Istorie

ALTFEL DE LECȚIE…

            Este o întâmplare că un literat impenitent ca mine încearcă să dea seamă despre o carte de istorie[1] încheiată la toți butonii, de o rigoare „nemțească”, obsedată de precizia științifică și metodologică, de epuizarea surselor bibliografice. Și totuși, poate tocmai dialogul dintre două temperamente radical diferite să sporească interesul pentru lectura unei cărți care abordează un subiect strict specializat. Adrian Dragoș Defta este un tânăr istoric preocupat de spațiul germanic și de istoria celui de-al doilea război mondial, dar și de istoria bisericii. A publicat următoarele cărți: „Ecclesia Matrix” (2010) – o analiză profundă, artistică și teologică, a goticului – și „Cistercienii” (2013) – o istorie bine venită a acestui ordin călugăresc de la Abația Cîteaux, care a reformat modul de viețuire cenobitică prin respectarea strictă a Regulei Sfântului Benedict – ambele la editura Galaxia Gutenberg, și „Gardă pentru Fürer – Divizia Leibstandarte-SS Adolf Hitler” la editura Eikon (2017). Pornind de la această din urmă carte voi face câteva note în cele ce urmează. Articole are publicate în revistele: „Magazin istoric”, „Alpine Journal” și „The Journal of the Royal Geographical Society in London”. Și aceasta este prima observație pe care o fac: apreciez curajul de a aborda un subiect „extern”, ieșirea din nombrilismul istoriografiei noastre, și, implicit, de a renunța la istorie ca instrument ideologic. Este o întreagă discuție de purtat aici, dacă această „obiectivare” este posibilă sută la sută, dar, ca pasionat de „istoriologie” (după termenul lui Ortega Y Gasset) sau metaistorie, am citit cu mare interes această carte tocmai pentru decuparea ultra-precisă a subiectului.

Avem în față, în sinteză, monografia uneia dintre unitățile militare ale Waffen-SS-ului, Leibstandarte-SS, un fel de gardă personală a lui Hitler, o divizie de elită a forțelor armate germane. Autorul descrie în detalii nașterea, funcționarea, acțiunile acestei divizii. Munca remarcabilă în arhive, mai ales germane, firește, a istoricului se transformă într-o prezentare a războiului în general, divizia respectivă fiind un fel de revelator. Conflagrația mondială este fundalul istoric, dar și prilej de interogație etică. Există, cum grano salis, două moduri de a înfățișa istoria: istoria ca Fapt și istoria ca Interpretare. Firește, greu de despărțit. Tema de care s-a apropiat Adrian Dragoș Defta este, desigur, una gingașă, pentru că este minată de multe pre-judecăți. Ceea ce urmărește istoricul este tocmai să ne ofere materialul faptic pentru aprecieri obiective. Debarasate de stereotipuri. Istoria, se știe, este scrisă de învingători și tocmai cu un asemenea mod parțial și părtinitor de  a vedea lucrurile polemizează implicit și explicit autorul. Verificând fiecare aserțiune prin mărturiile documentare, convocând cele mai serioase studii de istorie și culegeri de documente mai ales din bibliografia germană și anglo-americană. Divizia de elită a S.S. este privită aici ca un fel de caz școală prin care se ajunge la ridicarea câtorva probleme cheie ale celui de-al doilea război mondial. Comparațiile între cele două tabere care s-au înfruntat sunt inevitabile, dar și câteva trimiteri la spațiul românesc nu lipsesc (mișcarea legionară, comunismul de exemplu).

Teoretic, singura etică a istoricului ar trebui să fie etica adevărului. Practic, lucrul acesta îmi pare destul de greu de împlinit. Pentru că documentul nu are existență în sine, el este mai totdeauna parte dintr-o sintaxă din care niciodată nu poți fii sigur că deții toate elementele. Lucrarea lui Adrian Dragoș Defta are un discret ton de delimitare la adresa celor care vin spre un subiect istoric cu un adevăr pre-deținut, un fel de pat al lui Procust. Încearcă să combată clișeele interpretative vehiculate sub numele de adevăr istoric. Cele două regimuri criminale care s-au înfruntat (unul dintre ele aliat cu lumea democratică), frați gemeni inamici, sunt privite cu maxima detașare posibilă, cu evidențierea părților întunecate. Această obiectivitate este singura moralitate care se poate cere istoricului. Și aici ajungem la chestiunea spinoasă a vinovăției în istorie. A comandanților și executanților. Chestiune în veci discutabilă. Nu intru în comentarea faptelor pe care le invocă istoricul, de exemplu: Tribunalul de la Nürnberg „nu a judecat deloc atrocitățile comise de Puterile Aliate”. Pe de altă parte, vinovăția este o problemă strict individuală, nu poate fi decisă la paușal. Nu poate fi atribuită unei clase, unei etnii, unui popor. Iată cum o istorie scrisă în religia documentului ajunge tot la „meta-istorie”, la judecata morală. Se întreabă autorul, pe bună dreptate, subliniind noutatea și originalitatea noii perspective: „Cum să afirmi că eroismul, calitate îndeobște asociată numai propriilor oștiri, poate fi asociat și trupelor inamice? Cum să spui, într-o aparentă sfidare a uzanțelor și a principiilor corectitudinii politice, că nu doar național-socialismul lui Hitler, dar și fascismul legionar românesc, iar ulterior, comunismul implementat la noi în țară de către tancurile Armatei Roșii, se înscriu în aceeași familie a ideologiilor criminale care au marcat decisiv cultura violenței secolului al XX-lea?”. Nu este vorba de o „demitizare” (după părerea mea, tot o modă, un mit „pe invers”) superficială, ci de ceva nespus mai serios. De faptul că acel ideal „istoria așa cum a fost”, nu ține doar de scrupulul științific al reconstituirii fidele, ci are – totdeauna – și o implicație dramatică în prezent. Mai ales într-un prezent care se vrea, din nou, reglat de ideologii care decid ele ce este adevărat și ce nu. Sau ce se poate spune din adevăr, după principiul: ceea ce nu se spune, nu există. „Cultura violenței în secolul al XX-lea” este deja o problemă în sine. Adrian Dragoș Defta are o calitate care mi se pare fundamentală pentru un istoric (alături, firește, de onestitatea profesională, sau confundându-se pur și simplu cu ea de un punct încolo): curajul. Curajul, în primul rând, de a refuza existența subiectelor tabu (un subiect tabu ne duce, prin chiar numele său la un pre-rațional mitologic). A aborda fără complexe un asemenea subiect de istorie europeană și globală este un semn de maturitate culturală. Este unul dintre motivele pentru care astfel de cercetare trebuie încurajată și receptată cu atenție. În Franța se discută acum aprins dacă editura Gallimard trebuie sau nu să publice o ediție a cumplitelor pamflete antisemite ale lui Céline. Discuție interesantă ca mostră de mentalitate, de cultură venerabilă, puternică, sigură de sine, sunt convins că până la urmă o vor publica. Noi (vezi povestea apariției acestei cărți în Introducere) încă mai avem pudibonderii, complexe, ipocrizii de marginali și minori. De altfel noua religie mondială a corectitudinii politice este un amestec straniu, hilar și distructiv de ipocrizie și pornografie. Un studiu de strictă specialitate, cum este cel de față, combate prin chiar forma sa, indiferent de temă, această ipocrizie. Și această inhibiție, cum bine spune istoricul nostru, trebuie depășită. Mi-am dat seama, citind această carte, cât de tributari suntem, fără să ne dăm seama, cel puțin cei din generația mea, filmelor de război, mai ales sovietice, firește, din care am văzut probabil în copilărie și tinerețe, zeci și zeci, și unor cărți de popularizare. Ne-am obișnuit să discutăm maniheic, să împărțim combatanții în „băieți răi” și „băieți buni”. Studiul de față documentează că lucrurile sunt cu mult mai complicate. „…am încercat o îndepărtare de la consuetudinea istoriografică proprie acestui subiect și să devoalăm oroarea în deplinătatea ei, fără a împărți apriori oamenii în „buni sau răi” și căutând, pe cât posibil, a evita judecățile exhaustive de natură etică; conștienți de pericolul unei asemenea metode, ne declarăm răspicat împotriva oricărei relativizări în ce privește gravitatea excepțională a faptelor săvârșite de către elita militară a Germaniei naziste. Însă asumarea acestui risc este necesară, deoarece considerăm că prejudecata și investigarea selectivă nu mai pot îndeplini exigențele istoricului modern, a cărui fidelitate pentru adevăr trebuie să exceadă cauzalitatea națională și sentimentul patriotic”, scrie pe bună dreptate autorul.

Istoria își păstrează, cred, și în epoca noastră post-istorică și relativistă caracterul educativ despre care ni se vorbește din vechime. Numai că nu prin militantism pentru o cauză sau alta, ci prin respectarea încrâncenată a adevărului. Care ne precedă, ne însoțește și ne urmează.

 

apărut în LdA 16 ianuarie 2018

9 ianuarie 2018

 

 

[1] Adrian Dragoș Defta, Gardă pentru Fürer, Divizia „Leibstandarte SS Adolf Hitler” ed. a-II-a, ed. Eikon, 2017;

unirea

UNIREA ȘI UNITATEA

            În 1918 se încheia un lung proces, cel al unirii. Poate singura noastră catedrală la care s-a lucrat secular, cu răbdare, cel puțin de la începuturile Școlii Ardelene ideea s-a construit și întărit, deceniu după deceniu, până a prins chip istoric. Nu mai știu altă înfăptuire similară în istoria noastră culturală, necum în cea politică. Dacă însă unirea s-a realizat, ca o rachetă care are nevoie de două trepte pentru a ajunge pe o traiectorie suficient de înaltă, unitatea rămâne încă un deziderat. Au fost, mai întâi Interbelicul, prea scurt pentru o operă istorică de așa amploare, apoi comunismul, care este prin esență un regim bazat pe ură și dezbinare, și care a avut ca scop fundamental tocmai fărâmarea bazelor unității, el distrugând cu insistență și puținul care se   împlinise în această direcție. Lupta de clasă este expresie nemediată a urii și această forma mentis a continuat și în neo-comunismul de piață de după 1989. Așa se face că sărbătoarea Centenarului ne găsește mai dez-uniți ca niciodată. Falii sociale nenumărate se cască între categorii și în interiorul acestora. S-au refăcut pluralismul partinic, democrația parlamentară, societatea civilă, presa liberă șamd. Dar s-a omis să fie cimentate cu acea idee comunitară, cu idealul comun, fără de care nu există viitor. Și nu există popor, ci numai hoardă. Toate elementele citate funcționează nearmonizat, ca membra disjecta ale unui mecanism dezarticulat. Am fost uniți în câteva momente limită: la cutremurul din 1977, la Revoluție…dar deja la mineriade unii aplaudau în timp ce alții luau bâte în cap. Și alții (tot de-ai noștri, „oameni simpli”) loveau. Sub semnul funest al acelei dezbinări evoluăm încă. Nu întâmplător sunt supuse unui atac ideologic mai direct sau  mai insidios, dar extrem de tenace, exact acele elemente care sunt menite să consolideze unitatea: familia, școala, religia, istoria, cultura. Se promovează ca ideal uman „realizarea personală”, valorile comunitare sunt abolite, pe motiv de „colectivism”. O altă linie de fractură foarte adâncă este cea inter-generaționistă. Chestiunea nu este, desigur, nouă. De la bonjuriștii pașoptiști la „genus mucosus” interbelic (când injuriile din ambele tabere erau teribile), avem mereu această tensiune, benefică în sine. Ceea ce deosebește de situația de acum este că atunci țelul era vizibil, comun, diferențele erau mai degrabă asupra căilor de a-l atinge. Tombaterele erau împotriva modernizării (id est europenizării) și a unirii, dar își trimiteau odraslele la studii în Vest. Era, totuși, o epocă a valorilor tari în care credeau toți, indiferent de generație. Și asta este principala deosebire față de astăzi, când ni se injectează ideea că nu mai există mari narațiuni, valori tari, că nu există adevăr. Dacă nu există valori tari, nu există „factori de coagulare” socială. Numai interese individuale ori de castă. Această carență nu se simte acut în vechile culturi europene, unificate în interior de mult, dar lipsa de factor coagulant produce în societatea noastră sângerări (ce sunt alta migrația, neimplicarea socială, indiferentismul lui „nu se poate face nimic”, complexul manolic de a dărâma mâine ceea ce se construiește azi?) masive. Priveam recent o sală plină de adolescenți în fața cărora trebuia să țin o conferință pe o temă care evident le era antipatică. Și le-am spus, exact în ordinea acestei rupturi: voi, privind la mine, vedeți o generație „expirată”, care v-a lăsat o țară neașezată, haotică, înapoiată; eu, privind la voi, văd o completă lipsă de speranță.

Este prea întunecat acest tablou, schițat în câteva tușe rapide? Dacă rămânem cu privirea strict la nivel sociologic, de mentalități colective sau de context istoric, atunci el e mai degrabă prea îngăduitor, ar trebui mai mult acid. Această acedie socială generalizată poate avea, totuși, un efect paradoxal. Anume acela de a-i selecta pe cei mai buni. Când va apărea, clar formulat, idealul (scuze, e concept „tare”, nerecomandabil de către noile cenzuri relativiste) comun, atunci vom avea și o „aristocrație” a meritului, capabilă să pună în operă acest ideal. E mult de lucru la unitatea românilor! Avem, de exemplu, de reînvățat, de reîntemeiat instituția gravă a respectului. Care este ceva mai mult decât „simplă ” politețe. Pentru români, virtutea deriziunii, a bășcăliei, e sinonimă cu inteligența, cu sprinteneala de spirit. Nu avem „nimic sfânt”, cum se spune. Fără a-l abandona, cată să-i adăugăm acestui spirit caustic și recunoașterea valorii. Smerenia nu numai ca valoare creștină, ci și ca virtute „civilă”. Să acceptăm că există o „aristocrație a meritului” și să o cinstim ca atare. Ar fi, mi se pare, un prim pas pentru unitate, în jurul unei asemenea aristocrații. S-ar putea ca edificarea unității naționale să necesite ceva mai  mult decât cea a unirii. Mai ales că, în secolul XIX (care a durat ca mentalitate, ne spun istoricii, până la primul război mondial) contextul extern era favorabil, fiind epoca unirilor. Acum pare, dimpotrivă, epoca destrămărilor, și trebuie să fim oarecum contra curentului. Generația minunată care a înfăptuit Unirea a fost decimată în închisorile comuniste, neavând timp (da, timpul nu prea a avut niciodată răbdare cu noi, iar atunci când l-am avut – precum din 90 încoace – ne-am purtat ca și cum ar fi fost o resursă inepuizabilă, ne lipsește imperativul lui aici și acum, al urgenței istorice) să consolideze unitatea. E o minune că o făcuseră posibilă, realizabilă și desăvârșită istoric. În al său Itinerariu spiritual de acum exact 90 de ani, Mircea Eliade visa să dea un program „tinerei generații”. Și, mult mai devreme, pașoptiștii vorbeau până la sațietate de misie. Cine va fi eliadele sintetizator al „temelor timpului nostru”, după vorba lui Ortega y Gasset?

Primul pas este totdeauna o eliberare. Și, firește, nu puteam pleca decât de la premisa absolută a lui „adevărul vă va face liberi”. Oricum se va face, unitatea nu se poate construi decât în jurul Adevărului.

Christian Crăciun

apărut în Lumina de Duminică 7 ianuarie

 

 

 

ZEII DEȘERTULUI

ZEII DEȘERTULUI

Moto:  suntem vremelnici și unici…

 

Nu sunt un fan al literaturii S.F. și mărturisesc că mă intimidează complicatele taxonomii ale genului, mai ceva ca un joc de bridge. Asta nu înseamnă că nu consider Dune sau Fundația capodopere ale literaturii universale și că nu citesc cu mare plăcere autorii remarcabili ai genului. De aceea am parcurs cu deosebit interes trilogia debutului, Pragul a Doinei Roman, pe bună dreptate răsplătită cu premii și cronici elogioase. Remarcabil este că a reușit să se mențină la același nivel și la a doua carte[1]. Principala condiție a unui univers S.F. mi se pare a fi coerența, este ușor să imaginezi unu, două, o sută de elemente ieșite din comunul experienței noastre fizice și mentale, este mult mai greu să legi toate celelalte elemente ale universului astfel construit, într-o logică inflexibilă, pentru a oferi cititorului o lume unică, perfect articulată. Ce mai dificil este, cred, pentru un autor de S.F., să exploateze fără rest ultimele consecințe ale premiselor cognitive și existențiale alter-mondiste pe care și le-a ales ca bază de pornire. Doina Roman are nu numai o imaginație prodigioasă, care nu obosește nicio clipă, ci și o plăcere deosebită de a inventa universuri fluide, care trec unul în altul. Figura retorică principală a prozelor ei este metamorfoza. Lumile ei post-apocaliptice nu sunt dominate de tehnologie, de super-calculatoare, ci de organicul capabil de cele mai neobișnuite alchimii. Nimic nu este ceea ce pare a fi și totul se poate trans-forma în altceva, aceasta pare a fi axioma de generare a lumilor trans-istorice inventate de scriitoare. De aceea aș sfătui să se înceapă lectura acestui roman cu Dicționarul  de la sfârșit, care ne oferă, firește, vocabularul  înțelegerii: certesieni, ranculi, sicras, vexal, petrame, glotani, lerani, mezderi ș.a.m.d. Dincolo de avalanșa epică de întâmplări, aș remarca imaginația lingvistică, neapărat necesară într-o astfel de alcătuire epică. Tema este, firește, a conflictului cu o civilizație extragalactică, dar originalitatea stă în felul în care se manifestă acest conflict.

Imaginația autoarei are ceva din modul de funcționare al poeticilor suprarealiste, o perpetuă de-formare și fluidizare a contururilor, ea are o plăcere vădită de a inventa continuu, ritmul narațiunii este remarcabil. La fiecare pagină se întâmplă ceva. „Totul curge în viața noastră” reia un personaj principiul heracleitic. „Viitorul nostru postuman”, cum se spune, este determinat în roman de invazia certesiană, războiul fiind unul neconvențional, fără arme propriu-zise. „De-a lungul eonilor, conștiințele de volvox/grup certesiene au dezvoltat o teologie sui-generis care a devenit o teleologie ce le motivează expansiunea și intrarea în contact cu alte ființe din  Univers: având drept model Amoeba Unică, Primordială, certesienii se simt îndrituiți ca, modificând biologia, chimia și, de fapt, întreaga realitate fizică a lumilor pe care ajung, să convertească (în limba lor a converti este un concept similar cu  a digera) la Unime”. Ambiția subtextuală a romanului este, cum se vede, una mai înaltă decât descrierea unui orizont al viitorului: este în joc imaginarea unei te(le)ologii transgalactice. De aici numeroasele aluzii la elemente mitologice și biblice. De la calul fantastic, mâncător de jar și purtător spre alte tărâmuri, al lui Făt frumos, la „cămașa Mântuitorului” (care are ceva și din tunica arzătoare a lui Nessus), nașterea „de sus”, cu un „tată” pământesc, simplu „purtător”, („Copilul tău se va putea lupta cu oricine, certesieni, glotani, oameni./…/Dar fiul tău va fi căutat de multă lume. Profeția spune că băiatul unei lerane și al unui om va moșteni Cămașa Ioanilor și va hotărî soarta tuturor.”) inițieri, zeul de tip „trickster” (wancuii), mielul, arborele sacru, Kitty, caracatița-Orfeu la cântecul căreia toată apa pământului vine spre ea, ,„unimea” ș.a.m.d. În strânsă legătură cu ritmul de clip video al acțiunii nu trebuie omisă nici ironia, prezență originală în literatura fantasy. Anumite caractere, limbajul de argou al unor personaje, aduc o pată de culoare în text, fac lectura și mai agreabilă.

Ceea ce observasem încă din trilogia Pragul se păstrează și aici: fascinația pentru organic și pentru perpetua transformare. „Pe brațul stacojiu apărură mai întâi muguri groși, mari, grei, prin care rețeaua de vene liliachii pompa un lichid direct din trunchiul din care creșteau. Mugurii cornoși se lățiră, iar guri subțiri și lungi zâmbiră către el, scoici enorme dintr-un adânc întunecat de mare”. Uneori, imaginile au ceva de-a dreptul Dali-nian: „N-a simțit durere nici atunci, nici când din trupul ei săreau fulgere albe, iar altele o loveau. Se ținea cu amândouă mâinile de pântec, iar picioarele și jumătățile de trup s-au reunit după ce lama s-a lipit rece de fiecare dintre ele. După aceea își dădu seama că plutește cu fața în jos deasupra pământului. În lateral, creiere mari, gelatinoase, rotunde, așezate în jumătăți de scoici cornoase, se uitau la ea, cu ochii lor mari, tubulari, înfipți în masa cerebrală pulsând, și voci joase, grave vorbeau cu un accent ciudat”. Există un straniu ritual de vindecare, de imunizare prin hrănire, un fel de „euharistie inversă”. În care nu bolnavul/păcătosul consumă trupul și sângele zeului, ci zeul îl digeră pe el, purificându-l. Glotanul Kay o vindecă pe Lavia: „Am trecut-o prin sistemul meu, mi-am scos frumusețe de burtă, mi-am deșirat mațele în sufrageria ei și am conectat-o la ficatul meu. Îmi pare rău că a trebuit să suporte mirosul unui ficat de glotan. Se făcuse verde la față și tremura./…/ Am adormit amândoi lângă ficatul meu care o curăța de ciumă”. (E vorba de o ciudată boală a uitării, care dă și fericirea). Ideea originală pe care o sugerează și titlul este că „the Clash of Civilisations” (în sens galactic) nu ține doar de un fel de necesitate a spațiului vital cosmic, ci și de o „aglomerare” a zeilor înșiși, aflați în concurență acerbă pentru specia om: „Certesienii, dacă nu o să mai aibă pe cine să lichefieze, o să producă în final doar zei. O să-și nască zeii în Ochiul Galben, sute de zei, fiecare certesian o să-și multiplice zeii până când planeta asta o să se cocoșeze de zei. Păcat că n-o să văd cum Structura o să-i  șteargă de praf și o să se închine la ei  și la steaua ouătoare, la Certesia”.

Este un fel de ispită, o ofertă de  uitare în „somn fraged și răcoare” ca la vegetalul Rigă Crypto al poetului, o uitare etică: „- Omule, totul este așa cum trebuie să fie și atât. O nouă specie umană se va naște din ea însăși, așa spune credința noastră și asta facem noi acum ca să vă ajutăm”. „Certesianule, Dumnezeul nostru a avut grijă să nu ne dea un chin etern ca al vostru, suntem vremelnici și unici, nu ne aducem aminte ce vieți am mai avut, dar nici nu vom trăi sclavi o eternitate cum vreți voi”. Aici stă concentrat conflictul între oameni și invadatori. Romantica idee a libertății devine (divine?), iată, incitantă și în spațiul S.F. În același ton, aflăm și învestirea Alesului: „Te numesc Konos, așa cum s-au numit strămoșii mei  despre care o să-ți povestesc odată. Apa care te-a botezat e o picătură din marea în care s-a născut Kitty. Mai are în cap ei doar două picături, pe care tu le vei folosi la timpul potrivit. Te botez eu, Acron, nașul, protectorul și, cu voia mamei tale, viitorul tău tată, pe tine, fiu al  Meliei și al unui necunoscut. Să-i cinstești pe părinții tăi, deci și pe mine!… Și habar n-am  ce să mai spun. E frumos și sănătos copilul, Melia!”. Un excepțional roman despre dilemele existențiale ale unei umanități care, cu cât este mai îndepărtată în timp de noi, cu atât regăsește eternul interogativ adăpostit odată pentru totdeauna în mit…

 

Boboteaza 2018

[1] Doina Roman, Prea mulți zei pentru deșert, ed. Paralela 45, 2017;

DRUȘCA

POVEȘTI DE LA MARGINEA PĂDURII

Ca orice cititor bătrân știu că, dincolo de obligațiile profesionale, cărțile pe care le citești „de plăcere” îți vin sub mână exact când ai nevoie de ele, strict legate de evenimente sau gânduri care te preocupă în momentele acelea. Există, de bună seamă, un Dumnezeu al cărților, care ni le orânduiește în destin după o regulă numai de el știută. Într-un fel, cărțile ne citesc pe noi, ne parcurg biografia, nu noi pe ele. Nici că se putea așadar, în zilele acestui Crăciun, să aleg altă lectură mai bună decât Drușca[1]. Aparent, o serie de flashuri, de mici povestiri ca amintiri ale copilăriei din casa bunicii, situată la poalele pădurii. În realitate, o miză mai adâncă. E o lume fabuloasă cea pe care ne-o înfățișează Otilia Țeposu, dar această trăsătură survine nu din cine știe ce reflexe fantastice, ci din sentimentul dureros că este pentru totdeauna pierdută. De la cuvinte denumind cutare sau cutare lucru ori fel de mâncare la structuri sociale și de mentalitate. Ochiul observator este strict al copilului, naratoarea se ferește atent de comparații, de timpul prezent, de nostalgii. Cu atât mai acut devine sentimentul datoriei cu care reconstituie această Atlantidă dominată de figura tutelară a Bunei. „După ce Buna a îmbătrânit și n-a mai avut putere, a chemat-o pe mama să-i fie «mână dreaptă» la socăcit. Câțiva ani la rând s-au dus împreună la lucru. Când veneau acasă, erau prea obosite și nu mai povesteau nimica. Oricât și orice le întrebam, nu mai puteam trăi bucuria  tainică a nopților de demult, când le auzeam din vârful patului, între vis și adormire, între trezie și somnie, vorbind despre oameni, mâncăruri și nunți. Iar când Buna n-a mai fost, am știut că au murit și poveștile socăcițelor de altădată”. Când le explicam recent elevilor mei că educația în familia veche se făcea de la bunici la nepoți, nu înțelegeau foarte exact cum vine asta. Cartea de față ar fi o extraordinară ilustrație. Eu am citit-o ca pe o carte de pedagogie în cel mai profund sens al cuvântului. Pentru că despre asta este vorba. Despre felul cum fetița foarte mică (nu avem decât câteva date despre școală) învață lumea. Deopotrivă animalele, gâzele și „fructele pământului”, anotimpurile și treburile casnice. Buna nu făcuse (feri, Doamne!) vreun curs de „parenting” știe însă să educe prin experiență, o urmărim pe copilă participând, alături de Buna sau de vreunul din numeroșii săi unchi, la toate treburile gospodăriei, de la coacerea pâinii la cosit, de la curățenia de Paște la căutatul pietrei potrivite de pus peste varza de murat, de la atelierul de tâmplărie la prisaca lui moș Pătru, de la culesul și conservatul nenumăratelor feluri de poame și ierburi la ritualul mulgerii bivoliței Matrona, de la urcatul pe capra de lemn spre a ține fix bușteanul tăiat în gerul iernii la „măritatul usturoiului”. Fetița e pretutindeni, ca un receptacul ultra-sensibil în care toată această lume se strânge înfrigurată pentru a fi, cândva, povestită. Își permite și i se îngăduie toate experiențele unei ființe libere: mâncatul sucului de furnici, mugurilor de brad și a tot felul de poame din pădure, observarea de aproape a vulpii din capcană, pândirea zilei când se schimbă anotimpurile, știința felurilor de iarbă și a semnelor vântului, curiozitatea de a ști tot, de a umbla peste tot prin pădure, în toate anotimpurile, de a recapitula astfel o taină a femininului ce pare a coborî din neștiute zeițe ale vetrei.

Este o lume percepută cu o puritate de iarnă proaspătă, în care singura intruziune a „prezentului” apare în ultimele pagini, cu o tragică poveste dar care „vine” parcă din aceeași lume a identităților. O numesc astfel pentru că aici nu există „obiecte”, lucruri ori ființe indiferente, neutre, fiecare pom, fiecare ustensilă din alchimica bucătărie, fiecare animal de pe lângă casă își are povestea lui. E unic. Poveste înseamnă aici rost. Iar transmiterea de la bunică la fiică are ceva ezoteric, – la asta servesc poveștile, la inițiere – în nopțile lungi de iarnă când fetița o aude, din vârful patului, pe bunică mormăind despre câte mai are de făcut, asistăm de fapt la o transmitere „subliminală” a unor taine ce trebuiesc duse mai departe. E o lume ritualizată, în care gesturile cele mai banale au sacralitate, pentru că se desfășoară după un calendar deosebit, sempitern, un timp identificat prin „munci și zile”. Ceasul de carton care îi este confecționat fetiței ca să vadă „când vine iarna” e simbolul acestui timp cu alte reguli ale curgerii. „În calendarul mamei erau alte însușiri și alte reguli. Mai întâi era vremea săpatului «de-al doilea»/…/apoi era vremea udatului/…/După asta venea ziua aracilor/…/Încăpeau acolo în calendarul Mamii, și vremea cositului și a fânului, aducerea urdei și a cașului de la stână, zugrăveala proaspătă, din fiecare anotimp cald. Umplerea saltelelor cu iarbă uscată, mirosind a vânt, «culcatul cepei»/…/«măritatul usturoiului»/…/ Multe încăpeau în calendarul Mamii, parcă nu le mai țin minte pe toate, dar știu că în ziua aceea de care vreau să vorbesc acum, ziua în care a început o vară, m-a așezat pe un scaun lângă ea, în pridvorul însorit și mi- spus încet, ca și cum mi-ar fi destăinuit un lucru secret: «Uite, vezi, acum e vară, vară!». Așa mi-a zis Mama atunci, și eu am știut că e așa”. Așa se face transmiterea tradiției care știe  ce este și când este vara…

Și, sigur, timpul dens este legat de geografia locului, de pădurea care începe de la gardul curții și în care copila se refugiază adesea, fără teamă. Simbol, și ea, al lumii care trebuie descoperită. Sigur că sunt și oamenii. În primul rând personajul fabulos al Bunei. O adevărată zeiță a casei, a gospodăriei, a vetrei. Un deținător al tuturor secretelor: bucatele de tot felul, leacuri pentru toate bolile copilei, povești despre orice, „ceaiul popăsc”. Apoi toți unchieșii, coborâți și ei mai degrabă din povești decât din realitate: Andriș, Petrea, Ianoș, Pavăl, Fantarizu, Feri. Nu e nimic etnografic în aceste scene, autenticitatea lor provine din discreția emoției, din spaima de cuvinte mari. Doar ochii copilei se deschid uriași asupra tainelor lumii. E o lume dispărută, păstrată doar în memoria celei care ne-o povestește. „Eu cred că există în viața lumii o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă…până se ajunge la o singură mamă, una imensă și bună… Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume” își spune Iona al lui Sorescu. Iar naratoarea de aici ne spune că poveștile îi vin astfel: „Pe unele mi le-a spus Mama, pe altele Buna, din când în când Buna Bunii și uneori, de câteva ori doar până acum, Buna  care a fost prima, Buna cea Mare, Buna tuturor din care se trag toate câte sunt pe lumea asta, oameni, lucruri și animale. Buna pe care am întâlnit-o doar în vis sau numai în starea aceea incertă dinaintea trezirii, când toate sunt învăluite în ceață”. Ce liniște se face astfel pe lume! O bună parte din carte este despre bucate. Coacerea pâinii (și a tuturor felurilor de plăcinte, plăcințele și aluaturi care se mai făceau „în trecere” pe plita sau în cuptorul încinse), fierberea a tot felul de magiunuri, dulcețuri, bulionuri, lichioruri, uscarea a tot felul de buruieni de leac sau de dat gust hranei, toate constituie un ritual miraculos. Și ce nume au: turtițe torcălite, silvoizul, gomboți, riteș, pangalău sau palaneț, văcărău, vărzare și picioicare, brânzare, corastă! Îți lasă gura apă numai citind aceste cuvinte, fără să știi ce înseamnă, uitate ca și bucatele pe care le vor fi reprezentat. De altfel, Buna era „socăciță” faimoasă, adică bucătăreasă la nunți, și povestea acestor nunți ne transpune direct într-un spațiu de basm, care pare hiperbolizat, de vreme ce numai pentru dulciuri și aluaturi trebuiau – fix – 632 de ouă, un sac de făină, 25 kg de miere. O enumerare care spune totul. Gastronomia aceasta trebuie însă citită dincolo de literă, este și ea un semn care trimite la lumea pierdută de la marginea pădurii. Este un indicator de civilizație bătrână. Iar bucătăria este un spațiu al copilăriei, al tainelor, alchimie, trans-formare; stăpâna bucătăriei este deținătoarea puterii magice de a preface materiile. Și deopotrivă cuvintele. Vrăjitoare și zână bună, Buna, zugrăvită în tușe discrete luminează spațiul și timpul. De același scenariu paidetic ține și senzorialitatea. Mirosurile vântului și ploii sau ale mirodeniilor, lumina vestind schimbări imperceptibile altfel ale vremii și ale timpului, ascultatul ploii, soiurile de mere și alte poame și mirodenii, fiecare cu gustul lor alcătuiesc o simfonie a simțurilor.

Tema gravă a morții nu lipsește din acest univers pe care l-am crede idealizat. Așa este povestea cu drușca mortului, obicei străvechi, moartea-nuntă în care fetița trebuie să fie drușca unui copil mort. „Drușca păzește să nu se stingă lumina care-l duce pe mort în ceea lume. Ea nu vorbește cât stă lângă el, poate doar să vadă și să asculte ce-a rămas după ce el a pornit la drum. Drușca nu poate merge cu el, dar e ca și cum ar rămâne aici, în locul lui, printre cireșii înfloriți unde s-au jucat de-a v-ați ascunselea”. Reapare în ultimele două texte, despre îngeri și lacrimi, de o îndurerare penetrantă pentru că deloc retorică. Fetița martor devine pentru o clipă femeia matură, mama, încărcată de experiențe dureroase, dar trăite din aceeași perspectivă mitică a iernii enorme, pure, a copilăriei. Îngerul are cârji.

Construcția cărții este muzicală, unele scene (făcutul pâinii de exemplu) se repetă, se reiau în tonuri diferite, cu o insistență care ține tot de intenția educativă, anamnetică. Se redescoperă în ultima vreme virtuțile binefăcătoare ale Poveștii. Din toate cele prin care trecem, supraviețuiește numai ceea ce se preface în poveste. Cum știe Buna că acolo sub meri aerul este mai curat și mai bun pentru copil, așa povestea curăță aerul moral infestat din jurul nostru. În ținutul pe care ni-l dăruiește această carte frumusețea și puritatea sunt încă posibile.

Crăciunul 2017

[1] Otilia Țeposu, DRUȘCA. Povești de la marginea pădurii. Ed. Eikon, 2017;

de Crăciun

                                     Despre căutare

–          de Crăciun  –

Pentru că, de-a lungul anului, Literatura de azi  mi-a găzduit cu generozitate o serie de note pe tema Căutării, astăzi vă ofer câteva gânduri aplicate la Sărbătoarea pe care o celebrăm în aceste zile. Pentru că în multe feluri sărbătoarea Nașterii Sfinte este legată de căutare. Iudeii căutau un împărat, un Mântuitor, cel vestit de proroci. Magii căutau și ei pe cel spre care îi călăuzea steaua. Și care era tot un împărat, dar în altă ordine de semnificații. Irod îl caută și el, speriat de concurentul neașteptat, spre a-l ucide. Măicuța Domnului caută înfrigurată un sălaș, cât de sărman, unde să poate naște (Că la Betleem Maria săvârșind călătoria) . Apoi întreaga sfântă familie își caută scăparea în Egipt. Cum se vede, tema e insistentă. Cetele de colindători străbat trasee labirintice (când e cazul printre troiene) doar pentru a vesti tuturor că umanitatea L-a găsit pe Cel ce îi aduce mântuirea. Ele sunt factori ai anamnezei, aduc aminte în fiecare an de acest eveniment primordial. Care despică istoria în două. De fapt, în trei: căci avem eonul de până la Naștere, eonul de la Naștere până la Patimi și Înălțare, cel care curge de atunci încoace, în așteptarea Parousiei. Dar asta e altă căutare. Centrul lumii pe care-l închipuie ieslea din Betleem apare tocmai pentru că toată lumea pare că aleargă într-acolo. E ca un sorb uriaș care ne-a mutat brusc într-o altă dimensiune ontologică.

Trăim eonul de după găsire, adică după ce El ni s-a descoperit în trup, și nu numai în profeție. Am fost găsiți, și aici e izvorul bucuriei. E toată dialectica celui care caută pentru a fi găsit în această scenă întemeietoare a creștinismului. Haideți, fraților, să mergem spun păstorii în altă colindă bine cunoscută. Atenți fiind la versurile încă bine cunoscute, băgăm, de altfel, de seamă că tema mișcării înspre poarta cerească e mereu prezentă într-un fel sau altul în colinde. Peștera este figura simbolică a ascunsului. Tocmai aici se naște Dumnezeu fiul omului, pentru a ne aduce Lumina. Acum se aduc daruri din partea „filosofilor” (sunt traduceri și texte de colinde care conțin expresis verbis acest cuvânt), semn de smerenie a căutării care necesită el însuși o hermeneutică a „celor două căi” ale cunoașterii.

„Și în ținutul acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului  a stătut lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. dar îngerul le-a zis: nu vă temeți. Căci iată vă binevestesc  vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor. Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta vă va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle. Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alții: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut și pe care  Domnul ni l-a făcut cunoscut. Și, grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle”.(Lc.2/8-16) Păstorii erau deci în întunericul nopții. „Se grăbesc” spre lumină și trebuie că ajung la iesle spre zori. Aici ei află. Zoriori de ziuă, despre aceasta este narațiunea, despre zorii care ne așteaptă după retragerea îngerilor în ceruri!

Crăciunul 2017

 

înger

PERGAMENT PENTRU ÎNGERI

Ein jeder Engel ist schrecklich

Orișicare înger e înspăimântător

RILKE

 

„…universul angelic apare ca o ordine de perfecțiuni a căror succesiune aproximează necontenit infinitul divin sau ca o gradație a ființei ce reflectă pluralitatea libertății create și capacitatea acesteia de a exprima într-o manieră inconfundabilă, personală, principiul creator”. Bogdan Tătaru-Cazaban face parte dintr-o generație de studioși ai umanioarelor care, după 1990, a recuplat cultura română la nivelul de excelență europeană. Un adevărat miracol, nu mă feresc de cuvinte mari. Nu este ușor de explicat (și de acceptat pentru unii, blocați într-un „iluminism” sau „liberpansism” de carton lucios) de ce tocmai în domeniul teologiei avem cea mai incontestabilă falangă de erudiție realmente competitivă la nivel academic. Fenomenul cultural ca atare ar merita o privire atentă. Cartea de față[1] este o sinteză impresionantă prin efortul de epuizare bibliografică a temei și finețea exercițiului hermeneutic. Ca nespecialist în domeniu, mă interesează în această prezentare actualitatea temei și locul acestui tip de gândire în mișcarea intelectuală actuală. Aș recomanda, de pildă, cititorului obișnuit să înceapă chiar cu ultima secțiune a cărții, Addenda, care, fiind mai puțin tehnică, concentrează întregul evantai problematic al lucrării. De altfel teza are o structură tripartită: a. un „trunchi”, miezul ei, compus la rându-i din trei secțiuni: ierarhia, corpul și limbajul îngerilor; b. o introducere în care se prezintă mizele angelologiei, implicațiile filozofice și antropologie ale temei; și c. Adendda de care vorbeam.

Angelologia, știința despre îngeri, este, deci, „o ontologie a intermediarului și teologie a proximității”. Ea ne propune un univers „plin”, structurat de un horror vacui, univers ierarhizat, semnificant, „o arhitectură a invizibilului”, o dinamică ascendent-descendentă a comunicării dintre om și Dumnezeu. Îngerii sunt „treptele” pe care noi urcăm spre cer, „pergamentul” pe care ei își scriu semnele mistice de lumină. Istoric, se precizează la un moment dat, îngerii ar fi apărut în Vechiul Testament după exilul Babilonean, ca urmare a senzației „îndepărtării” lui Dumnezeu de popor. Pe de altă parte, o observație a Părintelui Stăniloae susține că Întruparea și Învierea au avut efecte și în lumea angelică, ducând la un fel de apropiere între îngeri, la o micșorare a „distanțelor” (v. p. 199). Ceea ce urmează după Buna-Vestire este și pentru îngeri o noutate, spune Sf. Grigore Palama. „Puteri netrupești” (Sf. Ioan Gură de Aur), îngerii mediază între om și Dumnezeu, implică simultan – ca și în cazul luminii fizice aș spune – continuitatea și diferența ontologică. Citind cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban, nu se poate să nu te uimești, iar și iar, de finețea, subtilitatea, profunzimea gândirii medievale. Numai pseudo-cultura „progresismului” poate vedea în hermeneuticele sofisticate ale teologiei medievale ceva „primitiv”. Lingviștii de azi, de exemplu, ar putea citi cu mare folos capitolul despre cum comunică îngerii, ar găsi aici mai toate interogațiile (mi-e teamă că și multe dintre răspunsuri) teoriilor moderne ale limbajului. Raporturile gândire – vorbire, vorbire – semn, semnificat – semnificant, libertate – comunicare, erau deja anticipate în dezbaterile despre cum comunică între ei îngerii, cum comunică ei cu Dumnezeu și cu oamenii. Făpturi fără trup, individuale și totuși comunitare, îngerii au un fel specific de a emite și de a recepta mesajul. Ar fi vorba de o înțelegere instantanee și nu discontinuă, hermeneutică a mesajului. „Distinct de gândire, pentru că exprimă o intenție diferită, actul comunicării este manifestarea libertății îngerilor, a capacității lor de a fi împreună”. Această „instantaneitate” se traduce prin iluminare. „Diferența dintre iluminare și limbaj constă în faptul că iluminarea exercită o anumită influență asupra celuilalt; ea nu doar comunică în mod adecvat, ci și fortifică și îmbogățește intelectul angelic din ordinele inferioare, în vreme ce limbajul este o manifestare către un interlocutor, instaurând «o relație deschisă» și făcând «să existe prin enunț ceea ce altminteri ar fi fost absent». Potrivit Tizianei Suarez-Nani, «iluminarea și locutio reprezintă, prin urmare, o formă de limbaj pentru îngerul care le exercită și o formă de cunoaștere pentru destinatarul său»”. Transparența îngerilor ne duce cu gândul, de exemplu, la fanicul și cripticul misterului blagian (bun cunoscător al problematicii dogmatice, cum se știe).

„Dacă îngerii formează o ierarhie de perfecțiuni, acestea sunt în ordinea naturii sau a harului?” – rezumă teologul nostru una din întrebările fundamentale ale filozofiei medievale. Pentru că, trebuie subliniat, angelologia este unul dintre locurile privilegiate în care teologia și filozofia se întâlnesc în meditațiile epocii. Corpul îngerilor este o „materie subtilă”, la unii Părinți, în linie aristoteliciană similar cu Eterul, având el însuși diferite grade de „condensare”. „Aparițiile îngerilor, cu aceste corpuri asumate, au sensul, în Vechiul Testament, de a prefigura Întruparea, iar în Noul Testament, de a prefigura comuniunea intelectuală din viața viitoare. Așadar, corpul este el însuși un mesaj care Îl are în centru pe Hristos, Cuvântul Întrupat”. Problema angelologică este o „reflecție asupra libertății, relației și alterității în lumea îngerilor”. Ierarhiile cerești conceptualizate de Dionisie Areopagitul și rafinate de o mulțime de teologi din Răsărit și Apus, sunt urmarea căderii omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu și căruia i se dă astfel posibilitatea urcării Scării. Homo Angelicus este un obiectiv soteriologic, nu întâmplător monahii sunt socotiți îngeri în trup, iar ierarhia bisericească este o imagine în oglindă a celei celeste. „Universul medievalilor este o ierarhie a gradelor ființei, ceea ce înseamnă existența unei legături între toate etajele cosmosului vizibil și invizibil”.  Îngerii, în cele nouă trepte tradiționale, Dionisiene, liturghisesc, ei fiind prin excelență nu doar simpli intercesori, ci făpturi doxologice. Îngerul hermeneut este un model, căci el nu numai transmite, ca un instrument, un telefon, mesajul, ci îi dă și o interpretare. „…liturghia este contemplație și acțiune, gest și cuvânt, prezență și dinamism, transcendență și imanență”. Trisagionul este intonat deopotrivă de oameni și de îngeri, sim-fonic, într-o unică biserică. Însă: „Comunitatea în rugăciune cu îngerii nu atenuează  deloc caracterul de mysterium tremedum al apariției sacre”. Într-o lume căzută, îngerii sunt mediatori, călăuze și consolatori. După cum ei au o terțină de determinări: sunt liberi de constrângerile trupului, sunt întotdeauna disponibili Slujirii și contemplă neîncetat fața lui Dumnezeu. Dacă omul a fost făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, îngerul îi este și o aducere aminte a acestui (arhe)Chip pierdut. Spune Sf.  Augustin: „Căci nu devenim fericiți văzând îngerul, ci văzând adevărul prin care  iubim și îngerii și-i lăudăm pe aceștia”. Ordinea acestei ierarhii este una a mântuirii, dar și una a cunoașterii, a luminii. Conform unei metafore medievale, îngerii sunt „a doua lumină” iar oamenii „a treia lumină”. Excepțională imagine „phosphorică” a universului sau, cum spunea minunatul poem emblemă al lui Ioan Alexandru: „Un răsărit ce nu se mai termină/Lină lumină din lumină lină”.

O chestiune care solicită încordarea acuității hermeneutice este rolul ierarhiilor angelice după Întrupare; Fiul, ca Dumnezeu făcut om, ar exclude, la o primă vedere, nevoia unei alte medieri. „Paradoxul este că, în persoana lui Hristos «cauza mai presus de ființă a îngerilor» se supune, ca om, îngerilor. Fiul întemeiază ierarhia umană în strictă dependență de ierarhia cerească. Astfel, venirea lui Hristos nu elimină funcția mediatoare a îngerilor în cunoașterea lui Dumnezeu și nici structura ierarhică a acestei medieri. Îngerii cunosc un progres continuu întru bine, dar nu-și pot schimba locul  pe care l-au primit și la care aderă în mod spontan, într-o sinergie perpetuă cu voința divină, în vreme ce oamenii pot trece de la o treaptă la alta a ordinii ierarhice, dar nu fără consacrare și în lipsa unei chemări superioare”. Hristologia și angelologia se întâlnesc astfel. „Deși Nașterea este, în viziunea multor Părinți, momentul jubilației angelice – Fiul venind într-ajutor și îngerilor neamurilor, care nu mai reușeau în vremea din urmă să-i îndrume pe oameni spre Dumnezeu -, Înălțarea este momentul stuporii angelice: deși aud vestea biruinței, adusă cu glas mare de îngerii din cetele mai de jos, mai aproape de  pământ, îngerii din ceruri nu-L recunosc pe Fiul care se înalță cu trupul purtător al semnelor pătimirii sale. Și nu doar aceasta îi umple de uimire, ci mai ales înălțarea naturii umane, asumate de Cuvântul lui Dumnezeu, pe tronul slavei Sale”.

Întruparea, Jertfa și Înălțarea Fiului Domnului schimbă însă, paradoxal, în primul rând statutul ontologic al omului. „…îngerii nu sunt doar mesageri pentru oameni, ci mediază și în legătură cu umanitatea lui Hristos”. De aici poziția paradoxală a unei superiorități a omului față de îngeri. După Sf. Grigore Palama, ordinea hristică introduce preeminența harului. „Astfel, în ordinea harului de după Întrupare și Înviere, natura umană nu se află doar deasupra celei angelice, ci are, /…/și puritatea absolută prin faptul enipostazierii sale, inaccesibilă îngerilor”. Omul deține o „supra-angelitate” tocmai prin har. Relația dintre om și înger este complexitatea și cunoașterea fundamentată doxologic. „…cetățenia originară a îngerilor devine participare la timpul mistic, când fericirea făpturilor cerești se întâlnește cu speranța drepților dintotdeauna în ziua neînserată a iubirii”.

Am încercat o prezentare „din aer” a materiei cărții, fiecare dintre idei este urmărită de către autor în devenirea ei istorică, prin originile și influențele ei la Sfinții părinți, Sfinții doctori ai bisericii, istorici ai creștinismului etc. Firește că nu am putut urma aici un astfel de traseu, punctând doar câteva dintre ideile care mi s-au părut mai importante pentru a înțelege această lume de dincolo de vizibil. Cum rezulta și din cartea lui Andrei Pleșu de acum 14 ani, vorbind despre îngeri, vorbim despre om, în condiția sa duală, pământească și cerească. Nu cred că este frivol să invocăm în final versurile lui Rilke din Întâia Elegie: „Cine, dacă-aș striga, m-ar auzi/dintre ale îngerilor cete? Chiar dacă vreunul/m-ar alipi deodată de inimă: aș pieri/de strășnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i/decât pragul înspăimântătorului și-l îndurăm anevoie/…/Ah, de cine ne este, la urma urmelor, îngăduit/a ne sprijini? De îngeri nu, de oameni nu,…”. Sufletul, în viziunea lui Meister Eckhart, stă în umbra îngerului. „Dar, potrivit lui Eckhart și lui Dante, în om nu se joacă o vocație angelică realizabilă  pe deplin în eternitate, ci chiar privilegiul (prin mila lui Dumnezeu «cea mai mare lucrare» efectuată asupra creaturilor) unei fericiri dincolo de asemănarea cu îngerul, de o asemănare care implică totuși distanță și alteritate”.

În domeniul umanioarelor, libertatea de după 1990 a permis, cred, saltul cel mai spectaculos tocmai teologiei. Numărul de lucrări doctorale și de traduceri remarcabile a întrecut, proporțional, pe cel al oricărui alt domeniu învecinat. Poate unde era mai mult „spațiu gol” și mai urgentă nevoie de recuperări. Și o „sete” de cunoaștere pe măsură. Într-o vreme în care tot felul de „dihănii” – cum le-ar fi spus Noica – virtuale ne invadează și ocupă existența, aceste adevărate făpturi incorporale care sunt îngerii redevin o temă de actualitate. Putem citi și astfel. Lucrarea lui Bogdan Tătaru-Cazaban aparține unei visate culturi mature, este un model de erudiție și de rafinament intelectual. Acea „agoră de lumină” pe care o alcătuiesc îngerii, ne așteaptă, ca umili purtători de mesaje, la dialog….

 

apărut în ORIZONT. nr. 12

 

 

 

[1] Bogdan Tătaru-Cazaban, Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești. Humanitas, 2017; Cuvânt înainte de Andrei  Pleșu.

tradiție

TRADIȚIA?

O expresie care mă enervează peste măsură, mai ales în acest interval al adventului, pe care mai nici un reporter Radio Tv nu scapă ocazia de a o debita cu un aer solemn: a respecta cu sfințenie tradiția. Expresia este un non sens. Și denotă o neînțelegere tocmai a tradiției. Care nu e teorema lui Pitagora, imuabilă. E un work in progress – horribile dictu. Nu e un cod de precepte, un Decalog ce se cere respectat sub amenințarea unor grele sancțiuni. E o respirație, naturală, necontrolată, uneori mai lungă, alteori sacadată, dar mereu vitală, făcând parte din viul nostru, pielea noastră identitară și de comportament. Cum ar fi să spui că respecți cu sfințenie respirația? Este o fiziologie a firescului. Tradiția nu este ceva, ci un proces, o interpretare diacronică.

foto Dana Vlad
Casă din Caransebeș
foto Daniela Vlad

În al doilea rând, tradiția este un sens, un fascicul centrat de sensuri.  Avem aici chestiunea cardinală a antropologiei: a disjuncției dintre ritual și sens. Reporterii noștri apteri sunt încântați de reproducerea (mecanică, mi-e teamă, cel mai adesea) unor ritualuri (gesturi, costumație etc.) dar nimeni nu are curajul să facă pasul întru cercetarea dacă performerii, cum se zice acum, acelor ritualuri au idee și despre originea (dincolo de nebulosul „de la strămoși”) sau semnificația acelor tradiții. Multe din ele deloc „specifice”, cum par a crede. Din cele ce spun promotorii, de cele mai multe ori, sunt și foarte rare excepții, aș crede dimpotrivă. De obicei ei „recită” o poezie învățată, care sună „bine”: usturoiul îl punem în noaptea de Sf. Andrei pentru că… Este vorba de bine cunoscutul proces de transformare a folclorului (în sens larg) în spectacol pentru distracția și satisfacția „domnilor” de la oraș, mândri că participă la „viața poporului”. Recitiți pagina de la începutul romanului de școală Ion, unde Rebreanu notează cu sarcasm nedisimulat replica soției învățătorului Herdelea, care, deși țărancă, se socotea „doamnă” emancipată, și care, „vizitând” hora duminicală acceptă: „Da, putem privi puțin și noi. Mie chiar îmi plac petrecerile poporului”, precum și oroarea că odraslele ei ar putea juca în horă alături de „țărani”. Rebreanu avea o mult mai bună intuiție a tradiției în act, nu a celei demagogice, decât jurnaliștii noștri.   Iar Sensul acesta apare numai într-un Sistem care, evident, nu mai este al lumii de azi. Altfel el este accesibil doar omului de cercetare și de bibliotecă. Mi-e teamă că lumea rurală utilizează azi doar „coji” (după vorba eminesciană) de tradiție, un etnografic de expoziție și nu de trăire. Cred că ultimii apărători ai tradiției, în sensul descifrării straturilor ei multiple și semnificațiilor, sunt de aflat mai degrabă în lumea intelectuală, urbană, a unor oameni care le-au cercetat în cărți. E un alt mare paradox al lumii de azi. Altfel, reporterii noștri cu gura plină de „sfințenia tradiției” sunt sigur că n-ar umbla în ițari și opinci. E bine că a revenit la modă ia, autentică sau stilizată, purtată chiar cu blugi. E semnul cel mai clar al actualității nesfinte, profane a tradiției, atunci când ea corespunde unei nevoi actuale. Tradiția doar muzeală e incompletă, acolo ea poate fi tezaurizată pentru a putea fi înțeleasă. Asta a fost, – o spun pentru cei mai tineri – la începutul anilor 90, marele șoc provocat de Muzeul Țăranului Român și programul său nonconformist de expunere, care propunea o imagine să-i zic necanonică a tradiției, una deloc festivistă (deși tocmai despre Sărbătoare era printre altele vorba) și care definea, (îmi permit să formulez liber ceea ce Horia Bernea a făcut-o firește mult mai profund și coerent) tradiția: felul în care ne trăim fiecare dintre zilele noastre ca o coerență secretă a lumii. Nu sunt de disprețuit firește cei care respectă mecanic și grijuliu prescripțiile imemoriale, doar pentru că au această aură, fără a le putea da o explicație. Sau dându-le una „furată” de la școală, televizor ori instructori binevoitori. Explicațiile se pierd, gesturile rămân. Câtă vreme ne stârnesc interogații, e bine că sunt. Tradiția înseamnă, simultan, memorie și interogație. Una fără alta nu funcționează. După cum înseamnă și un anume tip specific de transmitere de la știutor la novice, o transmitere care este o împărtășire, nu este o lecție de învățat ca la școală.

Tradiția creează viitorul și ține de trecut. Dar trebuie repetat: nu există un „codice” de tradiții valabil oricând, în orice loc al țării, la care să ne raportăm și să măsurăm abaterile. Nu putem respecta „cu sfințenie” multe tradiții pur și simplu pentru că avem alt timp, alt calendar. Alte raporturi între oameni.

 

3 decembrie 2017

Orașul închis

ORAȘUL ÎNCHIS

„Magistrații Curții de Apel București au luat în discuție cererea torționarului Alexandru Vișinescu de întrerupere a pedepsei din motive medicale”. Astăzi 18 august, când încep să scriu despre romanul Vioricăi Răduță Orașul închis (ed. Polirom 2017), agențiile de știri publicau știrea de mai sus. Or, romanul are ca unul dintre personajele principale pe Vișinoiu, comandantul închisorii (penitenciar îmi sună prea oficial, fad, eufemizând grozăvia) din Râmnicu Sărat, una dintre cele mai sinistre de pe harta concentraționară românească. Și asta (în special?) datorită acestui (azi) bătrânel pe care televiziunile ni-l prezentau (cu un fel de compasiune sinistră) cu puțină vreme în urmă gata să se ia la bătaie cu jurnaliștii. Atunci era unul dintre cei care au ridicat bestialitatea la nivel de „filozofie” personală de viață. Închisoarea, (veche, de pe vreme lui Carol I) unde au  a fost încarcerați Titel Petrescu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ilie Lazăr și mulți alții, era una dintre cele dure, prin regimul de exterminare directă, torturi, izolare. Se spune că un deținut, ajuns după șase ani de Râmnic la Gherla, ar fi exclamat comparativ: aici e raiul pe pământ. Dar nu avem de-a face pur și simplu cu un roman despre deceniul negru (cu prelungiri până în ceaușismul târziu) și spațiul gulagului românesc. E mult mai mult. Viorica Răduță este unul dintre cei mai personali scriitori ai noștri. În sensul în care fraza ei, indiferent că scrie roman (Înainte de exod, Irozi, Hidrapulper, Vremea moroiului), poezie (Al 13-lea Iov, Cam toți murim, Mama întreabă dacă stau până seara) sau eseu (Interpolări și interpolări), amprenta ei stilistică devine imediat recognoscibilă. Are un fel de a tăia fraza, de a suspenda brusc mesajul, ca și cum ar scanda după un ritm interior pe care, odată ce l-ai deslușit, îl urmărești tu însuți.

Romanul de față nu este unul politico-istoric la nivelul imediat al înțelesului. Deși este o imagine fidelă a infernului istoric. La modul elementar, roman înseamnă însumare de destine. Or, tocmai prin faptul că autoarea încarcă paginile cu o puzderie de personaje, ni se oferă senzația de umanitate prinsă într-o bulă funestă a istoriei. Bulă bine închisă și sigilată. Mai întâi că, printr-un interesant efect de perspectivă narativă, închisoarea nu pare a face parte din oraș, ci orașul pare prins între zidurile și sârmele ghimpate ale unei închisori. Titlul este perfect acoperitor: orașul însuși este deținut în pușcărie. Ea e ca un sorb spre care converg toate privirile și biografiile. De altfel, personajul principal îmi pare a fi chiar acest oraș de provincie, reconstituit cu o minuție de filatelist. O lupă narativă se apropie, curioasă, de fiecare casă și personaj. Un oraș care capătă o identitate compusă din identitățile tuturor oamenilor și caselor și străzilor și copacilor etc. Mișcarea principală a personajului Mihăiță este aceea de a umbla pe străzi și a vedea.  Agitația aceasta browniană dă o paradoxală senzație de încremenire. De la gară la cinematograf, trecând prin fața fotografului, croitoriei, cizmăriei, a celorlalte prăvălii (mai târziu „alimentara” cozilor), Mihăiță țese ca o suveică bezmetică alergând imaginea fixă a orașului. Fixă spun, pentru că obsesia fotografiei, a cărții poștale, a documentului… ca și cum am răsfoi un vechi album de familie este menită să redea cu disperare viață unei lumi de o paradoxală vitalitate agonică. Cărți poștale apar chiar inserate ca un efect de real în text. Mi-am amintit, sub impresia acestui aflux de fotografii, un text al lui Giorgio Agamben, lămuritor mi se pare: „Ce anume mă fascinează și mă vrăjește în fotografiile pe care le iubesc? Cred că e vorba pur și simplu de asta: fotografia este, pentru mine, locul Judecății Universale, ea reprezintă lumea așa cum apare în ultima zi, în Ziua Mîniei”.( în Profanări, Ziua Judecății). Este un text al memoriei, venit din această „zi a mâniei”, a cărui cronologie crește, sub umbra grea a condamnaților din anii 50, până în anii 80 ai demolărilor. „Dar Râmnicul nu mai are răsărit, numai apus”.

Însușirea principală a scrisului Vioricăi Răduță este aceea de a crea o atmosferă, de a prelungi cuvintele în mit. De aceea, de exemplu, nu scenele de torturi atroce sunt cele care impresionează mai tare, ci felul în care lumea aceasta se degradează, se îmbolnăvește de un morb fără nume: oameni, case, ziduri, copaci, cerul, toate par a fi prinse de un mucegai, o umezeală, o pegră, un frig interior, o moarte care se insinuează permanent și nu mai vine, e doar o prezență terifiantă. Impresia asupra cititorului este de insuportabilă densitate. Epicul apare ca subordonat atmosferei și sincopei temporale. Compoziția mozaicată, instantanee, în care temporalitatea e pulverizată sporește și ea senzația de negru, de presiune înspăimântătoare. Sigur, perspectiva este cea a personajului Mihăiță, un biet „dus cu mintea”, care devine martorul și mărturisitorul acestei lumi. „S-a închis pușcăria, Mihăiță, din ’63. – Pereții, amintirile, nu”, sună unul dintre straniile dialoguri care mi se pare emblematic. Memoria este o datorie, dar este, în același timp, memorie a suferinței. Hrănire a suferinței. Iată numele bolii. Forma ei, închisoarea interiorizată, teroarea lăuntrică. Descrierile insistente ale iernilor, fațadelor și interioarelor în continuă dărăpănare, ale gesturilor funambulești, ale trenurilor de navetiști sau ale gării cu salcâmi și trăsuri ca imposibilă veste spre „altceva”, toate acumulează această densitate imposibilă. Privirea lui  Mihăiță dă un fel de viață stranie fiecărei case, biografia locuitorilor umple imediat spațiul ca o defilare de stafii. „Păcat că hotelul a dispărut din ochii  râmnicenilor prin 1980. Nu și din privirea lui Mihăiță, care memora fiecare clădire”. „Apăruse o ruptură între Nordul Centrului și Sud, odată cu sistarea demolărilor în partea căreia i se zice muzeu de vechituri. Nu mai era, acum, nici praf din cinematograf, hotel, sticlărie, patiserie, librărie, magazinul de haine gata, croitorie, tricotaje pentru copii, lenjerie. Dispăruseră, mare păcat, Frizeria lui Iorgu, imobilul Art Deco, Magazinul de Artizanat, Tutungeria lui Manciulea, destule balcoane din fier forjat și lucrat”. Și enumerarea continuă astfel încă o pagină și mai bine. Reamintirea este, de obicei, mai întâi a caselor, apoi a biografiilor locatarilor, privită de obicei din perspectiva sfârșitului, a acestei boli fără nume sau cu o mulțime de nume care macină deopotrivă clădiri, oameni, parcuri, animale.

Tehnica narativă se bazează pe o asemenea continuă adiționare.  Mihăiță, zice el însuși la un moment că vorbește „în duh”, este un straniu profet al unei lumi din care scăpase de soarta lui Mihalache de exemplu doar pentru a o mărturisi în felul lui special. Vocea naratorului este de cele mai multe ori a unuia dintre personaje, „povestit” la persoana a treia și dând o muzică poematică prin tehnica elipsei: „se îmbracă în lumina mestecenilor”, „Duba care nu mai duce oameni, duce întunericu’”, „așa arată liniștea neagră”, „Dar i se părea că pe locul demolărilor nu mai sunt dimineți”, „Oasele se uită din ruină la Dealul Toplicenilor. Alte oase! Numai cimitire la Râmnic!”, „Doar rugina mai lucrează la trei schimburi, dar nu știe nimeni”, „Frica se strecura ca o șopârlă pe piatra casei”, „gând spânzurat odată cu trupul”, „Nu e ușor să intri în beton cu familie cu tot, cu alți locatari cu tot, cu mai multe nopți nedormite decât dormite”, „Se vede treaba că și tăcerea putrezește”, „Înainte cu vreo doi ani, Fânaru descoperise singurătatea”, „Dar el spune că își vedea gemetele pe ciment/…/După o zi de anchetă era legat de bătaie ca un câine”.

Este, să recunoaștem, o muzică neobișnuită pentru o proză. O poetică a aluzivului care, fără să renunțe niciun moment la un realism fundamental, își adaugă virtuți poematice. Pentru un text care descrie insistent sfârșitul, în care lumea toată este bolnavă, în care spațiul e (prea) închis, sufocant, iar timpul (prea) deschis, sărind continuu de la o epocă la alta, este o tonalitate neobișnuită. De la scenele de tortură sau de oraș prăfuit, provincial la cele de navetă sau cele despre morțile din vremea avorturilor totul ascultă de acest mod psalmodiant de a construi fraza. Exemplu: „Se turna în gheață cerul cu privirea direct la Turnătorie. Aflat, spre seară, pe peronul gării, Mihăiță vede bine cum noaptea încearcă să iasă din clădirile ciopârțite. Poate e doar iluzie optică, îi spusese doamna Miron, de la crepuscul. Totuși, cerul stătea deja agățat de noapte ca un cearcăn imens. Câinii degeraseră  cu privirea afară din ei. Mihăiță își face o cruce mare și trece prin holul Caselor de bilete spre bulevard. Orologiul zace cu limbile înțepenite, uite!….”

Alături de Mihăiță, cel suferind de „confuzie de detenție”, celălalt personaj reflector este Ilinca. Fără să se întâlnească, amândoi bântuie orașul, asimilându-l. În plus, Ilinca va deveni și profesoară navetistă, situație în care peregrinarea capătă noi dimensiuni, lărgind spațiul urâtului temporal și uman. Dar e aceeași puritate a observației, aceeași foame de a păstra o lume care se duce măcar în amintire. Neamuri, așa  li se spune. E ceva cronicăresc în această însumare neobosită de biografii, și îmi vine a crede că e singura modalitate de a te opune acestui rău care, ca umezeala ori mirosurile ori praful, impregnează totul. Textul nu este vehement, proclamatoriu și incriminator la adresa „diavolului în istorie”. E tocmai un text despre cum intră și cum difuzează Răul comunist, dar de o forță epică și poetică remarcabilă. Nu emană ideologie, ci doar o dragoste enormă pentru loc, locuri și oameni. În ciuda negrului, cenușiului, îngrozitorului ceasului istoric.

Unitară, opera Vioricăi Răduță, are un ton fundamental grav. Nu ne propune o lectură facilă, compactul temporal și spațial cere cititorului un efort de participare necomun într-o vreme a lecturii grăbite. Suntem, poate, într-o nouă etapă de a reconstitui literar comunismul. Pe de o parte, el nu trebuie istoricește uitat, pe de altă parte problema umană pe care el o ridică rămâne la fel de acută, reflectarea ei literară nu este deloc inactuală estetic, dimpotrivă, mie mi se pare că este de o zdrobitoare prezență în alcătuirea noastră moral-psihologică. Începeam cu figura sinistră a lui Vișinoiu. Iată, acum citesc un anunț al IICCMR care deschide Universitatea de Vară Râmnicu Sărat. Închisoarea tăcerii, o experiență în comunism. Logoul sub care se desfășoar ă această întâlnire: Istoria ne scrie viitorul. Romanul de față tocmai ne arată cum se face această scriere. Pentru că: „Închisoarea nu se termină în pavilion sau pe ziduri, nu se termină niciodată”.

apărut în VIAȚA ROMÂNEASCĂ nr.11-12/2017

Dezastrul CP

MAREA DEMASCARE…

MOTO: Scriitorul trebuie să joace cinstit, nu să ierte nedreptățile înainte de a le expune cititorilor.

 

Titlul de mai sus, de altfel extras din roman, nu trimite la perioada istorică numită stalinism, pentru că este un text[1] de strictă actualitate. Americană și nu numai. Sau este vorba despre „stalinismul” american cunoscut sub numele de corectitudine politică. „Defectul” principal al romanului este inteligența lui. Aș spune că avem un roman despre inteligență, adică, originar, despre efortul de a înțelege, a lega lucrurile între ele. Este atât de inteligent, încât nu face caz nici măcar de inteligența personajului principal (dotat cu un IQ care umilește un psiholog membru Mensa și cu o memorie care nu pierde nimic), nici de propria tehnică narativă, construcție sofisticată care se conține și se generează pe sine însăși. Și tocmai despre limitele acestei inteligențe, limitele morale, este vorba în acțiune. Care se petrece într-un colegiu american, dar trimite și în multe alte părți: personajul principal este sârb, Claudio Vlasić, profesor de matematică, prietenul lui cel mai bun este polonez, Nik Wojczak, căsătorit cu argentiniancă, are și un bun prieten român, studenții din colegiu sunt din toate neamurile, iubita lui CV, April Whitestone, este „afro-americană”, amestecul de  naționalități este năucitor și unul din semnele clare ale romanului. Tragedie de campus deci, și asta doar pentru că „Prostia e, nu-i așa, catalizatorul care grăbește transformarea unei drame oarecare în tragedie”. Asistăm, de fapt, la un dublu experiment: unul de spălare fascisto-stalinistă (termenii sunt, din nou, ai autorului) creierelor studenților, sub teroarea PC, – o adevărată inginerie socială – și al doilea, controlat de personajul narator, care își propune să-l demaște pe primul, această uriașă monstruozitate. Abil, avem de fapt romanul felului în care se scrie romanul acestei demascări. Autorul procedează în acest sens cu o impecabilă metodă de cercetare antropologică, mai precis intră în mediu și spionează. Instalează microfoane și camere, citește emailuri private, intră prin efracție în birouri și sustrage dosare, trage de limbă o mulțime de oameni, așază cu inteligența lui (care tocmai prin asta capătă ceva evident demonic) piesele imensului puzzle și, mai ales, se ferește să intervină pentru a demasca uriașa impostură, își păstrează o rece și științifică neutralitate, exterioritate. Vrea  doar să scrie romanul demascator. Două treimi din roman alcătuiesc povestea, scrisă într-un ritm „de autostradă americană”, acestei experiențe. Profesorul de matematici observă năucit în colegiul său naufragiul democrației, al umanismului, al științei, al pedagogiei, „sfârșitul tuturor valorilor”, „mai ales în societățile unde democrația a eșuat complet, transformându-se în populism ieftin, cum e cea americană”. Romanul lui Radu Jörgensen ar trebui citit după ce (re)citim Criza spiritului american a lui Allan Bloom (din care acesta are și un motto), el prezentând oarecum evoluția după trei decenii a fenomenelor descifrate și anticipate de politologul american.

Îl urmărim așadar pe CV (așa i se spune în carte) care urmărește „fascismul academic care se poartă”. Pentru că studenții „Nu sunt obișnuiți să fie tratați cu prietenie, ci cu dragoste falsă. Sentimentul cel mai puternic dintre profesori și studenți pare să fie, de fapt, frica”. Avem, aproape un camilpetrescian dosar de existențe, aici foldere în care se adună răbdător dovezile dezastrului. Galeria umană e fabuloasă, sarcasmul viziunilor e „enorm și monstruos”, ironia pune distanțe, numai că nu-ți prea vine să râzi. Toate stereotipurile CP și ale așa zisei pedagogii actuale sunt aduse la lumină cu necruțare. Domină frica, profesorii de plâng „din ce în ce mai în șoaptă” (s.a.) că „studenții sunt din ce în ce mai slabi”. Pe de altă parte, este un roman despre libertate și manipulare. Subtil, încât naratorul însuși (cu rol de personaj și de autor într-o transmutație de mare subtilitate, vezi finalul) se ferește să manipuleze prin povestea lui. Dar el nutrește iluzia (hybrisul din care purcede în cele din urmă tragedia) că este, prin inteligența sa deasupra manipulării, el fiind, nu-i așa, naratorul omniscient. Inclusiv această iluzie este pusă sub lupa lucidității. „Vreau să-i fac pe cititori să se recunoască în rolul celui (până acum) prostit, manipulat, îndoctrinat, complexat de scriitori-după-rețetă, de cei care le-au furat libertatea de gândire. Să-i fac să se trezească, să-și frece mâinile de ciudă, să mă dușmănească o clipă pentru realitățile nefardate din cartea mea, să dea cu ea de pământ, dar imediat”. La alt palier nu putea să nu fie și un roman autoreferențial. Manipularea cititorului nu este mai puțin acuzabilă decât cea a oamenilor în plan real (tocmai ștergerea distanței este miza și criza tragică). Libertatea este mereu pusă în discuție ca valoare supremă. Minoritățile care devin terorizante și își autoîntrețin iluzia oprimării, – fenomenul este cercetat sub lupă – prin militanți interesați sau orbiți de ideologii. Și aici apare povestea de dragoste: „El, un scriitor care strânge practic, cu înfrigurare, documentația necesară ca să scrie un roman al nedreptăților recente, fără să le scuze prin nedreptăți trecute, cum se obișnuiește, și ea, cititoarea lui fără voie, căreia, deși e atât de deșteaptă, încât să realizeze că reacțiile ei sunt în detaliu analizate, că pentru el ea e (și) un fel de cobai, un personaj supus  unui studiu continuu, nu-i pasă. Sau n-o arată”. Scriitorul are ambiția, nenumită, a romanului total, cum se spunea cândva, întâlnirea dintre cei doi are loc printr-o convenție epică înadins gros desenată: CV își uită în sală jurnalul (imposibil pentru cineva care nu uită nimic, nu?) în care notează „științific” toate observațiile experimentului său, pe care „Miss April” îl găsește și, firește, citește, i-l înapoiază intrigată de omul care poate scrie așa ceva și…

La un moment dat, sigur că supravegherea trebuie să înceteze, firele să se aleagă. E momentul în care cinismul de a pune oamenii/personajele sub lupă, aroganța inerentă a inteligenței (care studiază manipularea manipulând inevitabil), amoralismul excepției, puterea scriitorului de a decide destinele personajelor își arată limitele tragice. Tot actul justițiar-narativ își dezvăluie hybrisul constitutiv. Și romanul, plutind câteva pagini într-un anunțat impas, se relansează pe un alt palier. Dezvoltarea lui fractalică intră în plin dostoievskian-ism al vinei asumate. „Are senzația că oricâte microfoane  și camere secrete a montat și-ar mai monta, și oricâte emailuri care nu-i sunt adresate ar citi, tot nu va putea să scape de sforile care-l joacă, de data asta, și pe el ca pe o marionetă. Și…și-i place, deși-l intrigă, îi place, deși nu tocmai”. Ca diavolul lui Lesage sau ca naratorul clasic (normală similitudine, nu?), CV ridică acoperișurile, violează intimități. Chiar dacă maligne fiind acestea, fapta nu poate rămâne nepedepsită. Impasul este absolut și evident …tragic.

Campusul universitar al SVUJC este un focar de revoluție, nu de învățătură. „Tineretul Americii e în situația de a deveni prada unui Fenomen Pitești generalizat” se spune la un moment dat, fără exagerare. Demonstrația epică (nu ideologizată, nu revanșardă, păstrând neutralitatea de observator a personajului) este imbatabilă. Căci umbra acelui loc de unde se iese pe auto 45 se întinde, fără exagerare, peste lume. Suntem în Irak și în războiul din Serbia, în Polonia la Gdnask, alături Lech Walesa, în pampasul argentinian și la revoluția din 1989 la București. Globalizarea ca roman privită prin lentila măritoare a unui campus oarecare. CV e prins în propria capcană. Iar în ultima treime tonalitatea și ritmul romanului se schimbă. Când părea a trena (lungul episod cu zborul și excursia la Kill Devil Hills), sinuciderea prietenului polonez, (un „idealist încremenit în proiectul inițial” care visa să corecteze prin devotament și corectitudine sistemul) distrus de conjurația imbecililor academici, provoacă marea criză de conștiință. Un fel de boală fără nume în care omul care părea a ține cu aroganță toate firele cade, la propriu chiar. Spitale, crize, depresii, răniri. Într-o acțiune stupidă de ocupare a universității de către revoltații din oficiu, moare un student care luptase în Irak și care se oferise să-l ajute pe CV („Să vă spun un secret. De asta am vrut să devin student, să văd ce mediu poate să producă asemenea monștri”). Al doilea șoc. Omul cel mai liber care era CV nu mai este liber. Profesorul Vlasić și scriitorul Vlasić eșuează deopotrivă. Primul a eșuat în a alcătui acea „hartă a acestei lașități generalizate. Pe care o acceptase, ca să nu se deosebească de haită – preferând s-o surprindă în mișcare -, dar pe care continua să o studieze  asiduu, ca să poată ajunge să o anticipeze în mecanismele ei cele mai adânci; voia să înțeleagă forța și mai ales aria de răspândire a lașității. Până unde se putea merge?” Al doilea pentru că romanul iese și intră aiurea în și din realitate, ca și Miss April Whitestone, iubita lui, un personaj memorabil al romanului.

Legat de asta, trebuie spus ceva și despre celelalte personaje . Mai întâi fauna academică (chiar, celor care se tot aburcă să reformeze învățământul românesc, le-ar prinde bine citirea acestui roman, ar vedea cum tind să importe toate malformațiile și imbecilitățile birocratice), profesori și studenți, militanți și funcționari etc. „Studenții nu mai glumesc unii cu alții, sunt blazați, palizi, lipsiți de vlagă, triști, fără nici un interes pentru ceilalți sau pentru școală”. Sunt apoi câteva întâlniri fericite care, deși foarte scurte, aruncă fulgere. Ele dau romanului densitate și bogăție umană. Indianul chief  Navajo, parcă descins direct din Carlos Castaneda, un coleg chinez, Yan, cu stranii răspunsuri confucianiste la chestiunile cotidiene, doctorul care „ghicește” că boala lui nu are pricini fizice și nu e în fond boală, preotul căruia îi spovedește păcatul: se simte vinovat de moartea prietenului, doar pentru că era prins în „experiment” și nu-l putea avertiza, domnișoara ranger care îl călăuzește în locul zborului fraților Wright ca ultim liman al libertății. Asemenea apariții îmbogățesc romanul, îl salvează de pericolul uniformității și „combativității” ideologice. Sunt și altele, firește, aici autorul este de-a dreptul clasic, prin ambiția de a picta un mediu cu toate nuanțele lui și de a surprinde exemplaritatea anumitor personaje. Pariul său, câștigat, este de a nu cădea nicio clipă pradă clișeului ideologiei opuse. Mă gândisem să dau titlul acestor însemnări hybris și roman. A scrie un roman este, din pornire, un hybris. Te folosești de personaje. Le răpești libertatea. De aceea o lasă de câteva ori pe Miss April „să iasă” din text, ca dovadă (in)directă a iubirii.

Satiră corozivă a ravagiilor corectitudinii politice, a stereotipurilor care țin loc de gândire, a schimbării insidioase dar nu mai puțin periculoase a condiției omului recent (de subliniat această sintagmă), romanul lui Radu Jörgensen este, în același timp, una dintre cele mai sofisticate construcții epice apărute la noi în ultimele decenii. Având suficient bun simț (termen cheie și operațional în roman) de a nu arăta această complicată arhitectură, de a nu face din ea un scop în sine, ca o demonstrație matematică „frumoasă” pentru că discretă. De aceea nu suflu o vorbă despre surprinzătorul final al tragediei. Tocmai… Indianul îi spune lui CV: „dacă vrei să înțelegi, trebuie să știi să lași să ajungi vulnerabil; abia acolo, într-o asemenea stare, te-ai putea întâlni cu tine”. Orice tragedie conține o lecție. Doar suntem într-un campus…

 

Apărut în ORIZONT nr. 11/2017

[1] Radu Jörgensen, Exit 45, Tragedie academică americană, Humanitas, 2017, 672 p;

despre căutare 16

DESPRE CĂUTARE

XVI

Căutarea presupune prezența a ceva care este departe. Și care a dat, într-un fel, o Bună Vestire. Este o chemare. Nu există căutare fără de chemare. Și fără un integral abandon. „Fie mie după cuvântul tău”.

⸭⸭⸭

Căutarea nu poate fi decât excesivă. Supra-abundentă. Nemulțumită de sine. Infinită sau, mă rog, co-extensivă cu durata vieții. De aici critica scripturistică a căldiceilor, a celor care, adică, limitează căutarea.

⸭⸭⸭

Orizontul căutării se fundamentează într-o certitudine: „Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10.26) „Căci nu este nimic ascuns care să nu se dea pe față și nimic tainic, care să nu se cunoască și să nu vină la arătare” (Lc. 8,17) „Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe față; nici n-a fost ceva tăinuit, decât ca să vină la arătare” (Mc. 4, 22)

⸭⸭⸭

Noi suntem în timpul. Nici la început, nici la sfârșit, mereu în timpul.  Nu în timp, asta e prea abstract, prea meta-fizic! Ci în timpul, adică în mediul în care se petrece ceva. De aici structura de așteptare continuă a existenței noastre. Nu vom mai aștepta decât, după Parusie, la „plinirea vremilor”, când timpul însuși își va schimba structura.

⸭⸭⸭

Căutarea prin în-depărtare. A te situa în perspectiva cuvenită,  a câștiga distanța. Aici este parabola Fiului Risipitor, care-L descoperă pe Tatăl îndepărtându-se. Departele ostil are, totuși, meritul de a face vizibil Aproapele, paradoxal invizibil câtă vreme nu este apropiat prin experiența căutării. Aducerea la arătare cum este tradus mai sus textul scriptural, nu este, pur și simplu, arătare, ci pregătirea arătării, aducerea până în prag, efort, inițiere, probă.

⸭⸭⸭

Scrisul este întârziere. Astfel, în timpul devine „mai lung”, mai răbdător. Aici este câștigul lui nemăsurat. Scriem ca interval al căutării, ca posibilitate a căutării.

⸭⸭⸭

 

Joc între aproape și departe.  Descoperirea creștinismului, revelația lui Iisus Cel născut din Fecioară și vestit de Duhul Sfânt, este tocmai că există aproapele. Cât de nouă era descoperirea se vădește chiar în faimoasa întrebare: cine este aproapele meu? Umanismul abstract judecă paușal: toți sunt aproapele meu. În acest moment, cădem în specie. Umanismul abstract ne reduce la biologic. Abia devenind persoană, semenul devine aproape, se descoperă demn de iubire, și asta perfect independent – sau chiar în pofida – calităților ori defectelor sale.

⸭⸭⸭

 

Căutarea nu e posibilă în identitate, în nediferențiere, frumusețea stă în spectacolul diferenței. De aceea Creația este frumoasă pur și simplu. Pentru că este zăpăcitor de diversă. E cel mai bun argument creaționist, nicio altă explicație nu poate epuiza numărul halucinant de variante geologice, biologice, astrale etc. Evoluționismul  ar fi mers spre simplificare, nu spre diferențiere. Căutarea care tinde să fie măcar asemănătoare (în sensul din geometrie al triunghiurilor asemenea) acestei diversități.

⸭⸭⸭

 

apărut în Literatura de Azi din 14.XI