ANDREI PLEȘU

RÂSUL ESCHATOLOGIC AL LUI PLEȘU

Ați citit până la capăt eseurile lui Andrei Pleșu din Despre inimă? Subliniez: până la capăt, la ultima literă. Cele patru conferințe/eseuri reproduse în carte sunt urmate de câteva „propuneri de lectură”, menite să-l ajute pe ascultător/cititor să ducă mai departe gândul autorului. Și această listă se termină cu un ironic, sceptic (și trist?) „…ș.c.l.”. Găsesc în acest banal acronim  întreaga subtilitate „chinezească”, melancolic ludică, a lui Andrei Pleșu, simțul lui acut al relativului, al măsurii inerente a lucrurilor, al deșertăciunii eccleziastice, bucurându-se fără să se piardă, ferindu-se să absolutizeze până și „bibliografia” academică, în favoarea „gânditului cu mintea proprie”, cum spune Gabriel Liiceanu într-o carte apărută aproape în același timp. Este unul dintre secretele succesului său de public (nimic frivol în asta, dimpotrivă): dozarea farmaceutică între umor, simțul paradoxului, senzația bine dirijată de improvizație, dar bazată pe o epuizare de biblioteci pe tema respectivă, mascată cu pudoare parcă, în spatele unei vorbe de duh.

Este o axiomă că Andrei Pleșu este unul dintre cei mai fermecători vorbitori pe care-i avem. Dar seducția expunerii riscă să te facă să ratezi seducția originalității și a profunzimii ideii. De aceea, când am avut în mână cartea[1], care cuprinde textul a patru conferințe ținute între 2006 și 2015, m-am grăbit să caut înregistrarea lor. Verificând din belșug senzația că pe Andrei Pleșu, chiar citindu-l, îl auzi. Ideile sale au o dicție specială, par făcute să fie povestite, cum sună deja clasicizatul început al cărții despre parabolele evanghelice. Asta nu exclude, firește, maxima rigoare demonstrativă. Mi s-a părut că pot discerne o deosebire de tehnică a demonstrației între Pleșu și Liiceanu. Cel de-al doilea construiește în cercuri, din ce în ce mai ample, dezvoltând teza inițială. Andrei Pleșu este mai degrabă fractalic, din fiecare nod al problemei enumeră principalele implicații și contraziceri, și „te plimbă” astfel, fără să bagi de seamă, peste întreaga arie a întrebării de pornire, de la un mit al indienilor Sioux la o Upanișadă, de aici la o zicere din Pateric și, mai departe, la o teorie filozofică ori științifică recentă (nu știu de ce, citindu-l, mi-a venit în minte sensul în care, într-un splendid comentariu la Epistola către Romani, Agamben evidențiază termenul de recapitulare, ca vestire mesianică. Tot astfel recapitulările lui Pleșu, – „uite care e stadiul problemei” -, te „aruncă înainte”, îți deschid, de fapt, perspectivele). „Nu idei insolite vreau să livrez, ci idei uitate. Adică idei la care nu ne mai gândim, ceea ce, într-un sens, face parte din patologia vieții moderne”. Este, în această frază, tot socratismul maieuticii lui  Pleșu. Lucrul se vede cel mai bine, poate, în ultimul text, despre problema răului, cel mai dificil ca miză. „…să schițez o hartă a dezbaterii” își propune autorul, și, în fond, abordând aceste teme „grele”: inima, bătrânețea, prostia, răul, el se situează mereu într-o postură de „cartograf”; indică punctele importante, criteriile de orientare, cotele și fundăturile traseului, încât, nu știu cum se face, la sfârșit, teritoriul îți apare ca nou. Dar și bine cunoscut. Este vorba de perspective. Există o subtilă tehnică a răbdării în stilul lui Pleșu (singurul lucru care i se poate reproșa este că are un  nume de la care nu se poate forma adjectiv), îți cere să nu dai buzna în subiect, să-i dai câteva ocoluri, să-l amușini bibliografic și interogativ. Să-l amâni cumva, până când, parcă fără de veste, te trezești în chiar miezul lui. Autorul distinge deci trei moduri de abordare ale chestiunii răului: soluția estetică (răul e doar un fragment al întregului), soluția didactică (răul te modelează, te disciplinează) și soluția liberului-arbitru (păcatul originar). La fiecare, gânditorul desfășoară atent din ghem firul consecințelor, ridică obiecții (de exemplu, la soluția nr. 2, : toți cei care suferă ies în câștig?; nu cumva, astfel, răul devine „o faptă bună”?). Și, în același context, ne întâlnim rând pe rând cu întrebările fundamentale: existența diavolului, păcat și trup, răul iluzoriu, libertate și responsabilitate. Am ales acest ultim eseu pentru că aici desfășurarea geometric riguroasă a gândului este mai clar vizibilă și, cred, fascinația expunerii sporește astfel.

Eu cred că întreaga operă a lui Pleșu se găsește in nuce în acea mică bijuterie din anul 1988 Minima moralia. Temele reflecției ulterioare și, mai ales, ideea unei etici a intervalului, le găsim deja în această cărțulie în care reușise performanța stilistică de a vorbi teologic fără să poată (unii ne mai aducem aminte de ce) să scrie numele lui Dumnezeu. Cartea are și o demnă de recitit dedicație: „Lui Constantin Noica. Dacă nu l-aș fi cunoscut, n-aș fi putut scrie această  carte. Dacă l-aș fi ascultat, n-aș fi scris-o”. O amintesc pentru că ea redă exemplar dialectica paradoxală din care Andrei Pleșu și-a făcut o metodă. Și conține temele sale de mai târziu din cărțile de surprinzător succes de public: Despre îngeri  și Parabolele lui Isus. Surprinzător nu înseamnă nemeritat, dimpotrivă, doar că tema și stilul ideilor păreau a le destina unui public mult mai specializat. Incipitul eseului despre inimă pare, de exemplu, în strategia lui retorică, de o anume frivolitate, de aceea textul lui se cuvine a fi citit dinspre concluzii. Cum este și textul despre bătrânețe, o meditație teologică atentă despre înțelesul creștin al bătrâneții, speranței, morții. Andrei Pleșu este un extraordinar scriitor de sinteză. În verbul lui se află din belșug corozivitatea din cronicarii munteni (nu mai zic de Caragiale adoratul), ironia de tacla a povestașilor moldoveni, fastul incredibil al „celuilalt Caragiale”, Mateiu, unele încruntări din publicistica eminesciană, precizia moralizatoare a autorilor de „fiziologii” din sec. XIX – specie pe care el o reinventează în furnicarul tranziției, vezi, de exemplu, tipologia prostului – spontaneitatea unui spirit ludic neobosit, eleganța argumentării paradoxale de filieră Xenopol, Alexandru Paleologu. De aici frumusețea limbii în care scrie Pleșu, o altă limbă română decât cea cotidiană, grea, ca o catifea căzând în falduri … și am eu o prezumție cum că mulți dintre cei care tot cârtesc împotriva ideilor/filozofiei lui Pleșu sunt dintre cei care dau limbii doar o identitate strict funcțională. În modul cel mai propriu, Andrei Pleșu este unul dintre cei mai mari scriitori ai ultimei jumătăți de secol. Portretist de oameni și de idei în egală măsură. El știe deopotrivă să admire, dar să și supună acidului deriziunii hohotitoare tipurile circului cotidian. Și tot din această raportare la limbă ține și invocarea de fiecare dată (nu doar pe linie Heidegger – Noica), pentru a desluși o problemă, a etimologiilor. Este aici o încredere în limbă care ne vorbește pe noi și are propria ei înțelepciune. De fiecare dată când ajunge la nexul chestiunii, Pleșu pare a ne sugera: să vedem ce ne spune limba despre asta! Ea este un document inconturnabil al sensului lumii. Așa face și cu incursiunea în sinonimele lui prost, și când analizează sintagmele conținând pe „inimă”, și când comentează parabola neghinei și a grâului, observând că, în grecește, neghină se spune zizánion, de unde vine zâzanie. Iată o mostră: «Îngerii cunosc privind. Se uită și-au înțeles. Așa „cunoaște” și inima: prompt, dintr-o dată, „apucând” direct obiectul cunoașterii (în  treacăt fie spus, cuvântul „concept” valorifică o rădăcină latină – concipio, conceptum – care exprimă gestul de a lua, a apuca, a prinde. Cf. și germanul Begriff,  de la greifen, zugreifen, a apuca, a atinge, a cuprinde)».

Prin această încredere a autorului în limbă ca deținător unic al unei memorii înțelepte, (lecția lui Noica rămâne mereu valabilă) trec la aspectul, cred, cel mai important al meditațiilor lui Andrei Pleșu. Domnia sa este unul dintre cei mai autentici și profunzi gânditori creștini pe care-i avem. Nu teolog, subliniez, ci gânditor în lumina Nașterii, Patimilor și  Învierii. Toate cele patru teme ale cărții sunt descifrate, finalmente, din această perspectivă. Dar se și opune, în tot ce scrie, „credinței flasce”, comode, pentru el inteligența este o datorie morală. Toate cele patru teme sunt, decisiv, tratate ca teme creștine. Sau, mai larg, teme ale credinței. Și abia înțelegând asta, putem descifra smerenia pedagogică a lui Andrei Pleșu, care își disimulează cercurile de fier ale ascezei erudiției de bibliotecă printr-un stil dezinvolt, menit să „întrupeze” în colocvial abstractul unor concepte. „Viața” care gâlgâie în scrierile lui Andrei Pleșu, fascinat de spectacolul, chiar obscen, al vieții publice cotidiene (despre care a scris una din neuitatele sale cărți), este ordonată de un sens în măsura în care este ordonată de credință. „Credința e un fel de a administra vagul” spune el undeva, și asta este, poate, o condiție suficientă a credinței. În primul eseu, care este despre cunoaștere, el justifică tocmai  faptul că raportul dintre eu și lume mediat de inimă este cel corect. Pentru că: „…când gândești cu inima, trăiești într-o lume omogenă”. Tot acest demers de narativizare a ideilor, de frăgezire a lor prin umor, de împingere spre cele patru zări a referințelor, de întârziere atent dozată asupra fiecărei nuanțe este menit, cred, tocmai să surprindă și să reconstituie cât mai fidel această omogenitate pierdută a lumii. Sagacitatea de moralist riscă să oculteze virtuțile de hermeneut al ideilor, pe care Andrei Pleșu le are în egală măsură. Puneți în oglindă textele despre inimă și cel despre problema răului și veți obține o demonstrație teologică impecabilă. Spre deosebire de H.-R. Patapievici, care își ex-pune metoda, conduce demonstrația întărindu-i cu fiecare punct colțurile geometrice, Andrei Pleșu, nu mai puțin riguros argumentativ, netezește colțurile, ascunde tehnicitatea, e mai socratic și mai ludic, dar foarte atent ca toată lumea să respecte regulile jocului silogistic. Din acest punct de vedere mi se pare că textul cel mai dificil de scris a fost cel despre bătrânețe. Aici îți trebuie o teribilă virtuozitate pentru a nu scăpa nicio notă falsă, nici în registrul distrofic, nici în cel euforic. Și textul reușește.

Sunt două cuvinte care, în ultimele decenii au căpătat în uzul curent o surprinzătoare notă pejorativă, nimic nepregătindu-le pentru asta: țăran (ce țăran ești!) și elită (a fi elitist e o mare ocară pentru unii). Iată o materie de eseu! Știm bine de câte ori i s-a aruncat lui Pleșu și comilitonilor săi această „invectivă”. Am întâlnit însă, la Alexandru Paleologu cred, expresia elită a inimii. Iată adevărata elită din care Andrei Pleșu face parte. Argumentele sunt tocmai cele din eseul eponim. Inima ca organ al cunoașterii și ca „văzător” al lumii coerente și plină de sens în fiecare dintre articulațiile sale. Acest organ „inactual” metafizicește (și prea prezent fizic, din păcate) trebuie să fie inteligent, cum spune Alain Finkielkraut, într-un text la care cred că Andrei Pleșu consimte: „Regele Solomon îl implora pe Cel veșnic să-l binecuvânteze cu o inimă inteligentă. La sfârșitul unui secol devastat de fărădelegile cumulate ale birocraților, adică de o inteligență pur funcțională, și ale posedaților, adică de o sentimentalitate sumară, binară, abstractă, suveran de independentă față de singularitatea și față de precaritatea destinelor individuale, această rugă pentru a fi înzestrat cu perspicacitate afectivă și-a păstrat întreaga sa valoare, așa cum afirma Hannah Arendt. Totuși Dumnezeu tace. Poate ne privește, dar El nu răspunde, nu iese din rezerva lui, nu intervine în treburile noastre. Orice am avea, orice ne-am imagina ca să Îi umplem agenda și pentru a ne convinge de activismul Său, El ne-a abandonat nouă înșine. Nici Lui, nici Istoriei, acest avatar modern al teodiceei nu-i puteam adresa ruga noastră cu ceva șanse de izbândă, ci literaturii. Această mediere nu este o garanție: totuși, fără ea, harul unei inimi inteligente ne-ar fi pentru totdeauna inaccesibil. Iar noi am cunoaște, poate, legile vieții, dar i-am ignora jurisprudența”. În timpul răbduriu în care își sculptează ideile, Andrei Pleșu ne învață arta rară a râsului mântuitor, restaurator, „eschatologic” (p.90). Una dintre condițiile fericirii.

Christian Crăciun

[1] Despre inimă și alte eseuri, ed. Humanitas, 2017;

apărut în revista ORIZONT nr. 7/2017

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iulie2017.pdf

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *