înger

PERGAMENT PENTRU ÎNGERI

Ein jeder Engel ist schrecklich

Orișicare înger e înspăimântător

RILKE

 

„…universul angelic apare ca o ordine de perfecțiuni a căror succesiune aproximează necontenit infinitul divin sau ca o gradație a ființei ce reflectă pluralitatea libertății create și capacitatea acesteia de a exprima într-o manieră inconfundabilă, personală, principiul creator”. Bogdan Tătaru-Cazaban face parte dintr-o generație de studioși ai umanioarelor care, după 1990, a recuplat cultura română la nivelul de excelență europeană. Un adevărat miracol, nu mă feresc de cuvinte mari. Nu este ușor de explicat (și de acceptat pentru unii, blocați într-un „iluminism” sau „liberpansism” de carton lucios) de ce tocmai în domeniul teologiei avem cea mai incontestabilă falangă de erudiție realmente competitivă la nivel academic. Fenomenul cultural ca atare ar merita o privire atentă. Cartea de față[1] este o sinteză impresionantă prin efortul de epuizare bibliografică a temei și finețea exercițiului hermeneutic. Ca nespecialist în domeniu, mă interesează în această prezentare actualitatea temei și locul acestui tip de gândire în mișcarea intelectuală actuală. Aș recomanda, de pildă, cititorului obișnuit să înceapă chiar cu ultima secțiune a cărții, Addenda, care, fiind mai puțin tehnică, concentrează întregul evantai problematic al lucrării. De altfel teza are o structură tripartită: a. un „trunchi”, miezul ei, compus la rându-i din trei secțiuni: ierarhia, corpul și limbajul îngerilor; b. o introducere în care se prezintă mizele angelologiei, implicațiile filozofice și antropologie ale temei; și c. Adendda de care vorbeam.

Angelologia, știința despre îngeri, este, deci, „o ontologie a intermediarului și teologie a proximității”. Ea ne propune un univers „plin”, structurat de un horror vacui, univers ierarhizat, semnificant, „o arhitectură a invizibilului”, o dinamică ascendent-descendentă a comunicării dintre om și Dumnezeu. Îngerii sunt „treptele” pe care noi urcăm spre cer, „pergamentul” pe care ei își scriu semnele mistice de lumină. Istoric, se precizează la un moment dat, îngerii ar fi apărut în Vechiul Testament după exilul Babilonean, ca urmare a senzației „îndepărtării” lui Dumnezeu de popor. Pe de altă parte, o observație a Părintelui Stăniloae susține că Întruparea și Învierea au avut efecte și în lumea angelică, ducând la un fel de apropiere între îngeri, la o micșorare a „distanțelor” (v. p. 199). Ceea ce urmează după Buna-Vestire este și pentru îngeri o noutate, spune Sf. Grigore Palama. „Puteri netrupești” (Sf. Ioan Gură de Aur), îngerii mediază între om și Dumnezeu, implică simultan – ca și în cazul luminii fizice aș spune – continuitatea și diferența ontologică. Citind cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban, nu se poate să nu te uimești, iar și iar, de finețea, subtilitatea, profunzimea gândirii medievale. Numai pseudo-cultura „progresismului” poate vedea în hermeneuticele sofisticate ale teologiei medievale ceva „primitiv”. Lingviștii de azi, de exemplu, ar putea citi cu mare folos capitolul despre cum comunică îngerii, ar găsi aici mai toate interogațiile (mi-e teamă că și multe dintre răspunsuri) teoriilor moderne ale limbajului. Raporturile gândire – vorbire, vorbire – semn, semnificat – semnificant, libertate – comunicare, erau deja anticipate în dezbaterile despre cum comunică între ei îngerii, cum comunică ei cu Dumnezeu și cu oamenii. Făpturi fără trup, individuale și totuși comunitare, îngerii au un fel specific de a emite și de a recepta mesajul. Ar fi vorba de o înțelegere instantanee și nu discontinuă, hermeneutică a mesajului. „Distinct de gândire, pentru că exprimă o intenție diferită, actul comunicării este manifestarea libertății îngerilor, a capacității lor de a fi împreună”. Această „instantaneitate” se traduce prin iluminare. „Diferența dintre iluminare și limbaj constă în faptul că iluminarea exercită o anumită influență asupra celuilalt; ea nu doar comunică în mod adecvat, ci și fortifică și îmbogățește intelectul angelic din ordinele inferioare, în vreme ce limbajul este o manifestare către un interlocutor, instaurând «o relație deschisă» și făcând «să existe prin enunț ceea ce altminteri ar fi fost absent». Potrivit Tizianei Suarez-Nani, «iluminarea și locutio reprezintă, prin urmare, o formă de limbaj pentru îngerul care le exercită și o formă de cunoaștere pentru destinatarul său»”. Transparența îngerilor ne duce cu gândul, de exemplu, la fanicul și cripticul misterului blagian (bun cunoscător al problematicii dogmatice, cum se știe).

„Dacă îngerii formează o ierarhie de perfecțiuni, acestea sunt în ordinea naturii sau a harului?” – rezumă teologul nostru una din întrebările fundamentale ale filozofiei medievale. Pentru că, trebuie subliniat, angelologia este unul dintre locurile privilegiate în care teologia și filozofia se întâlnesc în meditațiile epocii. Corpul îngerilor este o „materie subtilă”, la unii Părinți, în linie aristoteliciană similar cu Eterul, având el însuși diferite grade de „condensare”. „Aparițiile îngerilor, cu aceste corpuri asumate, au sensul, în Vechiul Testament, de a prefigura Întruparea, iar în Noul Testament, de a prefigura comuniunea intelectuală din viața viitoare. Așadar, corpul este el însuși un mesaj care Îl are în centru pe Hristos, Cuvântul Întrupat”. Problema angelologică este o „reflecție asupra libertății, relației și alterității în lumea îngerilor”. Ierarhiile cerești conceptualizate de Dionisie Areopagitul și rafinate de o mulțime de teologi din Răsărit și Apus, sunt urmarea căderii omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu și căruia i se dă astfel posibilitatea urcării Scării. Homo Angelicus este un obiectiv soteriologic, nu întâmplător monahii sunt socotiți îngeri în trup, iar ierarhia bisericească este o imagine în oglindă a celei celeste. „Universul medievalilor este o ierarhie a gradelor ființei, ceea ce înseamnă existența unei legături între toate etajele cosmosului vizibil și invizibil”.  Îngerii, în cele nouă trepte tradiționale, Dionisiene, liturghisesc, ei fiind prin excelență nu doar simpli intercesori, ci făpturi doxologice. Îngerul hermeneut este un model, căci el nu numai transmite, ca un instrument, un telefon, mesajul, ci îi dă și o interpretare. „…liturghia este contemplație și acțiune, gest și cuvânt, prezență și dinamism, transcendență și imanență”. Trisagionul este intonat deopotrivă de oameni și de îngeri, sim-fonic, într-o unică biserică. Însă: „Comunitatea în rugăciune cu îngerii nu atenuează  deloc caracterul de mysterium tremedum al apariției sacre”. Într-o lume căzută, îngerii sunt mediatori, călăuze și consolatori. După cum ei au o terțină de determinări: sunt liberi de constrângerile trupului, sunt întotdeauna disponibili Slujirii și contemplă neîncetat fața lui Dumnezeu. Dacă omul a fost făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, îngerul îi este și o aducere aminte a acestui (arhe)Chip pierdut. Spune Sf.  Augustin: „Căci nu devenim fericiți văzând îngerul, ci văzând adevărul prin care  iubim și îngerii și-i lăudăm pe aceștia”. Ordinea acestei ierarhii este una a mântuirii, dar și una a cunoașterii, a luminii. Conform unei metafore medievale, îngerii sunt „a doua lumină” iar oamenii „a treia lumină”. Excepțională imagine „phosphorică” a universului sau, cum spunea minunatul poem emblemă al lui Ioan Alexandru: „Un răsărit ce nu se mai termină/Lină lumină din lumină lină”.

O chestiune care solicită încordarea acuității hermeneutice este rolul ierarhiilor angelice după Întrupare; Fiul, ca Dumnezeu făcut om, ar exclude, la o primă vedere, nevoia unei alte medieri. „Paradoxul este că, în persoana lui Hristos «cauza mai presus de ființă a îngerilor» se supune, ca om, îngerilor. Fiul întemeiază ierarhia umană în strictă dependență de ierarhia cerească. Astfel, venirea lui Hristos nu elimină funcția mediatoare a îngerilor în cunoașterea lui Dumnezeu și nici structura ierarhică a acestei medieri. Îngerii cunosc un progres continuu întru bine, dar nu-și pot schimba locul  pe care l-au primit și la care aderă în mod spontan, într-o sinergie perpetuă cu voința divină, în vreme ce oamenii pot trece de la o treaptă la alta a ordinii ierarhice, dar nu fără consacrare și în lipsa unei chemări superioare”. Hristologia și angelologia se întâlnesc astfel. „Deși Nașterea este, în viziunea multor Părinți, momentul jubilației angelice – Fiul venind într-ajutor și îngerilor neamurilor, care nu mai reușeau în vremea din urmă să-i îndrume pe oameni spre Dumnezeu -, Înălțarea este momentul stuporii angelice: deși aud vestea biruinței, adusă cu glas mare de îngerii din cetele mai de jos, mai aproape de  pământ, îngerii din ceruri nu-L recunosc pe Fiul care se înalță cu trupul purtător al semnelor pătimirii sale. Și nu doar aceasta îi umple de uimire, ci mai ales înălțarea naturii umane, asumate de Cuvântul lui Dumnezeu, pe tronul slavei Sale”.

Întruparea, Jertfa și Înălțarea Fiului Domnului schimbă însă, paradoxal, în primul rând statutul ontologic al omului. „…îngerii nu sunt doar mesageri pentru oameni, ci mediază și în legătură cu umanitatea lui Hristos”. De aici poziția paradoxală a unei superiorități a omului față de îngeri. După Sf. Grigore Palama, ordinea hristică introduce preeminența harului. „Astfel, în ordinea harului de după Întrupare și Înviere, natura umană nu se află doar deasupra celei angelice, ci are, /…/și puritatea absolută prin faptul enipostazierii sale, inaccesibilă îngerilor”. Omul deține o „supra-angelitate” tocmai prin har. Relația dintre om și înger este complexitatea și cunoașterea fundamentată doxologic. „…cetățenia originară a îngerilor devine participare la timpul mistic, când fericirea făpturilor cerești se întâlnește cu speranța drepților dintotdeauna în ziua neînserată a iubirii”.

Am încercat o prezentare „din aer” a materiei cărții, fiecare dintre idei este urmărită de către autor în devenirea ei istorică, prin originile și influențele ei la Sfinții părinți, Sfinții doctori ai bisericii, istorici ai creștinismului etc. Firește că nu am putut urma aici un astfel de traseu, punctând doar câteva dintre ideile care mi s-au părut mai importante pentru a înțelege această lume de dincolo de vizibil. Cum rezulta și din cartea lui Andrei Pleșu de acum 14 ani, vorbind despre îngeri, vorbim despre om, în condiția sa duală, pământească și cerească. Nu cred că este frivol să invocăm în final versurile lui Rilke din Întâia Elegie: „Cine, dacă-aș striga, m-ar auzi/dintre ale îngerilor cete? Chiar dacă vreunul/m-ar alipi deodată de inimă: aș pieri/de strășnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i/decât pragul înspăimântătorului și-l îndurăm anevoie/…/Ah, de cine ne este, la urma urmelor, îngăduit/a ne sprijini? De îngeri nu, de oameni nu,…”. Sufletul, în viziunea lui Meister Eckhart, stă în umbra îngerului. „Dar, potrivit lui Eckhart și lui Dante, în om nu se joacă o vocație angelică realizabilă  pe deplin în eternitate, ci chiar privilegiul (prin mila lui Dumnezeu «cea mai mare lucrare» efectuată asupra creaturilor) unei fericiri dincolo de asemănarea cu îngerul, de o asemănare care implică totuși distanță și alteritate”.

În domeniul umanioarelor, libertatea de după 1990 a permis, cred, saltul cel mai spectaculos tocmai teologiei. Numărul de lucrări doctorale și de traduceri remarcabile a întrecut, proporțional, pe cel al oricărui alt domeniu învecinat. Poate unde era mai mult „spațiu gol” și mai urgentă nevoie de recuperări. Și o „sete” de cunoaștere pe măsură. Într-o vreme în care tot felul de „dihănii” – cum le-ar fi spus Noica – virtuale ne invadează și ocupă existența, aceste adevărate făpturi incorporale care sunt îngerii redevin o temă de actualitate. Putem citi și astfel. Lucrarea lui Bogdan Tătaru-Cazaban aparține unei visate culturi mature, este un model de erudiție și de rafinament intelectual. Acea „agoră de lumină” pe care o alcătuiesc îngerii, ne așteaptă, ca umili purtători de mesaje, la dialog….

 

apărut în ORIZONT. nr. 12

 

 

 

[1] Bogdan Tătaru-Cazaban, Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești. Humanitas, 2017; Cuvânt înainte de Andrei  Pleșu.

tradiție

TRADIȚIA?

O expresie care mă enervează peste măsură, mai ales în acest interval al adventului, pe care mai nici un reporter Radio Tv nu scapă ocazia de a o debita cu un aer solemn: a respecta cu sfințenie tradiția. Expresia este un non sens. Și denotă o neînțelegere tocmai a tradiției. Care nu e teorema lui Pitagora, imuabilă. E un work in progress – horribile dictu. Nu e un cod de precepte, un Decalog ce se cere respectat sub amenințarea unor grele sancțiuni. E o respirație, naturală, necontrolată, uneori mai lungă, alteori sacadată, dar mereu vitală, făcând parte din viul nostru, pielea noastră identitară și de comportament. Cum ar fi să spui că respecți cu sfințenie respirația? Este o fiziologie a firescului. Tradiția nu este ceva, ci un proces, o interpretare diacronică.

foto Dana Vlad
Casă din Caransebeș
foto Daniela Vlad

În al doilea rând, tradiția este un sens, un fascicul centrat de sensuri.  Avem aici chestiunea cardinală a antropologiei: a disjuncției dintre ritual și sens. Reporterii noștri apteri sunt încântați de reproducerea (mecanică, mi-e teamă, cel mai adesea) unor ritualuri (gesturi, costumație etc.) dar nimeni nu are curajul să facă pasul întru cercetarea dacă performerii, cum se zice acum, acelor ritualuri au idee și despre originea (dincolo de nebulosul „de la strămoși”) sau semnificația acelor tradiții. Multe din ele deloc „specifice”, cum par a crede. Din cele ce spun promotorii, de cele mai multe ori, sunt și foarte rare excepții, aș crede dimpotrivă. De obicei ei „recită” o poezie învățată, care sună „bine”: usturoiul îl punem în noaptea de Sf. Andrei pentru că… Este vorba de bine cunoscutul proces de transformare a folclorului (în sens larg) în spectacol pentru distracția și satisfacția „domnilor” de la oraș, mândri că participă la „viața poporului”. Recitiți pagina de la începutul romanului de școală Ion, unde Rebreanu notează cu sarcasm nedisimulat replica soției învățătorului Herdelea, care, deși țărancă, se socotea „doamnă” emancipată, și care, „vizitând” hora duminicală acceptă: „Da, putem privi puțin și noi. Mie chiar îmi plac petrecerile poporului”, precum și oroarea că odraslele ei ar putea juca în horă alături de „țărani”. Rebreanu avea o mult mai bună intuiție a tradiției în act, nu a celei demagogice, decât jurnaliștii noștri.   Iar Sensul acesta apare numai într-un Sistem care, evident, nu mai este al lumii de azi. Altfel el este accesibil doar omului de cercetare și de bibliotecă. Mi-e teamă că lumea rurală utilizează azi doar „coji” (după vorba eminesciană) de tradiție, un etnografic de expoziție și nu de trăire. Cred că ultimii apărători ai tradiției, în sensul descifrării straturilor ei multiple și semnificațiilor, sunt de aflat mai degrabă în lumea intelectuală, urbană, a unor oameni care le-au cercetat în cărți. E un alt mare paradox al lumii de azi. Altfel, reporterii noștri cu gura plină de „sfințenia tradiției” sunt sigur că n-ar umbla în ițari și opinci. E bine că a revenit la modă ia, autentică sau stilizată, purtată chiar cu blugi. E semnul cel mai clar al actualității nesfinte, profane a tradiției, atunci când ea corespunde unei nevoi actuale. Tradiția doar muzeală e incompletă, acolo ea poate fi tezaurizată pentru a putea fi înțeleasă. Asta a fost, – o spun pentru cei mai tineri – la începutul anilor 90, marele șoc provocat de Muzeul Țăranului Român și programul său nonconformist de expunere, care propunea o imagine să-i zic necanonică a tradiției, una deloc festivistă (deși tocmai despre Sărbătoare era printre altele vorba) și care definea, (îmi permit să formulez liber ceea ce Horia Bernea a făcut-o firește mult mai profund și coerent) tradiția: felul în care ne trăim fiecare dintre zilele noastre ca o coerență secretă a lumii. Nu sunt de disprețuit firește cei care respectă mecanic și grijuliu prescripțiile imemoriale, doar pentru că au această aură, fără a le putea da o explicație. Sau dându-le una „furată” de la școală, televizor ori instructori binevoitori. Explicațiile se pierd, gesturile rămân. Câtă vreme ne stârnesc interogații, e bine că sunt. Tradiția înseamnă, simultan, memorie și interogație. Una fără alta nu funcționează. După cum înseamnă și un anume tip specific de transmitere de la știutor la novice, o transmitere care este o împărtășire, nu este o lecție de învățat ca la școală.

Tradiția creează viitorul și ține de trecut. Dar trebuie repetat: nu există un „codice” de tradiții valabil oricând, în orice loc al țării, la care să ne raportăm și să măsurăm abaterile. Nu putem respecta „cu sfințenie” multe tradiții pur și simplu pentru că avem alt timp, alt calendar. Alte raporturi între oameni.

 

3 decembrie 2017

Orașul închis

ORAȘUL ÎNCHIS

„Magistrații Curții de Apel București au luat în discuție cererea torționarului Alexandru Vișinescu de întrerupere a pedepsei din motive medicale”. Astăzi 18 august, când încep să scriu despre romanul Vioricăi Răduță Orașul închis (ed. Polirom 2017), agențiile de știri publicau știrea de mai sus. Or, romanul are ca unul dintre personajele principale pe Vișinoiu, comandantul închisorii (penitenciar îmi sună prea oficial, fad, eufemizând grozăvia) din Râmnicu Sărat, una dintre cele mai sinistre de pe harta concentraționară românească. Și asta (în special?) datorită acestui (azi) bătrânel pe care televiziunile ni-l prezentau (cu un fel de compasiune sinistră) cu puțină vreme în urmă gata să se ia la bătaie cu jurnaliștii. Atunci era unul dintre cei care au ridicat bestialitatea la nivel de „filozofie” personală de viață. Închisoarea, (veche, de pe vreme lui Carol I) unde au  a fost încarcerați Titel Petrescu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ilie Lazăr și mulți alții, era una dintre cele dure, prin regimul de exterminare directă, torturi, izolare. Se spune că un deținut, ajuns după șase ani de Râmnic la Gherla, ar fi exclamat comparativ: aici e raiul pe pământ. Dar nu avem de-a face pur și simplu cu un roman despre deceniul negru (cu prelungiri până în ceaușismul târziu) și spațiul gulagului românesc. E mult mai mult. Viorica Răduță este unul dintre cei mai personali scriitori ai noștri. În sensul în care fraza ei, indiferent că scrie roman (Înainte de exod, Irozi, Hidrapulper, Vremea moroiului), poezie (Al 13-lea Iov, Cam toți murim, Mama întreabă dacă stau până seara) sau eseu (Interpolări și interpolări), amprenta ei stilistică devine imediat recognoscibilă. Are un fel de a tăia fraza, de a suspenda brusc mesajul, ca și cum ar scanda după un ritm interior pe care, odată ce l-ai deslușit, îl urmărești tu însuți.

Romanul de față nu este unul politico-istoric la nivelul imediat al înțelesului. Deși este o imagine fidelă a infernului istoric. La modul elementar, roman înseamnă însumare de destine. Or, tocmai prin faptul că autoarea încarcă paginile cu o puzderie de personaje, ni se oferă senzația de umanitate prinsă într-o bulă funestă a istoriei. Bulă bine închisă și sigilată. Mai întâi că, printr-un interesant efect de perspectivă narativă, închisoarea nu pare a face parte din oraș, ci orașul pare prins între zidurile și sârmele ghimpate ale unei închisori. Titlul este perfect acoperitor: orașul însuși este deținut în pușcărie. Ea e ca un sorb spre care converg toate privirile și biografiile. De altfel, personajul principal îmi pare a fi chiar acest oraș de provincie, reconstituit cu o minuție de filatelist. O lupă narativă se apropie, curioasă, de fiecare casă și personaj. Un oraș care capătă o identitate compusă din identitățile tuturor oamenilor și caselor și străzilor și copacilor etc. Mișcarea principală a personajului Mihăiță este aceea de a umbla pe străzi și a vedea.  Agitația aceasta browniană dă o paradoxală senzație de încremenire. De la gară la cinematograf, trecând prin fața fotografului, croitoriei, cizmăriei, a celorlalte prăvălii (mai târziu „alimentara” cozilor), Mihăiță țese ca o suveică bezmetică alergând imaginea fixă a orașului. Fixă spun, pentru că obsesia fotografiei, a cărții poștale, a documentului… ca și cum am răsfoi un vechi album de familie este menită să redea cu disperare viață unei lumi de o paradoxală vitalitate agonică. Cărți poștale apar chiar inserate ca un efect de real în text. Mi-am amintit, sub impresia acestui aflux de fotografii, un text al lui Giorgio Agamben, lămuritor mi se pare: „Ce anume mă fascinează și mă vrăjește în fotografiile pe care le iubesc? Cred că e vorba pur și simplu de asta: fotografia este, pentru mine, locul Judecății Universale, ea reprezintă lumea așa cum apare în ultima zi, în Ziua Mîniei”.( în Profanări, Ziua Judecății). Este un text al memoriei, venit din această „zi a mâniei”, a cărui cronologie crește, sub umbra grea a condamnaților din anii 50, până în anii 80 ai demolărilor. „Dar Râmnicul nu mai are răsărit, numai apus”.

Însușirea principală a scrisului Vioricăi Răduță este aceea de a crea o atmosferă, de a prelungi cuvintele în mit. De aceea, de exemplu, nu scenele de torturi atroce sunt cele care impresionează mai tare, ci felul în care lumea aceasta se degradează, se îmbolnăvește de un morb fără nume: oameni, case, ziduri, copaci, cerul, toate par a fi prinse de un mucegai, o umezeală, o pegră, un frig interior, o moarte care se insinuează permanent și nu mai vine, e doar o prezență terifiantă. Impresia asupra cititorului este de insuportabilă densitate. Epicul apare ca subordonat atmosferei și sincopei temporale. Compoziția mozaicată, instantanee, în care temporalitatea e pulverizată sporește și ea senzația de negru, de presiune înspăimântătoare. Sigur, perspectiva este cea a personajului Mihăiță, un biet „dus cu mintea”, care devine martorul și mărturisitorul acestei lumi. „S-a închis pușcăria, Mihăiță, din ’63. – Pereții, amintirile, nu”, sună unul dintre straniile dialoguri care mi se pare emblematic. Memoria este o datorie, dar este, în același timp, memorie a suferinței. Hrănire a suferinței. Iată numele bolii. Forma ei, închisoarea interiorizată, teroarea lăuntrică. Descrierile insistente ale iernilor, fațadelor și interioarelor în continuă dărăpănare, ale gesturilor funambulești, ale trenurilor de navetiști sau ale gării cu salcâmi și trăsuri ca imposibilă veste spre „altceva”, toate acumulează această densitate imposibilă. Privirea lui  Mihăiță dă un fel de viață stranie fiecărei case, biografia locuitorilor umple imediat spațiul ca o defilare de stafii. „Păcat că hotelul a dispărut din ochii  râmnicenilor prin 1980. Nu și din privirea lui Mihăiță, care memora fiecare clădire”. „Apăruse o ruptură între Nordul Centrului și Sud, odată cu sistarea demolărilor în partea căreia i se zice muzeu de vechituri. Nu mai era, acum, nici praf din cinematograf, hotel, sticlărie, patiserie, librărie, magazinul de haine gata, croitorie, tricotaje pentru copii, lenjerie. Dispăruseră, mare păcat, Frizeria lui Iorgu, imobilul Art Deco, Magazinul de Artizanat, Tutungeria lui Manciulea, destule balcoane din fier forjat și lucrat”. Și enumerarea continuă astfel încă o pagină și mai bine. Reamintirea este, de obicei, mai întâi a caselor, apoi a biografiilor locatarilor, privită de obicei din perspectiva sfârșitului, a acestei boli fără nume sau cu o mulțime de nume care macină deopotrivă clădiri, oameni, parcuri, animale.

Tehnica narativă se bazează pe o asemenea continuă adiționare.  Mihăiță, zice el însuși la un moment că vorbește „în duh”, este un straniu profet al unei lumi din care scăpase de soarta lui Mihalache de exemplu doar pentru a o mărturisi în felul lui special. Vocea naratorului este de cele mai multe ori a unuia dintre personaje, „povestit” la persoana a treia și dând o muzică poematică prin tehnica elipsei: „se îmbracă în lumina mestecenilor”, „Duba care nu mai duce oameni, duce întunericu’”, „așa arată liniștea neagră”, „Dar i se părea că pe locul demolărilor nu mai sunt dimineți”, „Oasele se uită din ruină la Dealul Toplicenilor. Alte oase! Numai cimitire la Râmnic!”, „Doar rugina mai lucrează la trei schimburi, dar nu știe nimeni”, „Frica se strecura ca o șopârlă pe piatra casei”, „gând spânzurat odată cu trupul”, „Nu e ușor să intri în beton cu familie cu tot, cu alți locatari cu tot, cu mai multe nopți nedormite decât dormite”, „Se vede treaba că și tăcerea putrezește”, „Înainte cu vreo doi ani, Fânaru descoperise singurătatea”, „Dar el spune că își vedea gemetele pe ciment/…/După o zi de anchetă era legat de bătaie ca un câine”.

Este, să recunoaștem, o muzică neobișnuită pentru o proză. O poetică a aluzivului care, fără să renunțe niciun moment la un realism fundamental, își adaugă virtuți poematice. Pentru un text care descrie insistent sfârșitul, în care lumea toată este bolnavă, în care spațiul e (prea) închis, sufocant, iar timpul (prea) deschis, sărind continuu de la o epocă la alta, este o tonalitate neobișnuită. De la scenele de tortură sau de oraș prăfuit, provincial la cele de navetă sau cele despre morțile din vremea avorturilor totul ascultă de acest mod psalmodiant de a construi fraza. Exemplu: „Se turna în gheață cerul cu privirea direct la Turnătorie. Aflat, spre seară, pe peronul gării, Mihăiță vede bine cum noaptea încearcă să iasă din clădirile ciopârțite. Poate e doar iluzie optică, îi spusese doamna Miron, de la crepuscul. Totuși, cerul stătea deja agățat de noapte ca un cearcăn imens. Câinii degeraseră  cu privirea afară din ei. Mihăiță își face o cruce mare și trece prin holul Caselor de bilete spre bulevard. Orologiul zace cu limbile înțepenite, uite!….”

Alături de Mihăiță, cel suferind de „confuzie de detenție”, celălalt personaj reflector este Ilinca. Fără să se întâlnească, amândoi bântuie orașul, asimilându-l. În plus, Ilinca va deveni și profesoară navetistă, situație în care peregrinarea capătă noi dimensiuni, lărgind spațiul urâtului temporal și uman. Dar e aceeași puritate a observației, aceeași foame de a păstra o lume care se duce măcar în amintire. Neamuri, așa  li se spune. E ceva cronicăresc în această însumare neobosită de biografii, și îmi vine a crede că e singura modalitate de a te opune acestui rău care, ca umezeala ori mirosurile ori praful, impregnează totul. Textul nu este vehement, proclamatoriu și incriminator la adresa „diavolului în istorie”. E tocmai un text despre cum intră și cum difuzează Răul comunist, dar de o forță epică și poetică remarcabilă. Nu emană ideologie, ci doar o dragoste enormă pentru loc, locuri și oameni. În ciuda negrului, cenușiului, îngrozitorului ceasului istoric.

Unitară, opera Vioricăi Răduță, are un ton fundamental grav. Nu ne propune o lectură facilă, compactul temporal și spațial cere cititorului un efort de participare necomun într-o vreme a lecturii grăbite. Suntem, poate, într-o nouă etapă de a reconstitui literar comunismul. Pe de o parte, el nu trebuie istoricește uitat, pe de altă parte problema umană pe care el o ridică rămâne la fel de acută, reflectarea ei literară nu este deloc inactuală estetic, dimpotrivă, mie mi se pare că este de o zdrobitoare prezență în alcătuirea noastră moral-psihologică. Începeam cu figura sinistră a lui Vișinoiu. Iată, acum citesc un anunț al IICCMR care deschide Universitatea de Vară Râmnicu Sărat. Închisoarea tăcerii, o experiență în comunism. Logoul sub care se desfășoar ă această întâlnire: Istoria ne scrie viitorul. Romanul de față tocmai ne arată cum se face această scriere. Pentru că: „Închisoarea nu se termină în pavilion sau pe ziduri, nu se termină niciodată”.

apărut în VIAȚA ROMÂNEASCĂ nr.11-12/2017

Dezastrul CP

MAREA DEMASCARE…

MOTO: Scriitorul trebuie să joace cinstit, nu să ierte nedreptățile înainte de a le expune cititorilor.

 

Titlul de mai sus, de altfel extras din roman, nu trimite la perioada istorică numită stalinism, pentru că este un text[1] de strictă actualitate. Americană și nu numai. Sau este vorba despre „stalinismul” american cunoscut sub numele de corectitudine politică. „Defectul” principal al romanului este inteligența lui. Aș spune că avem un roman despre inteligență, adică, originar, despre efortul de a înțelege, a lega lucrurile între ele. Este atât de inteligent, încât nu face caz nici măcar de inteligența personajului principal (dotat cu un IQ care umilește un psiholog membru Mensa și cu o memorie care nu pierde nimic), nici de propria tehnică narativă, construcție sofisticată care se conține și se generează pe sine însăși. Și tocmai despre limitele acestei inteligențe, limitele morale, este vorba în acțiune. Care se petrece într-un colegiu american, dar trimite și în multe alte părți: personajul principal este sârb, Claudio Vlasić, profesor de matematică, prietenul lui cel mai bun este polonez, Nik Wojczak, căsătorit cu argentiniancă, are și un bun prieten român, studenții din colegiu sunt din toate neamurile, iubita lui CV, April Whitestone, este „afro-americană”, amestecul de  naționalități este năucitor și unul din semnele clare ale romanului. Tragedie de campus deci, și asta doar pentru că „Prostia e, nu-i așa, catalizatorul care grăbește transformarea unei drame oarecare în tragedie”. Asistăm, de fapt, la un dublu experiment: unul de spălare fascisto-stalinistă (termenii sunt, din nou, ai autorului) creierelor studenților, sub teroarea PC, – o adevărată inginerie socială – și al doilea, controlat de personajul narator, care își propune să-l demaște pe primul, această uriașă monstruozitate. Abil, avem de fapt romanul felului în care se scrie romanul acestei demascări. Autorul procedează în acest sens cu o impecabilă metodă de cercetare antropologică, mai precis intră în mediu și spionează. Instalează microfoane și camere, citește emailuri private, intră prin efracție în birouri și sustrage dosare, trage de limbă o mulțime de oameni, așază cu inteligența lui (care tocmai prin asta capătă ceva evident demonic) piesele imensului puzzle și, mai ales, se ferește să intervină pentru a demasca uriașa impostură, își păstrează o rece și științifică neutralitate, exterioritate. Vrea  doar să scrie romanul demascator. Două treimi din roman alcătuiesc povestea, scrisă într-un ritm „de autostradă americană”, acestei experiențe. Profesorul de matematici observă năucit în colegiul său naufragiul democrației, al umanismului, al științei, al pedagogiei, „sfârșitul tuturor valorilor”, „mai ales în societățile unde democrația a eșuat complet, transformându-se în populism ieftin, cum e cea americană”. Romanul lui Radu Jörgensen ar trebui citit după ce (re)citim Criza spiritului american a lui Allan Bloom (din care acesta are și un motto), el prezentând oarecum evoluția după trei decenii a fenomenelor descifrate și anticipate de politologul american.

Îl urmărim așadar pe CV (așa i se spune în carte) care urmărește „fascismul academic care se poartă”. Pentru că studenții „Nu sunt obișnuiți să fie tratați cu prietenie, ci cu dragoste falsă. Sentimentul cel mai puternic dintre profesori și studenți pare să fie, de fapt, frica”. Avem, aproape un camilpetrescian dosar de existențe, aici foldere în care se adună răbdător dovezile dezastrului. Galeria umană e fabuloasă, sarcasmul viziunilor e „enorm și monstruos”, ironia pune distanțe, numai că nu-ți prea vine să râzi. Toate stereotipurile CP și ale așa zisei pedagogii actuale sunt aduse la lumină cu necruțare. Domină frica, profesorii de plâng „din ce în ce mai în șoaptă” (s.a.) că „studenții sunt din ce în ce mai slabi”. Pe de altă parte, este un roman despre libertate și manipulare. Subtil, încât naratorul însuși (cu rol de personaj și de autor într-o transmutație de mare subtilitate, vezi finalul) se ferește să manipuleze prin povestea lui. Dar el nutrește iluzia (hybrisul din care purcede în cele din urmă tragedia) că este, prin inteligența sa deasupra manipulării, el fiind, nu-i așa, naratorul omniscient. Inclusiv această iluzie este pusă sub lupa lucidității. „Vreau să-i fac pe cititori să se recunoască în rolul celui (până acum) prostit, manipulat, îndoctrinat, complexat de scriitori-după-rețetă, de cei care le-au furat libertatea de gândire. Să-i fac să se trezească, să-și frece mâinile de ciudă, să mă dușmănească o clipă pentru realitățile nefardate din cartea mea, să dea cu ea de pământ, dar imediat”. La alt palier nu putea să nu fie și un roman autoreferențial. Manipularea cititorului nu este mai puțin acuzabilă decât cea a oamenilor în plan real (tocmai ștergerea distanței este miza și criza tragică). Libertatea este mereu pusă în discuție ca valoare supremă. Minoritățile care devin terorizante și își autoîntrețin iluzia oprimării, – fenomenul este cercetat sub lupă – prin militanți interesați sau orbiți de ideologii. Și aici apare povestea de dragoste: „El, un scriitor care strânge practic, cu înfrigurare, documentația necesară ca să scrie un roman al nedreptăților recente, fără să le scuze prin nedreptăți trecute, cum se obișnuiește, și ea, cititoarea lui fără voie, căreia, deși e atât de deșteaptă, încât să realizeze că reacțiile ei sunt în detaliu analizate, că pentru el ea e (și) un fel de cobai, un personaj supus  unui studiu continuu, nu-i pasă. Sau n-o arată”. Scriitorul are ambiția, nenumită, a romanului total, cum se spunea cândva, întâlnirea dintre cei doi are loc printr-o convenție epică înadins gros desenată: CV își uită în sală jurnalul (imposibil pentru cineva care nu uită nimic, nu?) în care notează „științific” toate observațiile experimentului său, pe care „Miss April” îl găsește și, firește, citește, i-l înapoiază intrigată de omul care poate scrie așa ceva și…

La un moment dat, sigur că supravegherea trebuie să înceteze, firele să se aleagă. E momentul în care cinismul de a pune oamenii/personajele sub lupă, aroganța inerentă a inteligenței (care studiază manipularea manipulând inevitabil), amoralismul excepției, puterea scriitorului de a decide destinele personajelor își arată limitele tragice. Tot actul justițiar-narativ își dezvăluie hybrisul constitutiv. Și romanul, plutind câteva pagini într-un anunțat impas, se relansează pe un alt palier. Dezvoltarea lui fractalică intră în plin dostoievskian-ism al vinei asumate. „Are senzația că oricâte microfoane  și camere secrete a montat și-ar mai monta, și oricâte emailuri care nu-i sunt adresate ar citi, tot nu va putea să scape de sforile care-l joacă, de data asta, și pe el ca pe o marionetă. Și…și-i place, deși-l intrigă, îi place, deși nu tocmai”. Ca diavolul lui Lesage sau ca naratorul clasic (normală similitudine, nu?), CV ridică acoperișurile, violează intimități. Chiar dacă maligne fiind acestea, fapta nu poate rămâne nepedepsită. Impasul este absolut și evident …tragic.

Campusul universitar al SVUJC este un focar de revoluție, nu de învățătură. „Tineretul Americii e în situația de a deveni prada unui Fenomen Pitești generalizat” se spune la un moment dat, fără exagerare. Demonstrația epică (nu ideologizată, nu revanșardă, păstrând neutralitatea de observator a personajului) este imbatabilă. Căci umbra acelui loc de unde se iese pe auto 45 se întinde, fără exagerare, peste lume. Suntem în Irak și în războiul din Serbia, în Polonia la Gdnask, alături Lech Walesa, în pampasul argentinian și la revoluția din 1989 la București. Globalizarea ca roman privită prin lentila măritoare a unui campus oarecare. CV e prins în propria capcană. Iar în ultima treime tonalitatea și ritmul romanului se schimbă. Când părea a trena (lungul episod cu zborul și excursia la Kill Devil Hills), sinuciderea prietenului polonez, (un „idealist încremenit în proiectul inițial” care visa să corecteze prin devotament și corectitudine sistemul) distrus de conjurația imbecililor academici, provoacă marea criză de conștiință. Un fel de boală fără nume în care omul care părea a ține cu aroganță toate firele cade, la propriu chiar. Spitale, crize, depresii, răniri. Într-o acțiune stupidă de ocupare a universității de către revoltații din oficiu, moare un student care luptase în Irak și care se oferise să-l ajute pe CV („Să vă spun un secret. De asta am vrut să devin student, să văd ce mediu poate să producă asemenea monștri”). Al doilea șoc. Omul cel mai liber care era CV nu mai este liber. Profesorul Vlasić și scriitorul Vlasić eșuează deopotrivă. Primul a eșuat în a alcătui acea „hartă a acestei lașități generalizate. Pe care o acceptase, ca să nu se deosebească de haită – preferând s-o surprindă în mișcare -, dar pe care continua să o studieze  asiduu, ca să poată ajunge să o anticipeze în mecanismele ei cele mai adânci; voia să înțeleagă forța și mai ales aria de răspândire a lașității. Până unde se putea merge?” Al doilea pentru că romanul iese și intră aiurea în și din realitate, ca și Miss April Whitestone, iubita lui, un personaj memorabil al romanului.

Legat de asta, trebuie spus ceva și despre celelalte personaje . Mai întâi fauna academică (chiar, celor care se tot aburcă să reformeze învățământul românesc, le-ar prinde bine citirea acestui roman, ar vedea cum tind să importe toate malformațiile și imbecilitățile birocratice), profesori și studenți, militanți și funcționari etc. „Studenții nu mai glumesc unii cu alții, sunt blazați, palizi, lipsiți de vlagă, triști, fără nici un interes pentru ceilalți sau pentru școală”. Sunt apoi câteva întâlniri fericite care, deși foarte scurte, aruncă fulgere. Ele dau romanului densitate și bogăție umană. Indianul chief  Navajo, parcă descins direct din Carlos Castaneda, un coleg chinez, Yan, cu stranii răspunsuri confucianiste la chestiunile cotidiene, doctorul care „ghicește” că boala lui nu are pricini fizice și nu e în fond boală, preotul căruia îi spovedește păcatul: se simte vinovat de moartea prietenului, doar pentru că era prins în „experiment” și nu-l putea avertiza, domnișoara ranger care îl călăuzește în locul zborului fraților Wright ca ultim liman al libertății. Asemenea apariții îmbogățesc romanul, îl salvează de pericolul uniformității și „combativității” ideologice. Sunt și altele, firește, aici autorul este de-a dreptul clasic, prin ambiția de a picta un mediu cu toate nuanțele lui și de a surprinde exemplaritatea anumitor personaje. Pariul său, câștigat, este de a nu cădea nicio clipă pradă clișeului ideologiei opuse. Mă gândisem să dau titlul acestor însemnări hybris și roman. A scrie un roman este, din pornire, un hybris. Te folosești de personaje. Le răpești libertatea. De aceea o lasă de câteva ori pe Miss April „să iasă” din text, ca dovadă (in)directă a iubirii.

Satiră corozivă a ravagiilor corectitudinii politice, a stereotipurilor care țin loc de gândire, a schimbării insidioase dar nu mai puțin periculoase a condiției omului recent (de subliniat această sintagmă), romanul lui Radu Jörgensen este, în același timp, una dintre cele mai sofisticate construcții epice apărute la noi în ultimele decenii. Având suficient bun simț (termen cheie și operațional în roman) de a nu arăta această complicată arhitectură, de a nu face din ea un scop în sine, ca o demonstrație matematică „frumoasă” pentru că discretă. De aceea nu suflu o vorbă despre surprinzătorul final al tragediei. Tocmai… Indianul îi spune lui CV: „dacă vrei să înțelegi, trebuie să știi să lași să ajungi vulnerabil; abia acolo, într-o asemenea stare, te-ai putea întâlni cu tine”. Orice tragedie conține o lecție. Doar suntem într-un campus…

 

Apărut în ORIZONT nr. 11/2017

[1] Radu Jörgensen, Exit 45, Tragedie academică americană, Humanitas, 2017, 672 p;

despre căutare 16

DESPRE CĂUTARE

XVI

Căutarea presupune prezența a ceva care este departe. Și care a dat, într-un fel, o Bună Vestire. Este o chemare. Nu există căutare fără de chemare. Și fără un integral abandon. „Fie mie după cuvântul tău”.

⸭⸭⸭

Căutarea nu poate fi decât excesivă. Supra-abundentă. Nemulțumită de sine. Infinită sau, mă rog, co-extensivă cu durata vieții. De aici critica scripturistică a căldiceilor, a celor care, adică, limitează căutarea.

⸭⸭⸭

Orizontul căutării se fundamentează într-o certitudine: „Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10.26) „Căci nu este nimic ascuns care să nu se dea pe față și nimic tainic, care să nu se cunoască și să nu vină la arătare” (Lc. 8,17) „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare” (Mc. 4, 22)

⸭⸭⸭

Noi suntem în timpul. Nici la început, nici la sfârșit, mereu în timpul.  Nu în timp, asta e prea abstract, prea meta-fizic! Ci în timpul, adică în mediul în care se petrece ceva. De aici structura de așteptare continuă a existenței noastre. Nu vom mai aștepta decât, după Parusie, la „plinirea vremilor”, când timpul însuși își va schimba structura.

⸭⸭⸭

Căutarea prin în-depărtare. A te situa în perspectiva cuvenită,  a câștiga distanța. Aici este parabola Fiului Risipitor, care-L descoperă pe Tatăl îndepărtându-se. Departele ostil are, totuși, meritul de a face vizibil Aproapele, paradoxal invizibil câtă vreme nu este apropiat prin experiența căutării. Aducerea la arătare cum este tradus mai sus textul scriptural, nu este, pur și simplu, arătare, ci pregătirea arătării, aducerea până în prag, efort, inițiere, probă.

⸭⸭⸭

Scrisul este întârziere. Astfel, în timpul devine „mai lung”, mai răbdător. Aici este câștigul lui nemăsurat. Scriem ca interval al căutării, ca posibilitate a căutării.

⸭⸭⸭

 

Joc între aproape și departe.  Descoperirea creștinismului, revelația lui Iisus Cel născut din Fecioară și vestit de Duhul Sfânt, este tocmai că există aproapele. Cât de nouă era descoperirea se vădește chiar în faimoasa întrebare: cine este aproapele meu? Umanismul abstract judecă paușal: toți sunt aproapele meu. În acest moment, cădem în specie. Umanismul abstract ne reduce la biologic. Abia devenind persoană, semenul devine aproape, se descoperă demn de iubire, și asta perfect independent – sau chiar în pofida – calităților ori defectelor sale.

⸭⸭⸭

 

Căutarea nu e posibilă în identitate, în nediferențiere, frumusețea stă în spectacolul diferenței. De aceea Creația este frumoasă pur și simplu. Pentru că este zăpăcitor de diversă. E cel mai bun argument creaționist, nicio altă explicație nu poate epuiza numărul halucinant de variante geologice, biologice, astrale etc. Evoluționismul  ar fi mers spre simplificare, nu spre diferențiere. Căutarea care tinde să fie măcar asemănătoare (în sensul din geometrie al triunghiurilor asemenea) acestei diversități.

⸭⸭⸭

 

apărut în Literatura de Azi din 14.XI

 

 

 

 

Gabriel LIICEANU

DEȘTEPTĂTORUL

Moto: „De 27 de ani încerc, aproape zi de zi, să înțeleg ce se întâmplă cu noi”

                Tocmai ce mă apropiam cu lectura de ultimele pagini ale culegerii de publicistică a lui Gabriel Liiceanu, atât de frumos și de patetic intitulată: România – O iubire din care se poate muri (Humanitas, 2017), când FB-ul nostru iubit/urât de fiecare zi, care, după câte știm, ghicește gândurile, îmi difuzează un număr din Dilema veche (nr. 480, 24 aprilie-2 mai, 2013) care propune un Top 5, Cei mai detestați intelectuali publici din România. Dintre ei sigur nu putea lipsi Liiceanu: „Pentru că e moralist; pentru că e directorul unei edituri prestigioase; pentru că l-a plagiat pe Heidegger; pentru că n-are șapcă; pentru că e mereu încruntat”. Cartea de față mai adaugă vreo treizeci de „motive” pentru acest hatespeach care s-a edificat (sunt 27 de texte pentru 27 de ani, coincidență?) imediat după 1989 în jurul filozofului. Începând chiar de la Apelul către lichele, (adevărat moment zero, care l-a plasat pe o traiectorie existențial-intelectuală de pe care, această carte este încă o dovadă, nu a mai ieșit) continuând cu momentul prezentării Raportului Comisiei prezidențiale de analiză a comunismului și până astăzi, „motivele” s-au tot adunat. Știam textele din carte de pe platforma Contributors, unde au fost publicate între 2015-2017. Citite acum, împreună, ele impun, firește, să le descifrăm ideile forță și coeziunea.

Poate să pară ciudat, dar eu cred că Liiceanu (hotărât anti-naționalist și profund patriot, ca să precizăm de la început) cântă imnul. Mai bine zis versul lui cheie. De asta am ales acest titlu aparent deplasat pentru rândurile de față, autorul este prin excelență un reactiv, imediat ce se întâmplă ceva în societate el nu poate tăcea, trebuie să ia atitudine repede, să folosească libertatea cuvântului întru apărarea unor valori în care crede. El este, deci, un deșteptător, adică deopotrivă un provocator la trezire din „lenea socială” sau „lehamitea civică” (două păcate capitale care ne amenință), dar și unul care ne vrea mai deștepți. Prin opera scrisă și prin opera editorială. Sigur că asta nu-l face simpatic, spre deosebire de Andrei Pleșu care își învăluie criticile într-o mătase de ironie, Liiceanu este direct, chirurg care taie „fără milă”, mânat în luptă de un sentiment al urgenței și provocând un astfel de sentiment. Este radical, scrie ca și cum apocalipsul începe acum. Și nu este așa? În general, cel care aduce vorba despre adevăr și bine este imediat suspectat de aroganța de a-și proclama o deținere de însușiri care lipsesc celorlalți.

Ambiguitatea care i se reproșează lui Liiceanu (dar pe care eu o consider, dimpotrivă, o calitate fundamentală) este aceea că filozoful abstrus, îngropat în studiul textelor lui Platon sau Heidegger, „coboară în arenă” și scrie despre gunoaiele de pe străzi sau despre ultimul deșeu politic. Dacă și-ar fi văzut de treabă (adică de prima dintre meseriile sale, după clasificarea din eseul introductiv), nu ar fi supărat atât de tare. „Greșesc cei care își închipuie că filozofia se ocupă (doar) de «lucruri înalte». Fiind «interpretare a vieții», nimic din ce ține de viață nu-i poate fi străin”, se justifică el.

Gabriel Liiceanu ne propune un model de intelectual care înainte de 1989 nu avea cum să existe la noi și care nu s-a impus nici acum; în Franța de acum o jumătate de secol a constituit o generație devenită cunoscută sub numele Les nouveaux philosophes. Îi citează și Liiceanu aici: André Glucksman, Bernard-Henry Lévy, Alain Finkielkraut (mai încoace) și mulți alții. O filozofie a implicării directe politice și sociale, a angajamentului, coborâtă în stradă. Un astfel de tip de filozofare a încercat (nepremeditat, cred, în primă instanță) să introducă la noi Gabriel Liiceanu, alături de câțiva, foarte puțini (Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăeș, Vladimir Tismăneanu). Din păcate, să o spun de la început, fără mare succes. I-au lipsit cel puțin trei elemente pentru a avea ecoul noului discurs demistificator antitotalitar din Franța de după 1968: a. un mediu intelectual larg, deschis dialogului de idei (vezi analiza lui Patapievici din Despre idei & blocaje sau De ce nu avem o piață a ideilor): b. o mass media cultă și capabilă să transmită un astfel de dialog către un public reprezentativ (în ciuda aparențelor, cei citați mai sus nu sunt „intelectuali mediatici”, sunt sub embargou, m-a mirat să-l văd pe Gabriel  Liiceanu invitat la un post tv privat pentru a comenta vizita președintelui Macron. Dar în niciun caz nu-l veți vedea la televiziunea sau radioul „publice”); și c. acest public însuși, începând cu chiar colegii de breaslă (vezi aici în carte polemica aspră cu Observatorul Cultural și Ovidiu Șimonca). Meseria de cetățean liber (pleonasm?) se învață, ne sugerează Gabriel Liiceanu, totalitarismul atrofiază complet normalitatea instinctelor cetățenești ce nu se pot dezvolta decât într-un regim de libertate democratică, și atunci misiunea (greu cuvânt, nu?) intelectualului public devine tocmai aceea de diagnostician al bolii și de stabilire a tratamentului. E un rol asumat și prin definiție dificil și care nu-ți aduce deloc „glorie”. Mai ales că stilul lui Gabriel Liiceanu este, aș spune, incapabil de eufemizare (un exemplu eseul Marea sfidare. E prea mult!). El spune ticălosului că e ticălos, hoțului că e hoț, prostului că e prost, știrbului că e știrb. Asta apropo de excelentul text România gurilor știrbe, care, ca altădată celebrul eseu al lui Patapievici despre Eminescu, a fost citit într-un sens exact opus celui intenționat de autor, fiindu-i reproșată insensibilitatea „ciocoiască” la adresa sărmanilor care nu au bani pentru dentist etc. Nu de dialog este vorba, ci de harnică lipire de etichete.

Avem, deci în aceste pagini o imagine a infernalului politico-social în care ne-am mișcat în ultimii ani, până la manifestațiile maraton din iarna lui 2017. Ce poate face un filozof – vezi mottoul –, punând la bătaie întreaga sa abilitate profesională, decât să încerce să înțeleagă lumea în care trăiește? Și ce poate face când lumea aceasta îl contrariază cotidian? „Ceva e putred în România? Nu. Totul e halucinant. Tot ce e fictiv e real, tot ce e real e fictiv”. „Boala de care suferim, o boală colectivă a de-realizării, neexistând un termen anume pentru ea, am botezat-o cu un barbarism: ficțioterapie. Rezultatul ei, provenit din pierderea controlului asupra realului, este dezorientarea. Tabloul general: o colectivitate în derivă”. Metafora medicală apare adesea – am folosit-o și eu inevitabil mai sus –, pentru că avem cu toții senzația că suntem organele marelui bolnav care este România de azi. Boli vechi, netratate, ale totalitarismului comunist, boli noi, bine dezvoltate pe acest fond de imunitate (culturală mai ales) scăzută. Gândirea lui Gabriel Liiceanu ilustrează ceva ce aș numi un patriotism sceptic¸ cotidian lezat de realitatea socială. Poți să nu fi de acord cu una sau alta dintre pozițiile sale, nu-i poți contesta nicio clipă fapta culturală și seriosul implicării. Și, ca să îl contrazici, nu e bine să folosești stereotipuri obosite, orientarea sa politică de exemplu: că e „de dreapta”, anticomunismul „visceral”, – nici măcar „băsismul” pe care-l explică într-un text foarte precis – sau hotărâta sa critică la adresa aberațiilor corectitudinii politice n-ar trebui să fie petarde polemice. Centrul de greutate al gândirii sale stă în altă parte, dar e mult mai ușor să-l ataci aici, în determinările sale superficiale. Omul acesta a fost totuși amenințat public cu moartea cel puțin în două cazuri. De doi scriitori, diferiți ca valoare și importanță culturală, totuși, totuși…. Oricât am încerca să bagatelizăm „hermeneutizând” nu știu ce rostiri ale invectivei, gestul istoric rămâne. Și n-am pus la socoteală minerii din iunie 1990. Nu putem ignora asta! Ca într-un reflex pavlovian, mulți când îi întâlnesc numele activează amintitele etichete. Am postat de exemplu un foarte frumos citat din carte întru apărarea vorbirii corecte a limbii române, fără absolut nicio trimitere „politică”. „Reflexul rigorii va fi izgonit din suflete și toate convențiile ulterioare ale vieții vor intra pe făgașul lui «merge și așa». Ne vom închina la idolii aproximației. Vom fi nepunctuali, vom face totul de mântuială, nu ne vom ține de cuvânt, vom face reguli pentru a nu le respecta, în cele din urmă vom fura și ne om minții unii pe alții zi de zi. Vom face să sufere sufletul fiecăruia dintre noi. Vom fi o silabă pe dos, un accent greșit pus, un inoportun «ca și», un dezmățat «care», un «vizavi» grețos, o «locație» lăbărțată peste lume. Vom fi crescuți prost, cu mintea necurățată. Vom sfârși prin a trăi atât de urât pe cât de urât vom vorbi”. Ei bine, au fost comentarii de genul: „cine, ăsta? lasă că știm noi…”, fără să aibă propriu zis nimic de reproșat textului ca atare.

Principiul trupei de intervenție rapidă intelectuală, se asociază, în cazul lui Liiceanu, cu tonul profetic. Iar încruntarea nu e psihologică, e pedagogică, în sens profund. Și acesta îi indispune pe unii. Din acest punct de vedere, cartea este rotundă, primul text, despre meseria de cetățean și ultimul despre lehamitea cetățenească sunt, să spunem așa, teoretice. Dar nu numai. Binele filozofic, valorile tari, binele public, formele practice, etice, ale verbului a-ți păsa, sunt temele acestui cetățean gânditor. Are autorul orgoliul unui maître à penser? Și ce ar fi rău în asta? De fapt, citit cu atenție și scuturat de noianul de prejudecăți ideologice, îi putem admira, de pildă, stilul. Îmi place, de exemplu, că nu se ferește de patetism, de retorică „înaltă”, dar e capabil și de „vitrion” pamfletar: „Uitați-vă ce monștri s-au ridicat după acest potop al istoriei, cu noroiul șiroind pe ei. Uitați-vă la chipurile lor, la cefele lor, la fălcile lor, la pântecele lor, la dinții lor, la limba pe care  o vorbesc, la aroganța și tupeul lor, la felul în care se adună, se grupează și se regrupează mereu, la felul cum își pun rudele, prietenii și amantele în posturile-cheie ale țării, la felul în care își transformă în arme tocmai victimele sărăcite de ei, cărându-le prin țară cu lista și autocarul”. Și puneți alături fenomenologica răceală cu care analizează figura ultimului om al lui Nietzsche. Ca să parafrazăm titlul unei cărți, tot de publicistică și apărută aproape în același timp, a lui Mircea Cărtărescu, Liiceanu ne prezintă un peisaj social în agonie, o lume în plină isterie. Una dintre cauze este lagărul de reeducare („acum într-o altă prezentare”) din care nu am ieșit: „Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în fața televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronțăie snackuri, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran”. Cu două completări: a. victima este, în acest caz, neinocentă, cvasi-complice; b. adăugăm firește influența enormă a Rețelei. Deloc benefică libertății.

Exact acum zece ani Gabriel Liiceanu publica eseul lui excepțional Despre ură. Un citat de acolo ne va ajuta să înțelegem coerența – în bine, în sensul neschimbării principiilor, în rău în sensul că lumea diagnosticată nu s-a schimbat, decât poate degradându-se și mai mult: „Evident, funcția de moralist a intelectualului este ingrată. Ea îl face antipatic, cu cât el își ia mai mult funcția de în serios, cu atât «devine ținta oprobiului lumii laice, căreia îi încurcă socotelile». Faptul de a fi antipatic, hulit, reprimat este pentru intelectual singura garanție că își joacă cum trebuie rolul social. Și invers: «Se poate afirma a priori că un cărturar lăudat de laici și-a trădat misiunea»”. (p.103) Ghilimelele ascuțite trimit la  celebra lucrare a lui Julien Benda La trahison des clercs. În aceste texte ardente se aduce un elogiu omului liber. Precedenta carte a lui Liiceanu se numea tocmai Nebunia de a gândi cu mintea ta. Adică de a gândi liber. Cea mai periculoasă dintre meseriile de azi… o nebunie!

Apărut în revista ORIZONT nr. 10, 2017

 

 

 

Jurnalul lui Eliade

JURNALUL  OMULUI DE LA RĂSĂRIT

            Cristian Bădiliță a recuperat unul din Caietele legendarului Jurnal al lui Mircea Eliade. Povestea este reconstituită cu har romanesc la începutul recentei ediții de la editura Tracus Arte[1]. Rezumând: în 1996, hotărând să vândă apartamentul din Paris, Christinel Eliade se adresează, pentru eliberarea spațiului, unui domn Bordeianu, care se ocupa de apartament, și lui Paul Barbăneagră. Acesta îl invită pe Bădiliță să viziteze apartamentul și să-și aleagă lucrurile de care ar avea nevoie. Nu reproduc amănunțita descriere a locului, spun doar că se împiedică la intrare de doi saci cu hârtii care se dovedesc a fi ale savantului și printre care va găsi și acest caiet ce cuprinde notele dintre 9 oct.1959 și 3 mai 1962. Le avem astfel pentru prima oară în varianta originară, ele erau cunoscute în ediția franceză de la Gallimard a jurnalului, ocazie cu care dactilogramele după care s-a făcut traducerea s-au pierdut. Ediția de la Humanitas, din 1993, îngrijită de Mircea Handoca este, lucru neobișnuit, o retraducere din franceză, acolo unde nu existau textele originare. Așa că ne putem bucura să citim acum însemnările prime. „Nu cred că proiectul dumitale cu Fragments d’un Journal este realizabil – îi scria savantul lui Mircea Handoca – după cum știi, textul românesc a fost tradus de L. Bădescu. Deci nu poate fi retradus din franceză. Ar trebui căutat originalul românesc. Din păcate, două treimi din dactilograma textului românesc s-au pierdut. Ar trebui căutate în cincizeci de caiete”.

Dincolo de acest context filologico-istoric, memorialistica lui Eliade trebuie privită în contextul general al operei. Pentru a înțelege locul lui Eliade printre marile spirite ale secolului XX, trebuie să acceptăm premisa că toate cele trei dimensiuni ale operei: istoria/filozofia religiilor, proza și memorialistica sunt convergente, săgetează spre aceleași ținte, sunt obsedate de aceleași întrebări și viziuni, fac schimb de energii intelectuale și răspunsuri. De aceea „savantul Eliade” trebuie citit integral spre o adecvată înțelegere. Jurnalul este la el, mai întâi, o formă de eliberare interioară, de multe ori se arată nemulțumit de chingile metodologice și rigorile lumii academice, ca orice deschizător de drumuri el se simțea într-un spațiu intelectual prea limitat. Multe dintre ideile forță ale operei filozofice eliadești, dezvoltate în tratatele sale științifice, le găsim notate în Jurnalul său într-o formă brută și îndrăzneață, și ele capătă astfel o forță de impresionare mai mare, precum Sclavii lui Michelangelo nedesprinși complet din piatră. Acest caiet începe simbolic (se putea altfel?) cu o mutare într-o locuință nouă. Incipit vita nova. Temele notelor eliadești sunt: întâlnirile cu diferiți oameni, fixarea concepției sale despre religie, adică despre om în raport cu divinul/transcendentul, locul autorului în lumea intelectuală mondială (la care e foarte sensibil). Nu este deloc un text încărcat „psihologic”. Dar extrem de dens spiritual. Pentru el, istoria religiilor este o disciplină totală (sublinierea lui). Renascentismul eliadesc se vede foarte bine din această subliniere, el încearcă să înțeleagă universul prin definirea lui „homo religiosus”. Este un căutător al „pietrei filozofale”, al legității absolute a cosmosului, al cifrei tainice, originare, a lumii. De aceea ia în discuție, de exemplu, psihanaliza sau marxismul care duce omul în religia istoriei. «Religia e rezultatul „căderii”, „uitării”, pierderii stării de perfecțiune primordială. În Paradis, Adam nu cunoștea nici o „experiență religioasă”, nici teologia, adică doctrina  despre Dumnezeu. Înainte de „păcat” nu exista religie…». «Elanul omului religios pentru „transcendent” mi se pare uneori gestul deznădăjduit  al orfanului rămas singur pe lume». Interesant în acest context este vizionarismul lui Eliade, înțelegând că a surprins „marele mecanism”, face adesea proiecții de viitor. «Hermeneutica necesară pentru a ne revela sensurile și mesajele ascunse în mituri, rituri, simboluri – ne va ajuta să înțelegem și psihologia de adâncime și epoca istorică în care intrăm  și în care vom fi nu numai înconjurați și dominați de „străini”, de non-occidentali. „Inconștientul”, ca și „Lumea extraoccidentală”, se vor lăsa descifrate prin hermeneutica Istoriei Religiilor».

Este cunoscută preocuparea lui Eliade pentru propria carieră. O însemnare cum este cea din 17 oct. 1959 trebuie, cred, citită prin antifrază: se acuză că nu e suficient de ambițios, că se dezinteresează de succesul lucrărilor sale, pentru că succesul din tinerețe l-ar fi scârbit de „glorie”: «Succesele acestea prea timpurii au sfârșit prin a-mi ucide orice ambiții personale, orice dorință de „glorie”. Am cunoscut „gloria”, am simțit ce înseamnă să fii „recunoscut”, lăudat, adulat. Nu numai că n-am mai dorit-o, dar faptul că am avut-o m-a făcut modest, indiferent la succes…». A se corobora, de pildă, cu nota de la p.38, unde recunoaște că nu face nimic pentru propagarea operei, că îl plictisește să cultive „relații” utile etc. Pe de altă parte, se compară adesea (și cu dreptate, cred) cu Goethe, cu viziunea lui totalizatoare asupra Omului. Cum trebuie să citim o însemnare ca: „…sunt astăzi pe cale a deveni un guru al Americii”? Este orgoliul creatorului? Amărăciune? Disimulare? Este mereu nemulțumit de ceea ce a apucat să facă și încercat de proiecte urieșești, cum ar fi acea Origine a gândirii europene în două volume. Își vede deceniile de peregrinări (de al căror pericol este conștient, vezi p. 32; oare discipolului Culianu i-a lipsit această conștiință a amenințării iremediabilei rătăciri în tenebre?) printre mituri și rituri ca pe un lung și periculos drum inițiatic spre un Centru. Homo Religiosus, notează de multe ori, este omul creator de Sens, omul care află adevăratul înțeles al Realului. „suma actelor umane, Istoria, devine cunoaștere reală și semnificativă”. Jurnalul acesta (în ansamblul lui deocamdată cunoscut nouă vorbesc) este documentul – tragic? – unui „ultim mohican” care mai crede în coerența semnificativă a Cosmosului, care înțelege impasul existențial pe care îl aduce „istoria”, un „teolog” sui generis al „vidului de Dumnezeu” contemporan. De aici notele sale în care privește marxismul și „istoria” (ghilimele trimit la sensul special pe care termenul îl capătă la Eliade) în mod extrem de critic. „S-ar putea ca marxismul și interpretarea materialistă a istoriei și a culturii să fie ultima mare încercare a omului”. Sau „După o lungă epocă mitologică și o foarte scurtă epocă istorică – ne pregătim să intrăm într-o epocă biologică (economică). Omul va fi silit să devină termită, furnică. Mi-e peste putință să cred că va reuși. Dar câteva generații, sau poate mai multe mii de ani, oamenii vor trăi precum furnicile”. Sau: «A gândi „materialist”, marxist, înseamnă a renunța la vocația primordială a omului. Deci, a dispărea ca om. Dar e bine că ispita și riscul acesta există. E bine ca omul să trăiască în conștiința iminenței dispariției lui ca om. Teamă = suferință inițiatică». Jurnalul ne ajută să înțelegem că Mircea Eliade este unul din cei mai importanți gânditori eschatologici ai civilizației noastre. Tema nu mai este „la modă” în civilizația occidentală, unde înțelesul eschatonului a fost redus la derizoriul filmelor „postapocalitice”. (Poate de aici „inactualitatea” sa, clamată de unii, în deceniile de urmă care refuză cu obstinație tema spiritului și a eschatonului) „Numai marxiștii sunt terorizați de eventualul final atomic; căci, pentru ei, Paradisul se află în viitor”. „Am momente de mare melancolie, când simt cum se apropie sfârșitul civilizației occidentale”, notează el sec. Iar despre platonismul fundamental al lui Eliade, Cristian Bădiliță are o notă de comentariu foarte binevenită la p. 46. Mircea Eliade își recunoaște o „încredere fără margini în creativitatea spiritului”. În același sens inițiatic percepe și „asceza” erudiției necesare, pe care și-a asumat-o ca pe un descensus ad inferos. Interesantă perspectivă! Punând cap la cap astfel de însemnări, realizăm una dintre funcțiile jurnalului eliadesc: de „autoanaliză existențială” i-aș spune, observând și multele referiri la psihanaliză, atât în varianta ei freudiană, cât și în cea jungiană. „Cred că omul modern a găsit – în cărțile mele – o dimensiune a sacralității cosmice, care să nu fie nici creație lirică, nici invenție filozofică; pentru că am avut întotdeauna grijă să-i dau atât faptele, cât  și interpretarea lor de către cei care participă încă la un univers religios pre-creștin”. «Aș vrea să scriu odată un lung articol dezvoltând această idee: atitudinea „istoriciștilor” de tot felul, ca și a marxiștilor și freudienilor, într-un cuvânt: toți cei care cred că nu poți înțelege cultura decât reducând-o la altceva, inferior (sexualitate, economie, „Istorie” etc.) – atitudinea acesta e neurotică. Neuroticul pierde sensul realității…». Deși recunoaște, în aceeași ordine de idei, că numai inconștientul a rămas încă „religios”. Eliade surprinde însă anticipativ contradicția, într-adevăr dătătoare de nevroze acute, civilizației noastre între fascinația cotidiană, banalizată, pentru tot felul de „apocalipse” și lipsa lor de sens: „Suntem paralizați de lipsa de sens a sfârșitului Lumii”.

Lista de oameni cu care se întâlnește, de autori pe care-i citește este impresionantă. Nu-i place Joyce deloc și îi amintește cu admirație pe Huxley, Saint – John Perse, Monteherlant, Henri Michaux, Gabriel Marcel, Ortega y Gasset, îl miră de succesul lui Camus în America ș.a.m.d. Pentru a nu-i aminti pe colegii de specialitate, de întâlnirile Eranos, de activitatea lui universitară și de conferențiar. Când și când, observă marile cicluri naturale, prins în aceeași coerență cosmică. Tot timpul, în orice raportare la evenimente, Eliade încearcă să lumineze „planul din spate”, planul Semnificațiilor anti-entropice. De aici o conștiință infuză, care se citește printre rânduri, a singularității și singurătății sale de ultim deținător al unui Graal al semnificațiilor ce trebuie ascuns și păstrat pentru cine știe câte vecii. Nu e (doar) biografie în Jurnalul eliadesc, e mult mai mult decât atât… E o Cale. «De aceea mă trudesc întotdeauna să scot în evidență semnificațiile faptelor religioase. Semnificația aceasta nu mai e evidentă; trebuie demonstrată prin exegeză și comparație. Dar dacă generația noastră nu înregistrează (în publicații „științifice”) semnificațiile fenomenelor religioase – operația va fi aproape imposibilă generațiilor viitoare». Acest sentiment difuz al „preatârziului” – înainte ca marile sensuri să se oculteze – este, mi se pare, aspectul cel mai tulburător al acestor pagini. Ediția aproape „enciclopedică” prin minuția notelor explicative pe care ne-o oferă Cristian Bădiliță poate redeștepta nevoia de a-l discuta pe Eliade din perspectiva acestui „târziu” în care, iată noi ne aflăm. Un târziu tot mai entropic și pustiit de semnificații…O minunată cercetătoare a spiritualității, Annick de Souzenelle, vorbește mereu despre „înaintarea omului spre propriul răsărit”, ca despre regăsirea esenței sale. Mircea Eliade a fost unul dintre cei care a privit mereu spre acest Răsărit, încercând să ni-l reamintească. „Și cu toate astea mi-e teamă că toate vin prea târziu, când aproape nimic nu mai poate fi salvat. Dacă lumea occidentală și creștinismul ar fi înțeles lucrurile acestea – mitul, simbolul, religia cosmică – acum jumătate de veac….Dacă…”.

 

Apărut în Viața Românească nr. 10/2017

 

Sf. Ilie 2017

 

 

 

 

[1] Mircea Eliade, Jurnal. Pagini regăsite 1959-1962. Ed. Tracus Arte, 2017;

CUVINTELE IUBIRII

CUVINTELE  IUBIRII

Este, desigur, o întâmplare că materialul pe care îl propun pentru numărul 2 al Buletinului nostru este, ca și la primul, tot transcrierea unei conferințe. Dar și întâmplarea este întemeiere de sens…Nu sunt un tip care să cultive oralitatea, deși ultimii ani m-au proiectat adeseori în ipostaza neobișnuită pentru mine a unui wandering speaker. Dar nu cumva chiar revenirea la oralitate (oricât de diferită de cea tradițională și mediată de felurite gadgeturi) este una din mărcile antropologice esențiale ale vremii noastre? Provocând prefaceri ale condiției umane încă greu de bănuit și de cuantificat? De aceea  însăși forma acestor texte, de o retorică „tradițională”, este implicit polemică și are o dimensiune antropologică vădită. Dincolo de tema lor. Am transcris, deci, în cele ce urmează scurtul logos pe care l-am ținut în ziua de joi 25 februarie, la invitația Centrului Județean de Cultură Prahova, în spațiul generos intim al Centrului Dramatic Mythos. Prilejul de astă dată a fost o întâlnire pe tema dragostei, cu mai mulți vorbitori, dintre care mie mi-a revenit sub-tema „Dragoste și literatură”. Publicul tânăr, fremătător, participativ, încântător. Acesta este contextul necesar înțelegerii conținutului. Am transcris fidel, cu minime corecturi și modificări acolo unde avalanșa rostirii libere risca să lase textul în obscuritate.

 

Tema care îmi revine mie în întâlnirea din această seară este: literatura și dragostea. Să nu se supere Părintele Bogdan, dar vreau să încep cu o mică observație: uneori când întrebi un preot sau un teolog despre o chestiune din aceasta mai subtilă, mai dificilă respectivul ridică ochii în tavan și spune: fiule, asta e o taină, și a scăpat. Asta pot să fac și eu, vă spun: Dragostea e o taină, și am scăpat, pot să plec. Ar fi bine dacă ar fi așa ușor, evident că nimeni nu știe ce e aceea dragoste, evident că toată lumea știe ce este aceea dragostea și v-aș propune să pornim de la următoarea premisă: dragostea se învață. O premisă pe care îmi pare tare rău că nu pot să v-o demonstrez aici, pentru că este destul de dificilă. Imediat se pun două întrebări: de la cine o învățăm? Și cum o învățăm? Vă mai spun ceva, dragostea este legată de foarte multe cuvinte – o să vorbim imediat și despre vocabular – și printre ele se află și cuvintele dificile cum ar fi fericire de pildă, eternitate, niciodată ș.a. Dacă învățăm, învățăm la tinerețe, dragostea este legată de tinerețe, deși, din păcate, sau din fericire, se  mai iubește și la bătrânețe și știți că pojarul, dacă îl faci la bătrânețe e mortal, la tinerețe te faci bine. Eu sunt om bătrân și știu. Deci nu cumva iubim la tinerețe ca să nu știm? Dragostea se leagă firește de cei doi termeni fundamentali ai universului: masculinul și femininul. Nu spun bărbatul și femeia pentru că masculinul și femininul se pare că au existat înainte de a exista bărbatul și femeia, care se unesc printr-o energie care se cheamă iubire ce duce la creație. Iubirea care nu duce la creație, nu este iubire. Există un cântec mai profund decât pare, pe care-l știți cu toții, formația Taxi parcă îl cântă, în care bărbații se chinuiesc să spună: te iu…te iu… de ce, pentru că este cel mai greu cuvânt de spus, nu există cuvânt mai greu de spus decât te iubesc. Pentru că, dacă l-ai spus ușor, înseamnă că l-ai mințit. L-ai mințit pe celălalt, te-ai mințit pe tine și ai mințit și cuvântul iubire. Mă leg foarte mult de cuvinte, firește, observa și Părintele Bogdan că se poate spune  a face dragoste, dar nu se poate spune a face iubire. Ambele cuvinte provin în limba română din limba slavă, probabil, trebuie cercetat și asta, ele sunt sinonime pe 99% din suprafața lor, dar la un moment dat apare această sciziune care trebuie să ne pună pe gânduri.

Ce înseamnă, de fapt, această capacitate de a spune cuiva te iubesc? Pentru că, în momentul când îi spui cuiva te iubesc, îi spui ești nemuritor (numai?) împreună cu mine. Pentru că amândoi suntem capabili să creăm ceva care vine din viitor, de dincolo de noi. Pentru că iubirea vine de dincolo de noi, trece prin noi și ajunge dincolo de noi. Noi suntem niște vase prin care iubirea doar trece. Dacă suntem vase curate, iubirea iese curată din noi, dacă suntem vase murdare, se murdărește firește și iubirea care trece prin noi. Apropo de întrebarea de  unde învățăm ce este iubirea, de bună seamă din literatură. Peste 90 % din cărțile care formează literatura lumii, de la Ghilgameș până astăzi, au ca temă iubirea. Dar, spune undeva Novalis, dragostea e mută, numai poezia o poate face să vorbească. Iată, devii poet când iubești,  fără să fii făcut un singur vers, o jumătate de vers, un sfert de vers. Prin simplul fapt că  dai glas  iubirii tale. Încă două lucruri care se apropie: poezia și dragostea. Dacă ele practic se confundă, pe de altă parte cărți cum să vă spun de teorie a dragostei, de filozofie a dragostei, nu de sexologie, cărți care să facă ceea ce încercăm noi să facem aici, să privim dragostea dintr-o perspectivă mai metafizică, mai metaforică, nu mai sunt așa multe precum sunt cele de literatură. Sigur că putem merge la Banchetul lui Platon, sigur că sunt și alte cărți de această factură, eu v-am adus aici câteva, câte am putut prinde la repezeală din biblioteca mea. În altă ordine de idei, dragostea nu unește numai două persoane, ci și cele două, ca să nu spun trei părți ale ființei noastre: trupul, sufletul și spiritul. Dragostea care nu cuprinde toate aceste părți nu este dragoste. Adică dragostea care prinde numai sufletul este sensiblărie, e sensibilitate excesivă și e slabă. Dragostea care cuprinde numai spiritul este răceală, e calcul. Dragostea care cuprinde numai trupul este eros pur și simplu. Dragostea care le cuprinde pe toate, abia aia este iubire și abia ea duce la împlinirea ființei. Pentru că asta căutăm în fond în iubire: să ne împlinim. Și ne împlinim în cifra trei, în treime. Nu în cifra unu, nu în cifra doi – cifra doi e necesară, dar nu este suficientă – ne împlinim abia odată cu cifra trei. Sensul Treimii ține și de acest aspect al iubirii. În Epistola lui Ioan se spune simplu: Dumnezeu este iubire! Punct. Mai mult de atât nu se poate spune despre Dumnezeu, sau mai puțin de atât. Poate că v-a surprins că v-am spus că dragostea se leagă și de partea rațională. Vă dau două exemple din poetul pe care-l iubim cu toții, Eminescu. Poetul are un vers infernal pe care nu-l învață elevii la școală: Ce e iubirea: E-un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an. Te-a terminat! Este „iubirea” ca „basic instinct”, formă care, observăm, tinde să le obnubileze treptat pe toate celelalte. Un asemenea tip de iubire are în poezia eminesciană un personaj tip pe care-l știți și pe care-l cheamă Cătălin. El ar fi în limbajul de azi un gagicar, de neam prost, care vede și el una bună și prințesă și cu avere și de neam bun și o agață, și dă-mi un sărut și gata. Dar, surpriză, după ce se petrec niște schimbări foarte ciudate cu firea lui Cătălin, uitați-vă dumneavoastră la a doua declarație de iubire pe care el i-o face Cătălinei. Limbajul lui seamănă acum cu cel al Luceafărului. Eu îi întreb pe elevi: cine vorbește acolo, și elevii care de obicei nu sunt atenți, că de aia sunt elevi, răspund cu grabă: Luceafărul. De ce? Pentru că limbajul lui Cătălin s-a „luceferizat”. S-a hiperionizat, zic eu chimic. El îi spune acolo acest lucru extraordinar: revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi! Iată ce devine suprema iubire la el acum: nu patima, ci liniștea de veci, absolută, care stinge patima. Este opusul lui Cătălin din prima apariție. Aici este apexul iubirii, în momentul când patima s-a liniștit și când devine liniște de veci, devine spirit. Uite, v-am adus aici într-una din cărți, o splendidă carte despre  iubire a unui  teolog contemporan Costion Nicolescu și care are și un titlu minunat: Carte despre îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Pentru că el vede în prietenie – și demonstrația este teologic și sentimental și cum vreți s-o luați absolut superbă – o etapă deasupra dragostei. O etapă când patima s-a potolit și când se întâlnesc cele trei, poți să ai liniștea spirituală, ceea ce în Scriptură este numit etapa lui agape, etapa supremă a iubirii.

                Iubirea presupune și inspirație, și asta o leagă iarăși de literatură, presupune duh, la fel ca și literatura. Numai oamenii bogați sufletește știu să iubească. Ne întrebam dacă iubirea poate fi învățată… iată, ajungem din nou la concluzia că nu toți oamenii știu să iubească, toți oamenii au instincte, dar aia nu e iubire. Numai oamenii foarte rafinați, oamenii care au o educație sufletească, intelectuală și spirituală știu să iubească. Ei au o complexitate care permite iubirea, pentru că iubirea este complexă. Ceilalți sunt niște simplii purtători de instincte. Și vă mai arăt aici o carte, apropo de faptul că fără literatură n-am fi știut niciodată să iubim, Denis de Rougemont Iubirea și Occidentul, o carte care arată foarte clar ce mutație s-a petrecut în conceperea și trăirea iubirii în momentul când au apărut trubadurii. Este o schimbare de paradigmă, cum se spune în termeni pretențioși, științifici, în care raportul dintre femeie și bărbat s-a schimbat radical față de cum era privit până atunci. La trubaduri suprema încercare  a iubirii era să nu vezi niciodată iubita, să o iubești fără să o vezi. Donna Angelicata era înger adică ceva de dincolo. Și mai invoc aici un cuvânt: căutare. Iubirea este căutare. Toată viața, și acum suntem din ce în ce mai precoci, începem de pe la 12- 13 ani, ba am văzut și fetițe mai mici pe FB care își caută iubitul: mămico, în cls I sau clasa 0, am iubit! Și tot căutăm iubirea… Gândiți-vă la două personaje: Don Juan, cel care caută iubirea prin o mie și ceva de femei, și nu știm dacă a găsit-o. Și celălalt Don, Don Quijote , care dă de una, vorba lui Creangă balcâză și lălâie, dar care pentru el este idealul. Aici ne întâlnim cu altă trăsătură a iubirii: ea transfigurează. Știți vorba: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Iubirea este ceea ce iubesc eu, și atât. Asta se vede foarte bine în povestea Dulcineei lui Don Quijote.

                E important deci limbajul. Limbajul este erotizat pentru că are gen. Cel puțin limba română încă mai are trei genuri. Dintre care cel mai interesant este neutrul. Există o carte foarte interesantă care demonstrează că limba română este o limbă feminină, ceea ce-i dă o forță teribilă. E o carte la fel de profundă cum sunt mult mai cunoscutele cărți ale lui Noica. Această erotizare, pentru a v-o demonstra vă adresez o singură întrebare: de ce limbajul îndrăgostiților conține atâtea diminutive și nume de animălașe? Găsiți o explicație! Eu nu am găsit una, sau una care să mă mulțumească deplin. Este o cataliză care transfigurează limbajul, îi dă alte funcții decât cele de simplă comunicare. La fel ca în poezie. Limbajul, chiar cel al iubirii mistice este profund erotizat. Și nu vă trimit doar la Cântarea Cântărilor, care este poate cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată. Dar dacă îi veți citi de pildă pe misticii spanioli, pe Sfânta Tereza de Avilla sau Sf. Ioan al Crucii veți descoperi un limbaj erotic, erotic. În Biserică vorbim tot timpul de Mire și Mireasă. De ce? Pentru că această Putere a dragostei, fără ea  nu ar exista lumea. Și nu am exista nici noi, nici la modul biologic, cu atât mai mult la modul spiritual. În momentul când iubim, chiar la modul fizic mă refer acum, iubirea transfigurează trupescul. Cum spune cineva: atunci trupul devine Chip. Iubești în celălalt pe Celălalt. Pentru că nu te poți iubi pe tine însuși. Asta e o aberație, un narcisism insuficient. E una din maladiile societății contemporane. Dragostea mai este legată și de Sărbătoare. Nu de o anume sărbătoare calendaristică: nici de Valentine, nici de Dragobete, nici de 1 Martie, care, după părerea mea, este adevărata sărbătoare a dragostei în folclorul nostru. Dragobetele a fost reinventat ca un fel de reacție la Valentine, el era o tradiție obscură, puțin răspândită în câteva regiuni ale țării. Pe mine mă interesează sărbătorescul. Atunci când iubești sigur că timpul curge altfel, sigur că toată lumea e în sărbătoare și toată lumea e în primăvară, de aia sunt toate sărbătorile iubirii primăvara. Nu numai pentru că aleargă sângele și sevele în flori și copaci și totul renaște la viață, ci pentru că orice iubire e un început, și primăvara fiind Începutul, e normal ca sărbătorile iubirii să pice, indiferent de cultura în care ne aflăm, în primăvară. Prin ce se mai leagă iubirea de literatură?

Prin aceea că întotdeauna ne îndrăgostim de o imagine. Literatura se face cum știți din imagini, și noi, înainte de a ne îndrăgosti de o persoană reală, ne îndrăgostim de o imagine, am dat deja exemplul lui Don Quijote, care, înainte de a o cunoaște pe Dulcineea, auzise e ea. Imaginea femeii perfecte, sau a bărbatului perfect, dacă avem noroc, găsim corespondatul acelei imagini și în realitate, modelul și realul se suprapun într-o mai mică sau mai mare  măsură, fizic și psihic. Dar totdeauna ne îndrăgostim de această imagine. Hai să vă mai arăt câteva cărți […] Câteva cărți care nu că ne învață să iubim (contrazic acum ce spuneam la început) pentru că pentru a învăța să iubim trebuie să iubim. Aici nu merge ca la școală: trei săptămâni de teorie, o săptămână de practică. Aici, în iubire, din fericire teoria („literatura despre”) și practica nu pot fi separate. E precum cerneala vărsată în apă: nu mai știi care e cerneala și care apa. Nimeni n-a putut să iubească fără să citească, dar nimeni n-a învățat să iubească citind o carte. Asta e la fel de adevărat. Mă duc aici la palatul Culturii, iau fișierul cu toate cărțile despre dragoste și devin un îndrăgostit perfect. Asta nu e posibil. Roland Barthes aici vorbește despre abrealitate, această forță pe care o are iubirea de a ne smulge din realitate. E lucrul cel mai folositor pentru noi, să știți. De ce spunem că îndrăgostiții umblă cu capul în nori? Pentru că pentru ei realitatea imediată nu mai este preocuparea numărul unu ci numărul….nu știu care. El este preocupat doar să iubească. Pentru că ființa lui, atâta cât este, pentru că avem o ființă mărginită, e atât de copleșită de o forță care vine din tot cosmosul și care se cheamă iubire, încât nu mai are timp să se uite că i s-a rupt flecul la pantofi (asta depinde, totuși se îmbracă frumos ca să placă celuilalt, e o întreagă semiologie a modei aici, despre care nu am timp să vă vorbesc) sau că nu are ce mânca mâine sau alte lucruri de genul acesta. Îndrăgostitul are un alt mod de a se raporta la realitate decât îl are omul neutru sau omul care este într-o perioadă de anti-îndrăgostire, ca să spun  așa.

                Și un  ultim lucru, pentru a încheia… Am încercat să trec prin câteva cuvinte ale iubirii. Ultimul pe care vi-l propun este fascinație. Adică de un fel de hipnoză. Apropo și de ce spuneam înainte, când ești îndrăgostit nu mai vezi nimic din realitate. Nu-l mai vezi nici măcar pe cel pe care-l iubești, vezi acea Imagine. Don Quijote nu o vede pe Dulcineea. Și asta se numește fascinație, ești răpit, ești dus în duh   – iată, iubirea este și inspirație – din această cauză marii poeți au reușit să îmbine inspirația poetică și inspirația erotică, tocmai pentru că sunt conștienți de această forță care nu știm de unde vine și care, repet, numai trece prin noi, ne călăuzește.

                Vă doresc să fiți vase bune conducătoare de iubire!

Christian Crăciun

Acest material, rezultat cum se vede în nota introductivă dintr-o conferință ținută în fața unei săli arhipline de tineri extrem de atenți și de dornici de dialog, a fost publicat în ANUARUL SOCIETĂȚII PRAHOVENE DE ANTROPOLOGIE GENERALĂ, nr. 2, 2016 pp. 107-112;

Camelia Răileanu

GENERAȚIA CARE A MURIT CU ȚUCA …

            Cartea pe care o țineți în mână este o carte insuportabilă. Într-un sens expurgat de orice conotații rele ale cuvântului. În sensul că nu poți purta crucea altuia, nu poți în-dura durerea lui. Oricât ai fi de „empatic”, după cum se zice azi. Este o carte greu de citit pentru că este foarte directă. Nu ne menajează, pentru că nu se menajează. Camelia Răileanu a murit la 33 de ani, după ce se luptase cu o tumoare cerebrală și toate consecințele ei. Avem aici romanul-jurnal al acestei experiențe. De fapt, este o experiență dublă, pentru că ne „întâlnim” și cu cea mai bună prietenă a ei, Svetlana Tănasă (zisă Țuca, răpusă de cancer câțiva ani mai devreme, nu înainte de primi rasa, devenind Maica Heruvima, la Mănăstirea Petru Vodă). Cam atât se poate povesti de un terț din această carte. Restul ține, cum spuneam, de cât și cum poate duce fiecare lector. Evident că nu „literatură” (termen superfluu în context) este de căutat în aceste pagini. Atunci ce? Autenticitate? Trăire? Experiența limită a Bolii și Morții (neapărat cu majuscule)? Experiența Credinței? Istoria generației născute la începutul anilor 70, care a prins perioada cea mai atroce a ceaușismului, a făcut revoluția din 1989, s-a entuziasmat de toate speranțele care erau permise imediat după asta și a dispărut înecată în scârbă și deznădejde istorică: prin emigrare, retragere în univers personal, pactizare carieristă cu diavolul roșu sau moarte? „Azi îi spun d-nei Iulia că-ntr-o zi generația mea a împlinit 30 de ani prin Bianca și a doua zi a murit prin Țuca. Ea nu se miră. Zice că suntem tineri. Ea are vârsta femeilor care încep să devină bunici și a mamelor care mor înainte de a fi bunici”, notează Camelia. Îmi place să o numesc astfel, parcă atenuează durerea. Incredibil de mulți oameni s-au grăbit să moară din această generație. Să ne întrebăm, alături de autoarea noastră, de ce. „Când vine D. îi povestesc și-l întreb? Ce e cu generația mea? Ce tot caută? D. zice: unii caută poate toată viața, dar tu ești dintre cei care au găsit. Eu tac. Eu sunt dintre cei care nu-și găsesc liniștea până nu devin cu adevărat puternici”. Un om care nu mai are calota craniană are răgaz și mai ales putere să-și pună astfel de întrebări. „Ah, sânge în scuipătoarele ursitoarelor/Trandafiri tuberculoși în melci de creier”, sună niște versuri ale poetei autentice care a fost. Autobiografice evident, autospirituale aș spune, dacă ar exista cuvântul. În sensul urmăririi unui traseu interior, nu al bolii, nu al trupului chinuit Iovic, ci al putinței de îndurare prin înțelegere, al dragostei de viață, nu de  moarte, creștinește. „Publicarea cărților mele de poezie este o necesară exorcizare în drumul meu spre vindecare…”.  Boala este trăită ca încercare divină. Acuitatea notațiilor mă face să o compar cu excepționala Spovedanie neterminată, a Genei Geamănu. Aceea însă jurnalul acut al unei convertiri, scris de o călugăriță. Acesta jurnalul unei bolnave terminal  (teribil sună această expresie, „de specialitate”!) care-și trăiește lucid și deloc autocompătimitor condamnarea. La fel de încredințată însă de slava Domnului. Trăind cu autenticitate și firesc, complet neostentativ experiența religiosului. Care o ajută inclusiv să treacă autoironic peste incidente și peste mizeriile fiziologice, peste neînțelegerile celorlalți. „Preotului i-a sunat pagerul când mi-a întins lingurița cu împărtășania. A fost o clipă oribilă, din care nu m-au salvat decât lacrimile evlaviei sincere. Și Dumnezeu a auzit glasul meu”.

Profesoara are pagini cutremurătoare despre vizitele foștilor elevi, despre întâlnirile cu ei, despre propriile amintiri din școală ca elevă și apoi ca învățătoare și profesoară. E dragoste curată în aceste pagini. Iar scrisul e parte din vindecare. „Azi îi scriu Danei c-am ajuns la pag. 100 (caiet școlăresc!) din „Întoarcerea din Iad” și sunt nemulțumită că devine un bric-à-brác de naturisme, amintiri, panseuri de doi lei și alte bovarisme (adică patetisme și lirisme). Dar avem autenticitate, dom’ le! Facem un cocteil Petrescu (Camil) – Preda. Trecem neartisticul în artistic, punem titluri la capitole și arătăm de ce-i viața ca o pradă sau, mă rog, ca un iad? În 5 luni am scris 100 de pagini. Înainte scriam 10 pagini pe zi fără să resimt oboseala. Azi obosesc la jumătate de pagină. Scriu ca un melc budist. Scriu puțin, deși gândesc mult”. „Acesta fiind un jurnal-document, notațiile mele trebuie să aibă valoarea autenticului”.

Golgota bolii (este adeptă decisivă a tratamentelor naturiste, a veganismului, adversara cărnii, suntem purtați  prin tot felul de reguli ale nutriției, ș.a.m.d.) este urcată fără revoltă, doar lucid-interogativ și rogativ. „Continuu să cred în terapia gândului bun”… mărturisește, și credința asta este, poate, lucrul cel mai uimitor pentru un om… atât de departe de această lume a resentimentului în care ne bălăcim murdar mai toți. Ieșirea din iad este ieșirea din iadul suferinței fizice, dar și din iadul istoriei. „Eu vreau să dau Întoarcerii… același sens de «ieșire», dar din Iad, adică de recăpătare a viselor, a iluziilor, a optimismului generației mele și prin mine, nevrednica. Un Iad cu multiple fațete: politic, familial, psihic, afectiv, fizic. În cartea lui Eliade, generația sa e constrânsă să intre în timpul istoric. Generația mea, cea a Epocii de aur, n-a fost mai puțin constrânsă să intre în timpul istoric. Dar ceea ce mă apropie cel mai mult de «Întoarcerea…» lui Eliade e dorința de autenticitate. Asta înseamnă: jurnal, corespondență, rememorare netrucată, confidență”. Asta mi se pare extraordinar în această carte a unui om atât de suferind (îmi place acest gerunziu devenit substantiv într-o limbă bogată): că nu este vorba numai de eu, (nici măcar în primul rând) ci ne noi! „Singurul meu scut e rugăciunea”, adaugă, pentru a împlini esteticul, moralul și spiritualul.

Oamenii se cred stăpâni pe creația divină, dar Dumnezeu are oricum de spus ultimul cuvânt, îi răspund. Cum vor putea geneticienii să atingă Duhul Sfânt din noi? «Și ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea cea trupească și sufletească, făcându-ne pe noi casă Cinstitului și Sfântului Tău Duh». În ultimii ani, dacă aștept cu bucurie o zi în săptămână, aceea este duminica. Pentru o oră și jumătate (cât durează transmisiunea radio a Liturghiei) sunt un om liber, liniștit, dornic să se hrănească spiritual mai mult ca-n restul săptămânii. Urc treptele Liturghiei, cunosc răspunsurile corului, cunosc vocile preoților, aștept predica mitropolitului sau a vreunui preot mai cu har. O bucurie ratată cu consecvență cândva își face azi loc în mine. Rugăciunea e termometrul vieții duhovnicești”. Unii vor citi această carte pentru astfel de notații duhovnicești. Alții pentru jurnalul bolii. Alții și pentru una și pentru alta. După cuprinderea și interesul fiecăruia. Cu toții fi-vor câștigați în fiecare fel.

Un călugăr cu har care o cercetează îi spune: Eu plec, Dumnezeu rămâne! Scriindu-și jurnalul, Camelia a plecat, Dumnezeu rămâne!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Christian Crăciun

Sf. Maria Mică 2017

JURNAL

SPAȚIUL DINTRE PUNCTE…

 

            Am o preferință niciodată explicată pentru folosirea punctelor de suspensie. Nu m-am întrebat însă care ar fi semnificația spațiului, distanței dintre aceste puncte. Găsesc acum în jurnalul lui Radu Vancu[1] această mirabilă definiție lirică: „poezia e ceea ce suprimă distanța dintre puncte”. Sugestie a mediului compact, continuu, saturat de sens care este poemul. Și, cum a observat deja un comentator, jurnalul lui Vancu are densitatea poemului. S-a spus despre jurnal (genul acesta atât de simplu, dar atât de alunecos încât scapă teoretizărilor prea insistente) că este un „între timp”. Având mereu ca partener, dușman, temă de reflecție timpul, jurnalul, oricare jurnal, joacă între timpii faptului evocat, al scrierii, al lecturii, eventual timpul „revizuirilor”, timpul intim și cel social etc. Și evident sârma dintre patetism și autenticitate, niciodată suficient de stabilă peste abis. Prea versatil pentru a se supune unei „poetici”, jurnalul pune și mai mari probleme celui care vrea să comenteze conținutul lui; caragializând: nu ai de unde să-l apuci. Jurnalul este un fel de Flatland, și orice scriitor de autobiografie se află în fața acestei provocări: de a da profunzime paginii, de a  alcătui din litere un fel de basorelief prin care platitudinea cotidianului să treacă în tridimensionalul Sensului. O carte recentă a lui Radu Vancu, Poezie și individuație începe cu această declarație francă: «N-am crezut niciodată în separația dintre „eul biografic” și „eul artistic”…» Iar biografemele sunt o componentă fundamentală a poeziei sale, de la Epistole pentru Camelia la Sebastian în vis, Frânghia înflorită, Amintiri pentru tatăl meu, Cantosuri domestice. Atâta vreme cât „În ce mă privește, cum pentru mine poezia e un gen al biograficului (ba chiar genul lui ultim, cum tot spun), era cumva natural s-ajung să țin jurnal./…/ Ce e aici e, de fapt, poezia mea”.

Avem în față jurnalul unui om impregnat, îmbibat, îmbuibat de poezie, de literatură în genere. (De aceea nu există, în jurnal, derizoriu sau vulgar, nici măcar povestea unui tușeu rectal). Și, mai ales, un poet care iubește, lucru mai rar la noi, nu numai poezia, ci și poeții. Care are un cult al prieteniei, tradus într-o atenție nescăzută față de cearcănele celuilalt, în răbdare și bucuria vederii „față către față” (sună foarte potrivit vechea vorbă în contextul acesta) nu numai față către operă. Sunt pagini tulburătoare despre Claudiu Komartin sau Horia Roman Patapievici sau Mircea Cărtărescu, de exemplu. Chiar enunță, încă din primele pagini un lucru capital, cred, și, vai, cel mai adesea ignorat: anume că poezia este „…o disciplină a prieteniei”. Aș sublinia foarte apăsat asta. Reproduc întregul citat, care se referă la prietenul Claudiu Komartin, pentru generozitatea sa exemplară: „Poezia, înțeleasă ca o disciplină a prieteniei, îi infuzează fragilitatea cu o vitalitate enormă, îi completează vocația singurătății cu pletore de prieteni, îi convertește temperamentul aricios & verbul mordant în atenție la celălalt & vorbe mângâietoare…”. Notează cu aceeași disponibilitate încântată și despre poeți români abia debutați în cenaclu, ca și despre poeții străini citiți sau cunoscuți în numeroasele întâlniri. Autorul nostru citează cu total acord părerea lui Alexandru Paleologu conform căreia critica este arta de a admira. Căci Radu Vancu este un der wanderer al poeziei, un peregrin mereu în mișcare, vagant al poeziei, între întâlniri poetice, lansări, conferințe, cenacluri, pregătiri de reviste, pare ubicuu la un moment dat, neobosit, neadormit, călător întru poezie și în creier. Da, unul dintre personajele principale ale jurnalului (numai la Cărtărescu am mai întâlnit la fel de acut această obsesie): propriul creier. Necruțător, simte că are „un creier de fecale”, „creierul meu e nesimțit ca diavolul”, „creierul meu e pustiu ca un câmp de luptă după ce s-au ridicat cadavrele”, „creierul meu e Crin Antonescu”, „noaptea lăptoasă din creierul meu”, „Siberia creierului”, „Norocul meu că sunt mai deștept decât propriul creier, altfel tot așa mi-aș toca toată ziulica”, „… cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas. (jurnalul ca scobire în nasul creierului”, „Creiere, învață de  la rect! Din viscere se întrupează azi Electra & autenticitățile”.

Dar tema principală a acestui jurnal mi se pare totuși a fi alta: paternitatea. Într-o dublă ipostază a Tatălui: tatăl autorului, alcoolic și sinucigaș, și Fiul autorului, Sebastian, care-l ridică la rangul de Tată, salvându-l. Majusculele de aici vor să sugereze valoarea arhetipală, metafizică (sau mistică, după termenul adesea folosit în jurnal) a acestor „concepte”, a Ritmului acesta atât de firesc, încât îl uităm. Povestea dintre punctele de suspensie ale acestui jurnal este a acestui traseu: cum tatăl își salvează fiul, transformându-l în tată, prin propriul său fiu. Jubilația pe care o provoacă fiecare vorbă a lui Sebastian, alături de jupuirea morală a amintirii sinuciderii tatălui și a propriei sinucideri ratate, (cam asta este, în fond, jurnalul) dau tensiunea de ecorșeu sur le vif a textului. Autenticitatea lui, pe care, ca orice autor lucid de jurnale, diaristul se teme să nu o trădeze prin patetismul suferinței consemnate. Care suferință este, la rândul ei, dublă, un dublu soare negru al melancoliei sub care se deschide jurnalul: criza de creație (nu mai poate scrie poezie) și spaima de cancer (sângerările rectale). Jurnalul se vrea nu numai o con-semnare a ambelor, ci și o vindecare. Așa cum îl vindecaseră în alt timp biografic Cami & Sebastian. De altfel, cu frenezia călătoriilor poetice, jurnalul devine încet, încet povestea realizărilor; traducerea din Pound, cartea admirabilă despre modernitate, între timp apărută,  și noul volum de poezii.  Tot la tema paternă aș afilia și figura lui Mircea Ivănescu, adevărată prezență tutelară în text: subiect de neostoită admirație, și analize subtile. Fără excedent de psihanaliză, Mircea Ivănescu este un al doilea tată, întru poezie.

Cum spuneam, Radu Vancu este un frenetic „vânător de poeți”, nimic nu pare a-l bucura mai profund și a-l revigora mai mult decât descoperirea unui nou poet, la noi sau în… Noua Zeelandă sau măcar a unei poezii, a unei imagini fericite, care răscumpără totul. „Ce-ți spune unul dintre morții tăi” este versul lait-motiv din Frânghia înflorită și mă întreb dacă Jurnalul nu este un fel de „mancie” de consultare mistică (își afirmă de multe ori atitudinea de „babă credincioasă”) a morților trecute și… viitoare. Ca funcție și țel al memoriei individuale, jurnalul este și un vehicul de imersiune în oceanul memoriei universale. „Ce mai, memoria mea e de fapt bruionul unei Memorii”. Mă întreb dacă sintagma „jurnal discret” este un oximoron. Pentru că, mi se pare, acoperă foarte bine „fosforescența” (termenul îi aparține) confesiunii de aici. Dar, simultan, în ciuda furiei autoscopice, textul lui Radu Vancu lasă, nu știu de ce, o senzație de măsură, de bună cuviință, de știință a nerostitului, rare în textele „anarhice” programatic. Uneori, mai ales în textele confesive, a nu spune este mult mai greu decât a spune. „Oamenii pustii sunt pustiitori”, constată moralistul niciodată absent din pagină. El, ca un mistic al poeziei, nu iubește pustiul, ci rodul. De aceea nu se sfiește să mărturisească sublim impudic și inactual: „De câteva ori mă pocnește un plâns nevrotic”. De aceea este, finalmente, un text stenic. „Dacă ar ieși anul ăsta traducerile mele din Berryman & Pound, s-ar vedea deodată limpede că revolta & anarhia pot fi incomensurabil mai explozive & eficiente când se servesc de tehnologiile frumuseții & tradiției”. Găsim aici, într-o frază, rezumată una dintre tezele fundamentale ale Elegiei pentru uman.

În torentul notațiilor critice din jurnal aflăm intuițiile unui condei critic lipsit de complexe și de ticurile meseriei. Sunt observații de la care ar putea porni studii aplicate despre Radu Petrescu și modelul său, Călinescu, romanele eșuate ale lui Preda și Radu Aldulescu, despre mentația atât de asemănătoare a lui Jung și a lui Cărtărescu etc.  Nu este, totuși, un jurnal de lectură, ci unul despre realitatea literaturii și de-realizarea lumii. Despre, cum spune, „cedarea de teritoriu” a literaturii. „(Iar animalul din tine stă treaz și notează rândurile astea târziu în noapte. Și nu știi dacă acesta e modul lui de a răcni sau, pur și simplu, o cedare de teritoriu)”. Tot de „teritoriul” literar ține și prețăluirea cuvintelor rare, se zice că nu poți fi flaubertian în jurnal fără a face figură de intrus, jurnalul trebuie să fie oarecum „neglijent” ca oamenii care se duc în blugi la operă, unde ținuta de seară este de rigoare. Numai din considerente de „nonconformism”. Dar nu este așa: Radu Vancu fixează în panoplie cuvinte pitorești: emberlificotată, meivănesciană, tortuoasă, verbigerație, gemelând… cum un copil care adună scoici pe plajă, din bucuria ludică a rezonanței rare. Este, în fond, un estet cu „rațiunea în flăcări”.

Condamnat la instantaneu, diaristul este într-o poziție fundamental paradoxală: el este în căutarea odiseică, salvatoare, a unui sens, dar sensul este (dacă este) întotdeauna abia la urmă. Este cel care apare după ultimul punct, integrând totdeauna post-factum mulțimea incoerentă a faptelor cotidianului. De aici întrebarea poetică și estetizantă și orgolioasă și tragică și fără răspuns auctorial: cum va arăta ultima mea frază? Dacă, romantic și anarhic, autorului îi pare că „Lumea  e un jurnal morbid al Altcuiva” tot acest absurd devine scriptic relevant. Și de aici această observație: „(Să mai notez aici, cu toată lipsa mea de timp, și doar în paranteză, încă una – poate cea mai neînsemnată dintre convingerile mele megalomane & hipermaniace: aceea că Dumnezeu citește jurnalul acesta. Că Dumnezeu n-are nimic altceva mai bun de făcut…”. De citit toată continuarea însemnării, oarecum nietzsche-eană, de la pagina 106, pentru a ne găsi justa noastră poziționare de cititori de jurnale, pentru că, simt, mai toți marii diariști au nutrit, măcar subconștient, speranța aceasta irațională că El, singurul cititor de după punct, le va citi, absorbindu-l, textul.

Un alt moment în care trimite la o afirmație a bătrânului Paleologu (nu întâmplător sunt invocați cu admirație în jurnal critici atât de aparte precum Lucian Raicu sau Conu Alecu) este amintirea teoriei că există o „elită a inimii”. Orice poet și-ar dori, în fond, să fie inițiatul acestei confrerii. Temperatura paginii acestui jurnal este un certificat de apartenență suficient. „Și scrisul e o cicatrice luminoasă” e vers sau însemnare jurnalieră? „Paginile astea au fost mereu într-o zodie a cancerului. Și, dacă au vreun rost, e acela de a arăta că poezia poate administra cancerul. Nu spun că-l poate vindeca, nici măcar că-l poate preveni; nu-s atât de exaltat; ci doar că-i poate da o bună administrare. În fond, a-i cere mai mult ar fi inadecvat. Și lipsit de măsură – nimic din lumea asta nu-ți poate da mai mult. Am trecut prin zodia cancerului – iar poezia mi-a fost acolo un bun administrator”. Moartea, prezența insidioasă dintre toate punctele de suspensie ale clipelor biografice, nu lasă spațiul gol. Doborât de sicriele atâtor poeți morți pe care le poartă (la propriu) pe umeri, notează un fel de epitaf coborâtor în trei trepte spre infern: „Oriunde se scrie despre poeți e priveghi. Oriunde se scrie e priveghi. Oriunde e priveghi”. Există o altă încheiere?

Christian Crăciun

 

Apărut în Viața Românească

Nr.9/2017

 

 

 

 

[1] Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015; ed. Humanitas 2017