tradiție

TRADIȚIA?

O expresie care mă enervează peste măsură, mai ales în acest interval al adventului, pe care mai nici un reporter Radio Tv nu scapă ocazia de a o debita cu un aer solemn: a respecta cu sfințenie tradiția. Expresia este un non sens. Și denotă o neînțelegere tocmai a tradiției. Care nu e teorema lui Pitagora, imuabilă. E un work in progress – horribile dictu. Nu e un cod de precepte, un Decalog ce se cere respectat sub amenințarea unor grele sancțiuni. E o respirație, naturală, necontrolată, uneori mai lungă, alteori sacadată, dar mereu vitală, făcând parte din viul nostru, pielea noastră identitară și de comportament. Cum ar fi să spui că respecți cu sfințenie respirația? Este o fiziologie a firescului. Tradiția nu este ceva, ci un proces, o interpretare diacronică.

foto Dana Vlad
Casă din Caransebeș
foto Daniela Vlad

În al doilea rând, tradiția este un sens, un fascicul centrat de sensuri.  Avem aici chestiunea cardinală a antropologiei: a disjuncției dintre ritual și sens. Reporterii noștri apteri sunt încântați de reproducerea (mecanică, mi-e teamă, cel mai adesea) unor ritualuri (gesturi, costumație etc.) dar nimeni nu are curajul să facă pasul întru cercetarea dacă performerii, cum se zice acum, acelor ritualuri au idee și despre originea (dincolo de nebulosul „de la strămoși”) sau semnificația acelor tradiții. Multe din ele deloc „specifice”, cum par a crede. Din cele ce spun promotorii, de cele mai multe ori, sunt și foarte rare excepții, aș crede dimpotrivă. De obicei ei „recită” o poezie învățată, care sună „bine”: usturoiul îl punem în noaptea de Sf. Andrei pentru că… Este vorba de bine cunoscutul proces de transformare a folclorului (în sens larg) în spectacol pentru distracția și satisfacția „domnilor” de la oraș, mândri că participă la „viața poporului”. Recitiți pagina de la începutul romanului de școală Ion, unde Rebreanu notează cu sarcasm nedisimulat replica soției învățătorului Herdelea, care, deși țărancă, se socotea „doamnă” emancipată, și care, „vizitând” hora duminicală acceptă: „Da, putem privi puțin și noi. Mie chiar îmi plac petrecerile poporului”, precum și oroarea că odraslele ei ar putea juca în horă alături de „țărani”. Rebreanu avea o mult mai bună intuiție a tradiției în act, nu a celei demagogice, decât jurnaliștii noștri.   Iar Sensul acesta apare numai într-un Sistem care, evident, nu mai este al lumii de azi. Altfel el este accesibil doar omului de cercetare și de bibliotecă. Mi-e teamă că lumea rurală utilizează azi doar „coji” (după vorba eminesciană) de tradiție, un etnografic de expoziție și nu de trăire. Cred că ultimii apărători ai tradiției, în sensul descifrării straturilor ei multiple și semnificațiilor, sunt de aflat mai degrabă în lumea intelectuală, urbană, a unor oameni care le-au cercetat în cărți. E un alt mare paradox al lumii de azi. Altfel, reporterii noștri cu gura plină de „sfințenia tradiției” sunt sigur că n-ar umbla în ițari și opinci. E bine că a revenit la modă ia, autentică sau stilizată, purtată chiar cu blugi. E semnul cel mai clar al actualității nesfinte, profane a tradiției, atunci când ea corespunde unei nevoi actuale. Tradiția doar muzeală e incompletă, acolo ea poate fi tezaurizată pentru a putea fi înțeleasă. Asta a fost, – o spun pentru cei mai tineri – la începutul anilor 90, marele șoc provocat de Muzeul Țăranului Român și programul său nonconformist de expunere, care propunea o imagine să-i zic necanonică a tradiției, una deloc festivistă (deși tocmai despre Sărbătoare era printre altele vorba) și care definea, (îmi permit să formulez liber ceea ce Horia Bernea a făcut-o firește mult mai profund și coerent) tradiția: felul în care ne trăim fiecare dintre zilele noastre ca o coerență secretă a lumii. Nu sunt de disprețuit firește cei care respectă mecanic și grijuliu prescripțiile imemoriale, doar pentru că au această aură, fără a le putea da o explicație. Sau dându-le una „furată” de la școală, televizor ori instructori binevoitori. Explicațiile se pierd, gesturile rămân. Câtă vreme ne stârnesc interogații, e bine că sunt. Tradiția înseamnă, simultan, memorie și interogație. Una fără alta nu funcționează. După cum înseamnă și un anume tip specific de transmitere de la știutor la novice, o transmitere care este o împărtășire, nu este o lecție de învățat ca la școală.

Tradiția creează viitorul și ține de trecut. Dar trebuie repetat: nu există un „codice” de tradiții valabil oricând, în orice loc al țării, la care să ne raportăm și să măsurăm abaterile. Nu putem respecta „cu sfințenie” multe tradiții pur și simplu pentru că avem alt timp, alt calendar. Alte raporturi între oameni.

 

3 decembrie 2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *