FATIMATA

S L I D U R I

 

Romanul Mihaelei Malea Stroe este o mică bijuterie alcătuită din sliduri. Poate și mai potrivită ar fi imaginea deja arhaicului proiector de diapozitive. Din acela la care vedeai fascicolul de lumină cu firele de praf, auzeai un mic zgomot când se trecea de la o imagine la alta și era între ele o secundă de întuneric. Pentru că interesează în roman aceste trei elemente: lumina (imaginea); întunericul care o desparte de imaginea următoare și vocea care unește într-o unică eufonie liniștită, prin poveste, toate acestea. Cititorul atent va trebui să perceapă simultan și în profunzime semnificația a câteșitrele elementele. Epicul e simplu: povestea tragic – banală a femeii căsătorite și părăsite pentru alta, apoi nevoită să-l primească înapoi pe cel plecat. Ea e pictoriță, artistă. Trăind pur și simplu cu sinceritate și cruzime de ecorșeu sufletesc realitatea. Iar imaginea globală a vieții (e un montaj cinematografic aici), compusă din instantanee, uneori în derulare rapidă, alteori lentă, este de mare frumusețe. «Știi ce cred? mă trezesc întrebând. Nu există drame. Există doar situații trăite dramatic. Sunt stări de grație pentru care e nevoie de suflet. Persoanele „nostime” nu au acces». Sunt două categorii de „personaje” în acest mic roman: pachidermele și lepidopterele. „Ia un ac și înfige‑l în trupul lepidopterei, apoi, același ac, în trupul pachidermului. Lepidoptera înnebunește de durere. Sau moare. Pachidermul paște mai departe. Se îngrașă. Nesimțirea nu e boală. Nici tupeul. Nici indiferența. Nu trec pragul spitalului de nebuni”.

Fatimata. Nume exotic, „o femeie care poartă în ea mai multe femei”: Lia, Bianor, Maria, Luana, Loara, prietena din Franța, Denisa actrița….și desigur ea, dubla Fatimata. Nici nu contează prea mult translațiile de identitate dintre ele, e aceeași feminitate vulnerată care circulă ca un fluid de la o ipostază la alta. Fatimata reprezintă dubla condiție a femeii, menajera din Paris în care zace ceea ce nu se va naște niciodată și intelectuala redusă la condiția de menajeră. „Trebuie să fie Doamna Fatimata, deoarece pentru ea nu există alternanța acum Fatimata, după aceea Doamna. Intelectuala cu bani putini, egal menajera neplătită, scrie/desenează în timp ce spală, calcă sau face aprovizionarea. Scrisul, posibilă deschidere a ferestrei, îl alungă pe El, oricum nostalgicul unei alte iubiri (?!) pentru că ea, scriind, nu e o menajeră perfectă. Frământă poeme în loc de cozonaci. (Ficțiune!!! Orice asemănare cu persoane sau situații reale e pură întâmplare!) Spațiile: în spațiul domestic (bucătăria) Doamna așteaptă neobservată. În spațiul ar­tistic (redacția) așteaptă – tot neobservată – Fatimata. Spațiul comunicării: salonul și spațiul inclus (tabloul), suport și pretext al comunicării. Fatimata există și iubește (chiar și atunci când susține că nu). Undeva trebuie să existe un spațiu privilegiat și unul deschis, o fereastră deschisă. Unde? Va fi Fatimata o carte? Încercarea e obligatorie. Răspunsul îl vor da alții…”. Recunoaștem în acest stil minimalist, telegrafic, în spațiul ușor sordid, domestic, o anume tendință a ego ficțiunilor de azi (cartea e scrisă, menționez, și publicată, într-o primă ediție, mult înainte ca ele să devină o modă). Dar cartea are o tensiune  care marchează numai literatura adevărată, nu e simplă ex-punere de experiențe și trăiri personale. Acest omenesc  de dincolo de individualism o face o lectură sim-patetică. Nimic din exhibiționismul vândut sub numele unui fel de „neo-autenticism” (cum să-i zic altfel?) de duzină. E o enormă vulnerabilitate (de lepidopteră!) în textul alert, sincopat, ca o respirație în stare de emoție puternică. Auzi această respirație, citind. Inserția în social nu este mai puțin pătrunzătoare: scenele din școală cu elevul insurgent, metonimia cozii, fabulosul personaj din autobuz, infirm, făcând un haz de necaz apocaliptic de lipsa picioarelor, personajele din restaurant: Studentul, Logicianul, Sociologul. ș.a.m.d.

„‑ O să scrieți și despre stăpâna mea? ‑ Desigur. Ea și eu vom fi un singur personaj. Tu și eu vom fi un singur personaj. Fatimata mă privește nedumerită. ‑ În ce voi scrie nu vor fi personaje secundare. Episodice, da. Ridică din umeri. Nu prea înțelege. Dar e înduioșător de convinsă că voi scrie. Mă îndatorează încrederea ei”. E greu de găsit un nume pentru acest tip de discurs epic, l-am numit monolog spart (ca o farfurie? la nervi? după o ceartă?). Pentru că dialogul chiar, ca în citatul de mai sus, face să răsune  replicile celuilalt ca un ecou în lăuntrul, în memoria personajului narator, iar eu cititorul să le percep ca atare. Textul romanului (cu funcția lui terapeutică pentru naratorul personaj) pare o încercare disperată de a lipi cioburile. Un fel de a spune că ceea ce se sparge în existență poate fi reunit textual. Încredere absolută în literatură. Atașamentul frenetic al notațiilor de la această speranță vine. În același timp, descoperim și o frică de cuvinte, un fel foarte abil de a lucra cu tăcerile (momentele de întuneric dintre două sliduri): „Oamenii au nevoie de cuvinte să se vindece sau să nu se îmbolnăvească. Pustiul de cuvinte ucide”. «De ce scriu? De ce această nevoie de ordonare și vizualizare a gândurilor? Parcă cineva mi‑ar tot spune: „Scrie! Dă un semn! Desenează‑ți gândurile în cuvinte. Scrie! Până când ochii mereu întorși spre înlăuntrul ființei vor începe să vadă. Trebuie să justifici verbul existenței tale. Ai iubit. Ai îngrădit prin iubire. Nu pune întrebări. Scrie! Nu mai poți iubi? Scrie că nu mai poți iubi. Scrie! Dă strigătului o formă, cuprinde‑l într‑o silabă. Învață să te bucuri de insomnie căutând. Scrie tot. Cuvântul e în tine. Găsește‑l, chiar dacă simți că înnebunești. Scrie! Strigă! Nu mai poți iubi? Mai poți scrie. Te doare cuvântul dornic să trăiască. Lasă‑l să fie! Asumă‑ți durerea nașterii în singurătate. Scrie că te doare, dar nu lăsa zidul să te strivească. Nu ai voie să te sinucizi. Scrie că nu ai voie să te sinucizi, ca să ții minte!”». Persoana întâi a confesiunii ajunge în unele pagini la o monodie poematică. Tulburătoare. Ritmul este esențial în aceste pagini, de la succesiunea rapidă a primelor episoade, la acea suprarealistă enumerare a zilelor săptămânii ca ilustrare a monotoniei existențiale și rapidității cu care se scurge viața.

„De poveștile dinlăuntrul nostru nu ne apără nimeni. Nu ne poate apăra, am cutezat să cred. Să spun”. Roman al feminității și al iubirii prinse într-o disperată căutare a identității și vindecării de sine, asta este Fatimata. Lansează la un moment dat un mic joc de cuvinte, pornind de la faptul că timpul povestirii este imperfectul. Într-o utopică lume perfectă n-ar exista povestea. N-ar avea ce întregi. Ar fi de meditat asupra acestui „imperfect” din care se naște nevoia de poveste, un fel de „pharmakon” din cuvinte, în același timp leac și otravă. Romanul acesta este dintre cele care propun o lectură „lentă”, densitatea lui te ia prin surprindere, fiind în contrast adesea cu ritmul. Fierberea vulcanului e undeva în adânc și aruncă la suprafață jerbe. Timpul narațiunii este și el discontinuu, mozaicat, în interiorul acestui flux de a cărui întrerupere naratoarea pare a se teme. Vulnerabilitate, tristețe, delicatețe, parabolicul discret, simplitate înșelătoare, ecouri telurice sunt componentele acestei mărturisiri.

Roman al explorării eului, ar fi numit didactic, Fatimata face auzită vocea unui narator feminin de  o complexitate remarcabilă.

„‑ Eu am fost fericită, Fatimata.

‑ Când, doamnă?

‑ Nu mai țin minte… Atunci când am iubit și… ”.

 

 

8 martie 2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *