Jurnalul lui Eliade

JURNALUL  OMULUI DE LA RĂSĂRIT

            Cristian Bădiliță a recuperat unul din Caietele legendarului Jurnal al lui Mircea Eliade. Povestea este reconstituită cu har romanesc la începutul recentei ediții de la editura Tracus Arte[1]. Rezumând: în 1996, hotărând să vândă apartamentul din Paris, Christinel Eliade se adresează, pentru eliberarea spațiului, unui domn Bordeianu, care se ocupa de apartament, și lui Paul Barbăneagră. Acesta îl invită pe Bădiliță să viziteze apartamentul și să-și aleagă lucrurile de care ar avea nevoie. Nu reproduc amănunțita descriere a locului, spun doar că se împiedică la intrare de doi saci cu hârtii care se dovedesc a fi ale savantului și printre care va găsi și acest caiet ce cuprinde notele dintre 9 oct.1959 și 3 mai 1962. Le avem astfel pentru prima oară în varianta originară, ele erau cunoscute în ediția franceză de la Gallimard a jurnalului, ocazie cu care dactilogramele după care s-a făcut traducerea s-au pierdut. Ediția de la Humanitas, din 1993, îngrijită de Mircea Handoca este, lucru neobișnuit, o retraducere din franceză, acolo unde nu existau textele originare. Așa că ne putem bucura să citim acum însemnările prime. „Nu cred că proiectul dumitale cu Fragments d’un Journal este realizabil – îi scria savantul lui Mircea Handoca – după cum știi, textul românesc a fost tradus de L. Bădescu. Deci nu poate fi retradus din franceză. Ar trebui căutat originalul românesc. Din păcate, două treimi din dactilograma textului românesc s-au pierdut. Ar trebui căutate în cincizeci de caiete”.

Dincolo de acest context filologico-istoric, memorialistica lui Eliade trebuie privită în contextul general al operei. Pentru a înțelege locul lui Eliade printre marile spirite ale secolului XX, trebuie să acceptăm premisa că toate cele trei dimensiuni ale operei: istoria/filozofia religiilor, proza și memorialistica sunt convergente, săgetează spre aceleași ținte, sunt obsedate de aceleași întrebări și viziuni, fac schimb de energii intelectuale și răspunsuri. De aceea „savantul Eliade” trebuie citit integral spre o adecvată înțelegere. Jurnalul este la el, mai întâi, o formă de eliberare interioară, de multe ori se arată nemulțumit de chingile metodologice și rigorile lumii academice, ca orice deschizător de drumuri el se simțea într-un spațiu intelectual prea limitat. Multe dintre ideile forță ale operei filozofice eliadești, dezvoltate în tratatele sale științifice, le găsim notate în Jurnalul său într-o formă brută și îndrăzneață, și ele capătă astfel o forță de impresionare mai mare, precum Sclavii lui Michelangelo nedesprinși complet din piatră. Acest caiet începe simbolic (se putea altfel?) cu o mutare într-o locuință nouă. Incipit vita nova. Temele notelor eliadești sunt: întâlnirile cu diferiți oameni, fixarea concepției sale despre religie, adică despre om în raport cu divinul/transcendentul, locul autorului în lumea intelectuală mondială (la care e foarte sensibil). Nu este deloc un text încărcat „psihologic”. Dar extrem de dens spiritual. Pentru el, istoria religiilor este o disciplină totală (sublinierea lui). Renascentismul eliadesc se vede foarte bine din această subliniere, el încearcă să înțeleagă universul prin definirea lui „homo religiosus”. Este un căutător al „pietrei filozofale”, al legității absolute a cosmosului, al cifrei tainice, originare, a lumii. De aceea ia în discuție, de exemplu, psihanaliza sau marxismul care duce omul în religia istoriei. «Religia e rezultatul „căderii”, „uitării”, pierderii stării de perfecțiune primordială. În Paradis, Adam nu cunoștea nici o „experiență religioasă”, nici teologia, adică doctrina  despre Dumnezeu. Înainte de „păcat” nu exista religie…». «Elanul omului religios pentru „transcendent” mi se pare uneori gestul deznădăjduit  al orfanului rămas singur pe lume». Interesant în acest context este vizionarismul lui Eliade, înțelegând că a surprins „marele mecanism”, face adesea proiecții de viitor. «Hermeneutica necesară pentru a ne revela sensurile și mesajele ascunse în mituri, rituri, simboluri – ne va ajuta să înțelegem și psihologia de adâncime și epoca istorică în care intrăm  și în care vom fi nu numai înconjurați și dominați de „străini”, de non-occidentali. „Inconștientul”, ca și „Lumea extraoccidentală”, se vor lăsa descifrate prin hermeneutica Istoriei Religiilor».

Este cunoscută preocuparea lui Eliade pentru propria carieră. O însemnare cum este cea din 17 oct. 1959 trebuie, cred, citită prin antifrază: se acuză că nu e suficient de ambițios, că se dezinteresează de succesul lucrărilor sale, pentru că succesul din tinerețe l-ar fi scârbit de „glorie”: «Succesele acestea prea timpurii au sfârșit prin a-mi ucide orice ambiții personale, orice dorință de „glorie”. Am cunoscut „gloria”, am simțit ce înseamnă să fii „recunoscut”, lăudat, adulat. Nu numai că n-am mai dorit-o, dar faptul că am avut-o m-a făcut modest, indiferent la succes…». A se corobora, de pildă, cu nota de la p.38, unde recunoaște că nu face nimic pentru propagarea operei, că îl plictisește să cultive „relații” utile etc. Pe de altă parte, se compară adesea (și cu dreptate, cred) cu Goethe, cu viziunea lui totalizatoare asupra Omului. Cum trebuie să citim o însemnare ca: „…sunt astăzi pe cale a deveni un guru al Americii”? Este orgoliul creatorului? Amărăciune? Disimulare? Este mereu nemulțumit de ceea ce a apucat să facă și încercat de proiecte urieșești, cum ar fi acea Origine a gândirii europene în două volume. Își vede deceniile de peregrinări (de al căror pericol este conștient, vezi p. 32; oare discipolului Culianu i-a lipsit această conștiință a amenințării iremediabilei rătăciri în tenebre?) printre mituri și rituri ca pe un lung și periculos drum inițiatic spre un Centru. Homo Religiosus, notează de multe ori, este omul creator de Sens, omul care află adevăratul înțeles al Realului. „suma actelor umane, Istoria, devine cunoaștere reală și semnificativă”. Jurnalul acesta (în ansamblul lui deocamdată cunoscut nouă vorbesc) este documentul – tragic? – unui „ultim mohican” care mai crede în coerența semnificativă a Cosmosului, care înțelege impasul existențial pe care îl aduce „istoria”, un „teolog” sui generis al „vidului de Dumnezeu” contemporan. De aici notele sale în care privește marxismul și „istoria” (ghilimele trimit la sensul special pe care termenul îl capătă la Eliade) în mod extrem de critic. „S-ar putea ca marxismul și interpretarea materialistă a istoriei și a culturii să fie ultima mare încercare a omului”. Sau „După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile”. Sau: «A gândi „materialist”, marxist, înseamnă a renunța la vocația primordială a omului. Deci, a dispărea ca om. Dar e bine că ispita și riscul acesta există. E bine ca omul să trăiască în conștiința iminenței dispariției lui ca om. Teamă = suferință inițiatică». Jurnalul ne ajută să înțelegem că Mircea Eliade este unul din cei mai importanți gânditori eschatologici ai civilizației noastre. Tema nu mai este „la modă” în civilizația occidentală, unde înțelesul eschatonului a fost redus la derizoriul filmelor „postapocalitice”. (Poate de aici „inactualitatea” sa, clamată de unii, în deceniile de urmă care refuză cu obstinație tema spiritului și a eschatonului) „Numai marxiștii sunt terorizați de eventualul final atomic; căci, pentru ei, Paradisul se află în viitor”. „Am momente de mare melancolie, când simt cum se apropie sfârșitul civilizației occidentale”, notează el sec. Iar despre platonismul fundamental al lui Eliade, Cristian Bădiliță are o notă de comentariu foarte binevenită la p. 46. Mircea Eliade își recunoaște o „încredere fără margini în creativitatea spiritului”. În același sens inițiatic percepe și „asceza” erudiției necesare, pe care și-a asumat-o ca pe un descensus ad inferos. Interesantă perspectivă! Punând cap la cap astfel de însemnări, realizăm una dintre funcțiile jurnalului eliadesc: de „autoanaliză existențială” i-aș spune, observând și multele referiri la psihanaliză, atât în varianta ei freudiană, cât și în cea jungiană. „Cred că omul modern a găsit – în cărțile mele – o dimensiune a sacralității cosmice, care să nu fie nici creație lirică, nici invenție filozofică; pentru că am avut întotdeauna grijă să-i dau atât faptele, cât  și interpretarea lor de către cei care participă încă la un univers religios pre-creștin”. «Aș vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea „istoriciștilor” de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvânt: toți cei care cred că nu poți înțelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, „Istorie” etc.) – atitudinea acesta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității…». Deși recunoaște, în aceeași ordine de idei, că numai inconștientul a rămas încă „religios”. Eliade surprinde însă anticipativ contradicția, într-adevăr dătătoare de nevroze acute, civilizației noastre între fascinația cotidiană, banalizată, pentru tot felul de „apocalipse” și lipsa lor de sens: „Suntem paralizați de lipsa de sens a sfârșitului Lumii”.

Lista de oameni cu care se întâlnește, de autori pe care-i citește este impresionantă. Nu-i place Joyce deloc și îi amintește cu admirație pe Huxley, Saint – John Perse, Monteherlant, Henri Michaux, Gabriel Marcel, Ortega y Gasset, îl miră de succesul lui Camus în America ș.a.m.d. Pentru a nu-i aminti pe colegii de specialitate, de întâlnirile Eranos, de activitatea lui universitară și de conferențiar. Când și când, observă marile cicluri naturale, prins în aceeași coerență cosmică. Tot timpul, în orice raportare la evenimente, Eliade încearcă să lumineze „planul din spate”, planul Semnificațiilor anti-entropice. De aici o conștiință infuză, care se citește printre rânduri, a singularității și singurătății sale de ultim deținător al unui Graal al semnificațiilor ce trebuie ascuns și păstrat pentru cine știe câte vecii. Nu e (doar) biografie în Jurnalul eliadesc, e mult mai mult decât atât… E o Cale. «De aceea mă trudesc întotdeauna să scot în evidență semnificațiile faptelor religioase. Semnificația aceasta nu mai e evidentă; trebuie demonstrată prin exegeză și comparație. Dar dacă generația noastră nu înregistrează (în publicații „științifice”) semnificațiile fenomenelor religioase – operația va fi aproape imposibilă generațiilor viitoare». Acest sentiment difuz al „preatârziului” – înainte ca marile sensuri să se oculteze – este, mi se pare, aspectul cel mai tulburător al acestor pagini. Ediția aproape „enciclopedică” prin minuția notelor explicative pe care ne-o oferă Cristian Bădiliță poate redeștepta nevoia de a-l discuta pe Eliade din perspectiva acestui „târziu” în care, iată noi ne aflăm. Un târziu tot mai entropic și pustiit de semnificații…O minunată cercetătoare a spiritualității, Annick de Souzenelle, vorbește mereu despre „înaintarea omului spre propriul răsărit”, ca despre regăsirea esenței sale. Mircea Eliade a fost unul dintre cei care a privit mereu spre acest Răsărit, încercând să ni-l reamintească. „Și cu toate astea mi-e teamă că toate vin prea târziu, când aproape nimic nu mai poate fi salvat. Dacă lumea occidentală și creștinismul ar fi înțeles lucrurile acestea – mitul, simbolul, religia cosmică – acum jumătate de veac….Dacă…”.

 

Apărut în Viața Românească nr. 10/2017

 

Sf. Ilie 2017

 

 

 

 

[1] Mircea Eliade, Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962. Ed. Tracus Arte, 2017;

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *