa este povestea cu drușca mortului, obicei străvechi, moartea-nuntă în care fetița trebuie să fie drușca unui copil mort. „Drușca păzește să nu se stingă lumina care-l duce pe mort în ceea lume. Ea nu vorbește cât stă lângă el, poate doar să vadă și să asculte ce-a rămas după ce el a pornit la drum. Drușca nu poate merge cu el, dar e ca și cum ar rămâne aici, în locul lui, printre cireșii înfloriți unde s-au jucat de-a v-ați ascunselea”. Reapare în ultimele două texte, despre îngeri și lacrimi, de o îndurerare penetrantă pentru că deloc retorică. Fetița martor devine pentru o clipă femeia matură, mama, încărcată de experiențe dureroase, dar trăite din aceeași perspectivă mitică a iernii enorme, pure, a copilăriei. Îngerul are cârji.

Construcția cărții este muzicală, unele scene (făcutul pâinii de exemplu) se repetă, se reiau în tonuri diferite, cu o insistență care ține tot de intenția educativă, anamnetică. Se redescoperă în ultima vreme virtuțile binefăcătoare ale Poveștii. Din toate cele prin care trecem, supraviețuiește numai ceea ce se preface în poveste. Cum știe Buna că acolo sub meri aerul este mai curat și mai bun pentru copil, așa povestea curăță aerul moral infestat din jurul nostru. În ținutul pe care ni-l dăruiește această carte frumusețea și puritatea sunt încă posibile.

Crăciunul 2017

[1] Otilia Țeposu, DRUȘCA. Povești de la marginea pădurii. Ed. Eikon, 2017;