Interviu apărut în nr. 7-8-9 al Revistei BOEM@
Victor Marola: Bună ziua, domnule Profesor Christian Crăciun. Membrii colegiului de redacție vă invită în paginile revistei Boema. Ne onorează prezența dumneavoastră. Pentru cititori, vă rugăm să vă prezentați retrospectiv activitatea paideică și culturală în câteva rânduri?
Christian
Crăciun: Mulțumesc de invitație! Iată deci un foarte sumar cursus vitae. Sunt
absolvent al Facultății de Litere (Limba și Literatura română se numea,
didactic, pe atunci) din București. Repartiția am luat-o la Liceul Industrial 1
din Moreni, care acum se cheamă (ca și liceul pe care l-am absolvit în
Ploiești) „I. L. Caragiale”. Aici am profesat 42 de ani. Debutul l-am avut – se
putea altfel? – cu poezie în revista liceului. Apoi au urmat revistele
studențești cu cronici literare și eseuri. Din fericire, n-am păstrat mai
nimic. După absolvire, am început cu adevărat o publicistică mai serioasă: la Transilvania,
Vatra, Orizont, SLAST, România Literară ș.a. Acum este și un – cum să-i
spun? – un „pre-debut” în volumul colectiv îngrijit de prof. Mircea Zaciu la
centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu, cu un text despre Pădurea Spânzuraților.
A treia etapă, singura care contează, este cea de după 1990. Atunci am început
să public constant: la Cronica, 22, Vatra, excepționalul L.A.I. (ambele
serii), Adevărul Literar și Artistic, plus revistele locale care
înfloreau pe atunci, printre care Axioma ploieșteană, Revista Nouă din
Câmpina. Mai sunt și altele în care am
publicat un articol, două. De câțiva ani m-am „fixat” cu rubrici permanente la Viața
Românească, Orizont și, mai recent, Tribuna.
Din această activitate s-au adunat
cu greu și cărțile. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în
2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a
ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. A urmat cartea la
care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă
la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care
îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat,
în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii,
eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile
culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un
volum de articole social-politice Circumstanțiale.
Despre activitatea de profesor mi-e
teamă că nu mai avem spațiu, lăsăm, poate o discuție separată.
V.
M.: Sunteți unul dintre scriitorii și cronicarii literari prezenți la Târgurile
de Carte, la prezentarea noilor apariții editoriale. Cum vedeți orientările
literare după anul 1990?
Chr.
C..: O precizare: nu sunt deloc cronicar
literar, din motive ce nu le pot amănunți aici, nu urmăresc precum un
seismograf mișcarea literară, sunt complet rupt de lumea scriitoricească. De
altfel, cine parcurge fie și sumarul celor două culegeri amintite constată că
nu literatura propriu-zisă ocupă primul loc, ci eseul filosofic, istoric,
memoriile și jurnalele, cărți de teologie sau de știință ș.a.m.d. Rațiunea o
găsiți în prefețele cărților amintite.
Cât despre miezul întrebării,
trebuie să vă spun că mișcarea literară care s-a născut după 2000 este una
excepțională. Seniorii sunt seniori, nu discutăm despre ei acum. Generația 80
s-a stratificat și ea după multe și uneori surprinzătoare criterii. Rămâne
Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori români și, după părerea
mea, primul care schimbă decisiv canonul literar după Eminescu, Arghezi și
Nichita Stănescu, devenind lider canonic. Revin la cei afirmați după cumpăna
mileniilor… după ce timpul va cerne exagerările, mizele minore, dorința de a
șoca gratuit, vulgaritatea, o anume intoleranță față de „cele vechi” ș.a.m.d.
va rămâne o literatură absolut remarcabilă. Se scrie mult și sunt cărți
remarcabile și de poezie și de proză ori eseistică. O observație care nu s-a
făcut: pentru prima dată în istoria literaturii noastre, această generație este
branșată în mod natural cu literatura lumii. Oamenii ăștia circulă enorm,
știu să facă proiecte, participă la rezidențe de traduceri și creație, se
cunosc personal cu o mulțime de scriitori, din Vietnam în Canada, din Islanda
în Arabia Saudită, din Canada în Norvegia sau Azerbaidjan. Este o efervescență,
o șansă pe care literatura noastră nu le-a avut niciodată. Din păcate, acest
fenomen se lovește de un dublu handicap major: a. este foarte puțin vizibil în
revistele culturale „pe hârtie”, deci inaccesibil unui public mai larg, și b. este
nevoit să funcționeze într-un mediu social decis a-cultural, dacă nu de-a
dreptul și vehement anti-cultural (sau reducând cultura la un naționalism tâmp
și lozincard). Să ne rugăm să biruie până la urmă această vitalitate creatoare
excepțională, capabilă să ne așeze pe harta literară a lumii!
V.M.:
Pentru cei mai mulți scriitori (și pictori), natura constituie nu doar o oază
de liniște, ci și o adevărată sursă de inspirație. Doar peisajul patriarhal din
provincia Bourgogne l-a inspirat pe Lamartine în scrierile sale?
Chr.
C.: Natura este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, vorba poetului. Artiștii
(pictori, scriitori, chiar muzicienii) sunt, poate, printre ultimii muritori
capabili să ne învețe să simțim. Să vedem, să mirosim, să pipăim, să
mirosim, să ascultăm. Să te duci într-o splendidă poieniță dintr-o pădure și să
dai drumul la grătar și la casetofon, în loc să asculți păsările, foșnetul
pădurii, al apei, să vezi lucirea luminii pe frunze cum se schimbă cu fiece
secunde, să amușini senzația de proaspăt, de viu e un fel de
crimă asupra umanității din om. Artistul, repet, cu minime excepții (mă refer
la situația de la noi, în alte părți mai educate alta e povestea), rămâne, după
părea mea, un învățător al sinesteziilor tainice.
V.M.:
Orice scriitor este distinct prin modalitățile proprii de reflectare a vieții.
Prin ce se identifică Charles Baudelaire în literatura franceză?
Chr.
C.: Baudelaire a schimbat nu numai
literatura franceză, ci literatura lumii. Mai precis, a revoluționat simultan
modul poeziei de a vedea lumea și modul lumii de a vedea poezia. Și a schimbat
locul poeziei în Lume. Nu mai vorbesc de limbaj… El este marele punct
de inflexiune al Modernității. Despărțită apoi în cele două brațe ale
fluviului: vizionarismul incendiator al lui Rimbaud și răceala algebrică,
autosuficientă ca limbaj intranzitiv a lui Mallarmé. Cu ei începe marea poveste
a Modernității culturale europene.
V.M.:
Literatura română a avut influențe din cultura europeană apuseană, dacă ar fi
să reflectăm asupra operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu. Alții au scris în limba țărilor unde au peregrinat sau au locuit
(Petru Cercel, Iulia Hașdeu). Astăzi se pune un accent deosebit pe
originalitate. Nominalizați și alți scriitori români care au avut afinități cu operele
scriitorilor din Franța, Italia sau Germania?
Chr.C.:
Cultura română modernă s-a născut, în fascinantul secol XIX, într-un fel de
cursă cu handicap, încercam să dovedim că suntem latini, adică europeni,
recuperând, arzând cu frenezie etapele, uneori până la ridicol (vezi comediile
lui Alecsandri și, firește, Caragiale). Asta nu s-a putut face decât prin
imitarea unor modele, este un proces de aculturație perfect normal și întâlnit pretutindeni.
Două au fost liniile: cea franceză, – „focul”, imginația, începând „de la
pașopt” – și cea germană, – „gheața”, rigoarea, geometria spiritului – de la Junimea înainte. Până la colapsul
comunist cele două s-au echilibrat minunat (inclusiv în politica mare, vezi
primul război), îmbogățindu-ne cultural. Să nu uităm ce zicea Blaga (el însuși
exponent al liniei 2): cultura franceză zice „fii ca mine!”, cultura germană
„fii ca tine!” Minunat echilibru! Păcat
că a fost retezat de istorie!
V.M.:
Partizanii curentului demitologizării solicită scriitorilor mai multă acrivie
sau încearcă să-și facă loc în media prin atacarea unor pasaje sensibile
(paragrafe, articole din presa timpului, paradigme culturale depășite, poezii
etc.) din operele scriitorilor consacrați?
Chr.
C.: Dacă un scriitor a scris porcării,
din punct de vedere moral, a le readuce în memorie nu este demitologizare, ci datorie.
Adevărul și punct. Acum este pe val, de exemplu, Nina Cassian. Care a scris
lucruri îngrozitoare, în vremuri îngrozitoare. O fi devenit după aceea o poetă
notabilă, nu zic. Dar litera scrisă, din nefericire pentru asemenea cazuri,
rămâne. Nu poate fi ștearsă. Să reamintesc aici, fără a putea intra în detalii,
bine-cunoscuta schizoidie a memoriei: celor de extrema dreaptă nu li se iartă
nimic, în timp ce adepții extremei stângi comuniste sunt ab initio absolviți de
orice vină. Mai mult, dacă vrei să amintești texte și fapte rușinoase,
descalificante, strict atestabile, ești acuzat că vrei să-i scoți din cultură
pe Sadoveanu sau pe Călinescu sau Gellu Naum ( vezi, de ex. cercetările Anei
Selejan, cu abundență de exemple). Nu, așa cum francezii nu l-au scos pe Céline,
dar nici nu i-au „făcut uitate” (cum vor unii la noi) scrierile oribile.
V.
M.: Se poate vorbi de o geografie literară în cultura franceză din secolele al
XVIII-lea și al XIX-lea?
Chr.
C.: Franța, ca orice altă cultură europeană, este o cultură formată din multe
culturi. O cultură majoră este astfel tocmai pentru că, asimilând, asigură
identitatea acestor sub-componente regionale. Foarte marcate uneori chiar și
azi în Franța, sau Italia sau Germania chiar. Sunt uneori diferențe majore,
chiar de graiuri, de obiceiuri. Aceasta este fericita diversitate care asigură
prospețimea sângelui creator. Detaliile întrebării Dvs. cer, desigur, un tratat,
cum ei au numeroase, și nu doar câteva rânduri.
V.M.:
În traiectul existenței lor, câțiva dintre scriitori francezi au avut
experiența conversiunii: Blaise Pascal, Pensées,
Paul Claudel, Un poet privește Crucea?
Cunoașteți asemenea momente speciale și în peisajul literar românesc?
Chr.
C: Dau doar două exemple, dintre cele mai cunoscute: Nicolae Steinhardt și
extraordinarul poet Daniel Turcea. Fenomenul este de maxim interes, mai ales în
ultimele trei decenii sunt surprinzător de multe cazuri. Să-l amintim pe
părintele Savatie Baștovoi, și prozator de mare succes, sau insurgentul poet,
părintele „fracturismului”, Marius Ianuș. Poate de o altă factură este
fenomenul grupării cunoscute sub numele de Rugul Aprins, oameni de
naturi foarte diferite, mireni și fețe bisericești, artiști, oameni de știință,
arhitecți scriitori, studenți etc. care se întâlneau în ultimii ani ai războiului
și primii ani ai comunismului spre meditație la rugăciunea inimii. Mulți au
sfârșit în temnițele comuniste. Iată, tocmai a apărut cartea unuia dintre membrii
proeminenți ai Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu, Floarea
de foc. Îngrijitorul ediției, și al întregii serii care restituie scrierile
membrilor acestui grup, profesorul Marius Vasileanu, spune, pe bună dreptate,
că este o carte de prim raft, de așezat firesc alături de Jurnalul
fericirii. Dau un citat exact pe tema pe care o evocați: „Întrebările în
problema convertirii sunt deci o curiozitate absurdă. Convertirea e o chestiune
de sentiment, nu de logică; e ivirea unei flăcări divine, în inima omului, care
o încălzește cu o dulceață divină. E vorba de un dar pe care nu-l poate dărui
nici o religie din lume, afară de religia lui Hristos. E harul lui Hristos.
Mirarea unui creștin asupra convertirii la religia lui trădează o lacună a
acestui har în sufletul lui…”.
V.M.:
Ați participat la multe conferințe, simpozioane și cenacluri literare ș.a.
Menționați câțiva scriitori contemporani, care v-au impresionat atât prin
operele, cât și prin ținuta lor intelectuală?
Chr.
C.: Horia Roman-Patapievici, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei
Pleșu, George Banu, Teodor Baconski, Dan Tomuleț, Adrian Sorin Mihalache, Dan
C. Mihăilescu, Vianu Mureșan, păr. Ioan Ică jr….etc. etc. Ordinea este firește
absolut aleatorie.
V. M.:
În curricula Facultăților de Litere (și Limbi străine) se regăsește disciplina
intitulată ,,Literatură comparată’’, în care sunt prezentați cu operele și
particularitățile lor cei mai reprezentativi scriitori (poeți, dramaturgi,
prozatori) ai lumii. Considerați că este mai potrivită denumirea ,,Literatură
universală’’ decât cea de
,,Literatură comparată’’?
Chr. C.: Cred că, pe vremea când studiam eu, cu dna. Zoe
Dumitrescu Bușulenga și dl. Romul Munteanu, se numea chiar „Literatură
universală și comparată”. Cred că nu litera, ci spiritul contează. Comparația
este posibilă numai într-un anume cadru. Dacă, în numele unor ideologii
pernicioase, pui pe același plan nu știu ce incantație a boșimanilor cu tragediile
shakespeare-iene, cum se întâmplă în multe universități occidentale, totul e
pierdut, nu e nici universală, nici comparată.
V.M. : Tinerii din ultimii 20 de ani sunt orientați mai mult în
însușirea limbii engleze deoarece este mai întâlnită pe meridianele lumii. Ce
îndemnuri le oferiți adolescenților și studenților care se simt atrași avant la lettre de limba și literatură
franceză?
Chr. C: Să-l citească pe… Cioran. Vor
găsi acolo cele mai teribile caracterizări ale frumuseții, splendorii, dificultăților
și decadenței limbii franceze. Din păcate, azi studiul limbilor străine se face din
perspectivă strict pragmatică, comunicațională, a traductibilității și aproape
deloc sub dimensiunea culturală. Pentru cei care vor mai mult, vor cu adevărat
o întemeiere culturală superioară, studiul măreței culturi franceze, și firește
al limbii rafinate până la ultimele
nuanțe, este obligatoriu. Dl. Macron vrea să redea gloria limbii
franceze, sper ca măcar în acest domeniu să reușească.
V.M.: Ce cărți le recomandați tinerilor
care nu sunt studenți la litere?
Chr.
C. : Toate. Și, în primul rând, Clasicii. Din toate literaturile, inclusiv
română. Marii Autori, de la Tragicii greci la Dante și Shakespeare și, mai
departe, la Tolstoi și Dostoievski. Sunt utopic, firește. Au trecut de mult (și
definitiv!) vremurile când un inginer, absolvent de Politehnică, citea fără
dicționar, în original, Plutarh sau Cicero. Pe scurt: important este să
citească. Zilnic!
V. M.: Vă mulțumim pentru răspunsurile deosebite
oferite cititorilor revistei noastre.
Victor Marola: Bună ziua, domnule Profesor Christian Crăciun. Membrii colegiului de redacție vă invită în paginile revistei Boema. Ne onorează prezența dumneavoastră. Pentru cititori, vă rugăm să vă prezentați retrospectiv activitatea paideică și culturală în câteva rânduri?
Christian
Crăciun: Mulțumesc de invitație! Iată deci un foarte sumar cursus vitae. Sunt
absolvent al Facultății de Litere (Limba și Literatura română se numea,
didactic, pe atunci) din București. Repartiția am luat-o la Liceul Industrial 1
din Moreni, care acum se cheamă (ca și liceul pe care l-am absolvit în
Ploiești) „I. L. Caragiale”. Aici am profesat 42 de ani. Debutul l-am avut – se
putea altfel? – cu poezie în revista liceului. Apoi au urmat revistele
studențești cu cronici literare și eseuri. Din fericire, n-am păstrat mai
nimic. După absolvire, am început cu adevărat o publicistică mai serioasă: la Transilvania,
Vatra, Orizont, SLAST, România Literară ș.a. Acum este și un – cum să-i
spun? – un „pre-debut” în volumul colectiv îngrijit de prof. Mircea Zaciu la
centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu, cu un text despre Pădurea Spânzuraților.
A treia etapă, singura care contează, este cea de după 1990. Atunci am început
să public constant: la Cronica, 22, Vatra, excepționalul L.A.I. (ambele
serii), Adevărul Literar și Artistic, plus revistele locale care
înfloreau pe atunci, printre care Axioma ploieșteană, Revista Nouă din
Câmpina. Mai sunt și altele în care am
publicat un articol, două. De câțiva ani m-am „fixat” cu rubrici permanente la Viața
Românească, Orizont și, mai recent, Tribuna.
Din această activitate s-au adunat
cu greu și cărțile. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în
2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a
ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. A urmat cartea la
care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă
la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care
îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat,
în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii,
eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile
culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un
volum de articole social-politice Circumstanțiale.
Despre activitatea de profesor mi-e
teamă că nu mai avem spațiu, lăsăm, poate o discuție separată.
V.
M.: Sunteți unul dintre scriitorii și cronicarii literari prezenți la Târgurile
de Carte, la prezentarea noilor apariții editoriale. Cum vedeți orientările
literare după anul 1990?
Chr.
C..: O precizare: nu sunt deloc cronicar
literar, din motive ce nu le pot amănunți aici, nu urmăresc precum un
seismograf mișcarea literară, sunt complet rupt de lumea scriitoricească. De
altfel, cine parcurge fie și sumarul celor două culegeri amintite constată că
nu literatura propriu-zisă ocupă primul loc, ci eseul filosofic, istoric,
memoriile și jurnalele, cărți de teologie sau de știință ș.a.m.d. Rațiunea o
găsiți în prefețele cărților amintite.
Cât despre miezul întrebării,
trebuie să vă spun că mișcarea literară care s-a născut după 2000 este una
excepțională. Seniorii sunt seniori, nu discutăm despre ei acum. Generația 80
s-a stratificat și ea după multe și uneori surprinzătoare criterii. Rămâne
Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori români și, după părerea
mea, primul care schimbă decisiv canonul literar după Eminescu, Arghezi și
Nichita Stănescu, devenind lider canonic. Revin la cei afirmați după cumpăna
mileniilor… după ce timpul va cerne exagerările, mizele minore, dorința de a
șoca gratuit, vulgaritatea, o anume intoleranță față de „cele vechi” ș.a.m.d.
va rămâne o literatură absolut remarcabilă. Se scrie mult și sunt cărți
remarcabile și de poezie și de proză ori eseistică. O observație care nu s-a
făcut: pentru prima dată în istoria literaturii noastre, această generație este
branșată în mod natural cu literatura lumii. Oamenii ăștia circulă enorm,
știu să facă proiecte, participă la rezidențe de traduceri și creație, se
cunosc personal cu o mulțime de scriitori, din Vietnam în Canada, din Islanda
în Arabia Saudită, din Canada în Norvegia sau Azerbaidjan. Este o efervescență,
o șansă pe care literatura noastră nu le-a avut niciodată. Din păcate, acest
fenomen se lovește de un dublu handicap major: a. este foarte puțin vizibil în
revistele culturale „pe hârtie”, deci inaccesibil unui public mai larg, și b. este
nevoit să funcționeze într-un mediu social decis a-cultural, dacă nu de-a
dreptul și vehement anti-cultural (sau reducând cultura la un naționalism tâmp
și lozincard). Să ne rugăm să biruie până la urmă această vitalitate creatoare
excepțională, capabilă să ne așeze pe harta literară a lumii!
V.M.:
Pentru cei mai mulți scriitori (și pictori), natura constituie nu doar o oază
de liniște, ci și o adevărată sursă de inspirație. Doar peisajul patriarhal din
provincia Bourgogne l-a inspirat pe Lamartine în scrierile sale?
Chr.
C.: Natura este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, vorba poetului. Artiștii
(pictori, scriitori, chiar muzicienii) sunt, poate, printre ultimii muritori
capabili să ne învețe să simțim. Să vedem, să mirosim, să pipăim, să
mirosim, să ascultăm. Să te duci într-o splendidă poieniță dintr-o pădure și să
dai drumul la grătar și la casetofon, în loc să asculți păsările, foșnetul
pădurii, al apei, să vezi lucirea luminii pe frunze cum se schimbă cu fiece
secunde, să amușini senzația de proaspăt, de viu e un fel de
crimă asupra umanității din om. Artistul, repet, cu minime excepții (mă refer
la situația de la noi, în alte părți mai educate alta e povestea), rămâne, după
părea mea, un învățător al sinesteziilor tainice.
V.M.:
Orice scriitor este distinct prin modalitățile proprii de reflectare a vieții.
Prin ce se identifică Charles Baudelaire în literatura franceză?
Chr.
C.: Baudelaire a schimbat nu numai
literatura franceză, ci literatura lumii. Mai precis, a revoluționat simultan
modul poeziei de a vedea lumea și modul lumii de a vedea poezia. Și a schimbat
locul poeziei în Lume. Nu mai vorbesc de limbaj… El este marele punct
de inflexiune al Modernității. Despărțită apoi în cele două brațe ale
fluviului: vizionarismul incendiator al lui Rimbaud și răceala algebrică,
autosuficientă ca limbaj intranzitiv a lui Mallarmé. Cu ei începe marea poveste
a Modernității culturale europene.
V.M.:
Literatura română a avut influențe din cultura europeană apuseană, dacă ar fi
să reflectăm asupra operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu. Alții au scris în limba țărilor unde au peregrinat sau au locuit
(Petru Cercel, Iulia Hașdeu). Astăzi se pune un accent deosebit pe
originalitate. Nominalizați și alți scriitori români care au avut afinități cu operele
scriitorilor din Franța, Italia sau Germania?
Chr.C.:
Cultura română modernă s-a născut, în fascinantul secol XIX, într-un fel de
cursă cu handicap, încercam să dovedim că suntem latini, adică europeni,
recuperând, arzând cu frenezie etapele, uneori până la ridicol (vezi comediile
lui Alecsandri și, firește, Caragiale). Asta nu s-a putut face decât prin
imitarea unor modele, este un proces de aculturație perfect normal și întâlnit pretutindeni.
Două au fost liniile: cea franceză, – „focul”, imginația, începând „de la
pașopt” – și cea germană, – „gheața”, rigoarea, geometria spiritului – de la Junimea înainte. Până la colapsul
comunist cele două s-au echilibrat minunat (inclusiv în politica mare, vezi
primul război), îmbogățindu-ne cultural. Să nu uităm ce zicea Blaga (el însuși
exponent al liniei 2): cultura franceză zice „fii ca mine!”, cultura germană
„fii ca tine!” Minunat echilibru! Păcat
că a fost retezat de istorie!
V.M.:
Partizanii curentului demitologizării solicită scriitorilor mai multă acrivie
sau încearcă să-și facă loc în media prin atacarea unor pasaje sensibile
(paragrafe, articole din presa timpului, paradigme culturale depășite, poezii
etc.) din operele scriitorilor consacrați?
Chr.
C.: Dacă un scriitor a scris porcării,
din punct de vedere moral, a le readuce în memorie nu este demitologizare, ci datorie.
Adevărul și punct. Acum este pe val, de exemplu, Nina Cassian. Care a scris
lucruri îngrozitoare, în vremuri îngrozitoare. O fi devenit după aceea o poetă
notabilă, nu zic. Dar litera scrisă, din nefericire pentru asemenea cazuri,
rămâne. Nu poate fi ștearsă. Să reamintesc aici, fără a putea intra în detalii,
bine-cunoscuta schizoidie a memoriei: celor de extrema dreaptă nu li se iartă
nimic, în timp ce adepții extremei stângi comuniste sunt ab initio absolviți de
orice vină. Mai mult, dacă vrei să amintești texte și fapte rușinoase,
descalificante, strict atestabile, ești acuzat că vrei să-i scoți din cultură
pe Sadoveanu sau pe Călinescu sau Gellu Naum ( vezi, de ex. cercetările Anei
Selejan, cu abundență de exemple). Nu, așa cum francezii nu l-au scos pe Céline,
dar nici nu i-au „făcut uitate” (cum vor unii la noi) scrierile oribile.
V.
M.: Se poate vorbi de o geografie literară în cultura franceză din secolele al
XVIII-lea și al XIX-lea?
Chr.
C.: Franța, ca orice altă cultură europeană, este o cultură formată din multe
culturi. O cultură majoră este astfel tocmai pentru că, asimilând, asigură
identitatea acestor sub-componente regionale. Foarte marcate uneori chiar și
azi în Franța, sau Italia sau Germania chiar. Sunt uneori diferențe majore,
chiar de graiuri, de obiceiuri. Aceasta este fericita diversitate care asigură
prospețimea sângelui creator. Detaliile întrebării Dvs. cer, desigur, un tratat,
cum ei au numeroase, și nu doar câteva rânduri.
V.M.:
În traiectul existenței lor, câțiva dintre scriitori francezi au avut
experiența conversiunii: Blaise Pascal, Pensées,
Paul Claudel, Un poet privește Crucea?
Cunoașteți asemenea momente speciale și în peisajul literar românesc?
Chr.
C: Dau doar două exemple, dintre cele mai cunoscute: Nicolae Steinhardt și
extraordinarul poet Daniel Turcea. Fenomenul este de maxim interes, mai ales în
ultimele trei decenii sunt surprinzător de multe cazuri. Să-l amintim pe
părintele Savatie Baștovoi, și prozator de mare succes, sau insurgentul poet,
părintele „fracturismului”, Marius Ianuș. Poate de o altă factură este
fenomenul grupării cunoscute sub numele de Rugul Aprins, oameni de
naturi foarte diferite, mireni și fețe bisericești, artiști, oameni de știință,
arhitecți scriitori, studenți etc. care se întâlneau în ultimii ani ai războiului
și primii ani ai comunismului spre meditație la rugăciunea inimii. Mulți au
sfârșit în temnițele comuniste. Iată, tocmai a apărut cartea unuia dintre membrii
proeminenți ai Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu, Floarea
de foc. Îngrijitorul ediției, și al întregii serii care restituie scrierile
membrilor acestui grup, profesorul Marius Vasileanu, spune, pe bună dreptate,
că este o carte de prim raft, de așezat firesc alături de Jurnalul
fericirii. Dau un citat exact pe tema pe care o evocați: „Întrebările în
problema convertirii sunt deci o curiozitate absurdă. Convertirea e o chestiune
de sentiment, nu de logică; e ivirea unei flăcări divine, în inima omului, care
o încălzește cu o dulceață divină. E vorba de un dar pe care nu-l poate dărui
nici o religie din lume, afară de religia lui Hristos. E harul lui Hristos.
Mirarea unui creștin asupra convertirii la religia lui trădează o lacună a
acestui har în sufletul lui…”.
V.M.:
Ați participat la multe conferințe, simpozioane și cenacluri literare ș.a.
Menționați câțiva scriitori contemporani, care v-au impresionat atât prin
operele, cât și prin ținuta lor intelectuală?
Chr.
C.: Horia Roman-Patapievici, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei
Pleșu, George Banu, Teodor Baconski, Dan Tomuleț, Adrian Sorin Mihalache, Dan
C. Mihăilescu, Vianu Mureșan, păr. Ioan Ică jr….etc. etc. Ordinea este firește
absolut aleatorie.
V. M.:
În curricula Facultăților de Litere (și Limbi străine) se regăsește disciplina
intitulată ,,Literatură comparată’’, în care sunt prezentați cu operele și
particularitățile lor cei mai reprezentativi scriitori (poeți, dramaturgi,
prozatori) ai lumii. Considerați că este mai potrivită denumirea ,,Literatură
universală’’ decât cea de
,,Literatură comparată’’?
Chr. C.: Cred că, pe vremea când studiam eu, cu dna. Zoe
Dumitrescu Bușulenga și dl. Romul Munteanu, se numea chiar „Literatură
universală și comparată”. Cred că nu litera, ci spiritul contează. Comparația
este posibilă numai într-un anume cadru. Dacă, în numele unor ideologii
pernicioase, pui pe același plan nu știu ce incantație a boșimanilor cu tragediile
shakespeare-iene, cum se întâmplă în multe universități occidentale, totul e
pierdut, nu e nici universală, nici comparată.
V.M. : Tinerii din ultimii 20 de ani sunt orientați mai mult în
însușirea limbii engleze deoarece este mai întâlnită pe meridianele lumii. Ce
îndemnuri le oferiți adolescenților și studenților care se simt atrași avant la lettre de limba și literatură
franceză?
Chr. C: Să-l citească pe… Cioran. Vor
găsi acolo cele mai teribile caracterizări ale frumuseții, splendorii, dificultăților
și decadenței limbii franceze. Din păcate, azi studiul limbilor străine se face din
perspectivă strict pragmatică, comunicațională, a traductibilității și aproape
deloc sub dimensiunea culturală. Pentru cei care vor mai mult, vor cu adevărat
o întemeiere culturală superioară, studiul măreței culturi franceze, și firește
al limbii rafinate până la ultimele
nuanțe, este obligatoriu. Dl. Macron vrea să redea gloria limbii
franceze, sper ca măcar în acest domeniu să reușească.
V.M.: Ce cărți le recomandați tinerilor
care nu sunt studenți la litere?
Chr.
C. : Toate. Și, în primul rând, Clasicii. Din toate literaturile, inclusiv
română. Marii Autori, de la Tragicii greci la Dante și Shakespeare și, mai
departe, la Tolstoi și Dostoievski. Sunt utopic, firește. Au trecut de mult (și
definitiv!) vremurile când un inginer, absolvent de Politehnică, citea fără
dicționar, în original, Plutarh sau Cicero. Pe scurt: important este să
citească. Zilnic!
V. M.: Vă mulțumim pentru răspunsurile deosebite
oferite cititorilor revistei noastre.