IPOTEZA OM

IPOTEZA – OM

Motto: „Modernitatea are o rană mortală chiar în inima sa: ideea unui progres continuu și nelimitat”

Octavio Paz, citat de Luigi Zoja

 

Această formulă din titlu, calchiind celebra replică a matematicianului Laplace despre ipoteza nenecesară Dumnezeu, mi se pare cel mai potrivit însemn pentru excepționalul eseu al lui Radu Vancu Elegie pentru uman[1]. S-o spun de la început: este una dintre cele mai bune și mai originale cărți „de idei” apărute la noi în ultimele decenii. Și asta în primul rând datorită mizei majore: nu este o simplă carte de „teorie literară”, analiză a unor poetici, desfășurări de estetici alternative, ci, pentru a le înțelege pe acestea, este pusă în discuție însăși condiția omului (post)modern. Este o carte de filozofie socială, de antropologie și chiar de etică. Cele două părți ale eseului: Muzeul Anti-umanului și Filo-umanii. O tipologie nu sunt, totuși, o separare didactică de tip teorie vs. practică analitică, ele spun ceva intrinsec despre rolul poeziei în modernitate, ca expresie primă/ultimă a tuturor interogațiilor, sfâșierilor, înălțărilor și prăbușirilor  omului în ultimele două secole. Este o carte de filozofie în sensul curat al termenului: meditație asupra țintelor și limitelor umanului. Titlul, aparent liric, contrazice aparent rigoarea analizei, desfătarea bibliografică și precizia diagnosticelor. E greu să nu cazi în mizantropie în fața acestui ecorșeu al destructurării umanului, al îndepărtării omului din umanitate. Dar ce artă extraordinară a ivit prin câteva personalități această înstrăinare a omului de sine însuși, ca și lupta lui pentru regăsire, re-centrare! Pe această balanță fragilă este construit eseul de față. „Iar dacă încape totuși o melancolie în elegia de față – atunci e o melancolie în egală măsură retrospectivă și prospectivă, în orice caz nu atrabilară și acidă, ci aequanimă și luminoasă.  […]. Invenția numită om, pe care modernitatea a adus-o cu sine, nu numai că nu a expirat, cum credea Foucault – dar termenul ei de valabilitate coincide cu termenul de valabilitate al culturii noastre. Care, cum ne arată modernitatea, a căzut atunci când ipoteza-om a căzut – și se va ține atâta vreme cât ipoteza-om se va ține. Încât valabilitatea acestei ipoteze înseamnă, de fapt, deopotrivă necesitatea și centralitatea ei(p.318)

Căci avem de-a face, ne sugerează eseistul, cu două  modernități, co-existente și în egală măsură creatoare de opere de valoare. O modernitate succedând modelului Iluminist, raționalistă, constitutivă, și una distructivă, în care rațiunea apare ca oaia neagră iar arta evacuează decisiv umanul. Este un eseu despre anti-umanismul artei contemporane, despre, în fond, acel selbsthas (pentru  a prelua expresia lui Otto Weininger din vremea când Modernitatea era în plină ecloziune) specific speciei în modernitatea târzie. Eseul este deci „…o încercare de salvare a imaginii omului; e o elegie pentru ceea ce ar fi putut să fie omul, pentru ceea ce a fost nevoit să fie – și pentru ce ar mai putea fi el fi” (13). Afirmația că omul este principala invenție a modernității și  – totuși – dez-articularea, exmatricularea omului din centrul lumii nu indică o contradicție. În fond, Declarația universală a drepturilor omului și ghilotina sunt nu doar strict contemporane, ci și surori bune. Straniu, în numele demnității omului s-a proclamat că Dumnezeu a murit. Dar, făcându-se analiza la morga ideilor,  s-a constatat că decedatul era însuși omul. Aș sublinia actualitatea acută a acestui eseu, dezmembrarea umanismului este un proces în plină accelerare, e suficient să urmărești nu numai arta, dar, de exemplu, programele de învățământ. O revoluție pornită în numele omului a ajuns să elimine omul ca pe un element dispensabil. De ce elegie? Pentru că nu se poate să nu trăiești o sfâșiere în fața contradicției subliniate mai sus. Îmi place mult acest „ar fi putut să fie” din citatul precedent, care lasă deschise toate zările, presupune o eudemonologie, ba chiar o teologie. Întrebarea este dacă în (post)modernitate mai este posibilă o istorie. Adică, mai departe, un destin al omului (ca specie globalizată chiar). În măsura în care „omul recent” (cer iertare pentru acest împrumut conceptual dintr-o carte cu multe puncte comune cu aceasta) este „omul instant”, omul care se abolește pe sine însuși qua uman, evacuându-și trecutul, rădăcinile, dar și viitorul de dincolo de orizontul fericirii imediate. Între omul ca invenție recentă al lui Foucault, omul ca „invenție principală a modernității” și destructurarea umanului nu este distanță. E toată istoria de la 1789 până azi în această dialectică.

Cele două modernități – neapărat nu trebuie uitat asta – nu sunt succesive, ci concomitente. Pulsiunea umană și anti-umană coexistă în umanitate încă din germenii ei. „…nu trebuie pierdut din vedere că cele două modernități sunt de fapt una singură; ele au coexistat din prima clipă, din punctul origo  al modernității, adică din momentul Revoluției Franceze…” (27) „…modernitatea e coșmarul anti-uman din care omul postmodern încearcă să se trezeasc㔄 (30) În care dintre aceste timpuri  locuim, de fapt? E întrebarea subtextuală a acestui eseu acut și neliniștitor. La 200 de ani după Revoluția Franceză, Europa își oferea o nouă traiectorie istorică, omul intra evident într-o nouă eră, suferea o mutație de felul celei suferite la începutul Creștinismului sau, mai apoi, al Renașterii. Procesul, căci este un îndelung proces istoric, începe, cum spun istoricii, de la Iluminismul revoluționar. Citându-l pe Mark Greif, autorul nostru arată că postmodernismul (care este încununarea și sfârșitul modernității), postumanismul și sfârșitul istoriei sunt toate componente ale aceleași chestiuni, nu te poți referi la unul dintre aceste elemente fără a te lovi de celelalte.  „Ultimii devoți ai umanului” au luptat în chiar mijlocul modernității, pentru a-i vindeca rana fondatoare.

„Omul semantic”, omul simbolului, pentru care totul avea sens, cel care se mișca în „pădurea de simboluri” cu abilitatea cu care aborigenul se mișcă după urmele vânatului în junglă, omul capabil să perceapă/priceapă o „semnătură” secretă, transcendentă în orice lucru, omul acesta s-a retras încet, încet  într-un spațiu gol, căci lipsit de semnificație, neutru. Dar și ostil, drept care omul a început o disperată luptă de recuperare a sensului. În acest mod l-aș fi înțeles de exemplu pe Mircea Eliade, singurul capitol asupra căruia am rezerve. La locul cuvenit… Radu Vancu împrumută de la Jung termenul de enantiodromie  (nesfârșita „alergare în sens contrar”) pentru a explica reacția postmodernistă a umanului la instaurarea anti-umanului. Aceasta este „elegia prospectivă pentru uman”, coșmarul din care omul instant încearcă să evadeze. Pentru că modernitatea este un construct bizar al umanului împotriva omului: „Omul nu e câtuși de puțin indispensabil revoluției umaniste a modernității” (30) Aceasta este problema și morală și estetică deopotrivă a artei moderne și a omului modern. Ideologiile care au marcat epoca sunt  ele însele depășite de această dilemă, în sensul că ea le înglobează. Citându-l pe Fukuyama și mai apoi pe Sloterdijk, Radu Vancu observă că eliminarea umanului, începută prin idei și artă, a ajuns la extremismul genocidelor și războaielor totale, dar și la consumismul și mitul fericirii continue din epoca postbelică. Revenirea la uman înseamnă revenirea la om. Pare tautologic? Nu chiar, pentru că, odată cu Revoluția Franceză începe un proces insidios, cu multe fațete, prin care ideile devin mai importante decât omul. De la marxism la nazism și de la psihanaliză la corectitudinea politică, vedem același fenomen. Rămâne atunci artei, poeziei, sarcina imposibilă a reconstrucției omului filouman? „Omul filouman e himera acestei cărți” (53) Teoretic asta ar însemna, cred, depășirea (post)modernității înspre…? Unde  se poate regăsi umanul? „Toată cheia problemei constă, s-ar zice, în a-i găsi din nou omului un loc în lume” (56) Problema este că locul umanului nu este în om. Observ că evacuarea umanului din lume s-a petrecut după același tipar după care, cu secole înainte, a fost evacuat Dumnezeu. E o temă separată de discuție aici! „…poezia nu negociază doar între două singurătăți individuale – ci între singurătățile celor contemporani cu artiștii și singurătățile generațiilor încă nenăscute, dându-le rațiunile existenței lor care va să vină. O singură prezență umană (cea din interiorul poeziei) negociază cu toate singurătățile prezente și viitoare. Și le spune: iată omul, ecce hommo, faceți-i o casă în realul vostru așa cum eu i-am făcut casă în textul meu. A găsi umanului un loc în lume n-ar trebui să fie mai dificil decât a-i găsi un loc în poem” (61) Heideggeriana poezie ca loc de locuire al umanului pare o paradigmă, prezența omului în text ca și în realitate, în realitatea textului ca și în textul realității. Omul modern este o ipostază perfectă a mitului creatorului devorat de propria creație. El (și-)a creat modernitatea ca apogeu al libertății și puterii sale de creație, din care a fost expulzat mai apoi ca inutil. Spenglerian, „…omul faustic, adică omul modern european, a ajuns sclavul creației lui, modernitatea. Care sfârșește prin a-l elimina complet, după ce începuse prin a-i elimina câteva tipuri umane” (62) Și mai apoi: „ Atât de metodică a fost această evacuare a umanului, atât de eficient i-a atins și dizolvat toate straturile, încât reumanizarea profundă pe care o propune postmodernitatea e mai degrabă un exercițiu de recuperare post-traumatică decât o stare de fapt”.

Până în epoca modernă trecutul era sursa legitimității, izvorul și întemeierea tuturor valorilor, vezi celebra imagine cu piticii ridicați pe umerii unor uriași pentru a vedea mai departe. Ruptura a început în momentul în care trecutul începe să fie considerat drept ceva revolut (un fel de antonim al lui revoluționar, nu?), o frână în calea „progresului”. Paradoxul pe care postmodernitatea îl trăiește acut și dureros este că ruptura aceasta devine ea însăși o tradiție, și aici posibilitatea evoluției se fracturează. „tradiție a negației și negației a tradiției”, cum zice Radu Vancu, duce evident la un impas logic și ontologic. Panoramarea bibliografică ne aduce aminte că modernitatea este liberticidă, că modernitatea nu este decât un imens proiect ideologic (Baudrillard), că utopismul modern este un prozelitism sau că Revoluția Franceză (Sursa surselor!) a avut o structură tipic religioasă ș.a.m.d. Iată cum rezumă autorul un text tulburător al lui Finkielkraut: „… ceea ce a făcut posibil infernul anti-uman al modernității a fost combinația de utopism, scientism (fiindcă utopiile ei erau prezentate drept „concepții științifice asupra lumii”, singurele admisibile, singurele infailibile) și tehnicism; masacrarea pe scară largă a oamenilor n-ar fi fost posibilă fără toate acestea, adică fără modernitate (căreia tehnicismul i-a dat această eficiență monstruoasă în eliminarea umanului la o scară supraumană)…” (84) „Criza omului” sau „moartea omului” au fost anticipate (provocate?) de arta și gândirea moderne. Anti-umanismul  s-a încorporat în anti-uman. În același timp (nu trebuie să uităm nicio clipă cele două fețe ale modernității) „în pofida pulsiunilor ei anti-umane, lumea capitalistă e singura rezervație de filo-umanism pe care modernitatea ne-a lăsat-o moștenire” (96). Observ că se aplică aici tot un străvechi principiu: similia similibus curantur, schizoidia care a transformat arta în instrument al antiumanului îi poate schimba încărcătura spre un nou umanism? Am asistat (pasivi?) la moartea cititorului (Mallarmé) și apoi la moartea autorului (Barthes), aș adăuga eu că asistăm acum la moartea cărții ca obiect cultural, va găsi post(post)modernitatea, pornind de la aceleași premise, puterea de a transforma aceste morți în tot atâtea renașteri? Pentru asta, și e sensul întregii demonstrații din acest studiu, trebuie redescoperit omul, readus în centrul meditației și al artei. Ceea ce înseamnă redescoperirea interiorității, a intimului, a privatului (atât de violent confiscat de ideologii recente), nu în sensul exhibării lui stimulate de voyeurismul mediilor de tot felul, ci în sensul interogării  lor neîncetate. Poate că este nevoie – nu apare în carte acest aspect – să regăsim o lume a substanțialismului, a valorilor tari, a axiomelor morale… Izgonit, umanul se reîntoarce.  Și de această dată, probabil, arta îl pre-vestește. Redescoperirea subiectului (care nu este același lucru cu individualismul  modernist, dimpotrivă) are multe consecințe, inclusiv la nivelul limbajului, al posibilității de comunicare. Chestiunea are chiar un aspect teologic asupra căruia, firește, nu voi insista aici. După ce arta a distrus Omul în efigie, a pregătit terenul favorabil pentru ca istoria să-l distrugă cu eficiență, industrial, ca ființă în carne și oase. Și suflet. Poate că tot artei îi revine menirea de a pregăti regăsirea umanului. E posibilă „reconstruirea unei episteme profund umanizate”.

Partea a doua a eseului exemplifică, prin câteva analize aplicate și de o vădită subtilitate această tensiune internă a modernității. Acum intră mai puternic în discuție și literatura română. Care se vădește nu atât de decuplată de problemele literaturii universale moderne pe cât vor unii snobi să o prezinte. Filtrată prin turnesolul comunismului (este el „modernitate”, fie și forțată, sau o frână decisivă a modernizării „naturale”? – temă inepuizabilă de discuții) poetica Generației 80, de exemplu, este confină tuturor acestor tensiuni interne ale modernității. Și mai înainte Radu  Vancu îl citase pe Alexandru Mușina, cu teoria sa despre „noul antropocentrism”. Sau pe Ion Mureșan cu ideea că poeții sunt „anticorpii societății”. De aceea el caută în literatura modernă „filoumanii”. Începând cu „poeticile confesive”, Berryman și Mircea Ivănescu. „A vorbi neîncetat despre spațiul tău privat, implicând la fel de neîncetat în poemele tale prezența spațiului public – aceasta e performanța confesivilor etici. Și forma lor, înaltă, de curaj. Nu avem prea mulți poeți care să fi reușit asta. Alături de Mariana Marin, care e le chef de fil a acestei filiații, Alexandru Mușina și Andrei Bodiu o ilustrează strălucitor”. (176) Poet el însuși, Radu Vancu are niște analize de o complexă subtilitate, el ia în considerare atât textul, cât și proiectul autorului respectiv  pentru a-i descifra ceea ce aș numi locul poietic. Are o formulare precisă, chirurgicală, dar și o mare îndrăzneală a diagnosticului, ca atunci când îl așază pe Mircea Ivănescu „sub semnul unei discreții absolute” sau când susține că nicio altă generație poetică din literatura română precum optzeciștii nu a avut mai mulți poeți „de primă mână”. Redescoperirea individului, a cotidianului a fost modul acestei generații de a se raporta la abrutizarea prin massificare și reificare impusă de comunismul ceaușist.

O a doua categorie, după confesivii etici, ar fi „sacralii”. Cei care încearcă „revrăjirea lumii”. Se întreabă eseistul dacă poezia actuală mai este capabilă să absoarbă structuri mitice, sau despre modul în care noile media fantasmează realul, prin erzatzuri de mituri, mitoizi cum îi numește el. E o dialectică aici, cuvântul care personal mă îngrijorează este erzatz, mă întreb adică dacă putem trăi la nesfârșit din aceste duplicate, clone, realități secunde (și de mâna a doua) și în ce măsură o poezie izvorâtă din ele poate fi  autentică. O temă de reflecție… Aruncat de către modernitate pe ușă, sacrul se întoarce pe fereastră. Fragmentele de mituri însă, s-a observat de mult, nu mai coagulează într-o metanarațiune, lipsește transcendența care să le unifice. Și, firește,  nu mai avem organ pentru rit și mit ( e folosită aici analiza lui Baudrillard).

În acest context e adus în discuție Mircea Eliade, ca un contramodern. E singurul capitol față de care am rezerve. Pare și scris în alt ton, nu mai are acuitatea și comprehensiunea ideatică din restul eseului, ci ceva încrâncenat, vehement. Chiar și bibliografia e un indiciu – indirect – sunt citate cărți evident partizane, ideologizate în exces, precum cea a lui Dubuisson, dar lipsește cea mai bună monografie despre opera lui Eliade, cea a lui Mihai Gheorghiu. După părerea mea, Eliade e modern tocmai prin analitica extrem de subtilă a condiției omului contemporan, prin visul unei noi sinteze planetare (se știe că el imagina o nouă Renaștere, în care Omul să se întregească,  – așa cum în Renașterea europeană s-a întregit prin redescoperirea Greciei antice – prin descoperirea gândirii Orientului), prin statuarea sacrului ca dimensiune constitutivă a umanului. Nimic „fascist” în povestea asta, doar disperarea – tipic modernă și ea – de a descoperi Sensul. El oferă o soluție. Fiecare are dreptul de a decide dacă e mai adecvată sau nu decât altele. Dacă mitoizii sunt erzatzuri, ce ne împiedică să visăm măcar la autentic? Este hybrisul politic al lui Eliade mai blamabil decât cel al lui Pound? Sau al lui Céline? După părerea mea, Eliade este (dacă mi se permite barbarul joc de prefixe) un pre-postmodern, unul care a înțeles din vreme limitele modernismului și a propus una dintre căile posibile de depășire spre regăsirea umanului. Adică a Sensului pierdut. Prin depășirea asimilării geografice (satul global) cu o sinteză spirituală a Orientului și Occidentului. Ce legătură logică are efortul lui Eliade pentru revrăjirea lumii cu „demența totalitară” (formulă excesiv pamfletară, nepotrivită cu tonul din restul eseului) îmi e greu să înțeleg. Faptul că singura formulă de sacru admisă de modernitate este sacrul politic nu implică logic nicidecum că militarea pentru sacru a lui Eliade este afiliabilă politic, dincolo de câteva opțiuni explicite din tinerețe. Iar opțiunile lui Sebastian, de exemplu, nu erau deloc (știm din cartea Martei Petreu) în epocă așa de îndepărtate de ale lui Eliade precum lasă să înțeleagă cei care au folosit Jurnalul său drept măciucă de lovit în Eliade. Passons!

M-am bucurat să găsesc în carte o analiză a unui roman pe nedrept trecut sub tăcere azi: Femeie, iată fiul tău, de Sorin Titel. Roman extraordinar, spune cu dreptate Radu Vancu. Care pune în discuție și boala capitală a istoriei noastre literare, o superficialitate a memoriei literare. S-ar putea face un fel de „istorie” cu texte majore, dar ignorate de ea. La fel de dificil este capitolul despre textele „corozive” ale lui Emil Brumaru sau cel despre „programul antropocentric” al lui Dylan Thyomas. Deci Corporalii, cum îi numește eseistul. Ultimul capitol este dedicat Maximaliștilor și cuprinde doi mari scriitori: Ezra Pound și Mircea Cărtărescu. Am pe birou sărbătoreasca ediție din Pound, tradus de Mircea Ivănescu și Radu Vancu, pe care o deschid mai de câte ori îmi cade sub ochi. Spune autorul nostru: „…poezia nu înseamnă doar limbaj regenerat, așa cum credea inițial; ea e un corp translingvistic, transnațional și chiar transcultural, construit („excernut”, cu cuvântul lui Pound însuși) prin adiționarea tuturor „părților vii” încă active în straturile geologice ale limbajului poetic”. (255) Iată cum recapitulează eseistul miza acestui eseu: „Există /…/ două modernități: una radical anti-umană, originând în splendidele cruzimi atotdistructive ale lui Lautréamont, continuând cu zgomot și furie în extremismul avangardelor și ajungând, în finalul modernității, la teza „morții autorului”; și una care ține să recupereze umanul, cu origini mai degrabă în Laforgue și Corbière (recuperați ca poeți decisivi abia de către americani), reținând din avangarde numai suprarealismul (care tot coagularea unei psyché abisale urmărește, în fond), și ajungând, pe final, să eclozeze deplin și splendid în poezia confesivă. Nu e greu de văzut că cea dintâi modernitate, cea anti-umană, e preponderent continentală /…/. Pe când cea de-a doua e preponderent transoceanică…” (259) Teza: cea dintâi modernitate a prevalat asupra celei de-a doua. La Cărtărescu (avem aici una din cele mai bune, mai comprehensive analize ale acestei opere dinamic polimorfe) autorul observă „natura halucinatorie și coșmarescă” a scrisului. Scriitorul nostru e înțeles ca un manierist („solipsist”), postmodern, ironic, un confesiv care „generează chiar forma eului care face confesiunea” (292) Eu unul văd în acest capitol epura unei posibile monografii (pe deplin meritate și necesare) pe care Radu Vancu ar putea-o dedica scriitorului nostru exponențial de azi. Nu mă pot abține să reproduc în context citatul dat de Radu Vancu din Stuart Sim, pentru precizia radiografiei asupra eului postmodern: „…pentru postmoderni, subiectul e o ființă fragmentară care nu are un nucleu esențial al identității, și trebuie să fie privit ca un proces aflat într-o continuă stare de disoluție mai degrabă decât ca o identitate sau un sine fix care rezistă neschimbat de-a lungul timpului” (290 notă). Să fie aici secretul năucitoarelor meta-morfoze (cu cratimă!) din opera lui Mircea Cărtărescu? Ambiția scriitorului nostru este de a „locui” cumva propriul creier ( e citată fraza emblemă: „Cărțile mele sunt hărți ale creierului meu”),  în căutarea ultimă a acestui Eu dispersat. Și pariul decisiv al acestei opere: recuperarea extensivă a umanității (v. pp. 298-299). Ultimele pagini sunt dedicate unei hermeneutici aplicate celor două romane, Orbitor și Solenoid, oglindiri multiple și prezentări din perspectiva unui scriitor fundamental umanist. Într-un sens, cum să-i spun ca să evităm prefixele înșelătoare? – actual. Scriitor, eminamente confesiv, Cărtărescu este un „…produs împotriva unei astfel de societăți bolnave, genul de scriitor reprezentat (nu exclusiv, dar cel mai strălucitor) de Mircea Cărtărescu lucrează pentru însănătoșirea ei” (299)

Mai are omul vreo șansă? Este întrebarea maximală pe care o presupune acest eseu. Și, subiacent: care este funcția literaturii, a poeziei în reconfigurarea umanului? Fără ipoteza om e târziu pe pământ. Elegia lui Radu Vancu, o subliniază el însuși, conține o melancolie mai degrabă prospectivă decât una retrospectivă. O carte care aduce un remarcabil plus de înțelegere asupra vremurilor noastre…

 

 

10 oct 2016

apărut în revista VATRA nr. 3 /2017

 

[1] RADU VANCU, Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu; Humanitas, 2016.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *