înger

PERGAMENT PENTRU ÎNGERI

Ein jeder Engel ist schrecklich

Orișicare înger e înspăimântător

RILKE

 

„…universul angelic apare ca o ordine de perfecțiuni a căror succesiune aproximează necontenit infinitul divin sau ca o gradație a ființei ce reflectă pluralitatea libertății create și capacitatea acesteia de a exprima într-o manieră inconfundabilă, personală, principiul creator”. Bogdan Tătaru-Cazaban face parte dintr-o generație de studioși ai umanioarelor care, după 1990, a recuplat cultura română la nivelul de excelență europeană. Un adevărat miracol, nu mă feresc de cuvinte mari. Nu este ușor de explicat (și de acceptat pentru unii, blocați într-un „iluminism” sau „liberpansism” de carton lucios) de ce tocmai în domeniul teologiei avem cea mai incontestabilă falangă de erudiție realmente competitivă la nivel academic. Fenomenul cultural ca atare ar merita o privire atentă. Cartea de față[1] este o sinteză impresionantă prin efortul de epuizare bibliografică a temei și finețea exercițiului hermeneutic. Ca nespecialist în domeniu, mă interesează în această prezentare actualitatea temei și locul acestui tip de gândire în mișcarea intelectuală actuală. Aș recomanda, de pildă, cititorului obișnuit să înceapă chiar cu ultima secțiune a cărții, Addenda, care, fiind mai puțin tehnică, concentrează întregul evantai problematic al lucrării. De altfel teza are o structură tripartită: a. un „trunchi”, miezul ei, compus la rându-i din trei secțiuni: ierarhia, corpul și limbajul îngerilor; b. o introducere în care se prezintă mizele angelologiei, implicațiile filozofice și antropologie ale temei; și c. Adendda de care vorbeam.

Angelologia, știința despre îngeri, este, deci, „o ontologie a intermediarului și teologie a proximității”. Ea ne propune un univers „plin”, structurat de un horror vacui, univers ierarhizat, semnificant, „o arhitectură a invizibilului”, o dinamică ascendent-descendentă a comunicării dintre om și Dumnezeu. Îngerii sunt „treptele” pe care noi urcăm spre cer, „pergamentul” pe care ei își scriu semnele mistice de lumină. Istoric, se precizează la un moment dat, îngerii ar fi apărut în Vechiul Testament după exilul Babilonean, ca urmare a senzației „îndepărtării” lui Dumnezeu de popor. Pe de altă parte, o observație a Părintelui Stăniloae susține că Întruparea și Învierea au avut efecte și în lumea angelică, ducând la un fel de apropiere între îngeri, la o micșorare a „distanțelor” (v. p. 199). Ceea ce urmează după Buna-Vestire este și pentru îngeri o noutate, spune Sf. Grigore Palama. „Puteri netrupești” (Sf. Ioan Gură de Aur), îngerii mediază între om și Dumnezeu, implică simultan – ca și în cazul luminii fizice aș spune – continuitatea și diferența ontologică. Citind cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban, nu se poate să nu te uimești, iar și iar, de finețea, subtilitatea, profunzimea gândirii medievale. Numai pseudo-cultura „progresismului” poate vedea în hermeneuticele sofisticate ale teologiei medievale ceva „primitiv”. Lingviștii de azi, de exemplu, ar putea citi cu mare folos capitolul despre cum comunică îngerii, ar găsi aici mai toate interogațiile (mi-e teamă că și multe dintre răspunsuri) teoriilor moderne ale limbajului. Raporturile gândire – vorbire, vorbire – semn, semnificat – semnificant, libertate – comunicare, erau deja anticipate în dezbaterile despre cum comunică între ei îngerii, cum comunică ei cu Dumnezeu și cu oamenii. Făpturi fără trup, individuale și totuși comunitare, îngerii au un fel specific de a emite și de a recepta mesajul. Ar fi vorba de o înțelegere instantanee și nu discontinuă, hermeneutică a mesajului. „Distinct de gândire, pentru că exprimă o intenție diferită, actul comunicării este manifestarea libertății îngerilor, a capacității lor de a fi împreună”. Această „instantaneitate” se traduce prin iluminare. „Diferența dintre iluminare și limbaj constă în faptul că iluminarea exercită o anumită influență asupra celuilalt; ea nu doar comunică în mod adecvat, ci și fortifică și îmbogățește intelectul angelic din ordinele inferioare, în vreme ce limbajul este o manifestare către un interlocutor, instaurând «o relație deschisă» și făcând «să existe prin enunț ceea ce altminteri ar fi fost absent». Potrivit Tizianei Suarez-Nani, «iluminarea și locutio reprezintă, prin urmare, o formă de limbaj pentru îngerul care le exercită și o formă de cunoaștere pentru destinatarul său»”. Transparența îngerilor ne duce cu gândul, de exemplu, la fanicul și cripticul misterului blagian (bun cunoscător al problematicii dogmatice, cum se știe).

„Dacă îngerii formează o ierarhie de perfecțiuni, acestea sunt în ordinea naturii sau a harului?” – rezumă teologul nostru una din întrebările fundamentale ale filozofiei medievale. Pentru că, trebuie subliniat, angelologia este unul dintre locurile privilegiate în care teologia și filozofia se întâlnesc în meditațiile epocii. Corpul îngerilor este o „materie subtilă”, la unii Părinți, în linie aristoteliciană similar cu Eterul, având el însuși diferite grade de „condensare”. „Aparițiile îngerilor, cu aceste corpuri asumate, au sensul, în Vechiul Testament, de a prefigura Întruparea, iar în Noul Testament, de a prefigura comuniunea intelectuală din viața viitoare. Așadar, corpul este el însuși un mesaj care Îl are în centru pe Hristos, Cuvântul Întrupat”. Problema angelologică este o „reflecție asupra libertății, relației și alterității în lumea îngerilor”. Ierarhiile cerești conceptualizate de Dionisie Areopagitul și rafinate de o mulțime de teologi din Răsărit și Apus, sunt urmarea căderii omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu și căruia i se dă astfel posibilitatea urcării Scării. Homo Angelicus este un obiectiv soteriologic, nu întâmplător monahii sunt socotiți îngeri în trup, iar ierarhia bisericească este o imagine în oglindă a celei celeste. „Universul medievalilor este o ierarhie a gradelor ființei, ceea ce înseamnă existența unei legături între toate etajele cosmosului vizibil și invizibil”.  Îngerii, în cele nouă trepte tradiționale, Dionisiene, liturghisesc, ei fiind prin excelență nu doar simpli intercesori, ci făpturi doxologice. Îngerul hermeneut este un model, căci el nu numai transmite, ca un instrument, un telefon, mesajul, ci îi dă și o interpretare. „…liturghia este contemplație și acțiune, gest și cuvânt, prezență și dinamism, transcendență și imanență”. Trisagionul este intonat deopotrivă de oameni și de îngeri, sim-fonic, într-o unică biserică. Însă: „Comunitatea în rugăciune cu îngerii nu atenuează  deloc caracterul de mysterium tremedum al apariției sacre”. Într-o lume căzută, îngerii sunt mediatori, călăuze și consolatori. După cum ei au o terțină de determinări: sunt liberi de constrângerile trupului, sunt întotdeauna disponibili Slujirii și contemplă neîncetat fața lui Dumnezeu. Dacă omul a fost făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, îngerul îi este și o aducere aminte a acestui (arhe)Chip pierdut. Spune Sf.  Augustin: „Căci nu devenim fericiți văzând îngerul, ci văzând adevărul prin care  iubim și îngerii și-i lăudăm pe aceștia”. Ordinea acestei ierarhii este una a mântuirii, dar și una a cunoașterii, a luminii. Conform unei metafore medievale, îngerii sunt „a doua lumină” iar oamenii „a treia lumină”. Excepțională imagine „phosphorică” a universului sau, cum spunea minunatul poem emblemă al lui Ioan Alexandru: „Un răsărit ce nu se mai termină/Lină lumină din lumină lină”.

O chestiune care solicită încordarea acuității hermeneutice este rolul ierarhiilor angelice după Întrupare; Fiul, ca Dumnezeu făcut om, ar exclude, la o primă vedere, nevoia unei alte medieri. „Paradoxul este că, în persoana lui Hristos «cauza mai presus de ființă a îngerilor» se supune, ca om, îngerilor. Fiul întemeiază ierarhia umană în strictă dependență de ierarhia cerească. Astfel, venirea lui Hristos nu elimină funcția mediatoare a îngerilor în cunoașterea lui Dumnezeu și nici structura ierarhică a acestei medieri. Îngerii cunosc un progres continuu întru bine, dar nu-și pot schimba locul  pe care l-au primit și la care aderă în mod spontan, într-o sinergie perpetuă cu voința divină, în vreme ce oamenii pot trece de la o treaptă la alta a ordinii ierarhice, dar nu fără consacrare și în lipsa unei chemări superioare”. Hristologia și angelologia se întâlnesc astfel. „Deși Nașterea este, în viziunea multor Părinți, momentul jubilației angelice – Fiul venind într-ajutor și îngerilor neamurilor, care nu mai reușeau în vremea din urmă să-i îndrume pe oameni spre Dumnezeu -, Înălțarea este momentul stuporii angelice: deși aud vestea biruinței, adusă cu glas mare de îngerii din cetele mai de jos, mai aproape de  pământ, îngerii din ceruri nu-L recunosc pe Fiul care se înalță cu trupul purtător al semnelor pătimirii sale. Și nu doar aceasta îi umple de uimire, ci mai ales înălțarea naturii umane, asumate de Cuvântul lui Dumnezeu, pe tronul slavei Sale”.

Întruparea, Jertfa și Înălțarea Fiului Domnului schimbă însă, paradoxal, în primul rând statutul ontologic al omului. „…îngerii nu sunt doar mesageri pentru oameni, ci mediază și în legătură cu umanitatea lui Hristos”. De aici poziția paradoxală a unei superiorități a omului față de îngeri. După Sf. Grigore Palama, ordinea hristică introduce preeminența harului. „Astfel, în ordinea harului de după Întrupare și Înviere, natura umană nu se află doar deasupra celei angelice, ci are, /…/și puritatea absolută prin faptul enipostazierii sale, inaccesibilă îngerilor”. Omul deține o „supra-angelitate” tocmai prin har. Relația dintre om și înger este complexitatea și cunoașterea fundamentată doxologic. „…cetățenia originară a îngerilor devine participare la timpul mistic, când fericirea făpturilor cerești se întâlnește cu speranța drepților dintotdeauna în ziua neînserată a iubirii”.

Am încercat o prezentare „din aer” a materiei cărții, fiecare dintre idei este urmărită de către autor în devenirea ei istorică, prin originile și influențele ei la Sfinții părinți, Sfinții doctori ai bisericii, istorici ai creștinismului etc. Firește că nu am putut urma aici un astfel de traseu, punctând doar câteva dintre ideile care mi s-au părut mai importante pentru a înțelege această lume de dincolo de vizibil. Cum rezulta și din cartea lui Andrei Pleșu de acum 14 ani, vorbind despre îngeri, vorbim despre om, în condiția sa duală, pământească și cerească. Nu cred că este frivol să invocăm în final versurile lui Rilke din Întâia Elegie: „Cine, dacă-aș striga, m-ar auzi/dintre ale îngerilor cete? Chiar dacă vreunul/m-ar alipi deodată de inimă: aș pieri/de strășnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i/decât pragul înspăimântătorului și-l îndurăm anevoie/…/Ah, de cine ne este, la urma urmelor, îngăduit/a ne sprijini? De îngeri nu, de oameni nu,…”. Sufletul, în viziunea lui Meister Eckhart, stă în umbra îngerului. „Dar, potrivit lui Eckhart și lui Dante, în om nu se joacă o vocație angelică realizabilă  pe deplin în eternitate, ci chiar privilegiul (prin mila lui Dumnezeu «cea mai mare lucrare» efectuată asupra creaturilor) unei fericiri dincolo de asemănarea cu îngerul, de o asemănare care implică totuși distanță și alteritate”.

În domeniul umanioarelor, libertatea de după 1990 a permis, cred, saltul cel mai spectaculos tocmai teologiei. Numărul de lucrări doctorale și de traduceri remarcabile a întrecut, proporțional, pe cel al oricărui alt domeniu învecinat. Poate unde era mai mult „spațiu gol” și mai urgentă nevoie de recuperări. Și o „sete” de cunoaștere pe măsură. Într-o vreme în care tot felul de „dihănii” – cum le-ar fi spus Noica – virtuale ne invadează și ocupă existența, aceste adevărate făpturi incorporale care sunt îngerii redevin o temă de actualitate. Putem citi și astfel. Lucrarea lui Bogdan Tătaru-Cazaban aparține unei visate culturi mature, este un model de erudiție și de rafinament intelectual. Acea „agoră de lumină” pe care o alcătuiesc îngerii, ne așteaptă, ca umili purtători de mesaje, la dialog….

 

apărut în ORIZONT. nr. 12

 

 

 

[1] Bogdan Tătaru-Cazaban, Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești. Humanitas, 2017; Cuvânt înainte de Andrei  Pleșu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *