Trista regină

TRISTA REGINĂ….

dav

            Mă conving pe zi ce trece că, mai mult decât în orice alt domeniu, principiul omul sfințește locul funcționează în domeniul cultural. Poate unde distanța dintre „oficial” și „privat” nu este nicăieri mai mare, (în favoarea viului inițiativei particulare contra formalismului de discurs oficial) și poate unde ne mișcăm aici în domeniul delicat și ierarhizat al valorilor. Frazele acestea vag teoretizante vor să deschidă o scurtă prezentare a unei astfel de fapte culturale. Locul: oraș mic, fără cinematograf și teatru, cu rare acțiuni culturale de anvergură: Câmpina. Omul: un entuziast: istoricul și scriitorul Codruț Constantinescu. Acesta a reușit să pună în mișcare sponsorul: Firma Lemet și găzduirea Casei de Cultură Geo Bogza. S-a ivit astfel posibilitatea unui ciclu de conferințe publice. La care au răspuns cu entuziasm invitații: teologul și diplomatul Teodor Baconski, antropologul Mirel  Bănică, politologul Armand Goșu, poeta Ana Blandiana.

Ultima dintre aceste întâlniri a avut-o ca invitată, vineri 2 noiembrie, pe tânăra istoric și eseist Simona Preda. Pentru a prezenta cea mai recentă carte a sa Regina-mamă Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, carte apărută la editura Corint.

Este o cercetare de pionierat, într-un fel, pentru că despre nefericita regină s-a scris mult mai puțin decât despre ilustrele Sale predecesoare: regina Elisabeta și regina Maria. Cartea decupează doar perioada strict indicată de subtitlu, ea se încheie în noiembrie 1932, odată cu plecarea Reginei în exilul impus de Carol  al II-lea. Meritul acestui studiu este de a aduce în actualitate unul dintre cele mai fascinante personaje ale istoriei noastre, „fiică de rege, soră de rege, noră de rege, soție de viitor rege și mamă de rege”, cum rezumă autoarea. Cu nimic mai prejos ca noblețe, cultură, conștiință a răspunderii publice decât ilustrele sale predecesoare, Regina-mamă a trebuit să-și asume nu greutatea deciziei politice, ci pe cea a renunțării(lor). Blestemul (dis)continuității care apasă asupra istoriei noastre ca un fatum tragic se simte parcă și mai puternic în cazul acestei minunate întruchipări a nobleței fără rest. Poveste parcă de roman romantic.

Prezentarea, cuprinzând un documentar și o suită de imagini (de regăsit și în carte) de o căldură nereproductibilă, ne-a adus în prezent acest personaj aparte a istoriei noastre, i-aș spune recente. Tocmai pentru că tipul acesta de conducători a dispărut definitiv din lumea noastră valaho-pestriță. Spre paguba tuturor. Romane și filme s-ar putea face inspirate din viața acestui personaj tragic. Asta numai dacă am avea o elementară conștiință a valorilor identitare. Este meritul principal al acestei elegante cărți-album, care ne redă cu generozitate una dintre personalitățile fascinante ale istoriei  noastre. Simona Preda merită toate mulțumirile noastre. Ca să parafrazez o bine știută frază: avem o istorie, ce facem cu ea? Pentru că nu o merităm!

Dorin Liviu Zaharia

MUNCITOR CU DUHUL

 

Dorin Liviu Zaharia (1944-1987) este o legendă. Puțini din generațiile mai tinere îl știu. Cei care l-au cunoscut însă și au lucrat cu el au fost pentru totdeauna amprentați de personalitatea lui fabuloasă. S-a născut într-un timp nepotrivit, pe care a încercat să-l spargă, scriind, compunând, cântând, lucrând asupra oamenilor. El „venea din alte bolți”, ca să parafrazez versul arghezian, decât contemporanii săi întru socialismul real-ceaușist și acut cenzorial. Puține înregistrări audio sau video s-au păstrat și editura Eikon a făcut un gest cultural admirabil oferind un prim extras[1] din manuscrisele sale (foarte multe păstrate se pare) și din evocările celor care l-au cunoscut. Iată portretul sintetic parabolic cu care îl fixează Dan C. Mihăilescu: „Acest talent fabulos, cuprins cât se poate de limpede, de sălbatic și halucinant de nebunia divină a vechilor magicieni. Poet, compozitor, simfonist, desenator, povestitor, actor, anarhist, patriot, mistic yoghin și credincios ortodox, amestec de suprarealism, onirism, budism, rock haiducesc, underground, numerologie și tot ce furia lui turbionară putea absorbi în frenezia demoniei sale angelice…”. „Norocul” lui au fost cele vreo patru filme a căror muzică total atipică pentru epocă a compus-o, avem astfel o bună idee despre ce ar fi putut deveni această formidabilă energie creatoare în condiții de libertate. „Complet inclasabil”, cum spune Andrei Oișteanu, Chubby deschide orizonturi, fiind, inexplicabil în condițiile regimului, perfect sincron cu pop cultura mondială, ba chiar anticipativ. După un model să-i spunem brâncușian, el deschide drumuri prin întoarcerea  la rădăcinile arhetipale. Folclor e prea puțin spus, e ceva mai mult, un suflet originar pe care îl caută. Poeziile sunt total diferite de ceea ce se scria în epocă, un fel de „experimente” de limbaj bazate pe o competență lingvistică extraordinară (uneori aduce cu Șerban Foarță): „Da, Nemo e aghiotantul lui Iona,/Iar acesta e un hagioceanograf:/Rânduiește reducerea la scară a balenelor/După dimensiunea din graaf.//Deci Iona nu mai permite osanale chiților,/Și cum chit pe chit până la urmă-s toți chit,/Iona scoate din pântecele lor/Cuvântul, liber și însuflețit.”. Ar fi, cum îi spune el, un fel de inexistențialism: „Să nu fiu vesel,/Să nu fiu trist,/Să fiu optimist:/SĂ NU EXIST/Ca și cum aș exista.//E singura scăpare”. Închei cu acest fragment dintr-o scrisoare a lui I.P. Culianu, dintre cei profund marcați de personalitatea lui Chubby, care spune totul despre importanța acestui artist total și ieșit din timp: „Ce mai face Chubby? E singurul care n-a dat niciun semn și nu-l înțeleg. S-a rupt de voi, considerând că nu mai are ce vă da? Pentru că, așa cum știi, el dădea to­tul într-un sacrificiu etern. Ultima oară când l-am văzut predica într-un bar – mi­nunată incongruență! Dar se de­păr­tase de înțelegerea omului obișnuit. Mi-e dor de el și de toți, dar el îmi lipsește cu precădere – mi-a dat tărie vreme de doi ani. Dintre toţi, el singur se va pierde în lumină. Poate și eu voi obține liniștea pe care o râvnesc, dar nu merit lumina. El va dispărea liniștit, firesc, așa cum a apă­rut – și cred că nimeni n-o să-şi dea sea­ma de absența lui, fiindcă nu-şi «cân­ta» prezenta (…). Nu există nicio vic­to­rie, decât în afara istoriei, a iluziei și a timpului. În taină, ca Chubby…“.

 

29 iunie 2018

[1] Dorin Liviu Zaharia, Anarhetipul sau…un frate tânăr, ed. Eikon, 2017;

Lupul și omul

DORMIND CU LUPII

 

Iată o carte despre care epitetul excepțională trebuie spus din prima frază[1]. Asta și justifică semnalarea ei într-o revistă de cultură, deși subiectul – lupul, firește – ne-ar face să imaginăm un studiu specializat de biologie, strict științific. De fapt, este mult mai mult decât atât, este o monografie cu ambiția de exhaustivitate asupra acestui animal cultural care este lupul, firește în relația lui extrem de complicată cu omul (ordinea cuvintelor din titlu nu este întâmplătoare). Monografia masivă, aproape 700 de pagini format mare, la origine o teză de doctorat care ar fi fost cu mult mai mare, este chiar greu de încadrat într-un domeniu anume, pentru că încearcă să le cuprindă pe toate: biologie, etologie, ecologie, istorie, mitologie, istoria artelor și istorie pur și simplu, folclor, etnografie, antropologie, imagologie, psihanaliză, climatologie, lingvistică…dacă lista v-a năucit, citiți tomul, vă asigur că este mult mai lungă. Remarcabil este că lucrarea se citește cu sufletul la gură, nici cele mai specializate pagini nu sunt aride, în ciuda cascadei de informații științifice este o lectură palpitantă, în primul rând pentru că ți se sugerează permanent că subiectul este inepuizabil și că lucruri mult mai interesante vor urma, e un suspans științific de cea mai bună calitate. În al doilea rând, interesul e provocat de faptul că autoarea scrie cu o neascunsă patimă, antropologica observație participativă se traduce aici printr-o francă dragoste pentru subiectul abordat („îngeri afectuoși” îi numește de ex. pe puii de lup după ce au mâncat), o dăruire totală care răzbate din fiecare rând și care, departe de a altera cumva caracterul științific îi dă o incandescență de roman de idei. Nu cred că exagerez, pentru că nu numai despre lupi este cartea, ci despre noi, oamenii. Personal, nu ader la ecuația tip Animal Planet, pe care o consider simplistă: animalul = bun; omul = rău. Și, deși monografia de față ilustrează cu numeroase exemple aceste echivalențe, complexitatea cazului și onestitatea științifică o fac pe autoare să nu se supună ecologismului ideologic, să se transforme în personaj al cărții. Apropo de personaj. Lupoaica Alpha, pe care o salvează de la Zoo unde o puma îi devorase o labă, pe care o crește într-un spațiu special amenajat și o plimbă prin pădure și pe dealuri, căreia îi urmărește cu maximă atenție reacțiile, ca și ale oamenilor cu care într-un fel sau altul interacționează, devine un fel de protagonist tragic al cărții, cu care este imposibil să nu empatizezi, de care este imposibil să nu te îndrăgostești[2]. Scade prin asemenea strategii retorice și de poziționare a cercetătorului caracterul „științific” al cărții? Dimpotrivă, abia astfel ea devine fundamentală. Pentru că definește relația inefabilă, subtilă o numește dintru început autoarea, între cele două specii. Altfel, logica demonstrației este impecabilă, de fiecare dată când este lansată o ipoteză îi sunt urmărite toate consecințele, alternativele de interpretare, controversele bibliografice.

Nu există, e limpede, nicio altă specie animală care să aibă o așa încărcătură culturală precum lupul. Avem, noi ca specie, față de el o ură – fascinație tezaurizată într-un fond de mituri și credințe de o bogăție inimaginabilă. Explicația este căutată de-a lungul întregii lucrări. Autoarea este obsedată să destructureze toate miturile (în sensul aici de prejudecăți) despre lup: că atacă omul, că e un ucigaș crud, că ucide copii, că nu poate întoarce capul șamd. În același timp, toată arhitectura imaginară despre lup din cele mai vechi mărturii până astăzi este reconstituită pe epoci și meridiane. „Lupul, în accepție comună, strict simbolică, este violența reprimată din omul civilizat, neputința și totodată dorința lui ascunsă de se recunoaște ori de a se întoarce la propria natură”. Iată o frază din inițialul „cenotaf” care sintetizează întreaga miză psihologică și chiar filosofică a monografiei. Relația om – lup este o „relație subtilă”, cum se precizează în „Preambulul” care merită numai el o discuție. De ce, ne lămurim după ultimul punct. Intenția lucrării este de a pune față în față realitatea biologică și cea simbolică. Teza are două mari compartimente: „Lupul real” și „Lupul imaginar”. Am încercat să-mi dau seama de la care spre care s-a plecat la originea travaliului, evident fără reușită. Lupul real ne prezintă „biologia, etologia și ecologia lupului”. Sunt tot felul de date interesante și nu trebuie omisă ilustrația foarte bogată și expresivă. Nu este, spuneam, o lucrare „de bibliotecă” (deși istovește bibliografia temei), ci una ivită din observație și cunoaștere directe; sunt adevărate pagini de roman care descriu, de exemplu, reacția oamenilor când o vedeau cu lupoaica Alpha. Sigur că secvența secundă, Lupul imaginar, prin abundența materialului și efortul enorm de a-l disciplina, impresionează. O parte substanțială este obligatoriu dedicată Lycantropiei, de la mitologia ancestrală, trecând la cea antică, un popas îndelung  asupra cultului lupului în spațiul daco-getic, lupul în creștinism, până la aspectele moderne. Capitolul „Lupul în cultura română” este o lucrare în sine, analizând simbolurile, practicile rituale, credințele, superstițiile, calendarul lupului, lupul psihopomp sau taumaturg, aspectele apotropaice, lupul în folclorul literar, paremiologia și lexicografia legate de lup, ca și aspecte etnografice: dintele de lup sau prezența lui în heraldică. Ultimele capitole sunt dedicate lupului în literatură, de la basm la roman, sau în artele vizuale și cinematografie.

O lectură à rebours poate fi făcută pornind chiar de la ultima frază din carte. „…căci orice facem, oricum evoluăm, noi oamenii devenim tot mai lupi iar lupul devine, prin perspectiva schimbării noastre, tot mai om”. După care urmează o amprentă, o urmă de lup. Astfel de provocări în sensul intelectual sunt pretutindeni în carte și dau palpitul lecturii. A muta lupul înapoi, din fantastic la statutul de simplă ființă naturală, mamifer carnivor etc. este evident o imposibilitate, multi-milenarul proces de „iconicizare” a lupului nu este reversibil. Pozitivitatea acestui excepțional demers de hermeneutică stă în a ne „vindeca” de lup, în sensul părții de umbră, de instinctualitate criminală din noi. Un slogan reprodus la p. 39 spune „The wolf inside you wants aut to play”. Dacă este adevărat, de exemplu, cum susțin unele cercetări, că vizionarea excesivă de programe Tv afectează în primul rând paleocortexul, atunci e limpede cum stăm cu lupul din noi. Autoarea ne spune că partea de studiu și redactare s-a încheiat în 2006, ca ambiție constructivă, ne spune prof. Ion Cuceu în scurta Prefață, studiul este unic în lume. Atât de insolit, încât mă întreb dacă vreunul dintre forurile științifice ori culturale îl vor premia, așa cum ar merita cu asupra de măsură, este o lucrare cu ambiții de de cultură majoră cum nu apar multe în spațiul nostru cultural.

„Dualitatea naturii umane nu se lasă deconspirată decât prin metaforă. Dacă clasicul simplisim conflict universal dintre Bine și Rău face ca lumea să înainteze într-un echilibru iluzoriu convenabil, omul acceptă pentru sine doar partea denumită de el pozitivă. Restul, «celălalt», nu este perceput ca jumătatea opusă a prăjinii necesare funambulului, fără de care contactul între Reperul cardinal dedus și materia interioară a sinelui, intuit, n-ar mai controla prin balans propria sa stabilitate. Răul este perceput mai degrabă ca hăul absorbant de dedesubt. Abisul înfruntat”. Avem aici miza etică, filosofică a cercetării. „Am ales lupul drept întruchipare a tot ceea ce nu suportăm la noi”, se citează dintr-un documentar. Într-o vreme în care natura, biologicul omului sunt, paradoxal, negate ca fiind simple „constructe mentale” o cercetare riguros ecologică de acest tip asupra „fratelui lup” ne poate ajuta, poate, să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și să ne integrăm pașnic în eco-sistem.

 

4 august 2018

 

 

 

 

[1]Adriana Strâmbu, Lupul și omul. Imagini și transfigurări în mentalul colectiv, realitate și confabulație. Studiu interdisciplinari; ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2018, 670 p.

[2] Autoarea atrage atenția că o „modă” de a face din lup animal de companie este total condamnabilă: este foarte periculos, presupune o responsabilitate deosebită și…esențial, animalul trebuie să trăiască în habitatul lui.

FEMEILE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

            RĂZBOIUL LOR…

 

Alin Ciupală este unul din istoricii noștri cei mai importanți de azi, profesor universitar la facultatea de istorie din București, a fost până recent secretar științific al  „Institutului de Istorie a Artei G. Oprescu”. Direcția sa de cercetare pare a se îndrepta spre studiul istoriei locului femeii în societatea românească. Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea  (Meridiane 2003), Despre femei și istoria lor (coordonator, ed. Universității București, 2004) sunt doar două dintre cercetările sale în domeniu. Cartea pe care o prezint este în aceeași direcție și abordează un subiect, din câte știu, necercetat până acum într-o lucrare de sinteză: Bătălia lor. Femeile din România în primul război mondial (Polirom 2017). Să recunoaștem că puțini ne-am gândit că războiul, această chestiune prin excelență „bărbătească”, este purtat în felul specific și de femei. Documentele abundente pe care le aduce la lumină istoricul, defrișările de arhive, de corespondențe, de literatură memorialistică ambiționează o panoramă exhaustivă a temei. Acolo unde nu a ajuns încă munca de documentare, enunță cu generozitate noi drumuri ce rămân a fi străbătute, „un subiect în continuare deschis”, cum sună ultimul capitol: istoria cercetășiei, istoria prizonierilor din lagăre, ce s-a întâmplat cu surorile de caritate după încheierea războiului, amănunțirea rolului femeilor din mediul rural (mai puțin abordat din lipsă de documente) etc. Cartea este scrisă într-un stil laconic, sobru, oferind o mulțime de informații dintr-o perspectivă neutră, o metodologie istorică științifică păzită cu strășnicie, interzicându-și orice speculație dincolo de atestarea documentară. Două mi se par însă ideile ce deschid interesante posibilități de discuție în urma parcurgerii marii cantități de date sintetizate: faptul că România avea atunci un proiect național indiscutabil, care coagula întreaga societate; indiferent de orientare, fie că erau antantofili sau germanofili, ortodocși sau catolici, proiectul pe care-l imaginau era același, chiar dacă drumurile spre el erau opuse; și faptul că dăruirea totală a femeilor în timpul războiului, cu nimic mai prejos decât a bărbaților de pe front, a fost un pas decisiv înspre schimbarea condiției femeii în societate. Voluntariatul și voluntarismul doamnelor din înalta societate (cu regina în frunte) au devenit modele de emancipare și de încurajare la implicare socială pentru multă vreme după aceea.

Analiza Marelui Război din perspectiva femeilor făcută la nivelul existenței cotidiene, ne artă o societate bine articulată, având ca model societatea franceză în special, și urmându-i modelele de activism social, dovedind „…existența unei societăți feminine educate și instruite, identificabilă la nivelul lumii urbane, alcătuită atât de reprezentante ale protipendadei, cât și dintr-o burghezie mică și mijlocie, asigura masa critică necesară unei opere de anvergură”. Războiul a fost o provocare și pentru elita feminină care a căutat cele mai eficiente căi de participare nemijlocită, de  multe ori cu o eficiență impresionantă: spitalele, trenurile spital, o imensă rețea de ajutorare a copiilor și familiilor celor de pe front, ajutoarele materiale directe, transmiterea de corespondență între răniți și familii, până la trecerea clandestină a unor ofițeri ieșiți din spitalele din zona ocupată spre Moldova. Este apoi imensa muncă organizatorică necesitată de dezastrul războiului, de lipsa bărbaților și mai apoi de refugiul întregii conduceri a țării la Iași, ceea ce a impus greutăți aparent insurmontabile. Pentru doamnele din capitalele Europei, dar chiar și din SUA sau America de Sud, vedem o incredibilă activitate de diplomație informală, lobby, cum s-ar spune azi, strângere de ajutoare pentru țară: fonduri, hrană, medicamente, îmbrăcăminte, utilaje sanitare și consumabile pentru spitale, până la ambulanțe și mobilizare de medici sau asistente medicale din Franța care au venit ca voluntari în spitalele noastre. O acțiune de caritate excepțională. Se înființau tot felul de Societăți  (o societate civilă efervescentă și eficace) ale doamnelor, menite să ajute într-un domeniu sau altul și a căror istorie este urmărită cu acribie. Firește că uneori intrau în concurență, că erau orgolii și interese, că se căuta protecția înaltă a Reginei, dar multă suferință au alinat și mult bine au făcut toate aceste societăți a căror activitate este detaliată pe zeci de pagini. Sunt personaje care ies în evidență: Alexandrina Cantacuzino, Simona Lahovary, Alice Sturdza,  Maria Balș, Anastasia Filipescu,  Olga Sturdza, Arabella Yarka…și catalogul este imens. Strângerea de fonduri, activitatea Crucii Roșii, cantinele Mircea, trenurile sanitare, organizarea spitalelor și lucrul efectiv în ele, incredibila muncă de organizare din refugiu în condițiile atât de dificile sunt toate rodul devotamentului acestor femei. Ce însemna activitatea lor directă în spitale aflăm din zeci de pagini de mărturii citate aici. Sunt prezentate și atmosfera vieții cotidiene: atmosfera din dormitoarele infirmierelor, greutățile, inclusiv materiale, de care ele se loveau, conflictele, poveștile de dragoste sau simple legături amoroase ivite în aceste stabilimente, sub amenințarea războiului, bolilor și privațiunilor de tot felul, regulamentele de strictă moralitate specifice vremii etc. O astfel de istorie ambiționează, cum știm, să descrie viața comună în toată diversitatea ei. De altfel, femeile avuseseră un rol important și în perioada neutralității, ajungându-se până acolo încât excepționalul  observator care a fost Arhiepiscopul Netzhammer să susțină: „Îmi exprim și față de mareșal /Makensen/ convingerea că se exagerează influența directă a reginei asupra regelui și a politicii, dar că este posibil ca în România războiul împotriva Puterilor Centrale să fi fost decis de către femei, înaintea bărbaților lor”. Această teribilă observație este suficient argument pentru o cercetare precum cea de față.

Aproape jumătate din carte este dedicată, firește, Reginei Maria. Este practic o carte în carte. Autorul are buna intuiție de a depăși strict tema, intrând în detalii de politică, viața de la „palat”, mă rog, din reședința din refugiu, relațiile de familie, sentimentale ș.a.m.d. Rezultă un portret fascinant și nuanțat al, poate, celui mai complex și interesant personaj determinant al istoriei noastre moderne. Regina este centrul, ca un „reper public”, în jurul ei pare că gravitează totul. Și pare a fi pretutindeni, a avea resurse nelimitate de timp, de bunăvoință, de energie sufletească, de inteligență, de răbdare, de abilitate diplomatică, dincolo de toate încercările personale. „Tendința ei cvasipermanentă de a încălca normele”, care i-a atras destule critici ale adversarilor, subliniază doar trăsăturile unei personalități excepționale ivite miraculos în împrejurări excepționale. Spre beneficiul Țării. Două situații, de exemplu, intenția de a-l trimite pe prințul Carol pe front sau atitudinea față de încheierea păcii separate. Învinsă în ambele, dar învingătoare în istorie.

Simțul nuanțelor și cunoașterea în detaliu a documentelor epocii, îl feresc pe autor de a  furniza judecăți tranșante, subliniind mereu complexitatea oamenilor și a situațiilor. „Femeile familiilor liberale și cele ale familiilor conservatoare au preluat și au continuat  o dispută care nu era și a lor, [de ce să nu fie și a lor?, mă întreb] întărită prin decenii întregi de educație, alianțe matrimoniale și preocupări strâns legate de prezervarea patrimoniului moștenit sau dobândit. […] Poate cea mai dură ciocnire s-a produs între femeile ortodoxe și femeile catolice. Trebuie însă subliniat că toate aceste paliere erau amestecate și nu putem vorbi de granițe absolute, precise,  ci de unele cu totul eratice. Alexandrina Cantacuzino era fervent ortodoxă, conservatoare, dar și germanofilă, Zoe Sturdza era liberală, ortodoxă și germanofilă, Maria Pâcleanu era conservatoare, catolică și germanofilă, doamnele familiei Brătianu erau liberale, ortodoxe și antantiste”. O carte de reală celebrare a Centenarului, o contribuție fundamentală la istoria primului război mondial

9 iunie 2018

„O MOARTE CUM TU N-AI PUTEA AVEA…”

 

            Ciprian Măceșaru este un artist chinez. Adică un scriitor obsedat de perfecțiunea detaliului, capabil de a sugera grandiosul în miniatural. Prozele sale ultra-scurte[1] nu țin de vreun trend, impresia cititorului este că forma spartană se datorează unui sentiment al urgenței care se combină cu o grijă artistică specifică unui rafinat. Nu criza respirației scurte, cum se întâmplă în multe cazuri, impune această comprimare, pentru că arta prozatorului este intensitatea. Ai senzația că exact atâta trebuia spus. În modul cel mai nesofisticat, epica poate fi definită drept redarea a ceea ce se întâmplă. Aici senzorul prozatorului are o acuitate remarcabilă: torentul de amănunte: obiecte, gesturi, tonuri ale vocii, imagini „ambientale”, sunete… toate dau impresia  de realitate, de priză directă, creând o binevenită tensiune cu scurtimea prozelor. De altfel, povestirea centrală, care dă titlul volumului, poate fi considerată un soi de mini-roman, e o întreagă biografie acolo, o rețea de relații între personaje și de conflicte, răsturnări de situații, psihologii, chiar caractere, social (este prima proză tipărită independentă, cred, despre manifestațiile din iarna trecută). Avem deci opt texte, unele doar de 2-3 pagini, cu tehnici de o căutată diversitate. De la tonul oracular, care nu trebuie ignorat, al titlului cărții, la o tehnică a decupajului specifică artei actuale și care asigură dinamismul, totul este folosit cu îndemânare. Avem până și o parabolă – Lecția – ­de un „zen” plin de umor prin suprapunerea de planuri: de la cuplul maestru – discipol la doi jucători de table din fața blocului.

Cred că minimalismul textual este, de fapt, de două feluri: unul provenit din secarea, împuținarea, atrofierea, deprecierea instinctului epic, a senzoriumului, (am uitat să mai percepem) ba chiar a instinctului cultural, o oboseală globală. Și al doilea, dimpotrivă, dintr-un prea-plin cultural și existențial, din senzația atât de veche în fond că totul fost spus și că nicio invenție nu mai este posibilă. L-aș încadra evident pe Ciprian Măceșaru în această a doua categorie. Ușurința cu  care pianotează în registre stilistice foarte diferite denotă o proză atent elaborată, deși lucrul nu sare în ochi, ca la scriitorii livrești. Personajele sale (sunt proze la persoana I) sunt indivizi ciudați, abulici, cu un fel de  ingenuitate anacronică și o melancolie nevindecabilă. „Sunt un străin, un organ incompatibil cu societatea” mărturisește unul. Un fel de James Dean-i postmoderni dintr-un timp și dintr-o țară (foarte prezentă în subtexte) în care nici măcar nu mai are rost să-ți pui problema „cauzei”. Te urci în troleu și te duci în câmp, dincolo de ultima stație, unde poți vorbi „liber” și neinhibat. „Nu poți aerisi infernul, să-l purifici, să-l castrezi, apoi să-i mai spui infern”. La un moment dat, este subliniată sintagma păream să. „Lumea credea în mine, eram tânăr, păream să, ăsta eram: păream să”. Tragismul depresiv al acestei lumi vine tocmai din această trăire la suprafață, părelnicie, este o lume căreia pur și simplu i s-a furat planul de adâncime, profunzimea. Nimic nu e ce pare a fi, nu are esență. De la eros la etos, totul este trăit la nivelul suprafeței. Ceea ce dă această senzație de sufocare și de eșec pe care o trăiesc toate personajele. „Aș fugi de poporul ăsta ieșit nu de mult din bezna bordeiului, din bezna incestului, a violului, a jegului gros de un deget, a copiilor cu mintea-nmuiată-n alcool”. Ciprian Măceșaru este un excelent încapsulator de tragic (y compris catharsisul) în spații epice minuscule.

 

 

[1] Ciprian Măceșaru, Și se făcu întuneric, ed. Next Page,  2018;

publicistica eminesciană

PARTEA NEVĂZUTĂ A LUNII…

 

            Iată o ediție[1] care era neapărat necesară pentru ca un public mai larg să aibă acces la publicistica eminesciană. Este, cu certitudine, partea cea mai puțin cunoscută a operei sale, mai ales că nu se studiază în școală și nu există verdicte critice standardizate, așa cum aflăm în cazul poeziei. Dimpotrivă, foarte bogata activitate de jurnalist a poetului pare să fi grefat receptarea operei literare, atașându-l unor orientări ideologice cu care evident nu avea de-a face. Cu toate acestea, nu cred că publicistica este doar un „apendice” al creației eminesciene, o povară pe care și-ar fi asumat-o doar din necesități existențiale. Jurnalistica nu este pentru el doar o „ocupație” circumstanțială, ci ceva care ține de ființa lui spirituală profundă. Felul cum își construiește cariera de ziarist, temele abordate, stilistica, toate arată frenezia cu care s-a dedicat meseriei. Că-și blestemă de multe ori zilele din cauza asta, e normal, care ziarist nu și-a blamat niciodată meseria? Oricât ar părea de ciudat, eu cred că lui Eminescu îi plăcea teribil corida cotidiană din coloanele ziarului. Altfel, îmi închipui că s-ar fi putut refugia pe la vreo stână sau mănăstire, cu traista de cărți după dânsul, modest și obișnuit cu traiul în indigență cașul și laptele i-ar fi fost de ajuns, și ar fi scris poezii. Dar poetul era, în ciuda imaginii standardizate, om de oraș, de Viena sau București, obișnuit să meargă la teatre și concerte, la conferințe și muzee și cafenele, să urmărească în presă mersul politicii ca actualizare a istoriei, obsedat cum era să înțeleagă „mașina lumii”; de aceea aprofundează economia, dreptul sau noțiunile de statistică, nu numai abstracțiile filosofiei. De aceea a rămas până la ultima scânteie a puterii interioare combatant în tranșeele luptei politico-jurnalistice. Aici mă despart de autorul prefeței care accentuează efemerul publicisticii, socotind că Eminescu nu se adresa în acest caz posterității. Dimpotrivă, cred că în tot ce a scris și mai ales în ziaristică Eminescu nu și-a luat privirea de la steaua fără apus a viitorului. Nu scrie nimic doar din simpla obligație de a umple coloanele, fie că e o notă de fapt divers, fie un adevărat eseu de sociologie, se simte respectul pentru cititorul generic, prin atenția religioasă pentru limbă și pentru acuratețea ideii. Aici e de observat că poetul e conștient că își construiește cititorii, distanța dintre textele eminesciene și ceea ce se publica îndeobște în presa vremii (el citează de multe ori astfel de năzdrăvănii pentru a le combate) este la fel de mare ca și aceea dintre poeziile lui și cele din revistele epocii. El nu avea nici o limbă, nici un public pe măsura amplitudinii sale spirituale. Le edifică, demiurgic, pe ambele. Chiar când e violent pamfletar sau subtil ironic, nu pierde nici un moment din vedere rigoarea demonstrației și eleganța limbii. De câte ori își surprinde adversarii în flagrant, abătându-se de la una dintre aceste cerințe, îi sancționează fără ezitare.

Având de-a face cu o antologie, fatal extrem de restrictivă față de cele cinci volume ale ediției academice, sigur că se pune problema selecției. Este însă o discuție imediat oțioasă: de ce s-a optat pentru un articol sau altul (de ex. nu aș fi omis celebrul ciclu Icoane vechi și icoane nouă sau, măcar fragmentar, studiul Influența austriacă asupra românilor din principate). Important este ca un cititor de astăzi să-și facă o imagine exactă despre ideile și filosofia politică eminesciene. Surprinde, poate, pentru prizonierii clișeului „hyperionic”, neabătutul realism al poetului ca jurnalist. Nimic nu-l enervează mai tare decât idealismul în chestiuni sociale sau politice, vorbăria bombastică, infatuarea patriotardă. Este strict pentru „înțelepciunea faptelor”. Are o imagine foarte clară despre locul modest al culturii române și vârsta ei, prin raportare la marea cultură europeană. E conștient de a fi un începător, deplânge că sălile sunt goale când ne vizitează mari artiști (Pablo de Sarasate), dar analizează cu nesfârșită răbdare scenetele comice ce se jucau pe atunci cu succes, „vânând” elementele pozitive în conținut și în jocul actorilor. Sigur că avea și aici o bază teoretică inatacabilă, știm că tradusese din tinerețe Tratatul lui Rötscher. De altfel, pe bună dreptate, Cătălin Cioabă subliniază  în Prefață caracterul livresc al scrisului eminescian la ziar. Cunoașterea intus, et in cute a istoriei îl face, de exemplu, un excelent comentator de politică externă într-o epocă foarte agitată, capabil să înțeleagă atât originea unor mișcări politice (într-o vreme când eram la intersecția marilor imperii), cât și consecințele lor pe termen lung. Observațiile lui despre imperiul țarist sau despre cel austro-ungar (cu chestiunea românilor din imperiu) sunt valabile ca principii și astăzi. Și, tot ca deferență față de cititor și seriozitate a scrisului, este de subliniat obsesia lui Eminescu de a nu se repeta, de a inventa de fiecare dată alte strategii retorice de abordare a subiectului. Subtilitățile intertextuale riscă să ne scape chiar: cine mai știe azi de originile Europei și „dinții lui Cadmus”, sau câți vor mai recunoaște într-o frază ca „pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul” (p.209) stihul celebru din Psalmul 136 și vor ști a-i desluși sensul?

Evantaiul stilistic este remarcabil: de la ironia fină („dicționarul fantast al Academiei”, cu referire la  opera lui Laurian și  Massim) la sarcasmul violent, portretul în acid, de la demonstrația more geometrico la patetismul bine temperat (vezi de ex. cutremurătorul articol „Dorobanții”: „Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig”). Eminescu naște, cum s-a spus, limba română modernă, dar nu numai în poezie, ci și în proza de idei. El o ferește de rugina banalului tocmai pentru că o oferă tot timpul ca model. De aici meditațiile sale permanente despre limbă și despre învățământ. Școala temeinică de filologie germană, cunoașterea la nivel de erudiție a literaturii române vechi (citează de multe ori din manuscrise sau din scrieri azi deplin uitate), cunoașterea limbii vii din toate regiunile țării îl ajută să aibă o imagine exactă asupra potențialităților și energiilor limbii. Putea șoca afirmând: „Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche și staționară” sau, în definitiva afirmație păstrată în ms.2257 și la care, din păcate, învățământul nostru actual nu mai ia deloc seama: „Această parte netraductibilă a unei limbi [expresiile idiomatice n.m.] formează adevărata ei zestre de la moși strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere”. Folosește el însuși adesea astfel de ziceri pentru a caracteriza succint o situație, după cum nu se ferește nici de neologismul specializat. Capacitatea lui de obiectivare îl face, de pildă, să aprecieze onestitatea jurnalismului de peste Carpați prin comparație cu cel din România, deși îl critica aspru pentru limba nefirească, inventată, sau să acuze tentativa de asasinat asupra lui Brătianu, pe care altfel nu-l slăbește din critici, să deplângă (și să dea o explicație extrem de rafinată de natură social-economică) anarhismul din Rusia cu suita lui de atentate, să vadă mereu dincolo de „coaja”, cum îi place să spună, evenimentelor.

„Un fenomen nou e acela că cultura și literatura la români nu merg defel în același pas, ba sunt eterogene chiar. Cultura claselor privilegiate cel puțin e cu mult deasupra literaturei țărei lor, dar e străină, literatura e națională, dar e în urma culturei. Popor de contraste… e o frază”, notează în ms. 2257. La câte asemenea clivaje asistăm în evoluția noastră culturală de atunci încoace? Eminescu ne apare din acest corpus ca un om deplin al secolului XIX, încrezător în posibilitățile de explicație rațională a lumii, căutător obstinat al legităților care o guvernează pe toate palierele. Este o discuție aparte, pe care cultura română dovedește că nu s-a maturizat încă suficient pentru a o purta detașat (vezi citatul precedent), cea despre conservatorismul eminescian, ideile sale despre națiune și etnie, despre viitorul țării. Respingând orice formă de „revoluție” care forțează ritmul istoriei, ideologul Eminescu era ferm pentru „evoluția” organică, mai lentă, dar benefică pe termen lung prin adecvarea la „specific”. El, care cerea unui patriot „inimă foarte fierbinte și minte foarte rece” ar putea ilustra prin această dublă cerință deontologia jurnalistului. Receptarea mefientă, prin lentile ideologice posterioare vieții sale, mi se pare complet inadecvată. Publicistica este o zonă fundamentală a operei eminesciene. Mintea  genială (cuvânt demodat, nu?) eminesciană se arată și aici în toată combustia ei unică. Marginalizarea scrisului la ziar ca precar circumstanțială mi se pare că ne-ar lipsi de o bază de înțelegere esențială a creatorului Eminescu. Să notez și excepționala parte iconografică a volumului. Avem o ediție care ar putea relansa discuția despre importanța publicisticii sale.

 

19 mai 2018

[1] Eminescu, Publicistică literară, Selecție, note și prefață Cătălin Cioabă și Ioan Milică, Humanitas, 2018;

Icoana

ICOANA ȘI CAMERA DE LUAT VEDERI…

 

Trăim, e deja o banalitate, într-o civilizație a imaginii. În epoca post-Guttenberg. Întrebarea este, înseamnă asta, pentru civilizația globală, un progres sau un regres? Glume de pe net montând inteligent emoticoane și hieroglife sugerează pregnant că ar fi vorba de o revenire la un stadiu pre-alfabetic. Unii încearcă să ne convingă să renunțăm la scrisul de  mână, pregătind o comunicare directă om-computer, care să transforme direct textul rostit (în viitor, poate, chiar cel numai gândit) în text imprimabil. Paradoxul face ca, de exemplu, renascentiștii, civilizație lingvistică  și scripturală, să fie mult mai competenți în a citi o imagine (de la un peisaj natural la un tablou) decât suntem noi, furați de  mișcarea imaginilor. Devenim tot mai an-alfabeți nu numai gramatical, scriptural, ci și imaginativ. Oameni în stare să înțeleagă  un tablou, o fotografie, un cadru de film, un montaj vizual dintr-un interior domestic sunt cel puțin la fel de rari a și cei în stare să înțeleagă o poezie.

Această succintă introducere vrea să deschidă căile meditației despre rostul icoanei în lumea de azi. Nu pot intra, firește, în arcanele teologiei icoanei, doar să expun câteva gânduri despre locul ei într-o lume sufocată de imagini, tocmai pentru că ea face vizibil Invizibilul. O lege a icoanei este că nu eu, credinciosul, privesc, de fapt,  icoana, (mă refer tot timpul la cea originară, răsăriteană, făcută după canoane și erminii, iar nu la tabloul religios, oricât de pios ar fi el) ci ea mă privește pe mine, răzbind până în adâncul cel mai nebănuit al sufletului meu și al timpului meu pământesc. Este apofatică prin natură. Acceptând această perspectivă inversă, cum o numesc specialiștii, ni se ivește imediat posibilitatea unei noi încercuiri. Spațiul nostru cotidian este de ani buni pândit  de camere de luat vederi, care ne privesc în absolut toate locurile unde ne aflăm. Intimul a devenit o noțiune desuetă. Sunt date certe că și televizorul sau computerul din cameră ne pot „vedea”. Ca în distopia clasică, Big Brother vede absolut totul. Și atunci? Care este asemănarea și care deosebirea? Oricât ar părea de greu de crezut, eu cred că există și o asemănare: ambele vederi se fac în numele siguranței noastre. Incredibil, dar oamenii recenți, aparent atât de preocupați de „libertate”, au acceptat cu entuziasm instalarea de camere în toate locurile publice posibile, instrumentul a devenit atât de ieftin și de performant încât oricine îl poate purta la bordul mașinii, pe ghidonul bicicletei, la reverul hainei mascat într-o frumoasă insignă, în pixul de pe masă sau brichetă. Că această proliferare monstruoasă a înregistratului nu a dus la ameliorarea siguranței personale, dimpotrivă, este o altă poveste, care ar merita un studiu aparte. Și aici apare deosebirea  majoră între cele două „priviri” exterioare care ne privesc. Spre icoană mă duc eu, în deplină cunoștință de cauză, mă încredințez ei în totalitate, chiar asta vreau de la ea, să mă absoarbă integral, asta îi cer prin rugăciunea mea. Știu exact cine este  în spatele ei, către cine se îndreaptă darul meu de prezență. Camera mă sur-prinde, mă ia pe nepregătite, mă arestează fără voia și știința mea, la întâmplare, doar pentru că am trecut prin acel loc în acel moment. Și, mai ales, și asta e lucrul  cel mai grav, nu știu cine este în spatele camerei. Cine este cel care mă privește, care și-a însușit abuziv chipul meu, cu care poate face ce vrea în virtutea unei puteri incontrolabile. Sunt prizonier în efigie, ca într-un voodoo postmodern dar care implică o putere cât se poate de reală pentru „șamanul” de dincolo de soft. E o depersonalizare de lagăr, o abolire a identității. Căci, pentru divinul sau sfântul din icoană eu sunt unic, identitate personală. El mi se adresează numai în această calitate a mea, de persoană. Pe când, pentru big brotherul anonim eu însumi sunt doar un chip fără identitate, un număr dintr-un șir infinit. Icoana mă așteaptă, mă primește, mă ocrotește, mă îmbrățișează, mă întregește. Finalmente, mă iubește. Camera mă abolește, mă invadează, mă devorează ca un cancer, pe nesimțite. Încerc să mă așez în perspectiva inversă  pentru a deveni invizibil camerei care astfel mă va pierde. Și vizibil Persoanei din lumina și netimpul icoanei.

 

 

10 iunie 2018

 

Tortura

PE ÎNȚELESUL TUTUROR

Moto: Mai ales nevinovații nu scapă..

 

            Aflată  la a 3-a ediție[1], Tortura pe înțelesul tuturor, a lui Florin Constantin Pavlovici este deja o carte clasică în domeniu, cu o mulțime de recenzii elogioase, premiată la vremea respectivă de Uniunea Scriitorilor. Ea merită însă fără discuție recitită și recontextualizată, acum, spre capătul celui de-al doilea deceniu al veacului. Decorul istoric și de mentalitate îl percepem ca suficient de diferit față de cel de la începutul anilor 2000, când lucrarea a apărut pentru prima dată. Și romanul acesta nonfictiv spune acum o lecție puțin diferită. Pentru că uitarea acelor evenimente tinde să devină politică planetară. Arestat în 1959 pentru „uneltire (ce interesant sună acest cuvânt: uneltire!) împotriva ordinii sociale” autorul a făcut închisoare până în 1964, trecând de la arestul din Uranus al Ministerului de Interne la Jilava, Gherla, lagărele de la Salcia și Periprava. Derutant titlul! Ne aflăm în prezența incomunicabilului în stare pură, ca să zic așa. Universul concentraționar este absurd (în cu totul alt sens decât cel existențialist), ca atare el sfidează puterile limbajului. Autorul, oricare autor, de memorii din spațiul detenției politice comuniste se află prins inevitabil între nevoia de a depune mărturie și limitele comunicării; foarte multe dintre cărțile pe această temă, deși scrise de oamenii care au trăit în propria carne și în propriul suflet cele relatate, conțin în filigran, greu vizibilă, un fel de uimire originară: așa ceva nu e cu putință! De aici acest titlu antifrastic, cu aer de tratat, pentru că tortura nu poate fi pe înțelesul nostru. Florin Constantin Pavlovici exprimă conștient această tensiune printr-o ironie caustică și printr-o privire de moralist clasic. Asta face cartea o capodoperă a genului. Ea este un fel de culegere de Caractere din Gulagul românesc, torționari și torționați. De la moș Alexa Pop, un fel de Vergiliu, primă călăuză prin infernul penitenciar, la oameni cunoscuți: I.D. Sârbu, Alex. Ivasiuc, Max Bănuș, Nichifor Crainic, Ion Caraion, Sergiu Al. George, Ion Omescu, Alexandru Zub, Matei Boilă, părintele Mina Dobzeu, Andrei Ciurunga, Gaby Michailescu, Alexandru Paleologu, („Când A. P. a fost luat din lagărul de la Salcia și dus la penitenciarul din Botoșani, am asistat la plecarea lui ca la incendiul unei biblioteci”) Aurel State ș.a.m.d. Și până la lungul șir al deținuților anonimi, dar și al caraliilor, judecătorilor militari, ofițerilor de securitate. Desenați în tușe ferme și neconcesive. Ca să citez un bun prieten, orice astfel de carte poate fi redusă în ultimă instanță la funcția sacră și originară a unui pomelnic, a listei de nume spre veșnică pomenire. Ea ne ajută și ne impune să nu uităm, față în față cu o instanță supremă. De aici o notă comună a literaturii concentraționare: memoria. Obișnuiți a ne folosi de tot felul de adjuvante electronice, expulzând exercițiile de memorizare din școală ca pe o racilă rușinoasă, noi, cititorii de azi, care nu ne mai amintim nici măcar numele colegilor de facultate, rămânem îndeobște uimiți de precizia detaliilor, nu numai onomastice, din aceste cataloage ale infernului. Memoria nu mai este, în aceste cazuri, o simplă funcție psihologică, ea are o prestanță metafizică și etică absolută.

Până și în ultra-selectiva Istorie critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu acestei cărți i se acordă câteva coloane, subliniindu-se talentul literar incontestabil. Dincolo de dificultatea de definire a termenului, rămâne de văzut, ca o chestiune teoretică nu ușor de descâlcit, dacă pentru astfel de documente umane a le cere talent nu este o chestiune oarecum frivolă. Mai observă Nicolae Manolescu o dimensiune esențială: modul în care această carte ilustrează bine cunoscuta teză a banalizării răului. Traductibilă într-o știută vorbă românească, la care aceste pagini te trimit adesea:  să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce. Culmile de rectitudine morală, pe de o parte, de abjecție, pe de altă parte ilustrează perfect asta. Iată câteva note despre călăi: „Între creierul și pumnul lui distanța era inexistentă”. „Trăia în abjecție cum trăiesc sfinții în asceză”. „Avea în jur de 40 de ani, dar e de presupus că, din leagăn și până la vârsta de acum, în creierul lui nu se produseseră mari schimbări”. „Dacă nu ar exista generație spontanee cum s-ar explica apariția în pușcăriile politice, într-un mediu sterilizat prin suferință, a atâtor delatori?”. „gunoaie organizate ca organ de represiune”, „Argumentul sunt eu”, spune marțial un ofițer. Căpitanul Constantin Voicu era „limbricul estet”. De altfel, cartea are și o dedicație peste care nu trebuie trecut cu ușurință: „Se dedică delatorilor, anchetatorilor, procurorilor și judecătorilor militari, paznicilor de închisoare, tuturor celor care au contribuit la batjocorirea omului”. Este interogația în jurul căreia se cristalizează materia cărții: numeroasele cazuri de bestii care distrug omul pun în discuție condiția umană. Acești deținuți sunt supuși exterminării fizice și anihilării morale în lipsa unei vinovății definite. Ironia și precizia caracterologică, arta povestirii și a decupajului de întâmplări care conțin fiecare o morală sunt și ele însușirile scriitorului de forță. Lagărul, temnița devin un fel de rezervație morală și de caractere, parcă sunt alese dinadins cele mai diferite tipuri umane, atât printre paznici cât și printre deținuți. Iată figura preotului Gheorghe Chiriac, (care îl audiase pe Heidegger, avea un doctorat cu Karl Jaspers și o corespondență cu Gabriel Marcel) ținând jupiterian o conferință în plin viscol: „Cu țurțuri desenați apăsat în sprâncene, cu fața albită de fulgi înghețați era masca încremenită a charismei”. Asemenea lapidaritate clasică a definiției este nota definitorie a acestei mărturii din infern. Care, apropo, îi apare deținutului nu sub forma mitică a flăcărilor mistuitoare, ci a gerului. Dacă Jurnalul Fericirii (care a impus încă de la începutul anilor 90 un fel de model-standard al genului) avea o miză teologică și culturală pentru care contextul carceral era o formă a crucii și a metanoiei, mi se pare că Tortura… are o miză morală și psihologică, se ghicește în texte un fel de mirare: cum de e posibil ca omul să facă așa ceva omului? Scopul întregii industrii carcerale, începând de la arestare, anchetă, proces și până la executarea pedepsei era anihilarea omului prin toate mijloacele. Se miră ironic Sașa Ivasiuc: „Ce-o fi pățit Androne de te-a bătut fără să te înjure?”. Munca silnică, „bătaia organizată” (plus cea „întâmplătoare”), hrana, condițiile de trai, toate erau concepute pentru a te anula ca individ. Galeria de monștri este impresionantă. Ei erau alfa și omega în lagăr, cum spune cineva, într-un moment când se vânturau iluzii de relaxare a detenției: „Citiți Scânteia, dar studiați-l pe Hahău”. Cel ce deținea această sonoră poreclă era, prin comportamentul său, un mult mai fin seismograf al atitudinii regimului față de deținuții politici decât ziarul partidului. Cine crede că astfel de indivizi au pierit de la sine (exact așa cum s-ar fi ivit, vezi citatul de mai sus cu generația spontanee) după 1989 se înșală amarnic, cartea de față este nu numai despre trecut, este și despre prezent: „Cu asemenea caractere tari – scrie dl. Pavlovici despre așa-zișii apărători ai deja-condamnaților, folosind aceeași tăioasă tehnică a antifrazei – mi se pare normal ca astăzi, după căderea regimului comunist, locul activiștilor de partid să fie luat de avocați”.

De cealaltă parte a sârmei ghimpate se aflau ei, deținuții. Carnea strivită și sufletul umilit. Sclavii erei noi. Tipologie la fel de diversă. Unul „era complet nevinovat, însă a fost condamnat la cinci ani de temniță pentru motivul simplu că un om atașat ideii de libertate nu merită să trăiască liber”. Astfel de notații sunt cimentul cărții, ele unesc marile tablouri epice, scenele din bolgiile lagărelor și închisorilor. Așa este acel tulburător capitol despre „Conferințe și limbi străine”, sau cel despre „Câinii și caii”. Toată această deja bogată bibliografie a memoriilor din detenția politică ridică pentru cititorul de azi cel puțin două chestiuni esențiale: cea a culturii și cea a elitei. Când ne plângem, azi, de lipsa celor două,  cată să le aflăm originile în Balta Brăilei, la Aiud, Pitești, Gherla, Sighet, Salcia ș.a.m.d. Elitele morale nu se construiesc peste noapte și temeinicia cu care ele au fost distruse are în cartea de față un cutremurător document… Iar elita culturală – deși aparent mai ușor de refăcut – nu este nici ea simplă acumulare de învățătură cărturărească. Destituirea omului din condiția umană într-o dublă ipostază, de victimă și de călău, este finalmente scopul comunismului. Asta este tortura pe înțelesul tuturor, așa cum ne-a descifrat-o unul dintre cei care au traversat infernul și au apucat să dea mărturie. Sau, cum spune unul dintre colegii de supliciu: „Să nu mai aud niciodată de oameni”.

 

11 aprilie 2018

 

[1] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, ediția a III-a, ed. Eikon, 2017;

 

apărut în ORIZONT nr.5/2018

Borangic

BORANGIC

 

Moto: Nu se termină niciodată, fiule, nu se mai termină…

 

 

 

            Sub acest semn, cheie textuală de înțelegere, așez romanul de față. Mai întâi să spun că Andreea Nanu este una dintre cele mai puternice energii epice ivite în literatura noastră în ultimii ani.  A debutat șocant în 2014 cu o masivă tetralogie a anotimpurilor, de 2000 de pagini, urmată într-o anuitate respectuoasă de o carte de amintiri, de restituire a familiei ca memorie (Cartea cuvintelor chivot), un alt roman proustian despre dragoste și comunicare (Scrisoare pentru Ida) și acum ne propune un roman mai apăsat social, dar cu aceeași scriitură delicată. Și aici explic titlul sub care am așezat această prezentare: imaginea perdelelor de borangic apare la un moment dat în roman, fără însă a căpăta o importanță accentuată, a fi propriu-zis un laitmotiv. Mi se pare, însă, una dintre acele fantasme ascunse care domină invizibil oricare sub-text literar. Delicatețe, frumusețe, paradoxală rezistență, melancolie, trecut pierdut, legănare în adierea cea mai blândă și greu sesizabilă sunt tot atâtea conotații ale cuvântului care filigranează stilul autoarei. Pare ea însăși, precum personajul principal, în căutarea unor perdele sau eșarfe de borangic (pe bună dreptate colegii regizorului nici nu mai știu ce înseamnă cuvântul) care să-i învăluie stilul.

Tetralogia anotimpurilor era și una a artelor: muzica, pictura, literatura, dansul, teatrul, arta parfumurilor sau a bijuteriilor erau cu toatele invocate într-un estetism care ar fi o temă de analiză aparte. În romanul de față vine rândul filmului (titlul trimite nu întâmplător la pelicula cunoscută a lui Truffaut) în ideea că viața e film și filmul e viață. Personajul principal  este un regizor ratat, Anton Silvestri, căruia un fost coleg misterios descins ca un deus ex machina (la propriu, coboară dintr-o mașină luxoasă, și dispare imediat, ca într-un film de duzină) îi oferă un Scenariu și suma de bani necesară turnării marelui film. Care este filmul propriei vieți, și a câtorva altor „actori”. Romanul (fiecare capitol începe cu indicațiile de turnare a scenei respective) este povestea acestui film, făcut într-un sat uitat de  lume, Bogdănești, și care face să reînvie simultan istoria mare (războiul, colectivizarea) și istoria mică a câtorva dintre personaje, în primul rând Silvestri, supus unui dureros și revelator proces de anamneză. Redescoperindu-și rădăcinile și sensul. Metafora constitutivă este clară: „viața ne filmează”, cum spune cineva întrebându-se metafizic și teologic cine scrie scenariul. „…cineva ține cu tot dinadinsul ca toamna asta să fie redată ca atare, ceas cu ceas, minut după minut”. „Încerc să captez o viață pe film, dar în tot timpul acesta, altcineva, ne vânează pe noi”. Nu este, totuși, un roman psihologic, mai degrabă unul parabolic și fantastic, în care personajele vin și trec precum „umbre pe pânza/ecranul/ vremii”. Un roman expresionist, mític, stihial în care terifiantul istoriei coboară prin   capilare în rădăcini fabuloase. Așa apar personajul Moșul, țăranul refuzând să-și dea pământul la colectivă, dar și subtilul Hans Glauk, avatar al lui Herr Himmel. Neamțul rămas prin aceste locuri, cel care preia, în ultima parte rolul central în acțiune, deschizând un nou fir epic al poveștii numite război și urmări.

„Sunt specialist în noapte” spune Anton Silvestri. Procedeul tehnic desemnat de titlul romanului înseamnă a filma ziua dând iluzia de întuneric. Dar „o iluzie este o metaforă”, cum spune Luchi, copilul minune, simbolul Fiului. Luchi aduce în roman o interesantă complicație narativă, o altă percepție, un alt ochi, dintr-un personaj episodic din scenariu, el devine unul dintre personajele principale din roman, din momentul în care primește în dar o cameră cu care filmează filmarea. Un mise en abyme care adâncește perspectivele. Deschide viitorul într-o lume muribundă. Altfel, el este un salvator: al miraculoasei păsări vânată de toți, Regina, dar și al lumii scufundate în non-istorie. Împreună cu maica lui, cu numele straniu și edificator: Epifania. Femeie care primește încă de la început vestea morții bărbatului, înjunghiat pe undeva prin Italia, unde era plecat la muncă. Prezență halucinantă, oraculară femeia pare cel mai puternic personaj al romanului. La fel, încărcată de energii atavice, expresioniste. „Ai venit aici tot ca să-ți înșeli moartea”, îi deslușește ea destinul regizorului. Pentru că, nu ai „unde să te adăpostești de trecut”, nu rămâne decât să-l scoți (psihanalitic?) la suprafață, terapeutic, soteriologic. Cred că tocmai asta caută acești oameni (Silvestri, John, Lia, Glauk, Epifania, moș Gheorghe): salvarea prin recuperarea trecutului. Sau, cum spune încă din primele pagini îngerul-care-aduce-scenariul, „Ei bătrâne, acum a venit vremea să dai la pace cu trecutul”. Spațiul acțiunii nu este numai satul natal al regizorului, de nerecunoscut, depopulat, scos din rosturi, muribund, putred ca lucrurile găsite prin casele vechi. Este și balta, ochi al infernalului, unde se petrec vechi crime iar azi bântuie anonimi braconieri, dar, în bună antinomie simbolică, și spațiul care adăpostește pasărea măiastră cu ouă de aur.

Încă și mai complicat este cronotopul romanului. Pare că o forță geologică enormă a „comprimat” straturile temporale, cel puțin trei: războiul (avem trimiteri și mai în urmă, la Primul), colectivizarea, prezentul post-revoluționar. Folosesc cuvântul din urmă în sensul în care este explicat undeva în roman. Crime, torturi, moarte, foarte multă moarte, un fel de putrezire care pătrunde treptat în oameni și lucruri, sau un vierme al pământului care le roade încet, încet rădăcinile, iar la suprafață nu vezi decât cum merii sau oamenii sau casele se usucă. „Credea că o să-i vindece merii. Dar paradisul nu mai poate fi salvat”. Sigur că textul e autoreferențial, își teoretizează permanent starea. Ca și în ciclul Anotimpurilor, autoarea este interesată de binomul artă – realitate, de felul în care cei doi poli ajung să comunice și să se confunde. Și, ca în Marquez, la un moment dat Textul ajunge să „scrie” el însuși realitatea, să o anticipeze, să o tragă după el, să o creeze. „Da, mă tem tot mai mult că o să mă ajungă din urmă sfârșitul filmului, secvența finală, fără ca eu să fi dat de capăt poveștii ăsteia atât de încurcate”. Nu întâmplător, după atâția „Motor” din scenariul primit (dar care, atenție, este incomplet!) lipsește fatalul „End”. Sau, dacă vreți, în spirtul timpurilor evocate, „Koneț Filma”. Iar finalul romanului este deschis. Tot ca o continuitate cu tetralogia, este și obsesia paseistă (cuvânt de laudă din punctul meu de vedere) unei alte lumi, în care „oamenii erau altfel pe atunci. Trăiau cu rosturi./…/Și azi trebuie să beau ca să rămân treaz. Altfel nu pot” (vorbește Moșul). Pentru ca luciditatea mítică (sic!) să evalueze exact impactul dezastrului: „De colectiv nu te mai dezveți”. „tragi clopotele cu filmul acesta pentru o lume care a murit de mult”. „Deși nu cred  să existe ceva mai sălbatic decât gândurile”. „Când moare apa e și satul pe ducă”. Nu contează cui aparțin aceste vorbe, ele nu au rol de identificare, sunt ale unei înțelepciuni care este dincolo de indivizi (tocmai ea fiind, poate, marca esențială a acestei lumi prohodite în film). Ca și actorii din film, personajele din „realitatea romanului” rostesc fraze care țin de Marele Scenariu, nu au drept de proprietate asupra lor.

Imaginea, firește, fiind vorba de film, este mai importantă decât cuvintele. „Înainte, înapoi, atâta poate să facă o cameră de filmat. Dar memoria e un de jur împrejur, mintea se zbate ca într-o cochilie de melc… Aud ecoul mării, ca în copilărie…Vuietul apelor sau al tâmplelor…e prea aproape…mult prea aproape”. Iar vizualul e iconic: „Se spune că dincolo de sălcii era o biserică…și un cot al satului…cu oameni mai dintr-o bucată, cotul răzvrătiților, le zicea. I-au încuiat în biserică și le-au dat foc. Au ars într-o singură noapte, de la om până la animal. Nopți la rând nici luna n-a mai ieșit din nori de groază, mirosea numai a hoit și-a sânge amestecat cu cenușă… Și nea Silvestru tot trăgea clopotul, săracul, pentru o lume care nici măcar nu mai exista…”. „Anton Silvestri spune acțiune. Fata traversează linia imaginară și devine Eleonora. Un bărbat și o femeie, într-o gară pustie, își transformă singurătatea în teatru”. Tonul, cum se vede, este poetic și oracular, încercând să transpună narativ grozăvia celor întâmplate, dar și structura de adâncime a unei istorii care se actualizează pe măsură ce este povestită.

Există, ca în toate romanele de până acum ale Andreei Nanu, și tema obsedantă a creației. „Ziua” și „noaptea” sunt, se știe, elementele dintâi prin care ne-a vorbit Creatorul. A le inversa, a lumina noaptea și a întuneca, după plac, ziua sunt atributele creatorului secund care este artistul. „Noaptea americană” este un truc cinematografic, una din nenumărate iluzii ale fabricii de iluzii. Și tocmai prin această iluzie, prin invocatul înger zburând invers al lui  Klee  (Chagall?) sau figura tutelară a Moșului – prezență mărturisitoare din altă lume și din lumea cealaltă -, realitatea plină de cruzimi a istoriei unui secol neîndurător capătă greutate. Textul dă impresia densității, tocmai prin ritmul neașteptat de alert (montajul?) al scenelor și alternanța planurilor temporale. Lentoarea hipnotică din precedentele romane se schimbă aici în sincoparea „scenelor” despărțite de acel scurt moment de întuneric specific filmului. Motivul obsedant al zborului ține tot de acest impuls al eliberării, atât de dureros resimțit de mai toate personajele.

„Personajele…suntem noi. Filmul – e departe de noi. Am fost aleși ca martori ai unei lumi care se duce ca cenușa pe apa sâmbetei, nu vezi?” Personajele au în comun un fel de retractilitate, de vulnerabilitate prin care își asumă timpul. Nu numai Epifania, femeia tragică, erou cu atât mai sesizant cu cât este lăsat în planul secund al tabloului, de unde capătă pentru cititor și mai multă pregnanță. Refuzând, ca orice Antigonă, plângerea și expunerea viscerelor sufletului. „Ca și cum cineva bolnav s-ar distra forând în măruntaiele vieții noastre. Să ne arate cât de goale sunt, cât de irosite”. Filmându-și trecutul, Anton Silvestri își ordonează viața, cu haosul biografic, inerent, și, implicit a tuturor oamenilor cu care vine în contact. Lucrând cu lumina, pune peste lucruri aierul de borangic al veșniciei. Căci: „De la facerea lumii și până acum  omul tot mai așteaptă să fie salvat”.

Celor mai norocoși dintre muritori, îngerul le vine uneori la poartă și le aduce în dar Scenariul filmului care este propria lor viață, cu toate rădăcinile ei din trecut. Cu condiția să-l vizualizeze într-un fel și să-l ducă până la capăt. Andreea Nanu este printre acești norocoși

 

27 aprilie 2018

Scruton

INCORECTITUDINEA  CULTURALĂ

 

În România nu există actualmente o școală de gândire conservatoare, avem, sigur, câțiva intelectuali remarcabili care își asumă această orientare, dar nu și o prezență publică relevantă a ideii conservatoare. Diabolizată din start printr-o frauduloasă asimilare cu ideologia extremei drepte, atacată de stânga „progresistă”, suprapusă abuziv-polemic cu ștampile de „anti-europenism”, „retardare istorică”, „naționalism” și alte etichete drăguțe, fără prezență mediatică, o asemenea opțiune nu are cum să fie socialmente reprezentativă. A se vedea ca ilustrare nivelul și tonul discuțiilor din jurul conceptului de familie tradițională.  Despre o linie politică de această factură…să nu mai vorbim! De aceea apariția, într-o a doua ediție, după cea din 2011, la Humanitas, a eseului Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, (în excelenta traducere a lui Dragoș Dodu) acum într-o serie de 12 cărți despre lumea în care trăim nu poate fi decât stimulativă. Chiar am văzut vreo două cronici care îl lăudau firește pe Scruton (care nu este Patapievici sau Stanomir ca să-l poți mozoli dâmbovițean) dar încheiau cu un fel de strâmbătură față de concluziile lui tranșante: da, dar nu-i chiar așa…cum să nu accepți muzica modernă sau graffitii sau instalațiile ca formă de artă etc.?

Conceptul cheie în jurul căruia se construiește acest eseu este cel de cultură înaltă. Adică un concept menit să provoace frisoane corecților politic. „Dacă îi este dat să supraviețuiască, cultura înaltă trebuie să-și păstreze poziția critică: trebuie să ne ofere un rit de trecere către o lume mai înaltă, învățându-ne prin exemple cum să recunoaștem și să înlăturăm emoțiile contrafăcute, cum să vorbim și să simțim sincer”. Pentru gânditorul conservator, lumea are un sens, universul este coerent și ierarhizat valoric. De aici decurg: discernământul, care presupune discriminare critică a treptelor valorice; umanismul care se construiește exclusiv prin această gândire critică. Avem pesemne cu toții sentimentul general că trăim „la sfârșitul lucrurilor”. Numai cultura poate desluși acest sentiment. Cultura înaltă s-a născut odată cu modernitatea, și autorul parcurge istoric etapele iluminismului, romantismul, modernismul, avangarda, până la actualitatea postmodernismului și yoofanasia (cultura tinerilor). Iar cartea de față se vrea „o apărare a culturii în forma sa înaltă și critică”.

Cultura mare este selectivă, problema ei este transmiterea (cu structură de inițiere, tocmai pe aceasta au desființat-o pedagogiile recente), de aici importanța învățământului (nu numai vehicul, ci componentă însăși a culturii majore). „Iar aici se ivește ceea ce a devenit, pentru profesorii de umanioare, ce mai presantă dintre dilemele morale. Să încercăm oare să ne împărtășim cultura tinerilor, știind că o putem face numai pretinzând din parte-le eforturi pe care ei le pot socoti inutile? Sau să-i abandonăm în seama propriilor înclinații și să lăsăm să moară cultura care ne-a format pe noi și care ne oferă imaginile durabile despre valoare? Aceste întrebări definesc situația fără ieșire în care se află postmodernismul”. Sunt descrise perfect în aceste rânduri cele două „pedagogii” de care orice profesor de umanioare s-a lovit. Și ne întâlnim, firește, cu diagnosticul premonitoriu al lui Allan Bloom din Criza spiritului american (retipărită și  aceasta acum în seria amintită). Paradoxul este că intelectualii au devenit dușmanii culturii, prin teoriile pe care le-aș numi ale nivelării. „…intelectualii moderni își definesc din ce în ce  mai mult poziția ca pe una în afara culturii înalte căreia îi datorează totuși statutul. Sarcina lor /…/ nu e să răspândească  cultura occidentală, ci să îi cerceteze presupozițiile, să-i submineze autoritatea și să elibereze tinerii de «structuri»”. Premisa care întemeiază această distincție este originea cultică a culturii. Altfel spus, cultura este intim legată de sacralitate. Iar aceasta este liantul social suprem. Silogismul astfel construit definește dimensiunea politică a teoriei lui Scruton. Odată cu Iluminismul, „Națiunea și-a asumat autoritatea smulsă de pe capetele regilor, iar rezultatul a fost  o nouă și periculoasă formă de idolatrie…”.

 Ruptă de sacru, cultura își pierde funcția ei unificatoare. Deci sacrifială. De la iluminism încoace, unitatea socială este văzută ca o chestiune de contract, un construct social, deci fluctuant, pe când unitatea tradițională cuprindea deopotrivă trecutul (morții celebrați ritual) ca și viitorul (riturile de trecere pentru tineri). Contractul social, spune Scruton, este „o ficțiune care ascunde pustiul din inima politicii moderne”. Gânditorul distinge trei feluri de cunoaștere: a. cunoașterea (informație, ce se întâmplă), b. cunoașterea cum (abilitățile, cum se face) și c. cunoașterea ce (valorile, sensurile). Aici, în acest ce se află rezervorul sensului, pe care Cultura ni-l transmite. Asta învățăm în fond când învățăm arte, literatură, muzică, istoria ideilor. Adică texte sacralizate. „Religiile universale sunt tocmai acele religii ale căror divinități sălășluiesc nu în idoli nu în temple, ci în texte, iar Dumnezeul  lui Israel spune explicit, în a doua poruncă, că fiind definit printr-un text (tablele legii), nu poate tolera niciun «chip cioplit»”. În consecință, hermeneutica este disciplina esențială a oricărei culturi întemeiată pe un text sacru.

În acest context apare esteticul. Văzut de Scruton ca expresia modernă a lui dincolo. Conservatorul este cel care crede într-un plan mai înalt al lumii, revelat nouă prin estetic. „Pentru credincios, statuia e o cale ce duce către zeu, pentru filosof, eul e o cale ce duce către statuie. Și totuși nici unul nu se face vinovat de idolatrie/…/În contemplarea estetică…pășim în afara lumii lucrurilor perisabile și aflăm obiectul neconsumabil, care e o valoare în sine”. Arta, născută din viziunea sacră asupra lumii, tinde să o înlocuiască; odată cu Iluminismul și dispariția „lucrurilor sacre” „arta a devenit act salvator, iar artistul a pășit în locul rămas liber de profet și preot”. Iar „o cultură înaltă reprezintă o tradiție în care obiectele făcute pentru contemplația estetică reînnoiesc prin puterea lor aluzivă experiența participării la comunitate”. Suntem contemporani noi cu noua etapă a destituirii Artei din această preeminență ca expresie a gândirii înalte. Și, ca atare, cu destructurarea comunităților lipsite de liantul lor originar. „Când o cultură comună intră în declin, viața etică poate fi susținută și reînnoită doar printr-o lucrare a imaginației. De aceea are însemnătate, /…/cultura înaltă”. Având aceeași origine ca și religia, privirea estetică se teme, ca și aceasta, de amenințarea profanării. „…căci esteticul este înrădăcinat în religios și nu dă nici un rod emoțional când este smuls din rădăcini”. Romantismul este analizat prin trei creatori: Baudelaire, Manet și Wagner. „Într-o lume unde totul este de vânzare, unde valoarea este preț și prețul e valoare, unde se face troc cu sentimentele și falsul sentimental nu mai e distins de articolul veritabil, artistul devine un modernist, iar cultura evadează într-un turn, situat mult deasupra pieței. Timp de un veac ori mai mult, cultura modernă a fost o cultură modernistă, așadar, chiar dacă intrăm într-o fază «post-modernă» sau «post-modernistă», sau poate «post-post-modernistă», n-avem nici o șansă să înțelegem unde ne aflăm fără să analizăm încercarea modernistă”. Are dreptate Scruton, firește: „noblețea a devenit intolerabilă”, și creatorii amintiți încearcă să ne facă suportabilă „o lume bolnavă de absența eroismului”. Care este – simultan cu, sau chiar din această cauză? – și o lume golită de dragoste. Romantismul ne-a amintit că iubirea și moartea țin deopotrivă de religios, și în această măsură ele au devenit temele fundamentale ale culturii. „Moartea se află în inima comunității morale, iar iubirea e o relație între făpturi muritoare”. Interesantă este observația că, pentru arta extrem modernă, culminând cu kitschul post-modernist, „ofensa devine clișeu”. Iar kitschul este văzut, deopotrivă, „ca un fenomen religios, o încercare de a deghiza pierderea credinței, umplând lumea cu emoții contrafăcute, cu o moralitate contrafăcută și cu valori estetice contrafăcute”. O analiză a „yoofanasiei” vine în consecință, pentru a ajunge la actualitatea imediată. Scruton subliniază convergența de sens între  cultura populară și cultura tinerilor. Relația cântăreț – fan, faptele că „graffiti sunt vrăji împotriva cuvântului scris”, că „modernismul a fost ultima încercare, disperată, de a salva viziunea religioasă asupra omului”, că starul pop e transformat într-o icoană sunt, rând pe rând, descifrate.

Ultimele capitole mi se par și cele mai acute, pentru că ele vorbesc despre prezent: „teologia deconstructivistă”, – cum o numește Scruton într-o necruțătoare analiză -, rolul intelectualului împotriva culturii, sentimentul anti-burghez ca rod al culturii înalt burgheze. Cultura repudierii și cultura pop „…sunt încercări de a trăi fără rituri de trecere. Intelectualul foucauldian nu urăște nimic mai mult decât familia burgheză – instituția reproducerii sociale implicând o renunțare de bunăvoie în fața loialităților ce te leagă pe viață și te leagă cel mai mult atunci când încerci să scapi de ele”. Și așa ajungem la „o lume lipsită de momentele sacre și sacrifiale, unde nu se mai face  efortul reproducerii sociale. Bazată pe o cultură a repudierii, cultura  recentă neagă Cultura, eșuând în inautentic: „…cultura se întemeiază pe religie, iar adevăratul efort al unei culturi înalte este de a perpetua cultura comună din care a crescut – de a o perpetua nu ca religie, ci ca artă, cu viața etică pecetluită în privirea estetică, și astfel imortalizată”. „De ce sunt importante riturile de trecere? De ce-ar trebui să ne străduim atât de aprig să ne ferim de căile ușoare și de emoțiile contrafăcute?/…/cunoaștem faptele, cunoaștem  mijloacele, dar nu și scopul/…/Nu mai știm ce să facem ori ce să simțim; lipsa de sens a lumii noastre este o proiecție a paraliziei noastre în fața ei. Cultura furnizează ceea ce lipsește – cunoașterea despre ce să simți, care vine odată cu invocarea comunității noastre adevărate”.

Ultimul cuvânt din carte este speranța. Spus de un pontif al apărării tradiției, el capătă o forță aparte!