S U C C E S!
Să eliminăm dintru început ipocrizia şi didacticismul. Ipocrizia celor care spun: nu mă interesează succesul. Didacticismul care impune să explicăm: ce este valoarea, ce este succesul care este raportul dintre ele: supraunitar (valoarea unei opere depăşeşte succesul ei de public), egal cu 1 (valoarea şi succesul merg împreună) sau subunitar (succesul depăşeşte valoarea). Lucrăm cu imponderabile şi lucrul cel mai simplu este să constatăm existenţa celor doi factori. Există valoare şi există succes de public (dar şi succes de critică, ceea ce mai complică odată ecuaţia). În ce fel se determină reciproc cele două? Introducem, în plus, şi coordonata timp, care depăşeşte uneori cu mult dimensiunile unei vieţi. Cazul Van Gogh de pildă. Iar, pentru deceniile din urmă, vedem că succesul este o funcţie de marketing, deci o carte sau un tablou se supun exact aceloraşi legi ale vânzării-cumpărării ca şi o pereche de pantofi sport sau o pereche de blugi. Şi, dintr-o dată, ecuaţia care la început părea simplă, compusă doar din doi termeni, s-a îmbogăţit cu prea multe necunoscute.
Instrumentarul sociologului este aici neapărat necesar, ca şi cel al psihologului. Dar, în fond, ne întoarcem la o temă dezbătută în aceste pagini acum vreo două numere: recunoaşterea valorii. Căci, în termeni sociali, o valoare recunoscută se traduce prin succes de public. Un public educat, cu un grad de şcolarizare înalt, cu o programă armonizată şi un backgrund de „cultură generală” (o sintagmă evacuată din limbajul cotidian şi din proiectele didactice ca pernicioasă), format într-o şcoală exigentă va avea cu siguranţă un alt consum cultural decât cel compus din cetăţenii în maiou, mâncători de seminţe şi ascultători de manele din faţa blocului unde fumegă eternul grătar. Teoria ca teoria, practica ne dă nume. Numele care vinde, se ştie, produsul. Ne aflăm într-un cerc plin de vicii de toată frumuseţea. Numele vinde cartea, dar cum ajungi să-ţi faci un nume? Andrei Pleşu, de pildă. Spre stupoarea unora, simpla sa prezenţă va vinde, este o garanţie. Acum câţiva ani cartea sa despre îngeri, o carte foarte specializată, în afară oricum a interesului la zi al publicului şi nu tocmai facilă la lectură, a făcut nişte vânzări record. Sigur că majoritatea celor care au cumpărat-o e departe de a avea preocupări „spirituale”. Poate unii chiar s-au străduit să o citească. Succesul, oricum, a depăşit anticipările. Alt caz: Mircea Cărtărescu. Sigur că Orbitor, un roman extrem de dificil prin luxurianţa sa tropicală a imaginarului, a avut succes. De ce iubim femeile, însă, a fost o adevărată lovitură. O carte scrisă special ca să aibă succes la un public cât mai larg, fără a coborî ştacheta. Aici deopotrivă numele autorului, titlul, dar şi conţinutul au determinat fulminanta cerere de pe piaţă. Întrebarea este: avem de-a face cu acelaşi tip de succes ca în cazul Codului lui Da Vinci sau al lui Harry Potter? Tot succes se cheamă.
Dinspre partea artistului privind, succesul înseamnă putere. Ne astenizează, în general, nu atât lipsa personală de succes, cât succesul celuilalt. E comod să ai putere, ca artist, ignorând în acest context o seamă de servituţi care sunt presupuse şi care, se cunosc destule cazuri, au sfârşit prin a distruge artistul însuşi. E comod, pentru că, dacă ştii să distribui adecvat această putere, dacă ştii să te fereşti de a ajunge „vedetă”, asta îţi dă o invidiabilă independenţă, o siguranţă a traiului cotidian, îţi permite să nu-ţi iroseşti forţele în lupta de uzură din care niciodată nu poţi ieşi învingător, cu grijile zilei. Un alt distinguo este de făcut între succesul artistic şi cel administrativ. Uneori, primul îl poate aduce pe al doilea (niciodată invers, chiar dacă, în virtutea vremelnicii puteri deţinute îţi poţi permite tiraje mamut sau traduceri în alte limbi). Dar dacă ajungi să nu mai percepi în sinele tău cel mai adânc graniţa dintre ele, eşti terminat ca artist. O metodă de a evita nevroza succesului cu orice preţ este apelul la succesul de stimă. Pare a fi un paliativ dar… Cu alte cuvinte, dacă ai doi, trei oameni la a căror părere ţii cu adevărat, cărora le preţuieşti verdictul ca pe o investire, atunci un cuvânt de apreciere din partea lor va conta mai mult decât un tiraj de masă rapid epuizat. Sunt şi diferenţe să le zic aşa genetice, care ne vor spune de la început că, de pildă, un roman se va bucura de mult mai mult succes decât un volum de poezie. Că Rebreanu va fi mai citit decât Mateiu Cargiale (deşi la un celebru sondaj de acum câţiva ani printre criticii literari Craii a ieşit ca fiind cel mai bun roman românesc). Există şi va exista, altfel spus, un anume fel de artă făcută pentru un cerc relativ îngust de rafinaţi şi de snobi şi care îşi atinge succesul atunci când se impune în aceste teritorii foarte strict delimitate ale Publicului.
Pe de altă parte, în ţările cu bună aşezare socială, avem o instituţie care impune de multe ori o carte: cea a premiilor literare. Acolo un premiu înseamnă vizibilitatea publică, apariţii în media, sporuri de tiraje şi ediţii noi, turnee de prezentare a cărţii în întreaga ţară (iată ceva ce la noi lipseşte cu desăvârşire), un premiu te impune. La noi, nu înseamnă de cele mai multe ori decât scandaluri, contestarea juriilor, şi rămân oricum lipsite de urmări evidente în ceea ce priveşte notorietatea şi bugetul autorului. Asta şi din cauza alergiei noastre la ierarhii. Şi a lipsei culturii dintre subiectele la ordinea zilei din presa noastră. Nici măcar când Mungiu a luat Palme d’Or (ceea ce înseamnă Succesul cu majusculă) ziarele noastre n-au catadicsit să-i acorde în întregime prima pagină. Cum ar fi meritat. Ce să mai spunem atunci de acordarea premiilor US care trece într-un absolut anonimat, neştiută decât de cei direct interesaţi? Revistele culturale se complac într-un circuit închis, ele nu se adresează „publicului” ci confraţilor. Nimic de aşteptat de la ele, ca tiraj şi influenţă sunt neglijabile. Un rol mult mai important îl are televiziunea şi, pentru un popor catodico-dependent, o prezenţă mai insistentă la televizor asigură un succes imposibil practic de atins pe alte căi.
O literatură are nevoie de cât mai mulţi autori de succes. Ei „împing” cărţile spre public. Rumoarea aceea indefinisasbilă care se creează în jurul unei cărţi, uneori chiar înainte ca ea să apară, este, în fond, succesul ei. Şi acest zgomot de fond ar trebui să fie creat şi întreţinut de nişte oameni specializaţi care se numesc îndeobşte critici literari şi care ar trebui, prin prestaţia şi prestigiul lor, să impună o anume carte sau un anume autor interesului public. Or, critica noastră literară suferă de un acut nombrilism, ea se adresează aproape în exclusivitate celor care deja ştiu, deşi ea ar trebui tocmai să provoace alchimia transformării ne-cititorului în cititor. Cu excepţia notabilă a lui Dan C. Mihăilescu, ne lipsesc mediatorii. Prin anii 90 scriam un articol în care, parafrazând o replică celebră a marelui actor Vasile Niţulescu dintr-un film „cu activişti”, îndemnam: ocupaţi televiziunile! Le ceream anume oamenilor de cultură să folosească forţa teribilă a mesajului televizat, să nu lase ecranul ocupat de imbecilitatea agresivă. Din nefericire, am anticipat exact, şi stadiul la care am ajuns azi ţine deja de patologia socială. Trăim într-un vid de autoritate şi un critic care scrie/vorbeşte despre cărţi într-un supliment cultural al unui ziar de mare tiraj sau la un post Tv. face mai mult pentru succesul cărţii respective decât o analiză sofisticată într-o revistă de specialitate. Sigur acum că succesul este un ingredient foarte important, dar numai un ingredient. Mirodeniile dau gust minunat mâncărurilor, dar nimeni nu se poate hrăni numai cu mirodenii. Vreau să spun că autorul care se hrăneşte exclusiv după succesul de reţetă ajunge în vacuitate.
Am scris aceste lucruri la rugămintea prietenului Florin. S-a văzut, sper, clar, că habar n-am ce este acela succesul. Vă doresc Succes!