DESPRE CĂUTARE VII

DESPRE CĂUTARE

VII

HERACLIT

„Cercetînd hotarele sufletului, n-ai putea să le găsești, oricare ar fi cărarea pe care ai merge: atît de adînc logos are”. (Heraclit, fr.45)

Hotare, cărare, cercetare, adînc, găsire, mers… absolut toate cuvintele Efesianului sînt legate de căutare. Acele zori ale filozofării erau încă pură căutare. Înțelepciune. Și atît. Căci mai mult decît atît nu se poate. Antiteza e vizibilă: îngusta cărare se mișcă (prin mișcarea noastră) între hotarele nesfîrșite (așa ne spun astronomii că este cosmosul: infinit dar limitat) ale sufletului.

Dialectica lăuntrului și a exteriorului era precis desenată de înțeleptul de acum 2500 de ani. Ilimitatul universului și ilimitatul sufletului erau deja văzute ca similare. Nu este acesta începutul înțelepciunii? Dacă macro-cosmosul și micro-cosmosul nu ar fi în esența lor identice, căutarea nu ar fi posibilă. Miracolul grec stă în descoperirea acestei oglindiri reciproce. În care adîncul și înaltul își corespund. Cerul oglindit în apă, apa oglindită în cer, apele de sus și cele de jos.În cerurile care sînt în interiorul nostru, apele de sus sînt prezente tainic în inima apelor de jos. Numele (Șem) este prezent în ele ca un foc pe care apele nu-l sting întru începutul lor (dar pe care starea de exil îl va perverti adesea!). Dar și invers, apele  de jos nu sînt și ele în apele de sus? Dacă Dumnezeu este în Om, omul nu este în Dumnezeu, finitul în inima infinitului, precum infinitul în inima finitului? Mister insondabil de care eu mă minunez fără a putea vorbi mai mult despre el, dar care nu poate fi trecut sub tăcere, înainte de a vorbi despre misterul apei”  (Annick de Souzenelle).  Cînd cauți ceva, cauți, de fapt, o pereche de gemeni, nu numai materia, ci și anti materia ei. Căutarea e cifra 2. Între ele? Obscuritatea „obscurului”. Ceața, vremea indecisă a apusului, aceasta este obscuritatea. Și nu este lumea înspre apus încă din clipa Facerii ei în Răsărit? Căutarea este duală, căci ea are un capăt înnodat de suflet și celălalt…. Este o ana-logie între cele două „ape”. Au, adică, același logos  care le adună împreună. Asupra căreia insista Heidegger în analitica logosului heracleitic din Introducere în metafizică.

În fraza citată se  pornește de la infinitatea sufletului. Cum putea gîndi un grec din Antichitate pentru a descoperi această dimensiune, care nouă ni se pare oarecum un de-la-sine-înțeles? Sîntem, aș spune, la începutul căutării europene, grecii au inventat căutarea. Ce este, nițel mai tîrziu, dialogul socratic altceva decît o împreună căutare? Legătura dintre suflet și căutare, „sufletul meu e în căutare, în mută, seculară căutare”, citez din nou versul blagian.  Atrag aici atenția asupra celor două epitete: căutarea e totdeauna tăcută, inaparentă, discretă, mută. Seculară, creează timpul. Fără căutare nu există timp, timpul nu este numai „albia” rîului care este existența noastră. Iar el are proprietatea remarcabilă de a nu avea sfîrșit. Timpul nu poate fi perceput decît ca o infinită căutare. Pentru care nu există dihotomia falsă suflet –  lume, este o căutare desfășurată într-un plan care le conține fluid pe amîndouă.

Simplu = transparent. Căutarea prin transparență. Cu nimic mai lesnicioasă decît cea prin întuneric sau cea prin ceață.

Cuvîntul care intrigă însă în citatul de mai sus este logos. Imediat te duce gîndul să faci o legătură cu logos-ul întrupat în istorie, evanghelic. Heidegger se ridică hotărît împotriva acestei prea facile apropieri. Face o deosebire netă între logosul heracleitic și cel ioanic. Să fie vorba, cum s-a spus, doar de ciocnirea minunată a limbii grecești cu somația întrupării monoteist trinitare de sorginte iudaică? Dacă da, este, sigur, o „întîlnire” planificată. Logosul este, în traducerea fenomenologică heideggeriană, „strîngere laolaltă fermă-și-constantă” (Introducere în metafizică, 173). „…în Noul Testament, logos nu înseamnă din capul locului, ca la Heraclit, ființa ființării, faptul de a fi strîns laolaltă a ceea ce tinde să se opună reciproc, ci logos desemnează o ființare anume, în speță Fiul lui Dumnezeu. Iar acesta este conceput ca mediator între Dumnezeu și oameni. Reprezentarea aceasta despre logos în Noul Testament este cea a filosofiei iudaice a religiei, așa cum a fost ea elaborată de Philon în a cărui învățătură despre creație logosului îi este atribuită funcția de  μεσίτης, de mediator. În ce măsură este  el λόγος? În măsura în care λόγος în traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) este numele dat cuvântului și anume „cuvînt” cu semnificația bine determinată de ordin, de poruncă; οί δέκα λόγοι se numesc cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Decalogul). Astfel λόγος înseamnă κήρυξ αγγελος, vestitorul, mesagerul, care transmite porunci și ordine; λόγος τού σταυρου este „Cuvîntul Crucii”. Vestirea Crucii este Cristos însuși; el este logosul mîntuirii, al vieții veșnice, λόγος ζωή. O lume întreagă separă toate acestea de Heraclit”.(181)

Apropo: căutătură, căutare, vine, după dicționarul lui Alexandru Ciorănescu, de la captare, care dă cătare, a căta. Mai înseamnă și prezicător, pețitor, mijlocitor; Căutare fiind: examen, cercetare, îngrijiri medicale, gardă, administrație, obiectiv, pretenție, înfățișare, aspect, succes, acceptare.   Luăm ceva în cătare, vizăm, căutăm, vînătorul ancestral se trezește în noi.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *