Despre căutare V

Despre căutare (V)

În sensul cel mai propriu căutarea este vitală. Adică pro-creează, creează în virtutea unui viitor. În afară circulaţiei, a mişcării pe care ea o instituie în spaţiul metafizic, lumea ar cădea într-un status-quo-ante. Pînă şi Dumnezeu îl caută pe Adam după ce acesta comisese păcatul. Păcatul este „ascunderea” de Dumnezeu. Ceea ce urmează este Istorie, adică strigarea acestuia şi pornirea lungului drum al crucii (adică literalmente epuizarea universalului, toate direcţiile) pentru a-L găsi.

Îmi place ceea ce aş numi căutarea oarbă, orbecăirea. Pentru că ea biruie contingentul, nu este o bezmeticeală aiuritoare, ci o speranţă „de dincolo de lumi venind şi niciodată rătăcind” că poţi găsi limanul fără a avea organul potrivit pentru aceasta. Este un fel de „artă pentru artă”, o căutare de dragul căutării, în care accentul cade pe de dragul. În acest sens, căutarea este sinonimă cu speranţa… în ciuda a tot şi a toate trebuie să speri.

Legat de căutare este de cercetat termenul de abatere. Abătut înseamnă două lucruri total diferite în limba română: deviat de la drumul tău şi trist, indispus. Ambele, cum se vede ușor, au legătură cu actul fundamental al căutării. Te-ai abătut de la cărarea ta („din cărarea ta afară/de te-ndeamnă, de te cheamă”), nu se poate ca sufletul să nu-ţi fie afectat. Să fii abătut. Bun de bătut de soartă. Abaterea este ca o ieșire din program. Abaterea este ca o întoarcere, o căutare a drumului înapoi.

Rătăcirea din credință se numește erezie. Din acest punct de vedere, căutarea înseamnă însușirea dogmei. Dar dogma înseamnă tocmai închiderea absolută, finalul, peretele fără ușă. Cum este, deci, posibilă căutarea într-un „eon dogmatic”? După ce ai cunoscut Dogma, mai este posibilă căutarea, de vreme ce orice pas în plus ar însemna tocmai erezie, adică ieșirea din dogmă? Intri, ciudat, în spațiul bi-dimensional, locuiești pe o linie. Este condiția misticului, a credinciosului total. Dogma este un răspuns care există înaintea oricărei întrebări. Este o construcție din altă dimensiune, în care subiectul căutător se poate, în sfîrşit, odihni. Erezia este deci nelinişte. Angoasa lipsei de orizont. Cum am trăi dacă, într-o dimineaţă, ne-am trezi fără să mai vedem orizontul, văzînd „altceva”? Divinitatea instituie orizontul. De aceea ea ne scuteşte de căutare. Este căutare doar pînă te pui în ordine cu Ea. De aceea, ca dovadă a supremei iubiri, orizontul este mereu departe, dar mereu înaintea noastră, și mereu dinamic. Ca în parabola aceea a scriitorului nostru, plină de tîlcuri, în care succesiunea orizonturilor era pentru Iona o succesiune nesfîrșită de burți de pești. Asta este întocmai dogma!

Deosebirea de situaţie: cauţi sau eşti căutat. În ciuda aparențelor, a fi căutat este o atitudine activă, nu pasivă.

Căutarea ca o „certitudine dogmatică” (Evdokimov) Este un „eon dogmatic”, o cunoaștere postulativă. Afirm, deci caut, caut deci cunosc. Un bătrîn teolog le spunea tinerilor săi discipoli: eu am mai multe răspunsuri decît aveţi voi întrebări. Este o întoarcere pe dos a modului în care înţelegem, de obicei, căutarea. Ce fel de materie este antimateria? De fapt, cîte feluri de „materie” există? Tot astfel căutarea… Sunt oameni care au ajuns, sunt deja în ostrovul dincolo de care nu mai există nimic, şi care totuşi caută netulburaţi în continuare. Ce fel de căutare magnifică, despre care nu avem decît vagi speculaţii ca din interiorul găurilor negre… trebuie să fie aceasta din postura deţinătorului tuturor răspunsurilor!

Căutarea nu trebuie însă confundată cu îndepărtarea. Trebuie să ai mereu unde să te întorci, oricît de departe ai merge. Cînd ai obosit. Dacă ai pierdut locul de întoarcere, nu mai este căutare, este bezmeticeală. Căutarea, ca mişcarea locomotivei, un înainte şi înapoi care împinge maşinăria cu totul înainte.

Şi ce se întîmplă atunci cînd, la sfîrşitul căutării, nu găseşti nimic? Sau găseşti nimicul?

De fapt, este un singur lucru de căutat, adevărul. Numai el te eliberează de tot, inclusiv de căutarea însăşi. Cum spune Cartea. Bietul Diogene căuta omul. Dar omul nu putea fi văzut nici măcar la lumina puternică a amiezii ateniene. Într-atît era de ascuns.

(sursa foto: xnn.ro)

apărut în Literatura de Azi 4.04.2017

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *