Orașul închis

ORAȘUL ÎNCHIS

„Magistrații Curții de Apel București au luat în discuție cererea torționarului Alexandru Vișinescu de întrerupere a pedepsei din motive medicale”. Astăzi 18 august, când încep să scriu despre romanul Vioricăi Răduță Orașul închis (ed. Polirom 2017), agențiile de știri publicau știrea de mai sus. Or, romanul are ca unul dintre personajele principale pe Vișinoiu, comandantul închisorii (penitenciar îmi sună prea oficial, fad, eufemizând grozăvia) din Râmnicu Sărat, una dintre cele mai sinistre de pe harta concentraționară românească. Și asta (în special?) datorită acestui (azi) bătrânel pe care televiziunile ni-l prezentau (cu un fel de compasiune sinistră) cu puțină vreme în urmă gata să se ia la bătaie cu jurnaliștii. Atunci era unul dintre cei care au ridicat bestialitatea la nivel de „filozofie” personală de viață. Închisoarea, (veche, de pe vreme lui Carol I) unde au  a fost încarcerați Titel Petrescu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ilie Lazăr și mulți alții, era una dintre cele dure, prin regimul de exterminare directă, torturi, izolare. Se spune că un deținut, ajuns după șase ani de Râmnic la Gherla, ar fi exclamat comparativ: aici e raiul pe pământ. Dar nu avem de-a face pur și simplu cu un roman despre deceniul negru (cu prelungiri până în ceaușismul târziu) și spațiul gulagului românesc. E mult mai mult. Viorica Răduță este unul dintre cei mai personali scriitori ai noștri. În sensul în care fraza ei, indiferent că scrie roman (Înainte de exod, Irozi, Hidrapulper, Vremea moroiului), poezie (Al 13-lea Iov, Cam toți murim, Mama întreabă dacă stau până seara) sau eseu (Interpolări și interpolări), amprenta ei stilistică devine imediat recognoscibilă. Are un fel de a tăia fraza, de a suspenda brusc mesajul, ca și cum ar scanda după un ritm interior pe care, odată ce l-ai deslușit, îl urmărești tu însuți.

Romanul de față nu este unul politico-istoric la nivelul imediat al înțelesului. Deși este o imagine fidelă a infernului istoric. La modul elementar, roman înseamnă însumare de destine. Or, tocmai prin faptul că autoarea încarcă paginile cu o puzderie de personaje, ni se oferă senzația de umanitate prinsă într-o bulă funestă a istoriei. Bulă bine închisă și sigilată. Mai întâi că, printr-un interesant efect de perspectivă narativă, închisoarea nu pare a face parte din oraș, ci orașul pare prins între zidurile și sârmele ghimpate ale unei închisori. Titlul este perfect acoperitor: orașul însuși este deținut în pușcărie. Ea e ca un sorb spre care converg toate privirile și biografiile. De altfel, personajul principal îmi pare a fi chiar acest oraș de provincie, reconstituit cu o minuție de filatelist. O lupă narativă se apropie, curioasă, de fiecare casă și personaj. Un oraș care capătă o identitate compusă din identitățile tuturor oamenilor și caselor și străzilor și copacilor etc. Mișcarea principală a personajului Mihăiță este aceea de a umbla pe străzi și a vedea.  Agitația aceasta browniană dă o paradoxală senzație de încremenire. De la gară la cinematograf, trecând prin fața fotografului, croitoriei, cizmăriei, a celorlalte prăvălii (mai târziu „alimentara” cozilor), Mihăiță țese ca o suveică bezmetică alergând imaginea fixă a orașului. Fixă spun, pentru că obsesia fotografiei, a cărții poștale, a documentului… ca și cum am răsfoi un vechi album de familie este menită să redea cu disperare viață unei lumi de o paradoxală vitalitate agonică. Cărți poștale apar chiar inserate ca un efect de real în text. Mi-am amintit, sub impresia acestui aflux de fotografii, un text al lui Giorgio Agamben, lămuritor mi se pare: „Ce anume mă fascinează și mă vrăjește în fotografiile pe care le iubesc? Cred că e vorba pur și simplu de asta: fotografia este, pentru mine, locul Judecății Universale, ea reprezintă lumea așa cum apare în ultima zi, în Ziua Mîniei”.( în Profanări, Ziua Judecății). Este un text al memoriei, venit din această „zi a mâniei”, a cărui cronologie crește, sub umbra grea a condamnaților din anii 50, până în anii 80 ai demolărilor. „Dar Râmnicul nu mai are răsărit, numai apus”.

Însușirea principală a scrisului Vioricăi Răduță este aceea de a crea o atmosferă, de a prelungi cuvintele în mit. De aceea, de exemplu, nu scenele de torturi atroce sunt cele care impresionează mai tare, ci felul în care lumea aceasta se degradează, se îmbolnăvește de un morb fără nume: oameni, case, ziduri, copaci, cerul, toate par a fi prinse de un mucegai, o umezeală, o pegră, un frig interior, o moarte care se insinuează permanent și nu mai vine, e doar o prezență terifiantă. Impresia asupra cititorului este de insuportabilă densitate. Epicul apare ca subordonat atmosferei și sincopei temporale. Compoziția mozaicată, instantanee, în care temporalitatea e pulverizată sporește și ea senzația de negru, de presiune înspăimântătoare. Sigur, perspectiva este cea a personajului Mihăiță, un biet „dus cu mintea”, care devine martorul și mărturisitorul acestei lumi. „S-a închis pușcăria, Mihăiță, din ’63. – Pereții, amintirile, nu”, sună unul dintre straniile dialoguri care mi se pare emblematic. Memoria este o datorie, dar este, în același timp, memorie a suferinței. Hrănire a suferinței. Iată numele bolii. Forma ei, închisoarea interiorizată, teroarea lăuntrică. Descrierile insistente ale iernilor, fațadelor și interioarelor în continuă dărăpănare, ale gesturilor funambulești, ale trenurilor de navetiști sau ale gării cu salcâmi și trăsuri ca imposibilă veste spre „altceva”, toate acumulează această densitate imposibilă. Privirea lui  Mihăiță dă un fel de viață stranie fiecărei case, biografia locuitorilor umple imediat spațiul ca o defilare de stafii. „Păcat că hotelul a dispărut din ochii  râmnicenilor prin 1980. Nu și din privirea lui Mihăiță, care memora fiecare clădire”. „Apăruse o ruptură între Nordul Centrului și Sud, odată cu sistarea demolărilor în partea căreia i se zice muzeu de vechituri. Nu mai era, acum, nici praf din cinematograf, hotel, sticlărie, patiserie, librărie, magazinul de haine gata, croitorie, tricotaje pentru copii, lenjerie. Dispăruseră, mare păcat, Frizeria lui Iorgu, imobilul Art Deco, Magazinul de Artizanat, Tutungeria lui Manciulea, destule balcoane din fier forjat și lucrat”. Și enumerarea continuă astfel încă o pagină și mai bine. Reamintirea este, de obicei, mai întâi a caselor, apoi a biografiilor locatarilor, privită de obicei din perspectiva sfârșitului, a acestei boli fără nume sau cu o mulțime de nume care macină deopotrivă clădiri, oameni, parcuri, animale.

Tehnica narativă se bazează pe o asemenea continuă adiționare.  Mihăiță, zice el însuși la un moment că vorbește „în duh”, este un straniu profet al unei lumi din care scăpase de soarta lui Mihalache de exemplu doar pentru a o mărturisi în felul lui special. Vocea naratorului este de cele mai multe ori a unuia dintre personaje, „povestit” la persoana a treia și dând o muzică poematică prin tehnica elipsei: „se îmbracă în lumina mestecenilor”, „Duba care nu mai duce oameni, duce întunericu’”, „așa arată liniștea neagră”, „Dar i se părea că pe locul demolărilor nu mai sunt dimineți”, „Oasele se uită din ruină la Dealul Toplicenilor. Alte oase! Numai cimitire la Râmnic!”, „Doar rugina mai lucrează la trei schimburi, dar nu știe nimeni”, „Frica se strecura ca o șopârlă pe piatra casei”, „gând spânzurat odată cu trupul”, „Nu e ușor să intri în beton cu familie cu tot, cu alți locatari cu tot, cu mai multe nopți nedormite decât dormite”, „Se vede treaba că și tăcerea putrezește”, „Înainte cu vreo doi ani, Fânaru descoperise singurătatea”, „Dar el spune că își vedea gemetele pe ciment/…/După o zi de anchetă era legat de bătaie ca un câine”.

Este, să recunoaștem, o muzică neobișnuită pentru o proză. O poetică a aluzivului care, fără să renunțe niciun moment la un realism fundamental, își adaugă virtuți poematice. Pentru un text care descrie insistent sfârșitul, în care lumea toată este bolnavă, în care spațiul e (prea) închis, sufocant, iar timpul (prea) deschis, sărind continuu de la o epocă la alta, este o tonalitate neobișnuită. De la scenele de tortură sau de oraș prăfuit, provincial la cele de navetă sau cele despre morțile din vremea avorturilor totul ascultă de acest mod psalmodiant de a construi fraza. Exemplu: „Se turna în gheață cerul cu privirea direct la Turnătorie. Aflat, spre seară, pe peronul gării, Mihăiță vede bine cum noaptea încearcă să iasă din clădirile ciopârțite. Poate e doar iluzie optică, îi spusese doamna Miron, de la crepuscul. Totuși, cerul stătea deja agățat de noapte ca un cearcăn imens. Câinii degeraseră  cu privirea afară din ei. Mihăiță își face o cruce mare și trece prin holul Caselor de bilete spre bulevard. Orologiul zace cu limbile înțepenite, uite!….”

Alături de Mihăiță, cel suferind de „confuzie de detenție”, celălalt personaj reflector este Ilinca. Fără să se întâlnească, amândoi bântuie orașul, asimilându-l. În plus, Ilinca va deveni și profesoară navetistă, situație în care peregrinarea capătă noi dimensiuni, lărgind spațiul urâtului temporal și uman. Dar e aceeași puritate a observației, aceeași foame de a păstra o lume care se duce măcar în amintire. Neamuri, așa  li se spune. E ceva cronicăresc în această însumare neobosită de biografii, și îmi vine a crede că e singura modalitate de a te opune acestui rău care, ca umezeala ori mirosurile ori praful, impregnează totul. Textul nu este vehement, proclamatoriu și incriminator la adresa „diavolului în istorie”. E tocmai un text despre cum intră și cum difuzează Răul comunist, dar de o forță epică și poetică remarcabilă. Nu emană ideologie, ci doar o dragoste enormă pentru loc, locuri și oameni. În ciuda negrului, cenușiului, îngrozitorului ceasului istoric.

Unitară, opera Vioricăi Răduță, are un ton fundamental grav. Nu ne propune o lectură facilă, compactul temporal și spațial cere cititorului un efort de participare necomun într-o vreme a lecturii grăbite. Suntem, poate, într-o nouă etapă de a reconstitui literar comunismul. Pe de o parte, el nu trebuie istoricește uitat, pe de altă parte problema umană pe care el o ridică rămâne la fel de acută, reflectarea ei literară nu este deloc inactuală estetic, dimpotrivă, mie mi se pare că este de o zdrobitoare prezență în alcătuirea noastră moral-psihologică. Începeam cu figura sinistră a lui Vișinoiu. Iată, acum citesc un anunț al IICCMR care deschide Universitatea de Vară Râmnicu Sărat. Închisoarea tăcerii, o experiență în comunism. Logoul sub care se desfășoar ă această întâlnire: Istoria ne scrie viitorul. Romanul de față tocmai ne arată cum se face această scriere. Pentru că: „Închisoarea nu se termină în pavilion sau pe ziduri, nu se termină niciodată”.

apărut în VIAȚA ROMÂNEASCĂ nr.11-12/2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *