ANTROPOLOGIA MISTICĂ

ANTROPOLOGIE MISTICĂ

A fi rațional presupune, în același timp, și a fi relațional”

Specialist în filosofia culturii și științe politice, preocupat de religie și politologie, dar și de filosofia post-holocaust și etică relațională, dar mai ales de filosofia comunicării (lista nu e completă), Sandu Frunză, profesor la Cluj-Napoca, ne-a oferit anul trecut două excelente monografii despre sistemul de gândire al Părintelui Dumitru Stăniloae[1]. Asupra primei dintre aceste lucrări voi face câteva prezentări în cele ce  urmează. Teologia, deși după 1990 și-a reprimit, ca să zic așa, atestatul de demnitate intelectuală, existând o secțiune chiar în cadrul Academiei Române, nu se bucură, în ochii publicului, de atenția și prestigiul pe care îl au, de exemplu, duhovnicii bine cunoscuți. Este o întreagă discuție aici, care nu se poate purta în acest spațiu, despre cum a dispărut ea, în timpul comunismului, din câmpul larg al culturii umaniste și despre locul ei de azi în spațiul cultural românesc. Observ că, de exemplu, revistele de cultură, dezbaterile culturale publice în general, nu ating chestiunile teologice, teologia fiind confundată, în cotidian, de o mare majoritate intelectuală perfect laicizată, cu bigotismul, cu „baba pupătoare de moaște”, cu orientări politice extremiste sau, în cel mai bun caz, un exercițiu mintal inutil, inactual, fără nicio legătură cu prezentul. Cu atât mai bine venite astfel de lucrări care racordează în mod originar meditația filosofică și cea teologică, așa cum s-a întâmplat la rădăcinile gândirii europene.

Fără a exagera putem spune că, în domeniul științelor umane, opera lui Dumitru Stăniloae reprezintă ceea ce este acceleratorul de la Măgurele pentru fizică. Adică o operă care deschide spre viitor, nu o „simplă” reconstituire a unor moduri de gândire „perimate”. Alcătuiește un sistem  complet de gândire asupra Lumii, Omului și Omului în Lume. Este exact sensul în care merge demonstrația lui Sandu Frunză. El urmărește cu acribie cum se constituie un chip al omului în opera marelui teolog al secolului XX. „Subiectul antropologiei mistice este omul cu vocație paradisiacă”. Suntem într-o antropologie filosofico-teologică de cea mai mare complexitate. Temele mari: comuniunea, persoana, iubirea, cuvântul, drumul spre desăvârșire, răul, moartea, funcția Bisericii, funcțiile dogmei sunt desfășurate printr-o analiză textologică de mare finețe a vastei opere a teologului român. Se urmărește un țel dublu: „resemnificarea culturală a gândirii creștine în context românesc” și pregătirea terenului pentru „valorizarea postmodernă a gândirii lui Dumitru Stăniloae.”. În centrul meditațiilor se află problema chipului, nevoia irepresibilă a omului de a se raporta la o transcendență. „…elementul central este cel prin care omul reușește să construiască o structură a transcenderii bazate pe faptul că Dumnezeu se imanentizează, devine parte a vieții cotidiene a omului și chiar se umanizează”. Profesorul Sandu Frunză ne oferă un foarte aplicat și amănunțit ghid de lectură, pentru că opera lui Dumitru Stăniloae este una dintre cele mai dificile, prin amploare și complexitate, prin dialogul dintre religie, filozofie și cultură. Este o „ontoteologie”, dar și o antropologie, pentru că nu se poate scrie despre divinitate fără a da o definiție omului. Și omul apare, din răsfirarea sensurilor operei marelui nostru teolog, ca întru-chipare, ca dialog/comunicare, ca iubire, ca persoană într-un univers ierarhic al valorilor. Dar sau împlinirea pneumatică a persoanei. „Omul rămâne într-o aspirație continuă spre Dumnezeu, ca un dat ființial în care reverberațiile comunicării paradisiace trezesc nostalgia îndepărtatei vârste de aur”. Actualizarea „chipului dumnezeiesc în om” este esența acestei „antropologii a desăvârșirii”. Miza cărții este, desigur implicit mai mare, ea ne demonstrează implicit actualitatea unei perspective ortodoxe asupra condiției divino-umane. Dumitru Stăniloae a ridicat gândirea teologică ortodoxă la un nivel intelectual de un rafinament care ne urcă/adâncește spre momentele istorice aurorale ale Sfinților Părinți. Concepția sa este hotărât și decisiv Hristocentrică; ascetica și mistica, cercetate în capitole speciale, se finalizează printr-un „salt” (metanoia), nu țin de „antrenamentul” yogin de exemplu, ci de profunzimea Dialogului ființial. Ele se împlinesc prin harul Duhului. „…asceza este chipul lui Hristos cel îngropat, iar mistica este chipul lui Hristos cel înviat în slava dumnezeiască”, citează părintele Stăniloae pe Nichifor Crainic. Suntem, cum se știe, ființe căzute din lumină în lume, întunecate, într-o perpetuă căutare a chipului de slavă. În acest context survine experiența dublă a morții: moartea ca moarte a firii produsă de păcat (id est: asceza) și moartea ca formă a iubirii, după modelul morții iubitoare a lui Hristos (id est: jertfa). Iubirea nu poate, observă filosoful, căpăta demnitate ontologică decât într-o religie în care există un Dumnezeu personal. Sfințenia este, din această perspectivă, urcuș duhovnicesc întru dialogul cu Ființa treimică.

Apofatismul este, ca situare calitativă a subiectului în existența cognoscibilă, analizat pe larg. Avem de-a face cu teologia negativă, apofatismul de la capătul rugăciunii și apofatismul vederii luminii. «…între iubirea în care creștinul înaintează spre Dumnezeu, iubirea în care persistă dorul unirii cu Dumnezeu, și iubirea mistică revărsată de la Dumnezeu la capătul eforturilor credinciosului „ca beție debordantă care răpește sufletul din sine”, iubire care se confundă cu cunoașterea și este numită „vederea luminii dumnezeiești”». Capitole speciale sunt dedicate rugăciunii, cuvântului, apofatismului ca țintă a lor. Pentru un filosof al comunicării acestea sunt teme „grele”, și deslușirea lor în gândirea lui Stăniloae este o cale. Prin opera lui Stăniloae, filosofarea și teologia se reîntâlnesc la un nivel pe care îl cunoscuseră cândva, la originile gândirii creștine europene. Pentru marele teolog «…orice cuvânt este nu numai o manifestare  de sens ci și o manifestare a persoanei care-l rostește. Cuvântul nu există de sine. El este legat de persoană și condiționează unitatea și distinctivitatea personală. Persoana  are în sine, ca virtualitate, toate cuvintele limbii sale iar „unitatea cuvintelor într-o limbă comună arată unitatea  oamenilor între ei și cosmos, ca și unitatea omului în sine. Toate sunt unite în cosmos, dar într-o unitate variabilă, descifrată de oameni și modelată, în mod variat, de fiecare și de toți în comun”». Iar «…mistica vorbește de formarea unei conștiințe simbolice a lumii ca despre un proces de anamneză care ar consta dintr-o acțiune „recuperatorie” care merge  dinspre cuvântul înțeles ca Logos spre lumea opacă, criptică. […] Totul trebuie privit în perspectiva  Revelației, a Cuvântului care coboară. Astfel, cuvântul nu mai este simplu semn, instrument de limbaj, ci își păstrează și transmite forța originară, nu în manieră panteistă ci pe dimensiunea semnificantă».

„Ontologie a inter-subiectivității”, opera analizată de profesorul Sandu Frunză reface un nivel de adâncime al dialogului între religie și cultură. În profunzimea ei de trăire, religia se nutrește și nutrește cultura. Biserica, de exemplu, este „cerul pe pământ sau centrul liturgic al creației”. Iar inima este „lăcașul euharistic”, conform definițiilor teologului nostru. De aici conceptul de „liturghie interioară”, ca actualizare a caracterului de biserică al creației cosmice. Dacă, în istorie, caracterul iconic al lumii se degradează continuu, Crucea umple acest gol tot mai adânc. Ne putem întreba dacă un astfel de model de gândire este actual. Nu în sensul vreunei „mode” intelectuale evanescente. Modelul gândirii profesorului părinte Stăniloae se impune, prin recursul la rădăcinile gândirii europene, care este, cum se știe, gândire a Logosului, ca un model cu deschidere spre viitor. „În cuvânt Dumnezeu este trăit ca solicitant, ca revendicator al iubirii noastre, pe baza descoperirii Lui față de noi. De aceea, în rugăciune, iubirea cu care răspundem lui Dumnezeu este simțită nu numai  ca fapta noastră, ci și ca fructul iubirii lui Dumnezeu”, scrie teologul. Căderea din rai este „căderea din ordinea originară a Cuvântului”. Rugăciunea însă păstrează caracterul originar al Cuvântului chenotic, structurând lumea întru transparentizare. Iubirea reface comunicarea mistică om – divinitate, iar rugăciunea este „cea mai la îndemână relație directă a omului cu Dumnezeu”. Cuvântul este o chenoză, o coborâre a lui Dumnezeu în creație. Regăsim pe această cale înaintând o „conștiință simbolică a lumii”. Simbolul, pierdut în sensul lui profund, trebuie recuperat pentru a recupera Chipul uitat al Omului: „Simbolurile sunt martorii a ceea ce nu suntem noi; dacă le ascultăm, este pentru că ele ne irigă vorbele cu o apă al cărei izvor suntem incapabili să-l facem să țâșnească”, scrie J.J. Wunenburger. Suntem în chiar miezul înțelegerii felului în care divinitatea (se) comunică. Este o comunicare personală, imagologul îl cita pe H. Corbin, cel care observa odată că filosofia răspunde la întrebarea ce este, pe când imaginația mitică, religioasă răspunde la întrebarea cine este. În sistemul de gândire al Părintelui Stăniloae cunoașterea mistică este o cunoaștere supra-conceptuală. Iar cine este întrebarea fundamentală asupra divinității întrupate, a trinității și a experienței personale.

Ultima parte a cărții analizează sistemul de valori: sub semnul finitudinii individului și sfârșind cu problema răului. Restabilind o comunicabilitate profundă între raționalitatea Lumii și iubirea prin care ea ni se dăruiește. Sau, cum încheie autorul acestei foarte utile monografii: «În această plenitudine a gustării eterne din „pomul vieții”, omul își realizează esența sa relațională de ființă destinată „să fie infinitul în devenire”. Având în vedere că, după o reflexie a Părintelui Stăniloae, între realizare mistică a ființei umane și capacitarea ei infinită de a tinde spre infinit există o distanță mereu afirmată în dinamismul asumării asemănării cu Dumnezeu, putem spune că eschatologia mistică, prin temeiurile sale ontologice restaurate și restauratoare, deschide spre o antropologie a eternei desăvârșiri».

 

12.07.2017

 

[1]  – O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae; Editura Eikon, 2016; Ediția a II-a revăzută cu prefața autorului. Prefață la  prima ediție Aurel Codoban.

Experiența religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae.  O etică relațională, Ed. Eikon, 2016;

 

Apărut în ORIZONT, nr. 9/2017

2 Replies to “ANTROPOLOGIA MISTICĂ”

  1. Și omul apare, din răsfirarea sensurilor operei marelui nostru teolog, ca întru-chipare, ca dialog/comunicare, ca iubire, ca persoană într-un univers ierarhic al valorilor. Dar sau împlinirea pneumatică ??? a persoanei. (pnevmatică). In rest, este bine scris! !

  2. -SFÂNTA TREIME-

    temeiul şi bază a spiritualităţii creştine

    Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu. Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează îvăţătura creştină despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii, în sensul că numai învăţătura ortodoxă ne arată că Dumnezeu lucrează mântuirea în omul care vine la Hristos.
    Biserica are temei trinitar care nu trebuie căutat prin speculaţii filozofice, ci în taina vieţii comune a Persoanelor divine. Un temei trainic în acest sens sunt cuvintele Mântuitorului şi interpretările date de Sfinţii Părinţi.
    Relaţiile trinitare divine sunt:
    1.-un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, şi
    2.-o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii.
    În viaţa Bisericii este împletită viaţa Sfintei Treimi: Mântuitorul se roagă Tatălui înainte de patimi ca toţi să fie una „ După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”(In.17, 21).
    Teologul catolic, Georg Koepgen , a scos foarte bine în relief baza trinitară a spiritualităţii creştine, şi în acelaşi timp, şi faptul că această spiritualitate a fost păstrată cel mai bine în Biserica Răsăriteană, ea păstrând nealterată învăţătura biblică despre Sfânta Treime, menţinându-i locul central în evlavia creştină.
    Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume.
    Desăvârşirea spiritală personală a omului, prin unirea veşnic neconfundată cu Dumnezeu nu poate avea loc decât acolo unde se crede într-o eshatologie eternă a omului, în unirea lui cu Dumnezeu. O astfel de eshatologie este urmarea firească a Dumnezeului trinitar.
    Mai mult decât atât, El coboară la noi prin Fiul Său făcut om, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a îndumnezeirii, adică a fi în deplină comuniune de viaţă.
    Unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate este garantată şi mijlocită numai acolo unde Una din Persoanele dumnezeieşti S-a întrupat ca om pentru eternitate, manifestând în aceasta iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru om.
    Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte.
    Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită unitate, într-o singură Fiinţă, realizând şi chemând la comuniune pe oameni.
    Căci numai ca o comunitate desăvârşită de Persoane supreme, Dumnezeu poate să cheme pe om la comuniune cu Sine. Ca iubire desăvârşită, ca Treime de Persoane absolute Dumnezeu se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte, împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le.
    Ortodoxia preferă să folosească termenii de „viaţă în Hristos”, de „viaţă în Duh”, de „viaţă duhovnicească”, de „viaţă în Dumnezeu”, pentru viaţa creştinului în unire cu Dumnezeu, indiferent pe ce treaptă s-ar afla această trăire. Prin aceasta a urmat exemplul Sfântului Apostol Pavel (Gal. 3, 28; 3, 20; II Cor. 4, 11; I Cor. 7, 8; I Cor. 6, 19; I Cor. 3,16; I Cor. 2, 2; Rom. 8, 15; 8,9-10; Ef. 3, 16, 17; Col. 3,3; In 14,23; I In 3, 24 etc.).
    Învăţătura ortodoxă, rămâne fidelă Noului Testament şi anume nu raţionalizează taina lui Dumnezeu cel în Treime, ci bazându-se pe experierea lui Dumnezeu care ni Se comunică din iubire, în Duhul, prin energiile necreate, nu ţine pe Dumnezeu nici distant de noi,ca religiile raţionalist monoteiste (iudaismul şi mahomedanismul), nici nu ne duce la contopirea cu El, ca în religiile şi filozofiile panteiste, care cunosc ca unică realitate esenţă de un fel sau altul.
    Ca persoană Dumnezeu poate împărtăşi această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite, decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se comunică este infinită.
    „Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti, structură dinamică a iubirii nesfârşite, nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Dacă n-aş avea pe celălalt ca un altfel decât mine, dacă nu mi-ar da o iubire altfel decât a mea, nu m-ar interesa prea mult. Fără aceste calificări deosebite, iubirea divină, deşi infinită, ar avea ea însăşi ceva monoton în ea.”
    Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la persoanele umane.
    De aceea, Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca faţă de alţi fii, prin Fiul Său.
    Cu ajutorul Sfântei Treimi se lucrează la mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este dată, unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane.
    Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
    Prin Fiul Său întrupat, după al cărui chip suntem creaţi, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii, mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.
    Duhul Sfânt aduce în creaţie viaţa şi iubirea intratreimică, de fapt ridică întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii, care nu cunoaşte hotar.
    Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc, în cadrul Bisericii, plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare.
    Această lucrare este făgăduită mai întâi de Mântuitorul Hristos: „De mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi va veni la el şi ne vom face locaş în el”. (In.14,23)
    Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră la comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt.
    Iar prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică şi în viaţa oamenilor este cerută prin rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de binecuvântare ale preotului şi obştei credincioşilor împreună cu preotul.
    Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.
    Toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Sfintei Treimi, arătându-se prin aceasta că nu se poate face nici o rugăciune cu nădejde de împlinire, fără credinţa în Ea. Toate rugăciunile sfârşesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu mărturisirea puterii Ei, ca temei al încrederii că tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte, se va putea împlini.
    Tot în Biserică şi la orice început bun al unei activităţi în viaţa de zi cu zi, credincioşii îşi fac semnul Sfintei Cruci, însoţit de invocarea Sfintei Treimi, indicându-se prin aceasta o anumită sălăşluire a Treimii în fiinţa lor.
    Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate, Sfânta Treime este bază a spiritualităţii creştine autentice.
    Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire treimică, care se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, care ne ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, tot ele sunt cele care o menţine într-un progres nesfârşit.
    Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu.
    Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii, în sensul că numai o astfel de Dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de iubire cu noi, ca persoane în veşnicie.
    Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume.
    Mai mult decât atât, El coboară la noi cu una din Persoanele Sale, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a îndumnezeirii, adică a fi în deplină comuniune de viaţă. Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe.
    Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte.
    Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită unitate, într-o singură Fiinţă, a omului credincios, într-o unire după har cu Acesta.
    Această comunitate desăvârşită de Persoane supreme, poate hrăni cu iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi.
    Această hrănire trebuie să o gândim dar, să o şi trăim. Ca iubire desăvârşită Sfânta Treime se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte, împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le.
    Persoanele pot deveni părtaşe la această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se comunică este infinită.
    Totodată, comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostazică între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu este uniformă, căci astfel s-ar produce monotonie.
    Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât estinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la persoanele umane. De aceea, Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca faţă de alţi fii, prin Fiul Său.
    Sfânta Treime este cea care lucrează mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este dată unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane. Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
    Prin Fiul Său întrupat, după al cărui chip suntem creaţi, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii, mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.
    Dacă nu S-ar fi întrupat Fiul ca om, nu s-ar revărsa în noi dragostea Tatălui, care din Hristos ca om trece şi la noi. Prin Fiul întrupat iradiază în umanitate şi în lume Duhul Sfânt, ca dragoste a lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu.
    Duhul Sfânt aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică, de fapt ridică întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii, care nu cunoaşte hotar. De aceea, Biserica este a Sfântului Duh, mai ales la Sfânta Euharistie, în cadrul Sfintei Treimi.
    Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Hristos, în cadrul Bisericii, plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare.
    Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.
    Prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică, pe care o mărturisesc epistolele Sfinţilor Apostoli, e făcută eficientă în toate timpurile, prin rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de mărturisire şi de binecuvântare a lui Dumnezeu din partea preotului şi credincioşilor, ca şi prin binecuvântările preotului adresate credincioşilor.
    Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate, Sfinta Treime este bază a spiritualităţii creştine autentice.
    Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt.
    Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire treimică, se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, este ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, este cea care o menţine într-un progres nesfârşit.
    Izvorul de putere şi modelul vieţuirii creştine ortodoxe, comuniunea creştinului cu Hristos în Biserica Sa şi creşterea prin virtuţi în Hristos, (Ef. 4,13), constituie esenţa acestei spiritualităţi.
    „Dacă creştinul are la baza sa credinţa în Sfânta Treime, spiritualitatea face parte din însăşi fiinţa lui (…), ea ţine de însuşi actul credinţei ( care e un act de intrare în legătură cu Dumnezeu, dar care poate fi dezvoltată prin purificarea de patimi, am zice noi).”
    „Fiinţa, viaţa şi lucrarea celor trei Persoane dumnezeieşti este comună, însă fiecare din Ele deţine unica fiinţă în mod propriu şi participă sau săvârşeşte lucrarea comună potrivit cu specificul Său ireductibil, potrivit „personalităţii” Sale.”

    Centrul de cercetări teologice, interculturale şi ecumenice Sf. Ioan Cassian-Univ.Ovidius Constanţa
    Profesor , Doctor în teologie, cercetător: Antoniu-Cătălin Păştin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *