MODELELE  LUI  EMINESCU

            Propunându-mi-se această temă, am  realizat că Eminescu vine dintr-o lume în care funcția edificatoare și reglatoare a modelului uman era fundamentală. Transmiterea valorilor, viziunea despre lume și existența cotidiană chiar erau „statuate” prin modele tradiționale. Există un poem eminescian de tinerețe dedicat chiar acestei teme: Epigonii. Un poem istoric și estetic mai complicat decât pare la o lectură rapidă. Și care ne arată că dialectica modelului funcționează într-un fel aparte. Mai întâi, în context istoric, poetul trimite poemul pentru Convorbiri Literare, de la Viena, ca un subtil test. După Venere și Madonă, scris parcă după principiile clasiciste în plină afirmare ale Junimii, acest al doilea poem expediat de necunoscutul student contrazice radical critica maioresciană, lăudând excesiv ceea ce mentorul criticase aspru. Spre cinstea lor, „chiar când nu ne-am uni cu totul în idei”, junimiștii publică poemul ce le contrazicea atât de subtil dar și răspicat programul. Vezi analiza detaliată a episodului la George Munteanu. Este vorba tocmai de un conflict între modéle, în sensul aproape cibernetic al termenului. Pentru poet, predecesorii erau repere datorită naivității „sinceră, neconsciută cu care lucrau ei” (Torouțiu, I, p. 311). Avem un conflict de stări, dar și de timpuri, între predecesori și epigoni, conflict între naivitate și scepticism rece, între privirea încrezătoare spre viitor și o anume „luciditate” („lucrarea noastră trezită dar rece”) care îngroapă sufletul într-un prezent lipsit de viitor. E primul paradox al modelului: el nu se situează decât formal în trecut, în realitate el deschide orizontul spre viitor.

            Nedumerirea unor critici s-a situat în ordine strict estetică, reductibilă la o întrebare simplă: cum poate Eminescu să laude creatori situați evident mult sub nivelul său, nu e vorba de o deficiență de simț estetic? Întrebarea e rău pusă, pentru că poetul nu se situează  în această perspectivă, ci într-una moral-existențială. Cum se vede și în celebra scrisoare către Iacob Negruzzi din care am citat. Poetul își preamărește predecesorii nu din lipsă de criterii ci, din contră, dintr-o acută conștiință a valorii proprii. O vorbă greșit înțeleasă, atribuită lui Brâncuși, spune că la umbra marilor stejari nu crește nimic. Situația poetică din Epigonii este exact opusul acestui enunț. Încă de la începuturile sale poetice, Eminescu este deplin conștient că apariția sa îi va arunca în neant pe mărunții predecesori. Să fim sinceri, câți dintre noi ar fi auzit astăzi de Prale, Mumulean, Țichindeal și ceilalți dacă Poetul nu i-ar fi făcut (printr-un act de o generozitate mirabilă și unică), printr-o simplă menționare în acest Catalog sui generis de începuturi literare, nemuritori? Altfel spus, nu i-ar fi luat părtași la nemurirea sa estetică? Amiaza lui solară îi face definitiv invizibili pe acești predecesori. Și, prin acest poem începător, Eminescu îi readuce definitiv în vizibil, pentru a folosi un limbaj fenomenologic potrivit pentru a descifra semnificația de profunzime a unui gest. Nu doar de intuiția morală a poetului este vorba aici, ci de un act de profundă transfigurare teologică. Fiul își vădește părinții, le dă chip. Și mai este (și asta se pare că în ordine imediată i-a șocat cel mai tare pe contemporani) un gest de discretă dar imperturbabilă smerenie. Mutatis mutandis, am văzut în acest gest estetic un act de spălare a picioarelor apostolilor – predecesori. O cerere de iertăciune de la cei pe care saltul valoric al operei eminesciene îi reducea la nimic. Pentru cei care vor să demonstreze cu orice chip dimensiunea creștină a operei eminesciene, poemul Epigonii mi se pare mult mai convingător decât cutare invocare expresis verbis a unor simboluri religioase. Dacă Imitatio Christi este esența oricărei viețuiri creștine, tiparul poemului eminescian conține, foarte bine încorporat estetic, un astfel de scenariu creștin.

            Cel puțin două elemente întăresc această observație: transmiterea (continuitatea) și încrederea. Să nu omitem că Poetul se includea pe sine în detașamentul disprețuit al epigonilor. „Iară noi, noi epigonii…”. Timpul tare este la Eminescu, știm, trecutul. Nu prezentul. Explicația e laborioasă, nu se poate nici măcar schița aici. Prăpastia dintre cele două (violent antitetic desenată în Epigonii) este, paradoxal, aceea că trecutul deschide spre viitor, în vreme ce prezentul nu. Asta este ideea pe care este construită partea a doua a poemului. Transmiterea se face astfel, ca în educație, de la bunici spre nepoți. Iar încrederea este tocmai credința în ceea ce faci, implicit în viitor. „În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. Sau: „Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.//Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,/…/Privim reci la lumea asta…”. Este în subtext și opoziția dintre cele două feluri de cunoaștere pe care o va conceptualiza mai târziu Blaga: o cunoaștere cercetătoare, rece, neutră, și una prin imagini (icoane în limbajul etimologic eminescian), poetică. Modelul pentru care opta poetul este evident. Cu toată smerenia…

Christian Crăciun

            .

coridorul de reanimare

Viorica Răduță este unul dintre cei mai compleți scriitori ai generației sale. Optzecist (încadrare mai mult cronologică) dintre cei mai puțin „vizibili”, opera ei, poezii, romane, eseuri, este de o impresionantă coerență tematică, stilistică și valorică. Așa se face că, de exemplu,  în ultimul roman, Orașul închis, regăsim ușor universul imaginar și obsesional din primele volume de versuri. Totul este legat printr-o solidă rețea de obiecte, locuri, gesturi, personaje care circulă de la o carte la alta. Ea spune ceea ce are de spus, indiferent de gen, într-o formă tinzând mereu spre concentrare și economie de mijloace. Scrisul ei are dintru început un sunet specific, pe care nu și-a dorit să-l schimbe, doar să-l esențializeze. Tonul acesta,  tematic și sintactic, este imediat recognoscibil. De la femeia navetistă la manechinele din vitrină, de la șirurile de plopi la membrele amputate, imaginile (se poate face un inventar al lor relativ ușor, nu sunt multe) migrează, cum spuneam, de la o carte la alta, încărcându-se de greutate ca niște încălțări cu care înaintezi printr-o arătură după ploaie. Apa, pielea, plopii, noaptea, vântul, vederea sunt doar câteva dintre aceste elemente. Complet nu înseamnă aici total, ci un autor care și-a găsit dintru început teritoriul fără nume, dar cu o geografie emoțională impresionantă.

            Poezia ei are o puternică notă expresionistă prin culorile tari și strigătul mut care o caracterizează. Antologia de față tocmai că scoate în evidență această unitate care dă și densitatea dureroasă a textului, uneori ajungând până la un hermetism rezultat din ruperea legăturilor dintre imagini. Poeta lucrează cu predilecție la nivelul imaginilor, nu pare interesată de gratuitul joc de cuvinte și invenție verbală, dar nici de cotidianul derizoriu, imagini care-și capătă forța din transmiterea lor secvențială, fără legăturile logice între ele. Iar exprimarea poetică este pentru ea un fel de exorcism permanent. „Din surditatea trecerii pe aproape culoarea are noduri de lemn”, „în luminişul de apă pescăruşul cade pe sticla altei tăceri”, „putrezeau limbile pe ceasul gării”, „umbra pianului din jurul balansoarelor ca un trecut”, „albul și negrul siluetelor înăuntrul timpului”. Imagini de acest gen se pot cita din fiecare poezie, ele compun printr-un montaj specific un univers în destrămare, vorba unui alt poet. Ordinea nu este una gramaticală, ci una a urmelor tenace lăsate în memorie de obiectele-ființe-de-imagini. După cum apa și vântul se constituie în agenți lirici specifici ai acestei destrămări. Tema, aș spune unică, a acestor poezii este moartea. Moartea umblă prin oraș, „Strada mea moartea” se cheamă un poem. „ce fel de moarte e asta în care mortul plânge la mort?”„ moartea stă mai întâi în cearcăne”, „moartea e și ea om”. Textele toate alcătuiesc un fel de priveghi (este chiar titlul uneia dintre poezii), un fel de a recapitula viața la căpătâiul muribundului. Excepțional, din acest punct de vedere este volumul Mama întreabă dacă stau până seara. O veghe dureroasă care descrie poetic treptata îndepărtare de trup a ființei celei mai dragi. În ansamblu, această lirică creează un spațiu compact, ai senzația că nu se mai poate respira, nu există spații intermediare, pauze, e un aer greu de senzații. Secvențele succesive de imagini sunt fără conjuncții lirice, adică fără intermediari de sens. Aspectul global îmi pare ca al unor hârtii (cele pe care ne este scrisă viața?) sfâșiate de o furie fără chip și risipite de vânt, urcate în creștetele plopilor bolnavi de gălbinare. Este multă suferință în această poezie (s-au făcut trimiteri justificate la Ileana Mălăncioiu sau Angela Marinescu) dar trebuie subliniată lipsa de patetism, neimplicarea de grefier, emoția interiorizată, niciodată această poetică a funebrului nu se exprimă în zbuciumul sonor al bocetului, ci transmite un soi de răceală care sporește efectul liric.

            Efect sporit și de o discretă structură narativă care se ghicește cu o minimă atenție îndărătul cascadelor de figuri lirice. Și care ține în stare de veghe sufletul cititorului.  Sunt „scene” surprinse de un ochi absolut (precum o ureche absolută). „după ce a scos moartea din casă în fiecare zi fratele meu şi-a îngropat soţia acolo nu de tot numai să fie vie de atunci rătăceşte şi nu mai este el pe urmele tatălui dă de alt cer mama îl plânge aşa viu de parcă s-ar fi dus parcă-l trage mereu din roţile maşinii prea târziu ca să nu-l fi călcat la 3-4 ani fiindcă la 30 avea să se-nsoare prea târziu ca să scoată din el pământul care nu moare pământul…”. Sunt câteva „biografeme” strecurate-transfigurate în aceste strofe, dar ele nu au funcție referențială, fiindcă, topindu-se absolut toate în moarte ca într-un creuzet suprem, devin altceva. Un fel de materia prima din care se alcătuiește litania prohodirii.  „tata bate în noapte dar nu mai poate să intre în ea/cu un cântec de leagăn se scurge pe geam”. Este, pe de altă parte, și un univers liric al terifiantului (într-un sens aproape etimologic al cuvântului): natura are doar funcții ostile și de adăpost provizoriu al morții: inundații, ninsori, mașina de cusut care are ea însăși ceva stihial, vânturi pustiitoare. „mama Calliopa începe ninsoarea o începe în partea ei stângă pe când prima fată îşi îngroapă bărbatul şi în mormântul lui spinarea de lup în care plecase celălalt bărbat cum stă în fotografie sub ape/apoi mama Calliopa a trecut dealul şi a căzut în lupii flămânzi”. „nu-mi plac florile de salcâm fiindcă miros a picior putred deşi n-am rămas acolo într-o casă atât de mare gard cu Mitică. pământ pe jos altă ploaie şi mulţi copii dacă e să facă atâţia ani împreună. doar cocoşul de lemn (casa n-avea încheieturi) s-a trezit  ca o vargă în vânt se sucea să bată mărul domnesc şi dacă tot culegeam în cerul deschis s-a auzit trăsnetul în mama Calliopa  şi a căzut piatră la vreo trei dimineaţa când am plecat/La Plopi era jumătatea drumului/mărul a înflorit prea târziu. chiar şi atunci am avut ziua de toamnă şi tata m-a ferit încă o dată de el. a pus braţul între mine şi prima plecare numai că pomul creşte cu dealul şi casa pe spatele meu în fântână tata se vede în costumul cusut pe corpul rece deja în mare grabă. şi-mi poartă mărul alb mărul negru cu el. în prezent am încheieturi de fluture mov”.

Este ceva hieratic în despuierea de „stil” a acestor imagini „brute”, violente, de eres păgân. „decembrie a văzut frica și a intrat în ea”. Scenografia și ritmul scrâșnit (primul volum, deși conținând numite o mulțime de instrumente muzicale nu are nimic „muzical” în sensul poeticii simboliste), obscuritatea tonurilor, lipsa de sens a unor „gesturi” trimit la un fel de ritual straniu. Ritual de despărțire. „tăcerea din oglindă scade duminica în pianul sigilat din holul liceului/cu ea umblă profesorul meu în haine curate. aşa se cuvine dar e stins şi cămaşa îi vine ca trup/ îl rog să rămână spre luni e ziua mai lungă/Nu se poate îmi zice lumina nu mă mai ţine şi luni şi marţi se cheamă tot duminică pentru sufletul meu/atunci miercuri, Profesore. Florin şi Ovidiu sunt încă pe apă/se vede în zare. Nu, nu, băieţii m-au plâns înainte/şi capul profesorului meu aduce a vis/ Ah, spune, dar moartea pare o fugă./…/ te uiţi în somn şi profesorul stă pe scaunul lui aşa cum obişnuia mai demult. Ana Maria şi-l trage pe al ei mai aproape să i se uite în moarte (stă pe un chip uscat vineri). acum  profesorul cu degetele în pian poate fuma două pachete fără filtru pe zi pentru că nu mai moare nu mai. singurătatea îi  luminează băieţii acolo unde se întoarce la visele lui dar şi ele se ridică/să salute un mort care poartă seara în loc de cap. propria formă aş spune/şi asta e de ajuns pe pământ”. Citat lung, pentru a surprinde tocmai această „cinematografie” i-realistă a imaginilor. O dinamică poetică anulând, trebuie spus, timpul, marele absent din această lirică. În sensul că Memoria evocativă a poetei este atât de puternică încât, precum în exemplul de mai sus, compactează biografiile, sub presiunea unicei morți. „răsăritul și apusul stau pe aceeaşi bancă asemenea bătrânei care ţine în ochii ei pelicanii şi apele. aici este insula aici stă însăşi singurătatea. parcă şi-ar juca rolul /doar capătul lumii trece între două păsări una la un capăt al insulei alta la celălalt una care zboară cealaltă bătrână”. Moartea este antonimul timpului.

Elementele sunt „grele”, lutul și apa sunt cele mai prezente. Apa în ipostaze bachelardiene, cu excepția apei limpezi, a oglinzii apei. Dar asta ne atrage atenția asupra unei trăsături rare în poezia noastră modernă: i-aș spune retragerea eului. Cumva la antipodul a ceea ce ne spun manualele despre modernism. Persoana predilectă a textelor nu este „eu” ci „ei”. Ei: părinți, rude, cunoscuți, necunoscuți care traversează fantomatic spațiul morții. Apa este a potopului distrugător,  sau apa Styxului, dar și apa lustrală, „fiindcă apa se uită după mort”.Citez integral poemul Purtăm calul galben „şi cu el dimineaţa /mama aşteaptă să vină fereastra /în ochii ei albi/din alergare desparte şaua de vânt/nu mai e orizontul până la drum/e golul curgând/fereastra se taie de strigăt acum/tot un gând/nu mai ies din duminică nu/şaua trece pe vânt”. Să observăm că imaginea trecerii dincolo este evidențiată și aici prin animalul psihopomp.

Impresionantă prin această tăietură fermă a spațiului liric, și prin lucrul special cu memoria, această poezie, care nu are o dimensiune religioasă evidentă, transmite, în schimb, puternica senzație de mister insondabil dinaintea „marii treceri”. Într-un poem intitulat dacă e gând, autoarea ne spune: „e tot întunericul/pe care încerc să-l cuprind /numai că nu ajung deodată la zi şi la noapte/ziua e braţul stâng/moartea e celălalt/mă ţin între ele să nu mai/să nu te ajung/la un pas ziua mea nu mai vede în vis/întunericul face un trup să plec înapoi mereu plec şi nu mai ajung/nici seară nici gând /între ele”. Este o dorință de a înțelege, de a accepta inacceptabilul, dorință care se disimulează în tensiunea dureroasă și violentă a imaginarului funerar. „Mama stă în trupul ei” „și mama care se duce în oase încât îi vedeam anii”, „mama așteaptă să vină fereastra/ în ochii ei albi”, „în plânsul nopții e mama/în plânsul ei costumul tatălui meu/de care ne-am despărțit”, „mama vrea să prindă lucrurile în mâini /degetele nu/degetele nu se desfac de ea/ţepene ca şi gândul/se odihnesc, spune luaţi-le/că sunt subţiri şi-s departe/sunt gânduri, mamă/– ce zi e azi?/ziua îi acoperă faţa/nu se mai duce de pe ea”, „se uită la mine ca în jurul ei/cu ochiul plin de rădăcini”, „ are două anotimpuri/unul e mama celălalt vântul”. Unul dintre titluri este apoftegmatic provocator: Cam toți murim. Acel modal cam prezintă sintetic toată tensiunea acestei poezii paradoxale, în măsura în care exprimând în întregime durerea, simultan o și disimulează printr-un fel de consemnare consternată că se întâmplă. „Eu așa văd moartea” sună definitiv.

„O singurătate pătrunsă de alte singurătăți” este această poezie, singulară în universul liric recent al literaturii noastre. O mențiune specială merită în acest context ultimul volum publicat de Viorica Răduță: Arsura umblă după trup.  Excelent titlu! Este un volum provocat (nu pot să spun inspirat) de comoția socială care a fost accidentul de la Colectiv. Nu știu poeți mai potriviți să construiască vizionar un act de pomenire cuvenită victimelor nevinovate ale dezastrului. Este un fel de „pomelnic” liric dedicat acelor victime ale incendiului. Poezia infernalului nu a atins de multe ori în limba română asemenea forță a cruzimii. Iată poemul sec numit Sacii: „așezați unul lângă altul pe trotuar /fără piele/de fapt om lângă om/somn lângă somn/ca să nu se simtă mirosul de ars /care e și locul lui de mormânt/cei care ies din întuneric/ies cu ochelarii înfipţi înăuntru și văd clipa/o smoală curgându-le din gât în măruntaie/încet/să nu se scurgă tot omul deodată/încet/să mai aștepte mormântul câteva zile bune/până se stinge așteptarea /care ține în brațe un trup/foarte crud/între timp/un culoar de pietre sau ce sunt chipurile părinților/cioplite pe hol în spital/sunt lumânări care se topesc în corpul celor călcați /de alți morți/din hrubă să iasă ei cu două decese deodată/doar haina să rămână intactă fiindcă ţine o stafie dinăuntru/singura care poate ieși cu noaptea /devreme târziu/ca să înfășoare arsura de stă în picioare /întinsă pe fețele una cu groaza cu locul /tot locul fără de piele/umplut de tinerii care mocnesc înăuntru afară/cum se trage fermoarul”. Îți trebuie enorm curaj, artistic vorbind, să întreprinzi un asemenea „reportaj liric” fără a cădea în vulgaritate socio-ideologică. Viorica Răduță reușește, reabilitând astfel un sens al poeziei sociale pe care, din motive explicabile istoric, literatura noastră părea să-l fi pierdut. Să observ că aici apare din motive evidente cu mare intensitate una dintre metaforele ei obsedante din întreaga operă, despre care s-ar putea scrie un eseu aparte, cea a pielii, și află în acest volum din 2018 o formă lirică de o forță rară în lirica noastră.

            Viorica Răduță este unul dintre cei mai originali și egali cu sine poeți ai literaturii noastre din ultimele decenii. Ca să citez din nou un titlu din ultimul volum, poezia ei pare un coridor care duce/aduce de la secția de reanimare. Ceea ce, etimologic vorbind, înseamnă a reîncărca cu suflet.

Christian Crăciun

29.01.2019

MUZICI ȘI FRAZE

            Parafrazez titlul unui roman de succes la începutul anilor 90, intrat în primele manuale „libere”, dacă nu mă înșel singurele fragmente literare care au provocat polemici până în parlament. Pentru că muzica, alături de literatură, arte plastice și film sunt personajele principale ale jurnalului lui Ciprian Măceșaru[1]. Pentru mine, străin de lumea literară, Ciprian a fost mai întâi un nume. Îi admiram, cum îi admir și azi, echilibrul atitudinilor. Rara avis. Prima carte pe care am citit-o a fost frenetic pasionalul dialog cu Dan C. Mihăilescu despre nerăbdarea de a fi răbdător. Până atunci „îl cunoșteam” (ce conotații capătă verbul în context!) doar de pe FB. De atunci mi-a fost limpede însă că este un autor altfel, greu de înseriat printre congeneri. Și m-au încântat erudiția caldă, pasiunea, generozitatea, solidaritatea și…bunul simț, deloc paradoxal. Este un om altfel, prin chiar această risipire non-egoistă dar și printr-un echilibru și o franchețe (cine-i citește postările, fie și pe teme politice ori larg sociale, dar și jurnalul de față știe la ce mă refer) de a spune lucrurilor pe nume într-o lume în care strategia ipocriziei avantajoase este atât de interiorizată fiecăruia. Aproape obligatorie…Apoi ne-am cunoscut. Jurnalul, ca gen fluid, proteic, imposibil de prins într-o formulă, i se potrivește de minune lui Ciprian Măceșaru. Nu intru în labirintul de teoretizări asupra genului, nici autorul, deloc narcisist, nu o face. Este un jurnal mnemotic, fugind de calofilie, deloc sofisticat, dorindu-și doar consemnarea „nudă” a stărilor și zilelor. Repere neapărat necesare pentru un spirit atât de politropic. Pentru cum este Ciprian trimit la portretul exact, desenat în stilu-i inimitabil baroc arzător, pe care i-l face în prefață Dan C. Mihăilescu. Text cu un titlu atoate-cuprinzător, în stil medievalo – steinhardt-ian: „Fervoarea pierderii de sine, Exuberanța rătăcirilor și voluptatea regăsirii de sine”. Dan îl încadrează tocmai în seria marilor spirite proteice ale culturii noastre. Un tip uman pe care mulți în consideră depășit. Oare? Și, desigur, jurnalul este un instrument indispensabil exprimării unui astfel de spirit. Întrebării insurmontabile pe care și-o pun teoreticienii literari: de ce scriem jurnal? eu i-aș adăuga și versantul opus: de ce citim jurnal? Doar din impulsul (atavic) voyeurist? Din speranța că ni se va dezvălui măcar o fracțiune din miracolul creației, că vom ghici cum a făcut autorul? Cred că orice scriitor de jurnal suportă în fiecare moment în sine, fie și inconștient, ciocnirea celor două întrebări. Și, mai adaug o întrebare preliminară: cum, despre ce trebuie să scrii atunci când comentezi un jurnal? De vreme ce nu-l poți povesti, stilistica este fastidioasă, „filozofia” de cele mai multe ori neinteresantă… Depinde de felul jurnalului, firește.

• 

            Problema existențială a lui Ciprian Măceșaru este buna întrebuințare a darurilor pe care le-a primit. Din belșug. De aici perpetua neliniște, senzația de goană continuă și de voință a ubicuității. Concerte, lansări de carte, întâlniri cu prietenii, călătorii în țară și în Europa, muzee, vernisaje, librării și anticariate, filme, audiții, scrisul și multe, multe lecturi. Jurnalul este o transcriere, o hartă a acestui traseu fulminant. Este interesant și planul paralel pe care-l construiește, comentând în prezentul lui 2018 însemnări mai vechi, când se întâmplă să revină pe aceleași locuri de pildă.

            Diaristul este, înainte de toate, un cititor insațiabil. Bulimic. Nu întâmplător (și foarte util) jurnalul are un indice de nume, și el este un document lămuritor. Generația lui Ciprian Măceșaru are o relație, cum să spun, directă cu literatura (și cu autorii) contemporani din alte țări, pentru care o admir necondiționat. Este un fel de metabolism direct și firesc: sângele/cărțile circulă cu o viteză de neimaginat cu vreo două decenii înainte, autorii se cunosc personal, este un proces de de-provincializare a literaturii noastre care nu poate fi decât salutat. În plus, Ciprian este un cititor înverșunat al autorilor români de ieri și de azi. Are o bucurie autentică, pură, de câte ori salută o carte bună a unui contemporan. Rar am văzut un scriitor român să se bucure cu atâta deschidere de o reușită a altuia, într-o breslă sfâșiată, cum știm, de orgolii și partiduțe. Generozitatea merge mână în mână cu ochiul critic. Multe din notele jurnaliere sunt adevărate recenzii în câteva fraze, remarcabilă este capacitatea autorului de a găsi formule sintetice prin care caracterizează o carte. Pe de altă parte, echilibrul judecății îl face să nu mintă prin omisiune, readuce, de pildă, în discuție, pentru a nu pierde mereu necesară nuanță a gândirii, texte și atitudini inavuabile „uitate”, din adulații azi Gellu Naum sau Nina Cassian sau Vintilă Horia. Rar mi-a fost dat să văd un om mai echilibrat, deși ca orice jurnal, și acesta notează abundent excesele. Ca și eforturile întru revenire. Sunt scriitori care se comportă nedelicat cu diaristul, el consemnează faptul apoi notează: dar ce carte extraordinară a scris x! Cred că ăsta e un lucru rar întâlnit tocmai în jurnale, văzute ca un câmp intim de luptă și defulare. Sigur, întâlnim și frământarea creației proprii, „crizele” inevitabile, autoflagelările („Sunt labil psihic. Acum mă dau cu capul de pereți peste doar un minut devin euforic. Ba mă scufund în beznele depresiei, ba mă arunc exaltat în brațele vieții. Trec de la psihoză  la vitalitate cu o ușurință de neimaginat”), momentele de impas existențial, enorma vulnerabilitate a unui hipersensibil, sunt călătoriile în Europa și în țară, întâlnirile cu prietenii, berile băute împreună, părinții, amintirile din copilărie, spaima în fața morții („Am devenit dependent de angoasa în fața morții. Ea e, paradoxal, imboldul meu existențial. Tot ce mă interesează”), bolile, jubilația în fața isprăvilor lui Matei și a iubirii Cristei, portretele cunoscuților etc.

            Bateristul melancolic care este Ciprian Măceșaru este însă și un  meloman avizat. De la Sebastian nu am mai citit jurnalul unui scriitor cu atât de profunde, profesioniste, comentarii muzicale. Se duce la concerte rock sau jazz-funk dar analizează cu subtilități cum sună cutare simfonie în viziunea unui dirijor sau altul, cum este muzica descriptivă a lui Respighi, dar și Carrillon nocturne al lui Enescu ca exemplu de „muzică spectrală”. Astfel de analize detaliate se găsesc aproape la fiecare pagină. Dacă tot ne impresionează Ciprian Măceșaru prin acest sfâșietor proteism, îmi spun că ar putea ține oricând, la orice revistă, o cronică literară sau muzicală…

Sau plastică, sau de cinema… Ciprian Măceșaru bântuie (verbul e potrivit și pentru că uneori e singur în locul respectiv) muzeele din țară și din țările pe care le vizitează. Și aici este un avizat, comentariile sunt nu numai de gust, ci și de istorie și tehnică, cu aceeași precizie a diagnosticului (Țuculescu „amestec de Vag Gogh și scoarță oltenească”). Se simte în notele scriitorului patima, în sens înalt,  cu care iubește aceste arte asupra cărora dă seamă cu atenție mereu la detalii. Cu un fel de erudiție pătimașă care indică, mi se pare, un fel de fugă înainte față de angoasele inevitabile: „Meditație searbădă, sleire și siluire  a unui creier frigid. Există oare pedeapsă mai cruntă decât aceea de a-ți conștientiza mediocritatea? Nimeni și nimic nu mă poate consola.”. „Am o sensibilitate feminină și, oricât de mult aș căuta să o ascund celorlalți, sunt momente când nu o mai pot reține în bârlogul intimității mele”. „ Sunt un tip leneș, nu prea inteligent, complet lipsit de ambiție, dar orgolios. Nu am nimic din conștiinciozitatea tinerilor care au tras din greu în școală, am fost mereu delăsător, încrezător că, într-un fel sau altul, o voi scoate la capăt”. Spaima de ratare care nu lipsește, cred, din jurnalul niciunui creator: „Am sentimentul că în fiecare zi mai fac un pas spre ratare. O spaimă totală, umilitoare mă incendiază. Dar nici măcar spaima asta nu reușește să mă mobilizeze, să mă scoată din lene. Cum aș putea oare ca după treizeci și doi de ani de lene să devin un virtuos, un om riguros și tenace, capabil să ducă lucrurile până la capăt?” „Un om care niciodată nu e obraznic ajunge să fie un mare plicticos. Obrăznicia e palma care înroșește carnea palidă a cuviinței” (teribilă ultima propoziție! Un vers dintr-un poem). Acest mon coeur mis à nu  care este orice jurnal devine în cazul lui Ciprian Măceșaru, nu știu cum, un text totuși  discret. Jurnalul este, îmi pare, pentru Ciprian Măceșaru (și) un mod de a ordona pulsiunile frenetic divergente, un vis de clasicism armonic. Mărturisirea, oricât de intimă, nu devine exhibare. E vorba, că tot aminteam de muzică, de interpretarea partiturii date care este fluxul diaristic. Notat „în șoaptă”, cum spune el la un moment dat. Asta nu exclude tăria decapitantă a altor enunțuri: „Ateii îmi repugnă adesea nu prin necredința lor, ci printr-un soi de hienizare, de dezumanizare. Sunt prea reci, prea sarcastici și cruzi”. O doamnă are, la un concert, „o căciulă maro, ca un rahat”.

Acest melancolic fără astâmpăr („sunt mâncat de melancolii”), frenetic și de o generozitate necomună, își  strunește stilul uneori în muchii cioraniene: „Există negativiști care contestă organizarea  și manifestarea întregii lumi, dar care reușesc performanța de a nu-și dezaproba propria ființă. Ăștia sunt oamenii cei mai periculoși. În momentul în care ajung să dețină o anumită putere, încearcă cu toate energiile de care dispun să transforme lumea după bunul lor plac”. „Nu cred în scriitorii care nu au obsesii. E adevărat că uneori ele pot duce la o literatură care irită, dar asta nu scade cu nimic din autenticitatea acelei literaturi”. Există în acest din urmă citat un cuvânt care este, în principiu, esența oricărui jurnal: autenticitatea. Citim, vai, și jurnale contrafăcute, autentice și ele, dar cumva contre coeur, dezvăluind autorul mai mult prin ceea ce el vrea să ascundă. Infrapaginalul este însă un jurnal în  sensul oarecum originar, ca mijloc de înaintare spre sine însuși, de auto-speculare critică. Un mod de a-și echilibra ritmul existențial convenabil. Și ritmul de creație. „Poezia deține cruzimea de a ne spune cu o mare intimitate cât de frumoasă e lumea. Chiar și atunci când coboară în cel mai întunecat loc, nu o face decât pentru a ne arăta câtă lumină lasă în urmă. Citesc poezie pentru că numai așa mă pot privi în ochi cu toată frica de care sunt capabil fără ca asta să însemne lașitate”. Un fel de a privi în ochi unul dintre scriitorii care face literatura noastră de azi frumoasă, pentru că sinceră, cam asta ne oferă autorul lui Și se făcu întuneric. O literatură impregnată de cultură, formă de supraviețuire…

Christian Crăciun

---

[1] Ciprian Măceșaru, Infrapaginal, Jurnal 2000-2018, ed. Cartex, 2019;

„Se ia o bucată de piatră,./se cioplește cu o daltă de sânge,/se lustruiește cu ochiul lui Homer,/se răzuiește cu raze/până cubul iese perfect./După aceea se sărută de nenumărate ori cubul/cu gura ta, cu gura altora/și mai ales cu gura infantei./După aceea se ia un ciocan/și brusc se fărâmă un colț de-al cubului./Toți, dar absolut toți zice-vor:/ – Ce cub perfect ar fi fost acesta/de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”

• 

apărut în TRIBUNA nr. 413, 16-30 noiembrie. Pe 13 Decembrie 1983 Nichita sfărâma cubul

LECȚIA DESPRE CUB

            Lecția despre cub deschide, cum știm, Operele imperfecte. Lecția despre cub este una despre nefericirea perfecțiunii. Clasică (și, prin aceasta foarte modernă, în sens Pound-ian), în simplitatea ei de rețetar enumerativ, poezia aceasta ascunde o abil mascată revoltă. Revoltă care este a întregii poezii nichitiene, mai ales a celeia din ultimele volume. O întreită țintă a revoltei:  i. împotriva limitărilor limbajului, ii. împotriva corpului muritor al limbajului (Tu nu știi că vorba arde, verbul putrezește, Iar cuvântul nu se întrupează ci se destrupează?) și iii. împotriva corpului ca limbaj. Perfect înseamnă încheiat. Ceva desăvârșit, dus până la capăt. Trimițând la acea „tristețe de după” pe care orice artist a trăit-o. Cum să închei opera fără să termini? Este un poem despre tristețea terminării. În toate sensurile cuvântului. Termini opera fiind terminat.

            Poezia are o evidentă structură ternară. Prima secvență este construcția obiectului. A doua este adorarea lui. A treia este distrugerea. Toate unite prin aceeași structură de rețetă. Adică una rigidă. Nichita forțează limitele formei pentru că își asumă libertatea. În poezia lui, fluiditatea rapidă a unor metamorfoze ca de videoclip este metoda generării cascadelor de metafore, tocmai pentru că poetul fuge de entropia morții. Ceea ce pare a fi ușurința și ușurătatea facultății sale imaginative unice prin bogăție risipitoare, gratuitate fără autocontrol uneori, este tocmai această spaimă de fixitatea mortuară a formei. De multe ori, Nichita pare a adopta întoarcerea la libertatea asocierii absurde, pur combinatoristice, a Avangardei, dar este doar o asemănare superficială. Libertatea și forma sunt termeni antinomici. Forma limitează. Este chiar limita la care tinde artistul. Dar forma este impersonală. Iar impersonalul este marca acestei poezii, mai mult chiar decât gestul poetic final, cel care rămâne imediat în mintea cititorului, prin efectul de surpriză. Se ia, se cioplește, se lustruiește, se răzuiește…secvența unu. Se sărută, secvența doi. Se ia, se fărâmă,  secvența trei. Plus doar două voleturi finale cu verbe  active, primul la prezent: iese perfect, și celelalte la viitor: zice-vor, respectiv condițional: ar fi fost, ar fi avut. Construcția este, cum se vede de o simetrie de fagure, trimițând și ea spre un clasicism râvnit, provocat. Poezia aceasta nu poate fi, desigur, interpretată fără imaginea ei dublă: Lecția despre cerc, care încheie simetric volumul.În care regăsim aceeași construcție verbală impersonală: se desenează, se taie, se cade, se izbește, i se cere iertare. Cele două poezii sunt, de fapt, una singură, „întreruptă” de restul volumului și nu pot fi citite decât în continuare. Iar acel Atât care încheie mesajul este, evident, un Amin. Acest poem continuu este unul iconic, în sensul originar al cuvântului. Adică o imagine a denevăzutului. Într-o splendidă analiză a celebrului tablou Pătratul negru al lui Malevici, filozoful John Panteleimon Manoussakis – Dumnezeu după metafizică. O teologie estetică – descifrează în strania imagine „…o icoană a icoanei care nu este încă aici. Ea reprezintă o icoană în așteptare. Apofatismul Pătratului negru ține locul unei icoane până când aceasta se va dezvălui. Astfel, semnalează o cezură în fluxul timpului care se întinde între figurare (prin Întrupare) și transfigurare (prin Eschaton). Departe de a fi eclipsa Formei, Pătratul negru – «câmpul» întunecat al unei icoane în procesul creării – este promisiunea tăcută a Formei” (p.59). Cubul lui Nichita este un fel de pătrat negru în 3D în căutarea, pre-vestirea Formei. Cubul negru, sacru din Kaaba. Dar nu atât forma geometrică, perfectă prin definiția ei abstractă, cât materia formează centrul de greutate al poeziei. Piatra (și corespondentul ei organic – osul) sunt prezențe metaforice permanente ale întregii poezii nichitiene. Semnificând lupta cu Îngerul Timp. Ceea ce nu putrezește. Ca să înțelegem cum se cuvine textul, trebuie să citim într-o simultaneitate de înțelesuri, concomitent, impersonalul verbelor și prezența atemporală a pietrei ca fiind o „cauză materială”. De fapt, toate cauzele aristoteliciene sunt prezente în poem. Cea materială, cea formală, cea eficientă nu pun probleme, sunt aproape didactic (și didacticismul acesta asumat provocator ar cere o hermeneutică aparte) enumerate în cele doar 13 versuri. Dar cauza primă, ascunsă în misteriosul se? (un heideggerian  das Man?) Dar cauza finală, prinsă în gestul poetic al sfărâmării perfecțiunii atât de greu atinse? Semn că scopul Operei nu este perfecțiunea, ci ceva ce este dincolo de ea. Ceva ce scapă chiar intenționalității prime, conștiente, a artistului. Sau, mai bine zis, scopul se prezintă dincolo de dualitatea perfect – imperfect. Lecția nichitiană nu se situează doar sub zodia esteticului, adică a unei arte poetice foarte abil prinsă în imagini. Prin rigoarea geometrică a construcției (ceea ce nu caracterizează de altfel ultimele volume ale poetului) și șocul gestului demiurgic (nu cel lent, greoi constructiv, ci cel brusc destructiv, acela este adevăratul gest demiurgic) care te smulge dintr-un comod plan axiologic pentru a te arunca în alt plan existențial, proiectat în viitor și condițional, al asumării și non-dualității. Este viața.

            Asupra materiei se exercită (folosesc și eu impersonalul, ar trebui meditat și care este vocea, ascunsă în întunericul impersonalului, care dictează această rețetă) operațiile de purificare pentru obținerea magnus opus, a perfecțiunii. Ordinea operațiilor sculpturale pare guvernată doar de libertatea imaginației poetice, a aluziilor culturale. Operațiile par, firește, din ce în ce mai subtile, de la cioplirea cu dalta la șlefuirea „cu raze”. Altceva ne atrage însă atenția în această enumerare de acțiuni: structura lor logică bipartită. Partea a doua a fiecărei sintagme – determinantul – smulge violent prima parte din planul realului. Se cioplește cu o daltă  – dar ea este de sânge. Se lustruiește cu ochiul – dar al lui Homer. Se răzuiește cu raze, ca etapă ultimă de finețe, nu mai are determinant. E perfecțiunea la nivel subatomic. Dalta de sânge este o imagine de o profunzime greu de pătruns. Este mai mult acidul alchimic care dizolvă materia ordinară decât lovitura fizică, tăioasă. După cum, ideea sacrificiului de sânge nu poate nici ea fi înlăturată. Ochiul lui Homer permite o și mai clară apropiere de pătratul negru. Este vederea dincolo de vedere, revelația discretă a invizibilului făcut vizibil doar privirii lăuntrice. Un volum de tinerețe al lui Nichita Stănescu se numea Obiecte cosmice. Prin ochiul inexistent al poetului paradigmatic, pietroiul devine un astfel de obiect cosmic (Kaaba, iar). Lucrul este o materie care primește o formă, definea sec Heidegger procesul Originii operei de artă. Exact spre această origine (celestă) ne trimite poezia de față. Avem descrierea amănunțită, suficientă în lapidaritatea ei, a in-formării materiei. Cu ce? Cu sângele sacrifial, cu lumina neapropiată, în care rămâne proiectat.

            De aici începe însă degradarea  obiectului, la nivel de obiect al adorării. În mod obișnuit, partea a doua a poeziei este văzută ca o continuare firească a primeia, ca un fel de urmare a procesului de fabricație după rețetarul clasico metafizic, o altă treaptă. Eu propun ipoteza că este exact invers: partea a doua rupe cu mitul demiurgiei artizanale, e o întinare, o negare dialectică tradusă în forme de adorare care, tocmai ea, strică perfecțiunea abia obținută. De aceea, în poemul despre cerc, se cere iertare. Căci acolo e vorba de o cunoaștere rațională a tainei, o demonstrație a utopicei cvadraturi, care, la fel ca și extazul infantei (de la infans, copilărescul înainte de a vorbi, pueril, pur? A se vedea mai departe comentariul în legătură cu sensurile gurii) în fața artei, aduce atingere obiectului. Cubul a devenit idol. Chip cioplit, la propriu. Interdict divin aruncat adorării mulțimilor. Păcat prin călcarea unei porunci primordiale. Morala din acest punct al textului (sugerată de simplul pronume ta, cu gura ta, singurul element oarecum personal din toată această artă a facerii) mi se pare a fi aceea că nici măcar artistul nu trebuie să-și transforme opera într-un idol. Omul încearcă să cioplească în piatră chipul Celui care l-a făcut, al Perfecțiunii adică, operație inversă, nefirească, căci el a fost făcut după chipul și asemănarea Aceluia. Să observăm că volumul Operele Imperfecte se deschide cu această adevărată Carte a Facerii și se închide, cum spuneam, cu acel Amin definitiv. Precizând că prăbușirile în genunchi sau în brânci din poemul final nu mai sunt adorare estetică, ci închinare triumfătoare în fața morții. Pentru că întreaga „poveste” din poemul final ne trimite cu gândul la legenda Arhimedică și la noli turbare circulos meos. În primul poem însă suntem abia în stadiul estetic, deci aflat sub presiunea timpului. Acel repetitiv după aceea (care marchează cezura dintre secvențele poeziei) scandând etapele ivirii Operei, ne atrage atenția că totul se petrece în timp. Deci este muritor.

            Și, în sfârșit, Gestul capital. Care merită majuscula, pentru că este una dintre cele mai surprinzătoare imagini ale poeziei nichitiene. Vrând, nevrând întregul poem este citit din perspectiva acestei negări violente. S-a vorbit, cu dreptare firește, despre aplicarea unei estetici moderniste, romantice a imperfecțiunii. Este mai mult decât atât. Nietzsche voia să filozofeze cu ciocanul, Nichita, iată, face poezie cu ciocanul. Cartea filozofului care avea ca subtitlu Cum să filozofezi cu ciocanul se numea Amurgul idolilor. Textul pe  care-l analizez aici este tot despre refuzul idolatrizării. Simetrii neconjuncturale. Gestul capital este nu o negare a ceea ce s-a făcut înainte, ci o continuare aparte. O redare a Operei imperfecțiunii umanului. O împlinire sui generis. Filozofic, ne-am putea folosi de analitica heideggeriană din Originea operei de artă.  Văzând în „șlefuirea” blocului de piatră efortul pentru a ajunge la esența întemeietoare a Operei. Numai că viziunea poetului merge mai departe, pentru că Operei nu-i este dat să subziste în lume. Viitorul și condiționalul ultimelor versuri sunt nu barbar distrugătoare, ci deschizătoare, revelatoare. Zice-vor  ne trimite la gurile lacome care sărutau piatra rece. Acum ele vorbesc. Își împlinesc funcțiile. Și ce spun oare? Visul perfecțiunii: ce cub perfect ar fi fost acesta… Se renunță astfel la idealul genialoid romantic, ori faustic, al perfecțiunii. Aceasta este redată visului ordinii supramundane a ochiului invizibil. Arta poetică a devenit o mărturisire existențială. Adică o mare poezie.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

8 nov. 2019

–  4 –

DESPRE CĂUTARE 

            Un citat azi, de mărginit între gânduri. Explică Noica devenirea cunoașterii filozofice: „E ca și un drum încă nefăcut în sălbăticiunea firii, o potecă de croit undeva în natură /…./Poteca va fi ieșire din haos, început de ordine. Voința de potecă este voință de ordine, iar încrederea că poteca e posibilă e conștiința ordinii. Poteca nu-ți preexistă, dar vezi acum, croind-o, că-ți este totuși dată. Nu e făcută și totuși ți se impune. Mergând o creezi (libertate, impresie idealistă); dar mergând o și descoperi (necesitate, moment realist). Căci e «prefigurată» aci, în plină sălbăticiune  a firii, și nu poți croi alt drum decât cel pe care-l croiești. Acesta e drumul, nu putea fi altul. Pe urma ta vor veni toți. Dacă faci un pas greșit, ceilalți vor «reintra în ordine». Poți călca alături, dar nu va fi pe acolo drumul; pasul tău e în neființă. (Poți alege  un logos din afara ordinii, dar va ține de neființă și el). Pe aici trebuia pășit, pe lângă piatra asta, pe lângă dâmb. Există un trebuie, o ordine. Ți se pare că o creezi, în realitate i te supui. Nu preexistă actului tău și totuși face posibil actul tău. Ți-o dai pentru că ți-e dată. «Fie această potecă», îți spui. Dar ea este. Nu poți spune «fie» decât pentru că este. «Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit»” (Constantin Noica, Trei introduceri la devenirea întru ființă, 1984, p. 46)

            Câtă filozofie, atâta ordine, spune mai departe gânditorul din Păltiniș. Dacă nu ar fi ordinea, nu ar fi căutarea. Dacă nu s-ar desfășura la nesfârșit drumul căutării, nu s-ar prezenta lumea ca ordonată. A căuta înseamnă a croi poteci în junglă. Holzwege numite de către filozoful din Pădurea Neagră. Orice filozofie este, până la urmă, o filozofie a potecii. Adică a defrișării sălbăticiei. A îmblânzirii junglei. Filozofia se face cu maceta. Care se numește rațiune. Discernere. Pentru Socrate, de pildă,  „arma” înaintării se numea ironie. Pe scara evoluției umane, filozofia a apărut odată cu îmblânzirea fiarei din om. Ca metodă. Este o creație, spune Noica, o creație de natură divină, un fiat. Dar nu întâmplător fragmentul se încheie cu citatul bine-cunoscut din Pascal. Pentru că poteca este în pădure chiar înainte de a fi tăiate tufișurile. Există pentru cine vede înainte. „Ți se pare că o creezi, în realitate i te supui”. Există și o teologie a căutării, mai bine zis căutarea este teologie (logos despre divinitate) iar teologia este căutare, în măsura în care zeul este inaccesibil. De aceea căutarea este supunere. Față de ceea ce ai văzut și față de legile înaintării. Am putea spune că Noica a construit o filozofie a potecii? Probabil că da.

            „Poți călca alături”… O luăm firește, de (prea) multe ori pe drumuri greșite. Neglijăm observația că și pe acelea tot noi le-am construit. Intervalul este o condiție a căutării. Atât în sens topologic, adică orizontala răzbaterii, cât și în sens muzical, adică verticala armoniei. Ceea ce leagă punctele intervalului se numește potecă. Starea noastră în interval se numește itineranță. Suntem în trecere. Cuvântul trecător are, ca substantiv, înțelesul celui care merge undeva, iar ca adjectiv înțelesul provizoratului. Deținem mereu, în fiece clipă, simultan, ambele înțelesuri. Iar marea trecere le însumează. A petrece mortul la groapă este o expresie care adună într-un singur înțeles aceste căi ale căutării fără de aflare.

            Există însă poteci și în pustiu. Inaparente. Mai greu de croit decât cele din junglă. Pustiul este el însuși un fel de potecă, lumea redusă la un punct sau punctul ridicat la puterea spațiului (multi)dimensional. Prin pustiu înaintezi prin tine. Cu teamă. Teama este frâna căutării, căci ea închide necunoscutul. Îl închide în „cămara sufletului”, în limitatul cuprinderii tale. O metaforă conținută în limbă: cuprins, cu sens de suprafață („pe tot cuprinsul țării”) surprinde (verb din aceeași familie!) această închidere care este deschisul absolut al pustiului. Faimoasa închidere care se deschide a filozofului citat la început. Spațiul umanizat este totdeauna un cuprins. Chiar și în celelalte două sensuri ale cuvântului. În marea carte a ființei, spațiul căutării este chiar cuprinsul acesteia, îți arată sintetic conținutul ordonat în semne. Conținut care trebuie, iar, cuprins, adică, alt sens, cucerit. Pas cu pas. Mai departe, din textul inițial: „Căci e «prefigurată» [ea, poteca] aci, în plină sălbăticiune  a firii, și nu poți croi alt drum decât cel pe care-l croiești”. Sunt cărți care au cuprinsul la început. Ca o hartă pe care o consulți atent înaintea expediției. Poteca este inițial-cuprinsul tău. Grecii îi ziceau destin, în sensul că ești obligat să citești cartea, așa cum este scrisă. Noi, mai modernii ne hazardăm să ne scriem singuri cartea, dar rezumatul, cuprinsul este născut odată cu noi. Adică ne precedă, sugerează textul pe care-l interpretez aici. Este conținutul nostru.

            Poteca este geneză (vezi mai sus: „Poteca va fi ieșire din haos, început de ordine.”). oricine croiește un drum, este un demiurg. Un instaurator de Sens. Să medităm puțin la forma labirintului, această potecă îmbolnăvită de metastaze. Și ca atare pierzându-și sensul. În trufia lui faustică, omul a construit Labirintul. Care, ciudat, este un îndemn de a depăși cuprinsul, ceea ce îți este dat, pentru a zbura. Labirintul este un elogiu al zborului. Pe de altă parte, în centrul său se află Monstrul. Ambiguitate din care se toarce firul Ariadnei. Pentru că labirintul, cu monstrul din pântece, nu poate fi învins decât prin iubire. În niciun alt mit, înțelesul de călăuzitor al iubirii nu răzbate mai clar. „Pe urma ta vor veni toți”. E dimensiunea profetică a potecii. Temporalizarea spațiului (s-a vorbit despre o spațializare a timpului), adică înaintare în timp, pe măsură ce înaintezi în spațiu. Și aici intervine și dimensiunea morală, până acum căutarea a fost ceva strict individual, acum ești urmat. Ai răspunderea celorlalți. Trebuie să-i hrănești cu cinci pâini și doi pești. Să fii atent pe unde calci, pentru că ei toți vin în urma ta. Eventual să desparți apele. Dar, mai ales, să știi unde este acasă. Fie că este reîntoarcerea la cea din trecut, din care ai fost alungat, fie  de cea din viitor, pe care, fiu rătăcitor, trebuie să ți-o construiești. Acasă este originea. Origine dinamică,  schimbându-se în istorie precum cercurile în apa calmă.

            „Există un trebuie, o ordine. Ți se pare că o creezi, în realitate i te supui. Nu preexistă actului tău și totuși face posibil actul tău. Ți-o dai pentru că ți-e dată. «Fie această potecă», îți spui. Dar ea este. Nu poți spune «fie» decât pentru că este. «Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit»”. În încheiere, să observăm formula de adresare a textului mărunțit aici. Un text scris la persoana a doua, adresare directă, ca o învățătură a maestrului către discipol. O meditație asupra prim-ordialului Fiat! Atrăgând atenția asupra unei smerenii necesare: sigur că suntem demiurgi, dar unii mai mici, secunzi. Fie! al nostrueste posibil numai în cadrul ontologic existent al lui este. Textul lui Noica este, desigur, pur filozofic. Dar el își asumă, cu abilitate, și o dimensiune teologică. Fraza emblemă a lui Pascal exact despre această sumă vorbește. Despre acest rezumat în punct al căutărilor noastre circulare. Noica este un gânditor al legii, în sens de noimă. Nu a „avut organ”, cum spune el, pentru haos, pentru „deconstrucție”. Ci numai pentru construcție. Acceptând, firește, dialectica inevitabilă a momentelor succesive. Mă gândesc la direcția retroactivă a frazei pascaliene, fixată prin jocul subtil al timpurilor verbale. Găsirea este anterioară căutării. Mă întreb dacă asta nu este o definiție a înțelepciunii. Cunoașterea este prospectivă, înțelepciunea retrospectivă. De aceea înțelepciunea este legată de tradiție, de transmitere. Noica subliniază preexistența potecii, a ordinii. Deși pare a încuraja o paradigmă a cunoașterii, cultivă în realitate una a înțelepciunii. Tot fenomenul școlii de la Păltiniș dintr-aceasta se trage. Din potecile străbătute alături de discipoli într-o încercare de regăsire a autenticului. Din care o istorie mașteră ne smulsese. Sunt hrăniți oamenii. Este despicată marea. „Console-toi” îi spune Divinul omului pascalian înainte de fraza sus citată. Despre asta este vorba, de la Boetius la contemporanul nostru Allain de Botton. A înainta pe potecile înțelepciunii înseamnă, probabil, cea mai înaltă dintre consolări.

Christian Crăciun

.

Interviu apărut în nr. 7-8-9 al Revistei BOEM@

Victor Marola: Bună ziua, domnule Profesor Christian Crăciun. Membrii colegiului de redacție vă invită în paginile revistei Boema. Ne onorează prezența dumneavoastră. Pentru cititori, vă rugăm să vă prezentați retrospectiv activitatea paideică și culturală în câteva rânduri?

Christian Crăciun: Mulțumesc de invitație! Iată deci un foarte sumar cursus vitae. Sunt absolvent al Facultății de Litere (Limba și Literatura română se numea, didactic, pe atunci) din București. Repartiția am luat-o la Liceul Industrial 1 din Moreni, care acum se cheamă (ca și liceul pe care l-am absolvit în Ploiești) „I. L. Caragiale”. Aici am profesat 42 de ani. Debutul l-am avut – se putea altfel? – cu poezie în revista liceului. Apoi au urmat revistele studențești cu cronici literare și eseuri. Din fericire, n-am păstrat mai nimic. După absolvire, am început cu adevărat o publicistică mai serioasă: la Transilvania, Vatra, Orizont, SLAST, România Literară ș.a. Acum este și un – cum să-i spun? – un „pre-debut” în volumul colectiv îngrijit de prof. Mircea Zaciu la centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu, cu un text despre Pădurea Spânzuraților. A treia etapă, singura care contează, este cea de după 1990. Atunci am început să public constant: la Cronica, 22, Vatra, excepționalul L.A.I. (ambele serii), Adevărul Literar și Artistic, plus revistele locale care înfloreau pe atunci, printre care Axioma ploieșteană, Revista Nouă din Câmpina. Mai sunt și altele în care  am publicat un articol, două. De câțiva ani m-am „fixat” cu rubrici permanente la Viața Românească, Orizont și, mai recent, Tribuna.

            Din această activitate s-au adunat cu greu și cărțile. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în 2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. A urmat cartea la care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat, în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii, eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un volum de articole social-politice Circumstanțiale.

            Despre activitatea de profesor mi-e teamă că nu mai avem spațiu, lăsăm, poate o discuție separată.

V. M.: Sunteți unul dintre scriitorii și cronicarii literari prezenți la Târgurile de Carte, la prezentarea noilor apariții editoriale. Cum vedeți orientările literare după anul 1990?

Chr. C..:  O precizare: nu sunt deloc cronicar literar, din motive ce nu le pot amănunți aici, nu urmăresc precum un seismograf mișcarea literară, sunt complet rupt de lumea scriitoricească. De altfel, cine parcurge fie și sumarul celor două culegeri amintite constată că nu literatura propriu-zisă ocupă primul loc, ci eseul filosofic, istoric, memoriile și jurnalele, cărți de teologie sau de știință ș.a.m.d. Rațiunea o găsiți în prefețele cărților amintite.

            Cât despre miezul întrebării, trebuie să vă spun că mișcarea literară care s-a născut după 2000 este una excepțională. Seniorii sunt seniori, nu discutăm despre ei acum. Generația 80 s-a stratificat și ea după multe și uneori surprinzătoare criterii. Rămâne Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori români și, după părerea mea, primul care schimbă decisiv canonul literar după Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu, devenind lider canonic. Revin la cei afirmați după cumpăna mileniilor… după ce timpul va cerne exagerările, mizele minore, dorința de a șoca gratuit, vulgaritatea, o anume intoleranță față de „cele vechi” ș.a.m.d. va rămâne o literatură absolut remarcabilă. Se scrie mult și sunt cărți remarcabile și de poezie și de proză ori eseistică. O observație care nu s-a făcut: pentru prima dată în istoria literaturii noastre, această generație este branșată în mod natural cu literatura lumii. Oamenii ăștia circulă enorm, știu să facă proiecte, participă la rezidențe de traduceri și creație, se cunosc personal cu o mulțime de scriitori, din Vietnam în Canada, din Islanda în Arabia Saudită, din Canada în Norvegia sau Azerbaidjan. Este o efervescență, o șansă pe care literatura noastră nu le-a avut niciodată. Din păcate, acest fenomen se lovește de un dublu handicap major: a. este foarte puțin vizibil în revistele culturale „pe hârtie”, deci inaccesibil unui public mai larg, și b. este nevoit să funcționeze într-un mediu social decis a-cultural, dacă nu de-a dreptul și vehement anti-cultural (sau reducând cultura la un naționalism tâmp și lozincard). Să ne rugăm să biruie până la urmă această vitalitate creatoare excepțională, capabilă să ne așeze pe harta literară a lumii!

V.M.: Pentru cei mai mulți scriitori (și pictori), natura constituie nu doar o oază de liniște, ci și o adevărată sursă de inspirație. Doar peisajul patriarhal din provincia Bourgogne l-a inspirat pe Lamartine în scrierile sale?

Chr. C.: Natura este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, vorba poetului. Artiștii (pictori, scriitori, chiar muzicienii) sunt, poate, printre ultimii muritori capabili să ne învețe să simțim. Să vedem, să mirosim, să pipăim, să mirosim, să ascultăm. Să te duci într-o splendidă poieniță dintr-o pădure și să dai drumul la grătar și la casetofon, în loc să asculți păsările, foșnetul pădurii, al apei, să vezi lucirea luminii pe frunze cum se schimbă cu fiece secunde, să amușini senzația de proaspăt, de viu e un fel de crimă asupra umanității din om. Artistul, repet, cu minime excepții (mă refer la situația de la noi, în alte părți mai educate alta e povestea), rămâne, după părea mea, un învățător al sinesteziilor tainice.

V.M.: Orice scriitor este distinct prin modalitățile proprii de reflectare a vieții. Prin ce se identifică Charles Baudelaire în literatura franceză?

Chr. C.:  Baudelaire a schimbat nu numai literatura franceză, ci literatura lumii. Mai precis, a revoluționat simultan modul poeziei de a vedea lumea și modul lumii de a vedea poezia. Și a schimbat locul poeziei în Lume. Nu mai vorbesc de limbaj… El este marele punct de inflexiune al Modernității. Despărțită apoi în cele două brațe ale fluviului: vizionarismul incendiator al lui Rimbaud și răceala algebrică, autosuficientă ca limbaj intranzitiv a lui Mallarmé. Cu ei începe marea poveste a Modernității culturale europene.

V.M.: Literatura română a avut influențe din cultura europeană apuseană, dacă ar fi să reflectăm asupra operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Alții au scris în limba țărilor unde au peregrinat sau au locuit (Petru Cercel, Iulia Hașdeu). Astăzi se pune un accent deosebit pe originalitate. Nominalizați și alți scriitori români care au avut afinități cu operele scriitorilor din Franța, Italia sau Germania?

Chr.C.: Cultura română modernă s-a născut, în fascinantul secol XIX, într-un fel de cursă cu handicap, încercam să dovedim că suntem latini, adică europeni, recuperând, arzând cu frenezie etapele, uneori până la ridicol (vezi comediile lui Alecsandri și, firește, Caragiale). Asta nu s-a putut face decât prin imitarea unor modele, este un proces de aculturație perfect normal și întâlnit pretutindeni. Două au fost liniile: cea franceză, – „focul”, imginația, începând „de la pașopt” – și cea germană, – „gheața”, rigoarea, geometria spiritului  – de la Junimea înainte. Până la colapsul comunist cele două s-au echilibrat minunat (inclusiv în politica mare, vezi primul război), îmbogățindu-ne cultural. Să nu uităm ce zicea Blaga (el însuși exponent al liniei 2): cultura franceză zice „fii ca mine!”, cultura germană „fii ca tine!”  Minunat echilibru! Păcat că a fost retezat de istorie!

V.M.: Partizanii curentului demitologizării solicită scriitorilor mai multă acrivie sau încearcă să-și facă loc în media prin atacarea unor pasaje sensibile (paragrafe, articole din presa timpului, paradigme culturale depășite, poezii etc.) din operele scriitorilor consacrați?

Chr. C.:  Dacă un scriitor a scris porcării, din punct de vedere moral, a le readuce în memorie nu este demitologizare, ci datorie. Adevărul și punct. Acum este pe val, de exemplu, Nina Cassian. Care a scris lucruri îngrozitoare, în vremuri îngrozitoare. O fi devenit după aceea o poetă notabilă, nu zic. Dar litera scrisă, din nefericire pentru asemenea cazuri, rămâne. Nu poate fi ștearsă. Să reamintesc aici, fără a putea intra în detalii, bine-cunoscuta schizoidie a memoriei: celor de extrema dreaptă nu li se iartă nimic, în timp ce adepții extremei stângi comuniste sunt ab initio absolviți de orice vină. Mai mult, dacă vrei să amintești texte și fapte rușinoase, descalificante, strict atestabile, ești acuzat că vrei să-i scoți din cultură pe Sadoveanu sau pe Călinescu sau Gellu Naum ( vezi, de ex. cercetările Anei Selejan, cu abundență de exemple). Nu, așa cum francezii nu l-au scos pe Céline, dar nici nu i-au „făcut uitate” (cum vor unii la noi) scrierile oribile.

V. M.: Se poate vorbi de o geografie literară în cultura franceză din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea?

Chr. C.: Franța, ca orice altă cultură europeană, este o cultură formată din multe culturi. O cultură majoră este astfel tocmai pentru că, asimilând, asigură identitatea acestor sub-componente regionale. Foarte marcate uneori chiar și azi în Franța, sau Italia sau Germania chiar. Sunt uneori diferențe majore, chiar de graiuri, de obiceiuri. Aceasta este fericita diversitate care asigură prospețimea sângelui creator. Detaliile întrebării Dvs. cer, desigur, un tratat, cum ei au numeroase, și nu doar câteva rânduri.

V.M.: În traiectul existenței lor, câțiva dintre scriitori francezi au avut experiența conversiunii: Blaise Pascal, Pensées, Paul Claudel, Un poet privește Crucea? Cunoașteți asemenea momente speciale și în peisajul literar românesc?

Chr. C: Dau doar două exemple, dintre cele mai cunoscute: Nicolae Steinhardt și extraordinarul poet Daniel Turcea. Fenomenul este de maxim interes, mai ales în ultimele trei decenii sunt surprinzător de multe cazuri. Să-l amintim pe părintele Savatie Baștovoi, și prozator de mare succes, sau insurgentul poet, părintele „fracturismului”, Marius Ianuș. Poate de o altă factură este fenomenul grupării cunoscute sub numele de Rugul Aprins, oameni de naturi foarte diferite, mireni și fețe bisericești, artiști, oameni de știință, arhitecți scriitori, studenți etc. care se întâlneau în ultimii ani ai războiului și primii ani ai comunismului spre meditație la rugăciunea inimii. Mulți au sfârșit în temnițele comuniste. Iată, tocmai a apărut cartea unuia dintre membrii proeminenți ai Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu, Floarea de foc. Îngrijitorul ediției, și al întregii serii care restituie scrierile membrilor acestui grup, profesorul Marius Vasileanu, spune, pe bună dreptate, că este o carte de prim raft, de așezat firesc alături de Jurnalul fericirii. Dau un citat exact pe tema pe care o evocați: „Întrebările în problema convertirii sunt deci o curiozitate absurdă. Convertirea e o chestiune de sentiment, nu de logică; e ivirea unei flăcări divine, în inima omului, care o încălzește cu o dulceață divină. E vorba de un dar pe care nu-l poate dărui nici o religie din lume, afară de religia lui Hristos. E harul lui Hristos. Mirarea unui creștin asupra convertirii la religia lui trădează o lacună a acestui har în sufletul lui…”.

V.M.: Ați participat la multe conferințe, simpozioane și cenacluri literare ș.a. Menționați câțiva scriitori contemporani, care v-au impresionat atât prin operele, cât și prin ținuta lor intelectuală?

Chr. C.: Horia Roman-Patapievici, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Pleșu, George Banu, Teodor Baconski, Dan Tomuleț, Adrian Sorin Mihalache, Dan C. Mihăilescu, Vianu Mureșan, păr. Ioan Ică jr….etc. etc. Ordinea este firește absolut aleatorie.

V. M.: În curricula Facultăților de Litere (și Limbi străine) se regăsește disciplina intitulată ,,Literatură comparată’’, în care sunt prezentați cu operele și particularitățile lor cei mai reprezentativi scriitori (poeți, dramaturgi, prozatori) ai lumii. Considerați că este mai potrivită denumirea ,,Literatură universală’’ decât cea de ,,Literatură comparată’’?

Chr. C.: Cred că,  pe vremea când studiam eu, cu dna. Zoe Dumitrescu Bușulenga și dl. Romul Munteanu, se numea chiar „Literatură universală și comparată”. Cred că nu litera, ci spiritul contează. Comparația este posibilă numai într-un anume cadru. Dacă, în numele unor ideologii pernicioase, pui pe același plan nu știu ce incantație a boșimanilor cu tragediile shakespeare-iene, cum se întâmplă în multe universități occidentale, totul e pierdut, nu e nici universală, nici comparată.

V.M. : Tinerii din ultimii 20 de ani sunt orientați mai mult în însușirea limbii engleze deoarece este mai întâlnită pe meridianele lumii. Ce îndemnuri le oferiți adolescenților și studenților care se simt atrași avant la lettre de limba și literatură franceză?

Chr. C: Să-l citească pe… Cioran. Vor găsi acolo cele mai teribile caracterizări ale frumuseții, splendorii, dificultăților și decadenței limbii franceze. Din păcate, azi  studiul limbilor străine se face din perspectivă strict pragmatică, comunicațională, a traductibilității și aproape deloc sub dimensiunea culturală. Pentru cei care vor mai mult, vor cu adevărat o întemeiere culturală superioară, studiul măreței culturi franceze, și firește al limbii rafinate până la ultimele  nuanțe, este obligatoriu. Dl. Macron vrea să redea gloria limbii franceze, sper ca măcar în acest domeniu să reușească.

V.M.: Ce cărți le recomandați tinerilor care nu sunt studenți la litere?

Chr. C. : Toate. Și, în primul rând, Clasicii. Din toate literaturile, inclusiv română. Marii Autori, de la Tragicii greci la Dante și Shakespeare și, mai departe, la Tolstoi și Dostoievski. Sunt utopic, firește. Au trecut de mult (și definitiv!) vremurile când un inginer, absolvent de Politehnică, citea fără dicționar, în original, Plutarh sau Cicero. Pe scurt: important este să citească. Zilnic! V. M.:  Vă mulțumim pentru răspunsurile deosebite oferite cititorilor revistei noastre.

Victor Marola: Bună ziua, domnule Profesor Christian Crăciun. Membrii colegiului de redacție vă invită în paginile revistei Boema. Ne onorează prezența dumneavoastră. Pentru cititori, vă rugăm să vă prezentați retrospectiv activitatea paideică și culturală în câteva rânduri?

Christian Crăciun: Mulțumesc de invitație! Iată deci un foarte sumar cursus vitae. Sunt absolvent al Facultății de Litere (Limba și Literatura română se numea, didactic, pe atunci) din București. Repartiția am luat-o la Liceul Industrial 1 din Moreni, care acum se cheamă (ca și liceul pe care l-am absolvit în Ploiești) „I. L. Caragiale”. Aici am profesat 42 de ani. Debutul l-am avut – se putea altfel? – cu poezie în revista liceului. Apoi au urmat revistele studențești cu cronici literare și eseuri. Din fericire, n-am păstrat mai nimic. După absolvire, am început cu adevărat o publicistică mai serioasă: la Transilvania, Vatra, Orizont, SLAST, România Literară ș.a. Acum este și un – cum să-i spun? – un „pre-debut” în volumul colectiv îngrijit de prof. Mircea Zaciu la centenarul nașterii lui Liviu Rebreanu, cu un text despre Pădurea Spânzuraților. A treia etapă, singura care contează, este cea de după 1990. Atunci am început să public constant: la Cronica, 22, Vatra, excepționalul L.A.I. (ambele serii), Adevărul Literar și Artistic, plus revistele locale care înfloreau pe atunci, printre care Axioma ploieșteană, Revista Nouă din Câmpina. Mai sunt și altele în care  am publicat un articol, două. De câțiva ani m-am „fixat” cu rubrici permanente la Viața Românească, Orizont și, mai recent, Tribuna.

            Din această activitate s-au adunat cu greu și cărțile. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în 2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. A urmat cartea la care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat, în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii, eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un volum de articole social-politice Circumstanțiale.

            Despre activitatea de profesor mi-e teamă că nu mai avem spațiu, lăsăm, poate o discuție separată.

V. M.: Sunteți unul dintre scriitorii și cronicarii literari prezenți la Târgurile de Carte, la prezentarea noilor apariții editoriale. Cum vedeți orientările literare după anul 1990?

Chr. C..:  O precizare: nu sunt deloc cronicar literar, din motive ce nu le pot amănunți aici, nu urmăresc precum un seismograf mișcarea literară, sunt complet rupt de lumea scriitoricească. De altfel, cine parcurge fie și sumarul celor două culegeri amintite constată că nu literatura propriu-zisă ocupă primul loc, ci eseul filosofic, istoric, memoriile și jurnalele, cărți de teologie sau de știință ș.a.m.d. Rațiunea o găsiți în prefețele cărților amintite.

            Cât despre miezul întrebării, trebuie să vă spun că mișcarea literară care s-a născut după 2000 este una excepțională. Seniorii sunt seniori, nu discutăm despre ei acum. Generația 80 s-a stratificat și ea după multe și uneori surprinzătoare criterii. Rămâne Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori români și, după părerea mea, primul care schimbă decisiv canonul literar după Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu, devenind lider canonic. Revin la cei afirmați după cumpăna mileniilor… după ce timpul va cerne exagerările, mizele minore, dorința de a șoca gratuit, vulgaritatea, o anume intoleranță față de „cele vechi” ș.a.m.d. va rămâne o literatură absolut remarcabilă. Se scrie mult și sunt cărți remarcabile și de poezie și de proză ori eseistică. O observație care nu s-a făcut: pentru prima dată în istoria literaturii noastre, această generație este branșată în mod natural cu literatura lumii. Oamenii ăștia circulă enorm, știu să facă proiecte, participă la rezidențe de traduceri și creație, se cunosc personal cu o mulțime de scriitori, din Vietnam în Canada, din Islanda în Arabia Saudită, din Canada în Norvegia sau Azerbaidjan. Este o efervescență, o șansă pe care literatura noastră nu le-a avut niciodată. Din păcate, acest fenomen se lovește de un dublu handicap major: a. este foarte puțin vizibil în revistele culturale „pe hârtie”, deci inaccesibil unui public mai larg, și b. este nevoit să funcționeze într-un mediu social decis a-cultural, dacă nu de-a dreptul și vehement anti-cultural (sau reducând cultura la un naționalism tâmp și lozincard). Să ne rugăm să biruie până la urmă această vitalitate creatoare excepțională, capabilă să ne așeze pe harta literară a lumii!

V.M.: Pentru cei mai mulți scriitori (și pictori), natura constituie nu doar o oază de liniște, ci și o adevărată sursă de inspirație. Doar peisajul patriarhal din provincia Bourgogne l-a inspirat pe Lamartine în scrierile sale?

Chr. C.: Natura este „Duhul Sfânt făcut sensibil”, vorba poetului. Artiștii (pictori, scriitori, chiar muzicienii) sunt, poate, printre ultimii muritori capabili să ne învețe să simțim. Să vedem, să mirosim, să pipăim, să mirosim, să ascultăm. Să te duci într-o splendidă poieniță dintr-o pădure și să dai drumul la grătar și la casetofon, în loc să asculți păsările, foșnetul pădurii, al apei, să vezi lucirea luminii pe frunze cum se schimbă cu fiece secunde, să amușini senzația de proaspăt, de viu e un fel de crimă asupra umanității din om. Artistul, repet, cu minime excepții (mă refer la situația de la noi, în alte părți mai educate alta e povestea), rămâne, după părea mea, un învățător al sinesteziilor tainice.

V.M.: Orice scriitor este distinct prin modalitățile proprii de reflectare a vieții. Prin ce se identifică Charles Baudelaire în literatura franceză?

Chr. C.:  Baudelaire a schimbat nu numai literatura franceză, ci literatura lumii. Mai precis, a revoluționat simultan modul poeziei de a vedea lumea și modul lumii de a vedea poezia. Și a schimbat locul poeziei în Lume. Nu mai vorbesc de limbaj… El este marele punct de inflexiune al Modernității. Despărțită apoi în cele două brațe ale fluviului: vizionarismul incendiator al lui Rimbaud și răceala algebrică, autosuficientă ca limbaj intranzitiv a lui Mallarmé. Cu ei începe marea poveste a Modernității culturale europene.

V.M.: Literatura română a avut influențe din cultura europeană apuseană, dacă ar fi să reflectăm asupra operei lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. Alții au scris în limba țărilor unde au peregrinat sau au locuit (Petru Cercel, Iulia Hașdeu). Astăzi se pune un accent deosebit pe originalitate. Nominalizați și alți scriitori români care au avut afinități cu operele scriitorilor din Franța, Italia sau Germania?

Chr.C.: Cultura română modernă s-a născut, în fascinantul secol XIX, într-un fel de cursă cu handicap, încercam să dovedim că suntem latini, adică europeni, recuperând, arzând cu frenezie etapele, uneori până la ridicol (vezi comediile lui Alecsandri și, firește, Caragiale). Asta nu s-a putut face decât prin imitarea unor modele, este un proces de aculturație perfect normal și întâlnit pretutindeni. Două au fost liniile: cea franceză, – „focul”, imginația, începând „de la pașopt” – și cea germană, – „gheața”, rigoarea, geometria spiritului  – de la Junimea înainte. Până la colapsul comunist cele două s-au echilibrat minunat (inclusiv în politica mare, vezi primul război), îmbogățindu-ne cultural. Să nu uităm ce zicea Blaga (el însuși exponent al liniei 2): cultura franceză zice „fii ca mine!”, cultura germană „fii ca tine!”  Minunat echilibru! Păcat că a fost retezat de istorie!

V.M.: Partizanii curentului demitologizării solicită scriitorilor mai multă acrivie sau încearcă să-și facă loc în media prin atacarea unor pasaje sensibile (paragrafe, articole din presa timpului, paradigme culturale depășite, poezii etc.) din operele scriitorilor consacrați?

Chr. C.:  Dacă un scriitor a scris porcării, din punct de vedere moral, a le readuce în memorie nu este demitologizare, ci datorie. Adevărul și punct. Acum este pe val, de exemplu, Nina Cassian. Care a scris lucruri îngrozitoare, în vremuri îngrozitoare. O fi devenit după aceea o poetă notabilă, nu zic. Dar litera scrisă, din nefericire pentru asemenea cazuri, rămâne. Nu poate fi ștearsă. Să reamintesc aici, fără a putea intra în detalii, bine-cunoscuta schizoidie a memoriei: celor de extrema dreaptă nu li se iartă nimic, în timp ce adepții extremei stângi comuniste sunt ab initio absolviți de orice vină. Mai mult, dacă vrei să amintești texte și fapte rușinoase, descalificante, strict atestabile, ești acuzat că vrei să-i scoți din cultură pe Sadoveanu sau pe Călinescu sau Gellu Naum ( vezi, de ex. cercetările Anei Selejan, cu abundență de exemple). Nu, așa cum francezii nu l-au scos pe Céline, dar nici nu i-au „făcut uitate” (cum vor unii la noi) scrierile oribile.

V. M.: Se poate vorbi de o geografie literară în cultura franceză din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea?

Chr. C.: Franța, ca orice altă cultură europeană, este o cultură formată din multe culturi. O cultură majoră este astfel tocmai pentru că, asimilând, asigură identitatea acestor sub-componente regionale. Foarte marcate uneori chiar și azi în Franța, sau Italia sau Germania chiar. Sunt uneori diferențe majore, chiar de graiuri, de obiceiuri. Aceasta este fericita diversitate care asigură prospețimea sângelui creator. Detaliile întrebării Dvs. cer, desigur, un tratat, cum ei au numeroase, și nu doar câteva rânduri.

V.M.: În traiectul existenței lor, câțiva dintre scriitori francezi au avut experiența conversiunii: Blaise Pascal, Pensées, Paul Claudel, Un poet privește Crucea? Cunoașteți asemenea momente speciale și în peisajul literar românesc?

Chr. C: Dau doar două exemple, dintre cele mai cunoscute: Nicolae Steinhardt și extraordinarul poet Daniel Turcea. Fenomenul este de maxim interes, mai ales în ultimele trei decenii sunt surprinzător de multe cazuri. Să-l amintim pe părintele Savatie Baștovoi, și prozator de mare succes, sau insurgentul poet, părintele „fracturismului”, Marius Ianuș. Poate de o altă factură este fenomenul grupării cunoscute sub numele de Rugul Aprins, oameni de naturi foarte diferite, mireni și fețe bisericești, artiști, oameni de știință, arhitecți scriitori, studenți etc. care se întâlneau în ultimii ani ai războiului și primii ani ai comunismului spre meditație la rugăciunea inimii. Mulți au sfârșit în temnițele comuniste. Iată, tocmai a apărut cartea unuia dintre membrii proeminenți ai Rugului Aprins, profesorul Alexandru Mironescu, Floarea de foc. Îngrijitorul ediției, și al întregii serii care restituie scrierile membrilor acestui grup, profesorul Marius Vasileanu, spune, pe bună dreptate, că este o carte de prim raft, de așezat firesc alături de Jurnalul fericirii. Dau un citat exact pe tema pe care o evocați: „Întrebările în problema convertirii sunt deci o curiozitate absurdă. Convertirea e o chestiune de sentiment, nu de logică; e ivirea unei flăcări divine, în inima omului, care o încălzește cu o dulceață divină. E vorba de un dar pe care nu-l poate dărui nici o religie din lume, afară de religia lui Hristos. E harul lui Hristos. Mirarea unui creștin asupra convertirii la religia lui trădează o lacună a acestui har în sufletul lui…”.

V.M.: Ați participat la multe conferințe, simpozioane și cenacluri literare ș.a. Menționați câțiva scriitori contemporani, care v-au impresionat atât prin operele, cât și prin ținuta lor intelectuală?

Chr. C.: Horia Roman-Patapievici, Gabriel Liiceanu, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Pleșu, George Banu, Teodor Baconski, Dan Tomuleț, Adrian Sorin Mihalache, Dan C. Mihăilescu, Vianu Mureșan, păr. Ioan Ică jr….etc. etc. Ordinea este firește absolut aleatorie.

V. M.: În curricula Facultăților de Litere (și Limbi străine) se regăsește disciplina intitulată ,,Literatură comparată’’, în care sunt prezentați cu operele și particularitățile lor cei mai reprezentativi scriitori (poeți, dramaturgi, prozatori) ai lumii. Considerați că este mai potrivită denumirea ,,Literatură universală’’ decât cea de ,,Literatură comparată’’?

Chr. C.: Cred că,  pe vremea când studiam eu, cu dna. Zoe Dumitrescu Bușulenga și dl. Romul Munteanu, se numea chiar „Literatură universală și comparată”. Cred că nu litera, ci spiritul contează. Comparația este posibilă numai într-un anume cadru. Dacă, în numele unor ideologii pernicioase, pui pe același plan nu știu ce incantație a boșimanilor cu tragediile shakespeare-iene, cum se întâmplă în multe universități occidentale, totul e pierdut, nu e nici universală, nici comparată.

V.M. : Tinerii din ultimii 20 de ani sunt orientați mai mult în însușirea limbii engleze deoarece este mai întâlnită pe meridianele lumii. Ce îndemnuri le oferiți adolescenților și studenților care se simt atrași avant la lettre de limba și literatură franceză?

Chr. C: Să-l citească pe… Cioran. Vor găsi acolo cele mai teribile caracterizări ale frumuseții, splendorii, dificultăților și decadenței limbii franceze. Din păcate, azi  studiul limbilor străine se face din perspectivă strict pragmatică, comunicațională, a traductibilității și aproape deloc sub dimensiunea culturală. Pentru cei care vor mai mult, vor cu adevărat o întemeiere culturală superioară, studiul măreței culturi franceze, și firește al limbii rafinate până la ultimele  nuanțe, este obligatoriu. Dl. Macron vrea să redea gloria limbii franceze, sper ca măcar în acest domeniu să reușească.

V.M.: Ce cărți le recomandați tinerilor care nu sunt studenți la litere?

Chr. C. : Toate. Și, în primul rând, Clasicii. Din toate literaturile, inclusiv română. Marii Autori, de la Tragicii greci la Dante și Shakespeare și, mai departe, la Tolstoi și Dostoievski. Sunt utopic, firește. Au trecut de mult (și definitiv!) vremurile când un inginer, absolvent de Politehnică, citea fără dicționar, în original, Plutarh sau Cicero. Pe scurt: important este să citească. Zilnic! V. M.:  Vă mulțumim pentru răspunsurile deosebite oferite cititorilor revistei noastre.

PATA

Andrei Cornea, Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie

Humanitas, 2019

Motto: „- …să iasă la vot Big Brother președinte, ales de poporul ăsta în mod democratic?”

A

                Borges are o poveste de numai o pagină în care este vorba despre un „rege al Babiloniei” care, din orgoliu, construiește un labirint atât de complicat, încât nimeni să nu poată ieși din el. Un rege arab venind în vizită, spre a-l umili, regele Babiloniei îl închide în labirint. Prin rugăciune, acesta scapă totuși și, întorcând-se cu oști, îl ia prizonier pe umilitorul său și îl duce în deșert „cale de trei zile și trei nopți”. Și-l eliberează în acest labirint „care nu are scări /…/nici porți /…/, nici ziduri”. Și din care nu există, firește, scăpare.

            Într-un astfel de labirint se trezește Winston Smith personajul principal al romanului. Da, acel WS din romanul lui Orwell. Scăpase din labirintul închisoare al despotismului utopic, pentru a eșua într-unul post-utopic, al unei libertăți aparente. Autorul rescrie, cu o îndemânare naratologică excepțională, distopia englezului pentru a ne oferi o imagine la fel de necruțătoare despre lumea (românească) de azi. Ne aflăm mult după ce o „revoluție” l-a răsturnat pe Bibi (Big Brother sau Benjamin Briggs, cum se zice că l-ar chema), care a dispărut. Suntem într-o democrație bezmetică, în care totul se vinde și se cumpără, foștii își spală biografiile, pe bani grei, firește, la o „firmă de reciclat biografii”. WS lucrează într-un anticariat, și își petrece timpul la cafeneaua Castanul unde studiază „natura umană”. Dar, înainte de toate, caută să-ți publice memoriile: Amintiri din 1984. În care, obsedat al datoriei de a mărturisi și al adevărului, vrea să mărturisească spre luminarea oamenilor cum a fost. Lucru care pare a nu mai interesa pe nimeni, o perdea groasă de uitare s-a așternut peste vremurile acelea. Cunoscutul „era mai bine înainte” este pe buzele multora. Iar alții moderează cu celebrul nu a fost chiar așa. Nici cu noulimba, nici cu celebrele lozinci: libertatea este sclavie, războiul este pace, ignoranța este putere, nici cu supravegherea continuă, nici cu interzicerea relațiilor intime. 1984 este canavaua acestui roman, iar, cum să spun, clona lui scrisă (borgesian, firește) de WS arată că, mai îngrozitoare decât realitatea – chiar una distopică – poate fi uitarea acesteia. Încercarea de a-și publica mărturiile și de a convinge lumea de adevărul lor este labirintul fără ziduri care îl închide pe WS. În cele din urmă, găsește un editor interesat (care miroase potențialul de lovitură financiară al cărții). Numai că… îi cere „mici schimbări”, trecerea de la persoana I la persoana a III-a, deci transformarea din memorii în roman, semnarea cu un pseudonim… George Orwell, autor de care, firește, WS nu auzise în viața lui. Și de care nu știa de altfel nimeni după epurarea bibliotecilor. Întreaga prima parte a romanului este o teribilă joacă pe claviatura realitate – ficțiune. Toată lumea încearcă să-l convingă pe WS că exagerează, ceea ce este verosimil în ficțiunea romanescă nu mai este acceptabil în memorii. Andrei Cornea își folosește din plin abilitățile de logician, deconstruind 1984, atingând acest dureros impas de comunicare: dezastrul comunist nu poate fi povestit, cred că am trăit cu toții această experiență când am încercat să ne împărtășim cele trăite pe vremea ceaușismului unor mai tineri. Și simțim și azi gustul amar că occidentul nu înțelege ce a fost comunismul. „Nu a fost chiar așa!” Abilitatea narativă face ca distopia lui Orwell să devină trecut: memoriile lui WS. 

            În partea a doua apare și Julia, inițial chiar ea una dintre cei care încearcă să-l convingă pe WS să accepte compromisul, publicarea sub formă de roman. Probabil doar ca să-l apere de consecințele gestului, pe care ea le întrevede, fiind mult mai „cu picioarele pe pământ”. Se spune că BB s-ar fi întors în țară, că va candida la apropiatele alegeri din partea unei „Mișcări pentru Reîmprospătare Națională”. Relația dintre cei doi e complicată, de iubire-ură. Julia are un băiat cu O’Brien, rămas om puternic din umbră și în noile condiții „democratice”. Și aici acțiunea se deschide brusc spre un alt orizont: apariția cărții ar avea niște teribile consecințe politice, fiind o armă electorală excepțională, care ar schimba cumpăna alegerilor.

            Întrebarea cheie în jurul căreia se construiește romanul mi se pare a fi: au oamenii nevoie de adevăr? „ – Lasă-i pe oameni să uite, să nu știe tot-tot, ca să fie un strop, măcar un strop mai fericiți. Ținând minte totul, le refaci mereu nenorocirile. Îi treci iarăși și iarăși prin același infern. La ce bun?” – îi aduce Julia unul dintre numeroase argumente prin care toți încearcă să „îndulcească” pastila amară a adevărului pe care acest „idolatru a trecutului” care „crede că are o misiune” (ce periculoși sunt astfel de oameni care strică „țintarul” celor mai alambicate jocuri politice!) se încăpățânează să-l livreze compatrioților. Actualitatea cărții ține nu numai de contextul faptic în care sunt lesne de descifrat, ca în orice utopie, indicii clari, sociali și politici și morali ai actualității, ci și în acest plan mai adânc, filosofic dacă mi se îngăduie, al adevărului. Când ni se vorbește pe toate canalele despre post-adevăr, adevărul fluid, relativ (???) e un fel de a exila acest concept supărător în labirintul deșertului. Julia adaugă și o explicație după replica de mai sus: „Fiindcă le e mai ușor să trăiască așa. Să fie proști. Prostia e o binecuvântare”. E o ușoară deviere de sens, dată de diferența dintre hard power și soft power, dar cu același efect, de nu mult mai puternic, pentru că nu mai există conștiința unei îngrădiri,  între ignoranța este putere, „vechea” lozincă, și această prostia este fericire, implicată de observația Juliei. E mult mai ușor de condus massele cu aceasta din urmă, o va recunoaște, în felul lui și O’Brien. . Lumea în care trăiesc WS și Julia este o lume de „moluște”, oameni dez-articulați, pe care nu-i poate interesa inconvenabila, inconfortabila, periculoasa memorie.  Este o altă temă majoră a cărții. Adică suntem alungați în labirintul pustiului fără repere. Imagine emblemă a lumii de azi.

În jocul ăsta amețitor între cel puțin trei oglinzi: romanul-suport al lui Orwell, memoriile-roman ale lui WS, romanul „post-utopic” (dacă adevăr nu e, nici utopie nu poate fi) pe care-l citim noi și care mai amestecă odată piesele și ceea ce numim „realitate” se pierde tocmai „referențialul”. Profit de ocazie pentru a face în treacăt o observație stilistică. Pe cât de complicat barocă este arhitectura narativă, pe atât de simplu este textul la nivelul frazei, evident o simplitate căutată. Apare astfel o tensiune de care cititorul nu este probabil conștient dar care contribuie la senzația de montagne russe

Îmi pare tare rău că, din motive evidente, nu pot aminti cum se rezolvă, narativ, acest joc între cărți, titluri, personaje, autori care trec năucitor una în alta. Pot doar spune că este o întorsătură absolut neașteptată, după ce cartea apare și are un succes chiar peste cel estimat. Finalul, asta pot divulga, îl găsește pe WS, pașnic nebun (o nebunie teribil de asemănătoare cu a dlui. Lefter Popescu din Două loturi. Ținând seama de prezentarea de până aici, apropierea ar putea părea șocantă, numai că îi leagă un teribil, viceversa al destinului) rămas între oglinzi într-un azil de lux. „Numărul 141 e fericit”, dar nu asta este esențialul. Corespondentul replicii lui Lefter Popescu este acel sublim „eu sunt eu” șoptit acum de WS. Semn că o ultimă scânteie a rămas nestinsă de cei care l-au transformat, a doua oară, în simplu pion al intereselor lor. Și acum este momentul să-l amintim și pe O’Brian, cel care a învârtit diabolic tot acest joc de cărți ale istoriei și cărți propriu-zise. I-o spune sincer Juliei (care pleacă împreună cu fiul pe Continent), el nu mai are ce pierde, mai are foarte puțin de trăit. Și schimbă, încă odată, perspectiva asupra evenimentelor și a ceea ce înțelegem noi din ele: „O, dar suntem și noi niște artiști în felul nostru, poate nu chiar ca Winston, doar că noi am creat viață, nu texte, ceea ce-i puțin mai greu, așa că avem unele scuze pentru gafe!”. Este visul oricărei dictat-uri. Să dicteze realității, să o construiască lumea „estetic”, așa cum romancierul își construiește textul, și absolut toate detaliile ascultă de voința lui. Să fie Demiurg. Nu este aceasta însăși definiția utopiei, această parte monstruoasă a rațiunii, pentru că face tolerabile „micile gafe”. Să recapitulăm: „era mai bine înainte”, „n-a fost chiar așa”, „la ce bun  să mai dezgropăm trecutul”, „Noi (adică fostul activ de partid și securitate, oricum s-ar fi numit) am vrut de fapt binele”, „s-au comis și exagerări, dar respectivii au fost pedepsiți”, biografiile „foștilor” spălate și apretate numai bine pentru noua epocă, tot a lor de fapt, spălarea creierelor prin emisiuni imbecile de televiziune, corupție, degringoladă generală. Nu vă sună cumplit de cunoscut peisajul? BB câștigă triumfător alegerile, desfășurate în modul cel mai democratic. Deznodământ firesc… Numai că, finalul e deschis prin două elemente. Pe primul l-am amintit deja, acel „principiu al identității” șoptit de WS și care intră în coliziune cu numărul de identificare: „eu sunt eu”. Al doilea e mult mai interesant și, abia el, explică titlul dat acestei prezentări. În cafeneaua Castanul, unde își petrece WS după amiezile și serile, chiar deasupra mesei lui, există pe perete o umbră, o altă culoare a tencuielii, o pată, așa cum rămâne totdeauna în locul unde a fost atârnat un tablou. Acolo fusese portretul lui Big Brother. Pata este un martor tăcut. Se făcuseră multe reparații și rezugrăviri, se încercaseră cele mai ingenioase soluții tehnice, ea se încăpățânează să nu dispară. Memento misterios. Pentru a o masca (enerva clienții) este acoperită cu oglindă (sens simbolic?). Când deja WS era „fericit”, Julia se întâlnește la cafenea cu  O’Brien pentru acea discuție finală din care am citat. La Castanul se făcuse o reparație radicală, cu radere până la cărămidă și alte soluții tehnice de ultimă oră. Iar chelnerul, ascultător fidel al „poveștilor” lui WS, se apropie de Julia, după ce ea rămâne singură, și îi șoptește că „pata” a reapărut, și-a recăpătat vechea formă. Pe Julia „O înăbușă o bucurie absurdă. Mai că-i vine să danseze. Șoptește necontenit: «Auzi, Winny, auzi? Urâțenia aia a început iar să se vadă! A început! A început!»”. Două șoapte care deschid spre viitor…

Christian Crăciun

27 iulie 2019.

EU NU CRED ÎN ALGORITMI

Poate cel mai puternic mit urban al omului actual este cel al algoritmului. Această idee (ca să folosesc un  termen neutru) afirmă că totul, dar absolut totul, poate fi redus  – sau ridicat – la niște linii de program, fie ele și extrem de complicate, la o perspectivă logico-matematică. Algoritmul nu numai că duce o navă pe Marte, dar poate face și operații chirurgicale complicate, conduce o mașină în trafic, controla fluxuri de fabricație, poate să picteze, să scrie romane, îngrijește bebelușii, descifrează și manipulează procesele psihice ale individului și comunităților cărora le anticipează cu precizie comportamentul, ba are chiar și simțul umorului. Dacă programatorii ar avea cunoștințe teologice, ar observa că ideea algoritmului atotputernic este, în profunzime, perfect irațională și are o structură tipică misticii. Adică unei credințe într-un  Programator universal care a creat Marele Algoritm al universului. El este „Sfântul Duh” al mileniului de după moartea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm în istoria științei, observăm că în cerul în care azi zeul suprem este algoritmul domneau de exemplu în secolul XIX: mecanica, aburul, electricitatea. Optimismul epistemologic, specific veacului julesverne-ian, considera că acestea vor duce la supremația omului asupra naturii și vor rezolva toate problemele umanității. Nu s-a întâmplat, firește, asta. Omul și-a dat seama că nu poate controla natura, pentru că însuși acest, efort îi distruge pe ambii parteneri. Dar ajungem acum, pe altă spiră a evoluției cunoașterii științifice, la aceeași credință că „tot ce mișcă-n univers” poate fi reprodus algoritmic. Și mai ales omul.

Filosoful francez Michel Henry are o carte despre barbarie, în care afirmă tranșant că știința (și fiica ei cea mare: tehnica) nu fac parte din cultură, sunt o expresie a barbariei. Această neo-barbarie alungă omul, viața, din centrul gândirii. Am parafrazat în titlul acestor note un bine știut poem eminescian: „Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha-Sakya-Muni,/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii”. Acest scepticism este opusul oricărei iluzii suprematiste. Cultul algoritmului, ca un zeu care are preoții și ritualurile specifice, misticii care, numai ei, pot comunica cu „zeul” – programatorii – este astăzi religia oficială. Creaționistă, evident, pentru că, destructurând lumea creată de Dumnezeu „ăl bătrân”, cel demodat al creștinismului, are iluzia că a construit alta, virtuală. Rod al dumnezeului-algoritm. Facknews-urile, de exemplu, nu sunt pur și simplu minciuni, ci țin de o teologie negaționistă, foarte bine articulată, care, distrugând noțiunile de adevăr și etică, ne propune o lume pe dos. Perfect coerentă, pentru că, s-a spus de mult, diavolul este cea mai logică dintre creaturi. Sigur, cultul algoritmului este unul profund anti-umanist, încercând să scoată elementul om din ecuație. Să facă „lumea” să funcționeze în afara omului, și, cel mai bine, fără el. Ideologiile „verzi”, după care omul este cea mai dăunătoare ființă de pe pământ, sunt corelate idolatriei algoritmice. Sigur că suntem la capătul unui proces, început în zorii modernității, de destructurare și expulzare a omului din creație, arta abstractă sau filosofia analitică nu sunt decât trepte ale acestui drum. Algoritmul vrea să ne arate că Lumea poate funcționa fără om: autoturismul nu are nevoie de șofer, arta de pictor sau poet, școala de profesor, spitalul de doctor, televiziunea de prezentator de știri șamd. Procesul de transformare a omului în ființă inutilă atinge un nou nivel. Numesc acest proces in-utilizarea omului. Întreaga tehnică de azi e menită să creeze facilități, să „ușureze” munca omului. Filozofia gadgeturilor e dominantă. Să nu uităm că bomba de la Hiroshima însăși era numită drăgălaș de constructorii ei „gadget”. Ei, și împingând tot mai departe in-utilizarea aceasta, omul nu va mai avea ce face pe pământ. Își va lua un etern concediu pe niște insule exotice din univers. Improbabile. Omul își va ușura într-atât existența, încât va deveni evanescent.

Cu tragedia și filosofia greacă, apoi cu religia iudeo-creștină Omul fusese temeinic plantat în mijlocul paradisului numit Cultură (folosesc majusculele pentru a enerva algoritmul). Apogeul fusese atins cam în acea perioadă numită generic Ev Mediu – Renaștere. Cultul Minții Umane, capabilă de cunoaștere incredibil de vastă și de adâncă, (la limită co-extensivă cu Universul) s-a înstăpânit, a progresat, ajungând acum, iată, să ne închinăm la templele din Silicon Valey ale minții non-umane. Utopiștii scriitori de fiction au imaginat de mult cum va arăta conflictul între aceste două minți. Cine va fi stăpânul și cine sclavul în această relație? Sigur, omul este o ființă abjectă, singura specie care se urăște pe sine, singura specie capabilă de auto-distrugere. Se vor ciocni, de fapt, două barbarii: barbaria minții umane schilodită de ideologii și barbaria „științei” non(anti)umane a algoritmilor, ca să folosesc conceptul lui Michel Henry. Care dintre aceste barbarii va învinge, nici nu mai contează. Pyrus este un personaj istoric!

Risc o întrebare, pentru care nu am niciun răspuns: și dacă mintea umană nu funcționează (numai) algoritmic? Dacă este ceva în ea dincolo de? Sigur, îmi vor sări în cap toți specialiștii în neuroștiințe, psihologii cognitive ș.a.m.d. Întrebarea mea,  vor spune cu dreptatea științei lor, este proastă, sofistică pentru că pune concluzia în locul premisei. Dar, nu uitați, încerc să ies din spațiul algoritmului, adică al legilor gândirii raționale. Imaginea omului – sclav, pe care ne-o sugerează analizele despre cum au fost posibile Brexit-ul sau alegerea lui Trump, despre cum masivele manipulări on line au fixat opțiunea a milioane de oameni au de ce să ne provoace frisoane. Declarația universală a drepturilor omului, textul ăla care începe cu „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității” va rămâne, în aceste condiții, un petic de hârtie. Nu poți fraterniza cu algoritmul, ci numai cu un suflet. Cu semenul. Iar sufletul nu are foarte mult de-a face cu psihologia. Psihea din componența acestui cuvânt, ψυχή, nu are mai mult decât o firavă legătură etimologică, superficială, cu psihologia noastră de azi, ca știință aplicată, și mult mai mult cu teologia, ca știință a absolutului. Cuvânt periculos! Adică, mai simplu, cu o antropologie fundamental religioasă, având în centru sufletul. În Evul mediu se dezbătea dacă îngerii au sex (dacă mi-aș permite să glumesc, aș regreta că teologilor de-atunci nu le-a dat prin minte ideea „sexului fluid”), astăzi am putea dezbate dacă super-computerele viitorului pot avea suflet (ce va fi fiind arătarea asta ciudată!). Cu alte cuvinte, dacă sufletul este algoritmabil. Presimțind că nu, „inginerii de suflete” (mai țineți minte expresia asta, nu întâmplător apărută în ani de teroare, mult mai ambiguă decât pare?) aleg soluția nodului gordian, proclamând tăios: sufletul nu există, sau este ceva dispensabil, neimportant pentru înțelegerea omului. Explicabil prin nu știu ce concentrații diferite de serotonină. În ultimele decenii destructurarea omului a căpătat dimensiuni greu de închipuit. Dacă nici măcar biologia nu mai are un grad de relevanță, sexul este ceva opțional, celule stem promit o ipotetică viață (în sens pur biologic, habar n-avem cum am trăi să spunem 200 de ani din punct de vedere sufletesc) indefinit de lungă! Unde dispare ceva din om, ca în elegia aceea a lui Nichita, imediat e pus în loc un algoritm. Cea mai pură operație magică. „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură” proclama poetul. Cifra nu este altceva decât formula, algoritmul suprem, care nu mai funcționează însă când moartea îi întrerupe auto-mișcarea în sine însuși. De altfel bătrânul cărturar dintr-un alt poem, cel ce „într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate”, era lăudat pentru că: „universul fără margini e în degetul lui mic”. Și el este stăpân al algoritmului, dar fără folos personal. Poeții știu mai multe.

Ne simțim comod, apărați, la ideea că algoritmul ne controlează, în sensul că, precum, un zeu adevărat, ne decide și ne anticipează mișcările. Nu mai suntem noi responsabili. Într-o nuvelă excepțională, The Last Question, din 1956,Isaac Asimov imaginează următoarea situație: în anul 2061 doi cercetători care, de formă, (pentru că acesta se autocorectează și autoreglează) păzesc super-computerul Multivac pun,  la beție, un pariu pe 5 dolari, întrebând inteligența artificială: „«Va putea vreodată omenirea, fără să-și cheltuiască toată energia, să readucă Soarele la splendoarea tinereții sale, chiar după ce el a murit de bătrânețe?» Probabil că întrebarea putea fi formulată și mai simplu: «Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a reveni la nivelul iniţial?»”. Computerul răspunde: date insuficiente pentru un  răspuns corect. Această întrebare e reluată de multe ori, de-a lungul a trilioane de ani, și de fiecare dată computerele, din ce în ce mai evoluate, firește, dau același răspuns: date insuficiente. După ce materia și energia, deci spațiul și timpul, dispăruseră deja ultimul computer, confundat cu super-mintea umană globală, universală, aflat în hiperspațiu, își organizează programul pentru a răspunde chestiunii insolubile: cum poate fi inversată entropia? „Conștiința lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers și reflectă la ceea ce acum era Haos. Trebuia să acționeze pas cu pas. Și AC spuse: «să fie lumină!» Și se făcu lumină…”. Iată de ce nu cred în algoritmi!

10 mai 2019

MODULĂRI

Motto. „Am deschis poezia de fosfor/aici dospește sufletul nostru”

            Sufletul poetului este înconjurat de învelișul vizibil din carne (care dospește). Acesta este prins într-un înveliș strâns de cuvinte audibile. Și toate sunt acoperite de cortul invizibil și călduros al lui Dumnezeu. Din jocul acesta între „văzutele și nevăzutele”, din naveta fulgerătoare, verticală, între aceste straturi ale ființei ia naștere poezia și țâșnește în lumină. Știu din surse sigure că între ferestrele poetului și-au făcut culcuș, de-adevăratelea, și au depus miere, albinele. Pe „Altarele mai solide ca mierea de unde ea nesfârșește!”. Un mit real-izat în cotidian. Așa trece poezia în realitate, și invers. „Am privit frumusețea și m-am cutremurat”, proclamă în ton profetic  autorul. Dacă poezia în genere spune ceva, ea despre acest „cutremur al nervilor” (Eminescu) spune. George V. Precup este un poet din stirpea oraculară, dintre cei care nu inventează neapărat imagini ori structuri sintactice surprinzătoare, ci caută să vadă prin ele un mai departe impalpabil. Calitatea lui principală este că pare a gândi direct în imagini, nu se străduiește să le construiască din prefabricate. Volumul de față este una dintre cele mai bine articulate arhitecturi poetice din lirica noastră recentă. El ilustrează un fel de modernism esențial¸ de felul celui analizat cu pătrundere la noi în anii din urmă de Radu Vancu sau H.R.-Patapievici, în studiul introductiv la Operele lui Ezra Pound. Citez de aici: „La întrebarea «unde e tradiția, pentru orice scriitor, din orice limbă?», răspunsul este: «acolo unde e realizată perfecțiunea». Tradiția e formată doar din perfecțiuni și nu e limitată nici la cultura națională, nici la tradiția lingvistică proprie. Sună «tradiționalist»? Dacă da, atunci revoluția modernistă a fost tradiționalistă”. (p.148) Am dat acest citat și pentru că Pound este unul dintre modelele principale ale poeziei lui George. Retorica, în sensul unei rostiri pneumatice care fixează ritmul secret al poeziei (nu doar cel exterior, sintactic), exprimă direct perspectiva ceremonioasă asupra lumii. Poetul scrie despre „mătasea umană”, ca „un început de tandrețe între el și Dumnezeu”. Acesta este tonul. Un amănunt de construcție îmi pare esențial, deși poate părea o simplă prețiozitate, un simplu răsfăț stilistic: autorul își construiește în cea mai mare parte comparațiile nu cu indiferentul, ca, vocabulă simplă și inevitabilă, ci cu modalul cum. „Orhideele cum la începutul lumii miros,/semne grase cum arome de prunc”. Citez în întregime poemul Amprente: „Cum de pe arătură ieșeau aburi din ea/cum dintr’o literă chinezească/cum dintr’un mușuroi din care iese regina/cum dintr’un copac retezat//cum dintr’o tăiere de vene/cum din piatra crăpată//cum dintr’un bob de muștar/cum dintr’o icoană abia terminată!”. Găsesc în aceasta ciudată tehnică o intuiție adâncă a modulărilor pe care poezia le introduce în realitate. O plasticizare a realității, devenită transparentă și fluidă în formele ei. Comparația nu este o simplă contiguitate prin asemănare sau contrast oximoronic, trop, ci elementele comparate fuzionează (al)chimic modificându-se unul pe altul, aici este unul dintre secretele poeziei. În fața acestor reciproce iluminări, poetul adoptă starea de rugăciune admirativă și pururea uimită. „Era așa de frumoasă/de îmbătrâneai în așteptarea ei//iar praful de pe umeri/ți se părea un dar”. Această permeabilitate a elementelor lumii care le face, prin operatorul cum, să treacă unul într-altul mi se pare nota fundamentală a acestei poetici și justificarea solemnității pe care o expune fără reținere. Cum explică o întâlnire tensionată și permanentă dintre sentimentul sacrului și jubilația senzorială. „Un brâu de făină arată drumul spre cer”. Sarea, sudoarea, lumina sunt mărci repetitive ale materiei. Poezia de față este în primul rând o celebrare a splendorii senzoriale: „Catifeaua blândeții tocită”, „Meri nădușiți de arome”, „Visează poemul ros la încheieturi”, „Bunicii mei știau ordinea lucrurilor,/nu aveau umeri de cretă.//Cu mâna sfioasă scriu despre ei./În moară a prins liniștea cheag,”, „uleiul tandreții”, „șrapnel de trandafiri”, „Zâmbetul au cules ca frunziș unde s’așază canarii”, „gravitație a simțurilor”, „liniște ca într-o literă chinezească”, „Trecea Domnul prin mine așteptând să mă coc”, „În pământ cu păsări pe umăr vei intra/cu aromă.//Riduri de liniște ca’n palmele unui sfânt…”. Fiecare dintre aceste imagini este un semn. Poetul ne arată lumea, cu o gesticulație dirijorală. Această capacitate de concentrare a sensului într-o imagine dă valoare poeziei. Autorul nu este ludic, nu inventează, ci motivează viziunile metaforice. Este un travaliu în interiorul metaforei, pentru a restaura realul. „Cu praful iubirii pe degete scriu” e un enunț simplu, aruncat în poezie de un singur cuvânt: praful. Prin el s-a făcut incizia în real, suspendarea în indeterminat. Un poet al esențelor se recunoaște în astfel de construcții. Egal cu sine, nu este deosebire între poemele ample, „epopeice”, retorice și cele „japoneze”, fulgerări de sens: „Mușcă timpul din tine și scuipă/sărătură să fie?”. Versul este, într-un joc de cuvinte neinocent, simultan, un model al realități vizionare, dar și un modul al construcției acesteia. George este un dionysiac bine temperat, frazarea muzicală a versurilor le dă o sonoritate ditirambică, teatrală (în sensul de dramatică, spectaculară), dar are și o plasticitate de culori flamande: „masă pe care cotul nu prinde păianjeni”, „Stăm în scorbura nopții/să ne mai vadă Domnul odată”, „Din ocne iese moartea desculță”, „Apă sărată beau la amiază leproșii/Vedem descărnarea, roata dințată ce mușcă aproapele”, „Plânsul dă floare și iese pe gură”. El cultivă un apăsat hieratism al gestului poetic, metafora pare a surprinde instantaneul, ocolind facilul descriptiv. O altă trăsătură care sare în ochi a volumului aș numi-o: ecumenismul spațiului poetic. Ne „plimbăm” liric din Japonia samurailor în Spania medievală, din America pieilor roșii la Viena, din Orientul nopților în Noua Zeelandă a imnului Haka, de aici la Sibiu (antologic poemul Ochii de sare! – „Poduri cu ochi ca ferestre ucise”). Este și aici o trimitere la modernismul „clasic” al lui Pound ori Eliot, o încredere în transcendența poeticității deopotrivă cu forța tiparelor ei locale. Poemele dedicate lui Nokira, Ines, Ambrozio, „leul din Rimini”, Clarice, Valde, Zarabos, Mishimori, Issabela, Korado ș.a.m.d. sunt remarcabile prin captarea tonului local, excluzând cu atenție orice tentație a pitorescului etnografic.

            Ca orice poezie asumat modernistă, și aceasta este preocupată de oglindirea în sine însăși. Între „Și noi am fost fragezi ” și „rugându-te să nu te mai doară decât poezia” este un spațiu vast al visării: „Visează  poemul ros la încheieturi de prea mult  repetat”. „Timp adunat într’un trup de femeie cine’l deșiră acum?”. Timpul desfășoară erosul în trupul poeziei. Femeia e văzută prin timp. „Timp ce înalți terme pentru spălarea păcatelor/lăsând de gardă poetul.” „Radianța de fond a cuvintelor”, cum îi zice potrivit George, cu o metaforă științifică, este captată în asemenea construcții retorice ample. Ritualul poetic nu este niciunde mai vizibil decât în aceste poeme dedicate feminității. Ceremonia ține de esența majestuoasă a întâlnirii erotice. „Dorința învie în ei, zeii visează spălându’i picioarele”. „Mierla uită trup cântător, dorindu-se om care scrie”. Decupajul imaginilor urmează, în general, pe cel al versurilor, nu avem legato-uri, ni se impune o pauză în rostire, de unde senzația de unitate, de vers clasic. Versurile au muchii precise, nu există treceri fluente de gânduri de la unul la altul, ci sentențe pietrificate.Totul are o încremenire statuară, și dramatismul din această suspendare a clipelor purcede. „Panterele timpului”, cu a lor mușcătură mortală, se încearcă a fi ținute departe prin această materialitate dură a versului, acumulând, ca pelerinii, doar praful pe umeri. „Ești tot mai sărat, tot mai greu de mâncat/respiri prin cuvinte”. Sigur, există și inevitabilul narcisism al poetului, disimulat însă de o subiectivitate prea evidentă, eu este rar și non-biografic în aceste texte. „Altcineva scrie de ele, mâna mea nu”.  Mai degrabă apare „poetul”, sau avatarii săi mítici din diversele spații simbolice amintite. „Nu s-a născut femeia pentru care aș răni un poem” sau „Decât să rănesc un poem, renunț la femeie” sunt enunțuri similare, prin paralelismul marcat legând cei trei termeni: poemul – rana – femeia. În care supremația „poemului” deschide perspective gândului. „Poezia e rugă” proclamă poetul, ridicând funcția sacralității poeziei în lumină. „Ai aflat împăcare./ Aflând că și’n cer vei iubi cât pe pământ!”. „La ușa poemului e ca la ușa bisericii”. Forțând un pic ideea, doar un pic însă, aș adăuga că la ușa poemului, ca și la ușa bisericii, sunt mereu cerșetori. Care-și așteaptă Darul. „Stăm în scorbura nopții./Aprindem focuri să ne mai vadă Domnul odată”. Vorbeam despre modulările prin cum, poetul observă fiindul în splendoarea lui, ca o perpetuă transformare. „Ușa buzelor mele deschid/veghind mai mult decât pietrele”. Ușa, ca spațiu de trecere, devine, cum vedem, o emblemă a poemului ca pătrundere în spațiul sacru, este, în fond, expresia metaforic materială a acestui cum, care traversează poemele. Câteva, destule, excepționale: Guadelupe, Secol impar, Mishimori, Revelatio, Pink Floyd, Zăpada roșie.

            George V. Precup este unul dintre cei mai personali poeți de astăzi. Livrescul poeziei sale nu este unul citațional, ci unul asimilativ. Este poezie substanțială, într-o viziune perenă. Realul nu înseamnă la el cotidianul, ci recitativul. Momentul în care trăitul devine rostire. „Se lustruiește lumina” prin asemenea poezie, tescuire de realități în alcooluri tari. Titlul volumului nu trebuie, din acest punct de vedere, citit în cheie anecdotică. „Ispitei, cum vinul curgând, i-ai pus cep”. „Ochii’s mai mult decât ochi” spune, este un fel de axiomă a poeziei, acest plus pe care toate îl capătă în rostirea poetică.   „Cred în poeții cu plase pe umăr/am cearcăne vii”. Prin aceste cearcăne se vede cel mai bine lumea. Rege Pescar – Poetul – pescuiește ca Iona. Înghițit de poezie. „Cu viața m-am învățat, cu moartea învață-mă, poezie!”

Christian Crăciun

9 mai 2019