Camelia Răileanu

GENERAȚIA CARE A MURIT CU ȚUCA …

            Cartea pe care o țineți în mână este o carte insuportabilă. Într-un sens expurgat de orice conotații rele ale cuvântului. În sensul că nu poți purta crucea altuia, nu poți în-dura durerea lui. Oricât ai fi de „empatic”, după cum se zice azi. Este o carte greu de citit pentru că este foarte directă. Nu ne menajează, pentru că nu se menajează. Camelia Răileanu a murit la 33 de ani, după ce se luptase cu o tumoare cerebrală și toate consecințele ei. Avem aici romanul-jurnal al acestei experiențe. De fapt, este o experiență dublă, pentru că ne „întâlnim” și cu cea mai bună prietenă a ei, Svetlana Tănasă (zisă Țuca, răpusă de cancer câțiva ani mai devreme, nu înainte de primi rasa, devenind Maica Heruvima, la Mănăstirea Petru Vodă). Cam atât se poate povesti de un terț din această carte. Restul ține, cum spuneam, de cât și cum poate duce fiecare lector. Evident că nu „literatură” (termen superfluu în context) este de căutat în aceste pagini. Atunci ce? Autenticitate? Trăire? Experiența limită a Bolii și Morții (neapărat cu majuscule)? Experiența Credinței? Istoria generației născute la începutul anilor 70, care a prins perioada cea mai atroce a ceaușismului, a făcut revoluția din 1989, s-a entuziasmat de toate speranțele care erau permise imediat după asta și a dispărut înecată în scârbă și deznădejde istorică: prin emigrare, retragere în univers personal, pactizare carieristă cu diavolul roșu sau moarte? „Azi îi spun d-nei Iulia că-ntr-o zi generația mea a împlinit 30 de ani prin Bianca și a doua zi a murit prin Țuca. Ea nu se miră. Zice că suntem tineri. Ea are vârsta femeilor care încep să devină bunici și a mamelor care mor înainte de a fi bunici”, notează Camelia. Îmi place să o numesc astfel, parcă atenuează durerea. Incredibil de mulți oameni s-au grăbit să moară din această generație. Să ne întrebăm, alături de autoarea noastră, de ce. „Când vine D. îi povestesc și-l întreb? Ce e cu generația mea? Ce tot caută? D. zice: unii caută poate toată viața, dar tu ești dintre cei care au găsit. Eu tac. Eu sunt dintre cei care nu-și găsesc liniștea până nu devin cu adevărat puternici”. Un om care nu mai are calota craniană are răgaz și mai ales putere să-și pună astfel de întrebări. „Ah, sânge în scuipătoarele ursitoarelor/Trandafiri tuberculoși în melci de creier”, sună niște versuri ale poetei autentice care a fost. Autobiografice evident, autospirituale aș spune, dacă ar exista cuvântul. În sensul urmăririi unui traseu interior, nu al bolii, nu al trupului chinuit Iovic, ci al putinței de îndurare prin înțelegere, al dragostei de viață, nu de  moarte, creștinește. „Publicarea cărților mele de poezie este o necesară exorcizare în drumul meu spre vindecare…”.  Boala este trăită ca încercare divină. Acuitatea notațiilor mă face să o compar cu excepționala Spovedanie neterminată, a Genei Geamănu. Aceea însă jurnalul acut al unei convertiri, scris de o călugăriță. Acesta jurnalul unei bolnave terminal  (teribil sună această expresie, „de specialitate”!) care-și trăiește lucid și deloc autocompătimitor condamnarea. La fel de încredințată însă de slava Domnului. Trăind cu autenticitate și firesc, complet neostentativ experiența religiosului. Care o ajută inclusiv să treacă autoironic peste incidente și peste mizeriile fiziologice, peste neînțelegerile celorlalți. „Preotului i-a sunat pagerul când mi-a întins lingurița cu împărtășania. A fost o clipă oribilă, din care nu m-au salvat decât lacrimile evlaviei sincere. Și Dumnezeu a auzit glasul meu”.

Profesoara are pagini cutremurătoare despre vizitele foștilor elevi, despre întâlnirile cu ei, despre propriile amintiri din școală ca elevă și apoi ca învățătoare și profesoară. E dragoste curată în aceste pagini. Iar scrisul e parte din vindecare. „Azi îi scriu Danei c-am ajuns la pag. 100 (caiet școlăresc!) din „Întoarcerea din Iad” și sunt nemulțumită că devine un bric-à-brác de naturisme, amintiri, panseuri de doi lei și alte bovarisme (adică patetisme și lirisme). Dar avem autenticitate, dom’ le! Facem un cocteil Petrescu (Camil) – Preda. Trecem neartisticul în artistic, punem titluri la capitole și arătăm de ce-i viața ca o pradă sau, mă rog, ca un iad? În 5 luni am scris 100 de pagini. Înainte scriam 10 pagini pe zi fără să resimt oboseala. Azi obosesc la jumătate de pagină. Scriu ca un melc budist. Scriu puțin, deși gândesc mult”. „Acesta fiind un jurnal-document, notațiile mele trebuie să aibă valoarea autenticului”.

Golgota bolii (este adeptă decisivă a tratamentelor naturiste, a veganismului, adversara cărnii, suntem purtați  prin tot felul de reguli ale nutriției, ș.a.m.d.) este urcată fără revoltă, doar lucid-interogativ și rogativ. „Continuu să cred în terapia gândului bun”… mărturisește, și credința asta este, poate, lucrul cel mai uimitor pentru un om… atât de departe de această lume a resentimentului în care ne bălăcim murdar mai toți. Ieșirea din iad este ieșirea din iadul suferinței fizice, dar și din iadul istoriei. „Eu vreau să dau Întoarcerii… același sens de «ieșire», dar din Iad, adică de recăpătare a viselor, a iluziilor, a optimismului generației mele și prin mine, nevrednica. Un Iad cu multiple fațete: politic, familial, psihic, afectiv, fizic. În cartea lui Eliade, generația sa e constrânsă să intre în timpul istoric. Generația mea, cea a Epocii de aur, n-a fost mai puțin constrânsă să intre în timpul istoric. Dar ceea ce mă apropie cel mai mult de «Întoarcerea…» lui Eliade e dorința de autenticitate. Asta înseamnă: jurnal, corespondență, rememorare netrucată, confidență”. Asta mi se pare extraordinar în această carte a unui om atât de suferind (îmi place acest gerunziu devenit substantiv într-o limbă bogată): că nu este vorba numai de eu, (nici măcar în primul rând) ci ne noi! „Singurul meu scut e rugăciunea”, adaugă, pentru a împlini esteticul, moralul și spiritualul.

Oamenii se cred stăpâni pe creația divină, dar Dumnezeu are oricum de spus ultimul cuvânt, îi răspund. Cum vor putea geneticienii să atingă Duhul Sfânt din noi? «Și ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea cea trupească și sufletească, făcându-ne pe noi casă Cinstitului și Sfântului Tău Duh». În ultimii ani, dacă aștept cu bucurie o zi în săptămână, aceea este duminica. Pentru o oră și jumătate (cât durează transmisiunea radio a Liturghiei) sunt un om liber, liniștit, dornic să se hrănească spiritual mai mult ca-n restul săptămânii. Urc treptele Liturghiei, cunosc răspunsurile corului, cunosc vocile preoților, aștept predica mitropolitului sau a vreunui preot mai cu har. O bucurie ratată cu consecvență cândva își face azi loc în mine. Rugăciunea e termometrul vieții duhovnicești”. Unii vor citi această carte pentru astfel de notații duhovnicești. Alții pentru jurnalul bolii. Alții și pentru una și pentru alta. După cuprinderea și interesul fiecăruia. Cu toții fi-vor câștigați în fiecare fel.

Un călugăr cu har care o cercetează îi spune: Eu plec, Dumnezeu rămâne! Scriindu-și jurnalul, Camelia a plecat, Dumnezeu rămâne!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Christian Crăciun

Sf. Maria Mică 2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *