JURNAL

SPAȚIUL DINTRE PUNCTE…

 

            Am o preferință niciodată explicată pentru folosirea punctelor de suspensie. Nu m-am întrebat însă care ar fi semnificația spațiului, distanței dintre aceste puncte. Găsesc acum în jurnalul lui Radu Vancu[1] această mirabilă definiție lirică: „poezia e ceea ce suprimă distanța dintre puncte”. Sugestie a mediului compact, continuu, saturat de sens care este poemul. Și, cum a observat deja un comentator, jurnalul lui Vancu are densitatea poemului. S-a spus despre jurnal (genul acesta atât de simplu, dar atât de alunecos încât scapă teoretizărilor prea insistente) că este un „între timp”. Având mereu ca partener, dușman, temă de reflecție timpul, jurnalul, oricare jurnal, joacă între timpii faptului evocat, al scrierii, al lecturii, eventual timpul „revizuirilor”, timpul intim și cel social etc. Și evident sârma dintre patetism și autenticitate, niciodată suficient de stabilă peste abis. Prea versatil pentru a se supune unei „poetici”, jurnalul pune și mai mari probleme celui care vrea să comenteze conținutul lui; caragializând: nu ai de unde să-l apuci. Jurnalul este un fel de Flatland, și orice scriitor de autobiografie se află în fața acestei provocări: de a da profunzime paginii, de a  alcătui din litere un fel de basorelief prin care platitudinea cotidianului să treacă în tridimensionalul Sensului. O carte recentă a lui Radu Vancu, Poezie și individuație începe cu această declarație francă: «N-am crezut niciodată în separația dintre „eul biografic” și „eul artistic”…» Iar biografemele sunt o componentă fundamentală a poeziei sale, de la Epistole pentru Camelia la Sebastian în vis, Frânghia înflorită, Amintiri pentru tatăl meu, Cantosuri domestice. Atâta vreme cât „În ce mă privește, cum pentru mine poezia e un gen al biograficului (ba chiar genul lui ultim, cum tot spun), era cumva natural s-ajung să țin jurnal./…/ Ce e aici e, de fapt, poezia mea”.

Avem în față jurnalul unui om impregnat, îmbibat, îmbuibat de poezie, de literatură în genere. (De aceea nu există, în jurnal, derizoriu sau vulgar, nici măcar povestea unui tușeu rectal). Și, mai ales, un poet care iubește, lucru mai rar la noi, nu numai poezia, ci și poeții. Care are un cult al prieteniei, tradus într-o atenție nescăzută față de cearcănele celuilalt, în răbdare și bucuria vederii „față către față” (sună foarte potrivit vechea vorbă în contextul acesta) nu numai față către operă. Sunt pagini tulburătoare despre Claudiu Komartin sau Horia Roman Patapievici sau Mircea Cărtărescu, de exemplu. Chiar enunță, încă din primele pagini un lucru capital, cred, și, vai, cel mai adesea ignorat: anume că poezia este „…o disciplină a prieteniei”. Aș sublinia foarte apăsat asta. Reproduc întregul citat, care se referă la prietenul Claudiu Komartin, pentru generozitatea sa exemplară: „Poezia, înțeleasă ca o disciplină a prieteniei, îi infuzează fragilitatea cu o vitalitate enormă, îi completează vocația singurătății cu pletore de prieteni, îi convertește temperamentul aricios & verbul mordant în atenție la celălalt & vorbe mângâietoare…”. Notează cu aceeași disponibilitate încântată și despre poeți români abia debutați în cenaclu, ca și despre poeții străini citiți sau cunoscuți în numeroasele întâlniri. Autorul nostru citează cu total acord părerea lui Alexandru Paleologu conform căreia critica este arta de a admira. Căci Radu Vancu este un der wanderer al poeziei, un peregrin mereu în mișcare, vagant al poeziei, între întâlniri poetice, lansări, conferințe, cenacluri, pregătiri de reviste, pare ubicuu la un moment dat, neobosit, neadormit, călător întru poezie și în creier. Da, unul dintre personajele principale ale jurnalului (numai la Cărtărescu am mai întâlnit la fel de acut această obsesie): propriul creier. Necruțător, simte că are „un creier de fecale”, „creierul meu e nesimțit ca diavolul”, „creierul meu e pustiu ca un câmp de luptă după ce s-au ridicat cadavrele”, „creierul meu e Crin Antonescu”, „noaptea lăptoasă din creierul meu”, „Siberia creierului”, „Norocul meu că sunt mai deștept decât propriul creier, altfel tot așa mi-aș toca toată ziulica”, „… cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas. (jurnalul ca scobire în nasul creierului”, „Creiere, învață de  la rect! Din viscere se întrupează azi Electra & autenticitățile”.

Dar tema principală a acestui jurnal mi se pare totuși a fi alta: paternitatea. Într-o dublă ipostază a Tatălui: tatăl autorului, alcoolic și sinucigaș, și Fiul autorului, Sebastian, care-l ridică la rangul de Tată, salvându-l. Majusculele de aici vor să sugereze valoarea arhetipală, metafizică (sau mistică, după termenul adesea folosit în jurnal) a acestor „concepte”, a Ritmului acesta atât de firesc, încât îl uităm. Povestea dintre punctele de suspensie ale acestui jurnal este a acestui traseu: cum tatăl își salvează fiul, transformându-l în tată, prin propriul său fiu. Jubilația pe care o provoacă fiecare vorbă a lui Sebastian, alături de jupuirea morală a amintirii sinuciderii tatălui și a propriei sinucideri ratate, (cam asta este, în fond, jurnalul) dau tensiunea de ecorșeu sur le vif a textului. Autenticitatea lui, pe care, ca orice autor lucid de jurnale, diaristul se teme să nu o trădeze prin patetismul suferinței consemnate. Care suferință este, la rândul ei, dublă, un dublu soare negru al melancoliei sub care se deschide jurnalul: criza de creație (nu mai poate scrie poezie) și spaima de cancer (sângerările rectale). Jurnalul se vrea nu numai o con-semnare a ambelor, ci și o vindecare. Așa cum îl vindecaseră în alt timp biografic Cami & Sebastian. De altfel, cu frenezia călătoriilor poetice, jurnalul devine încet, încet povestea realizărilor; traducerea din Pound, cartea admirabilă despre modernitate, între timp apărută,  și noul volum de poezii.  Tot la tema paternă aș afilia și figura lui Mircea Ivănescu, adevărată prezență tutelară în text: subiect de neostoită admirație, și analize subtile. Fără excedent de psihanaliză, Mircea Ivănescu este un al doilea tată, întru poezie.

Cum spuneam, Radu Vancu este un frenetic „vânător de poeți”, nimic nu pare a-l bucura mai profund și a-l revigora mai mult decât descoperirea unui nou poet, la noi sau în… Noua Zeelandă sau măcar a unei poezii, a unei imagini fericite, care răscumpără totul. „Ce-ți spune unul dintre morții tăi” este versul lait-motiv din Frânghia înflorită și mă întreb dacă Jurnalul nu este un fel de „mancie” de consultare mistică (își afirmă de multe ori atitudinea de „babă credincioasă”) a morților trecute și… viitoare. Ca funcție și țel al memoriei individuale, jurnalul este și un vehicul de imersiune în oceanul memoriei universale. „Ce mai, memoria mea e de fapt bruionul unei Memorii”. Mă întreb dacă sintagma „jurnal discret” este un oximoron. Pentru că, mi se pare, acoperă foarte bine „fosforescența” (termenul îi aparține) confesiunii de aici. Dar, simultan, în ciuda furiei autoscopice, textul lui Radu Vancu lasă, nu știu de ce, o senzație de măsură, de bună cuviință, de știință a nerostitului, rare în textele „anarhice” programatic. Uneori, mai ales în textele confesive, a nu spune este mult mai greu decât a spune. „Oamenii pustii sunt pustiitori”, constată moralistul niciodată absent din pagină. El, ca un mistic al poeziei, nu iubește pustiul, ci rodul. De aceea nu se sfiește să mărturisească sublim impudic și inactual: „De câteva ori mă pocnește un plâns nevrotic”. De aceea este, finalmente, un text stenic. „Dacă ar ieși anul ăsta traducerile mele din Berryman & Pound, s-ar vedea deodată limpede că revolta & anarhia pot fi incomensurabil mai explozive & eficiente când se servesc de tehnologiile frumuseții & tradiției”. Găsim aici, într-o frază, rezumată una dintre tezele fundamentale ale Elegiei pentru uman.

În torentul notațiilor critice din jurnal aflăm intuițiile unui condei critic lipsit de complexe și de ticurile meseriei. Sunt observații de la care ar putea porni studii aplicate despre Radu Petrescu și modelul său, Călinescu, romanele eșuate ale lui Preda și Radu Aldulescu, despre mentația atât de asemănătoare a lui Jung și a lui Cărtărescu etc.  Nu este, totuși, un jurnal de lectură, ci unul despre realitatea literaturii și de-realizarea lumii. Despre, cum spune, „cedarea de teritoriu” a literaturii. „(Iar animalul din tine stă treaz și notează rândurile astea târziu în noapte. Și nu știi dacă acesta e modul lui de a răcni sau, pur și simplu, o cedare de teritoriu)”. Tot de „teritoriul” literar ține și prețăluirea cuvintelor rare, se zice că nu poți fi flaubertian în jurnal fără a face figură de intrus, jurnalul trebuie să fie oarecum „neglijent” ca oamenii care se duc în blugi la operă, unde ținuta de seară este de rigoare. Numai din considerente de „nonconformism”. Dar nu este așa: Radu Vancu fixează în panoplie cuvinte pitorești: emberlificotată, meivănesciană, tortuoasă, verbigerație, gemelând… cum un copil care adună scoici pe plajă, din bucuria ludică a rezonanței rare. Este, în fond, un estet cu „rațiunea în flăcări”.

Condamnat la instantaneu, diaristul este într-o poziție fundamental paradoxală: el este în căutarea odiseică, salvatoare, a unui sens, dar sensul este (dacă este) întotdeauna abia la urmă. Este cel care apare după ultimul punct, integrând totdeauna post-factum mulțimea incoerentă a faptelor cotidianului. De aici întrebarea poetică și estetizantă și orgolioasă și tragică și fără răspuns auctorial: cum va arăta ultima mea frază? Dacă, romantic și anarhic, autorului îi pare că „Lumea  e un jurnal morbid al Altcuiva” tot acest absurd devine scriptic relevant. Și de aici această observație: „(Să mai notez aici, cu toată lipsa mea de timp, și doar în paranteză, încă una – poate cea mai neînsemnată dintre convingerile mele megalomane & hipermaniace: aceea că Dumnezeu citește jurnalul acesta. Că Dumnezeu n-are nimic altceva mai bun de făcut…”. De citit toată continuarea însemnării, oarecum nietzsche-eană, de la pagina 106, pentru a ne găsi justa noastră poziționare de cititori de jurnale, pentru că, simt, mai toți marii diariști au nutrit, măcar subconștient, speranța aceasta irațională că El, singurul cititor de după punct, le va citi, absorbindu-l, textul.

Un alt moment în care trimite la o afirmație a bătrânului Paleologu (nu întâmplător sunt invocați cu admirație în jurnal critici atât de aparte precum Lucian Raicu sau Conu Alecu) este amintirea teoriei că există o „elită a inimii”. Orice poet și-ar dori, în fond, să fie inițiatul acestei confrerii. Temperatura paginii acestui jurnal este un certificat de apartenență suficient. „Și scrisul e o cicatrice luminoasă” e vers sau însemnare jurnalieră? „Paginile astea au fost mereu într-o zodie a cancerului. Și, dacă au vreun rost, e acela de a arăta că poezia poate administra cancerul. Nu spun că-l poate vindeca, nici măcar că-l poate preveni; nu-s atât de exaltat; ci doar că-i poate da o bună administrare. În fond, a-i cere mai mult ar fi inadecvat. Și lipsit de măsură – nimic din lumea asta nu-ți poate da mai mult. Am trecut prin zodia cancerului – iar poezia mi-a fost acolo un bun administrator”. Moartea, prezența insidioasă dintre toate punctele de suspensie ale clipelor biografice, nu lasă spațiul gol. Doborât de sicriele atâtor poeți morți pe care le poartă (la propriu) pe umeri, notează un fel de epitaf coborâtor în trei trepte spre infern: „Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi”. Există o altă încheiere?

Christian Crăciun

 

Apărut în Viața Românească

Nr.9/2017

 

 

 

 

[1] Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015; ed. Humanitas 2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *